Home » Cultura »Educatie »Opinie » Citesti:

Draci peste tot (fine). Dansul rectorului

Gabriel Liiceanu mai 3, 2019 Cultura, Educatie, Opinie
48 comentarii 32,541 Vizualizari

În adolescența mea, toată partea stângă a Bulevardului Elisabeta între Cișmigiu și Casa Armatei – pe atunci, întru veșnica pomenire a instalării la putere a primului regim comunist din România, bulevardul se numea „6 Martie” –, era plină de cinematografe. Primul pe mâna stângă era botezat pompos „Timpuri Noi” (mai pe la mijloc era „Lumina”, vizavi „Viitorul”) iar ultimul, onomastica revoluționară epuizându-se, era cinematograful „București”. Aici se „băgau” de obicei filmele noi occidentale, desigur cele care nu contraveneau ideologiei oficiale. În general filme neorealiste italiene, dar, mai ales, filme „de capă și spadă”. (Fanfan la Tulipe cu Gérard Philipe devenise extrem de popular.) Însă cel mai mare succes l-a avut Contele de Monte-Cristo cu Jean Marais în rolul principal.

Povestea lui Dumas se preta perfect la două serii. Seria a doua mai cu seamă făcea furori. Ea satisfăcea pe deplin spiritul de dreptate sădit în noi „de la natură”. Contele, după cum se știe, alias marinarul Edmond Dantès, evadează din teribila închisoare aflată pe insula Château d’If, poartă cu el secretul comorii abatelui Faria, datorită ei devine bogat și, revenind în societatea pariziană în care trăiau ticăloșii ce-l azvârliseră în închisoare și-i furaseră și iubita (pe Mercedes), se răzbună pe ei unul câte unul, în aplauzele entuziaste ale sălii care fremăta de bucurie. (Se aplauda mult pe atunci în sălile de cinematograf.)

Grație Contelui de Monte-Cristo, am luat cunoștință, la o vârstă fragedă, de fenomenul publicității. Pe trotuar, la intrarea în cinematograf, se afla în permanență un bărbat care striga din toate puterile: Contele de Monte Cristo! Partea a doua și răzbunarea!Contele de Monte Cristo! Partea a doua și răzbunarea! Rar mi-a fost dat să văd o reclamă live cu eficacitate mai mare. Coada la bilete cobora până spre începutul trotuarului în pantă și Contele, care o ținea într-o răzbunare de la „matineu” și până seara, făcea să vibreze de emoție aerul bulevardului. Luni de zile filmul a rulat cu sălile pline, ostoind, ficțional și inconștient, inimile românilor intrați de câțiva ani în istoria nedreptății. Oamenii ieșeau de la film cu fețele radioase și cu dulcele gust al răzbunării în suflet: răii fuseseră pedepsiți, binele triumfase în final.

.

M-am pomenit cu această poveste în minte în timp ce adăugam în paranteza acestui nou episod al mini-serialului meu, Draci peste tot, „III, episodul final”. Și am simțit dintr-odată nevoia să-mi avertizez cititorii: nu există în serialul meu nici o „parte a doua și răzbunarea”. „Răfuiala” pe care, în urmă cu o săptămână, am început-o pe această platformă, nu i-a vizat pe întâmplătorii mei colegi de breaslă (cu care, la drept vorbind, în afara studenților, nu am avut vreme de douăzeci de ani nimic în comun). „Răfuiala” nu a fost nici cu fosta facultate de ideologie marxistă și minunații ei profesori, activi și azi și deveniți academicieni (am făcut-o cu altă ocazie în „Cerul culturii noastre” din volumul Apel către lichele), nici cu cea de după 1990, la care am predat filozofie greacă și germană. Răfuiala mea este, cum se zice, cu „sistemul”. Ceea ce-nseamnă: cu rutina și mecanismele bine unse ale corupției care, de mai multe decenii, roade România din toate părțile. Iar de trei decenii încoace, mai virulent și mai organizat ca oricând, roade ființa nației cu eficacitatea unei boli letale. E drept, când am scris, tot pe Contributors, prin 2011, Balta stătută a facultăților noastre, m-am oprit la exemplul Facultății de Filozofie. Dar asta nu pentru că aveam ceva personal cu ea. Destinul meu profesional se împlinise în afara zidurilor ei. Vorbind de ea, n-am făcut decât să zăbovesc, firesc, asupra unui loc al corupției din învățământul universitar pe care-l cunoșteam, din interior, cel mai bine.

Cea mai adevărată și tragică lozincă strigată în ultimii ani în orașele României a fost „Corupția ucide”. Dar ce anume ucide corupția universitară? O groază de lucruri. Ucide dreptul societății de a da câștig de cauză competenței; dreptul tinerilor de a avea parte de un act didactic de ținută; „puterea meritului” care asigură societății prosperitatea, căci ea îi împinge în frunte pe cei mai de soi dintre noi; rezerva de inteligență a țării și, astfel, viitorul tuturor tinerilor din România care ar putea să dea, la ei acasă, tot ce au mai bun în ei. Ucide încrederea lor în muncă, în strădanie, în talent, în setea de cercetare și cunoaștere a minții omenești. Pe scurt, ucide ceea ce Noica socotea a fi suprema bogăție a României: aurul cenușiu.

Așa se face că, întrucât de prezența și persistența acestui tip de corupție în universitățile din România răspunzători sunt cei care le conduc, am ales să mă adresez, în finalul mini-serialului meu, rectorului Universității din București, domnului Mircea Dumitru. Pe cine, dacă nu pe el ar trebui să-l țin responsabil de tot ce se întâmplă pe teritoriul Universității? Mă îndoiesc că nu e la curent cu situația pe care, luând ca paradigmă Facultatea de Filozofie, am descris-o în textele anterioare. Iar dacă o ignoră, ignoranța nu este o scuză. Căci, în acest caz, ignoranța înseamnă incompetență. Iar dacă nici despre ignoranță nici despre incompetență nu e vorba, atunci e vorba de ceva mult mai grav: de complicitate. Complicitate la existența plagiatelor doctorale în Universitate, la tranzacționarea lor, la contraselecția cadrelor didactice, la calitatea execrabilă a actului de predare. Pe scurt, complicitate la răsturnarea tuturor valorilor și la secătuirea rezervorului de spiritualitate care asigură forța oricărei națiuni. Mai pe scurt spus: complicitate la suprimarea în fașă a elitelor acestei țări.

Domnule rector al Universității din București,

Domnule Mircea Dumitru,

După ce am început rândurile către dumneavoastră cu această adresare protocolară, mi-am dat deodată seama că ne știm de vreo patruzeci de ani. Mi-am amintit brusc, cu o urmă de duioșie în suflet, cum, pe la mijlocul anilor ’80, la colțul străzii Londra cu bulevardul Ștefan cel Mare, ne-a făcut cunoștință Thomas Kleininger. Terminasem cu el traducerea unui prim volum din opera lui Heidegger. Acum doi ani, Thomas a plecat dintre noi și, când lucrul s-a petrecut, mi-a venit în minte jelania lui Ghilgameș la moartea prietenului său Enkidu (e o variantă înflorită a ei): „A murit fratele meu cu care vânam lei”. Așadar, Thomas e cel care ne-a făcut cunoștință, pe vremea când vânam cu el lei în măreața junglă heideggeriană a Originii operei de artă.

Întâlnindu-te atunci, m-a surprins nespusa delicatețe a chipului tău. Erai palid, gracil, cu un aer distins și ținută demnă. (Ți le-ai păstrat până azi.) Un vlăstar nobil, descins dintr-o pictură a lui Gainsborough. Aveai vorba aleasă și rostirea plăcută. Păreai încă un adolescent, deși cred că terminaseși de curând Filozofia. Totul, în ființa ta, respira puritate. Iată „un băiat de familie bună”, mi-am spus, cu părinți iubitori care-i dăduseră fiului lor o educație îngrijită. De atunci ai intrat în spațiul relațiilor mele umane – și ai rămas așa multă vreme – cu o frumoasă prezumție de inocență. Am păstrat-o un timp și după ce – cred că prin 1992 – ne-am regăsit în spațiul Facultății de Filozofie și apoi în cel al Editurii Humanitas, când ai început să traduci din Wittgenstein.

După cum vezi, am schimbat – pe măsura firescului care s-a instalat de-a lungul timpului între noi – tonul protocolar al adresării inițiale. Am făcut-o fără să-ți cer voie. În schimb, acum am să te rog în mod explicit să treci peste faptul, cu adevărat nefiresc, de a mă adresa ție, unui cunoscut, în public. De ce o fac? De ce nu m-am mulțumit să-ți trimit un e-mail? De ce ar fi nevoie de această impudică invitare a celor de pe margine la o dispută care se putea petrece la fel de bine între patru pereți? De ce acest dialog cu martori?

Explicația e simplă: tocmai pentru că ceea ce discutăm noi acum – tu în calitate de rector al celei mai mari universități românești iar eu în calitate de (ah, iartă-mi patetismul!) îndrăgitor al filozofiei, ba chiar al unei țări a cărei imagine, de vreme ce este și a mea, nu-mi e defel indiferentă – nu ne privește doar pe noi. Treaba de care vorbim noi acum e crucială, Mircea, e, cum se zice cu un cuvânt abuzat – a „cetății” și de-asta te rog să accepți s-o purtăm în agora. E povestea unei cetăți care se duce de râpă sub ochii noștri. Fie punem umărul la prăbușirea ei, fie ne așezăm de-a curmezișul și zicem „nu”. Or, eu nu accept în ruptul capului că lucrurile pot rămâne așa. Și, câtă vreme mai pot deschide gura, am s-o țin langa că așa nu merge.

De fapt, după ce te-am invocat repetat în cel de-al doilea episod al mini-serialului meu, m-am așteptat să-mi răspunzi public, așa cum cred că se cuvenea. Public mă referisem și eu la tine. Public și când am invocat „copărtășia” ta, de la sine înțeleasă, la grozăviile care se întâmplaseră în ultima vreme în bătătura Universității pe care o conduci.

În ordinea gravității lor, aș trece pe primul loc contraselecția operată la concursul pe post de asistent universitar din luna ianuarie de la Facultatea de Filozofie. Comisia, părtașă la dedicarea postului, a reținut atunci în facultate pe cel mai puțin nimerit dintre candidați („omul locului”, pre-ales înainte de concurs), și s-a spălat pe mâini de ceilalți trei, fiecare prodigios în felul lui. De ce socotesc contraselecția ca fiind boala letală a României în clipa de față? Pentru că e modul prin care condamni la moarte o țară otrăvind-o treptat cu impostori. „Oamenii care nu sunt la locul lor” sunt cei care ne împing astăzi în prăpăd. În locul celor mai pricepuți, ajung la butoane cei mai maleabili, cei mai obedienți, cei dispuși să fie părtași la spiritul de gașcă, la ticluieli și matrapazlâcuri de tot soiul, fie ei oricât de agramați, de nepricepuți, de proști. Fideli „cauzei” să fie. Asistăm de treizeci de ani încoace la felul în care, în doze care cresc de la un an la altul, e otrăvită cu impostură România. Iar succesul incontestabil și efectul dezastruos al contraselecției practicate tenace, continuu și devenite sistem îl avem astăzi, la vârf, sub ochi. La acest rezultat neverosimil, pesemne că fără pereche în lume, s-a ajuns prin gesturile discrete ale contraselecției practicate în instituțiile de stat la toate nivelurile, de la asistentele universitare cu abilități incerte, la junele parlamentare de 24 de ani, la secretari de stat, miniștri și prim-miniștri. Ai aflat ce au făcut studenții de la Filozofie care au asistat la comedia concursului? S-au dus să-i ceară scuze celui mai bun candidat pentru comportamentul comisiei.

Nu mi-ai răspuns, așadar, în scris. Nu, nu trebuia discutat în public felul în care viitorul nostru ministru al culturii plagia copios într-o teză închinată eticii muncii în „ethosul creștin”. Nici felul în care decanul de la Filozofie ieșea voios în întâmpinarea unui secretar de stat, un excelent sportiv, alpinist și parașutist militar, care-și descoperise la 37 de ani vocația filozofică și nevoia irepresibilă de a deveni doctor în filozofie. Te-ai mulțumit să-mi dai un telefon, folosind o strategie îndelung verificată: calmarea bombănitorului în privat, în cerc închis, „aburirea” lui, cum se spune acum. M-ai asigurat, așadar, de bunele tale intenții, mi-ai spus că ești pe cale de a pune ordine în lucruri, că, în linii mari, ești de acord cu mine, dar bine ar fi să nu uit că puterile tale sunt limitate. Vorbeai atât de frumos și cu atâta durere în inimă! După vreo cinci-zece minute te transformaseși în victimă. De altminteri tu nu știuseși nimic! Nici de generozitatea cu care, în Școlile doctorale, se împărțeau doctorate în dreapta și-n stânga, nici ce calitate didactică și morală aveau profesorii care conduceau teze plagiate de demnitari de stat. Ascultându-te, simțeam cum mă înving treptat politețea, mila și jena. Am mai avut puterea să-ncerc, timid, să te conving că, prin funcția ta, acceptând ca toate strâmbătățile să rămână nepenalizate, vei deveni complice la ele. Dar am sfârșit, așa cum sfârșesc toți intelectualii neexersați în machiaverlâcuri, prin a te consola.

Nu înseamnă că, știindu-te de atâta amar de ani și întâlnindu-te de mai multe ori pe drumul Facultății noastre, nu am ajuns să deslușesc, într-un târziu, detaliile diplomației tale. Aparențele, cum spuneam, te ajută din plin. Totul, în tine, respiră prestanță și onestitate. Apoi vin credo-urile tale de viață, rostite la câte un pahar de bere pe un ton grav și firesc totodată. Defectul unora dintre ele e că au o doză prea mare de kitsch care te pune în alertă. Am să-ți dau rapid un exemplu.

Aveam 25 de ani când mi-am zis că a venit momentul să-mi iau permis de conducere. Instructorul meu de șofaj – nu știu de ce mi-a rămas în minte numele lui, îl chema Iarca – era un domn. Un domn demn, cu ținută. Avea fruntea înaltă, o freză impecabilă, linsă, din cele în care părul pare domesticit peste noapte, în stil interbelic, de o plasă bine strânsă pe cap. Purta întotdeauna la orele de șofat mănuși bej perforate, din piele moale subțire.

Doamne, cât contează aparențele! Și cât de bine poți să ascunzi după ele cele mai mari mârșăvii! Nimic nu e mai insondabil decât stratul gros de ascundere și prefăcătorie al ființei umane! Domnul Iarca, cu aerul lui de aristocrat scăpătat, îmi dădea în timpul orelor de șofat și sfaturi de viață. Am reținut unul dintre ele: „Domnule Liiceanu, mi-a spus într-o zi când exersam plecarea din pantă cu frâna de mână trasă, cel mai important lucru în viață este, ascultați de la mine! să te poți scula dimineața și să nu-ți fie rușine de tine când te vezi în oglindă”. Mi s-a părut formidabilă vorba asta! Două zile mai târziu, când se terminau cele zece ore de instructaj, m-a pus să opresc mașina undeva pe str. Dr. Mirinescu, în Cotroceni (toate lucrurile importante ale vieții mele s-au petrecut în Cotroceni). Am oprit. S-a răsucit, din scaunul lui de instructor, cu fața spre mine și am înțeles că urma să-mi spună ceva important. Să mă felicite, de pildă, pentru ce învățasem, să mă încurajeze pentru ce va urma, să-mi spună că n-o să am probleme cu examenul… „Tinere, mi-a zis, dacă vrei să fii sigur că vei lua carnetul din prima încercare, putem rezolva. Îl cunosc pe colonel. Totul te costă 500 de lei.” M-am bâlbâit, am roșit, i-am zis că-i mulțumesc, dar că nu, prefer să văd cum am să mă descurc singur… Ei bine, după cum vezi, Mircea dragă, n-am uitat chestia asta nici până în ziua de azi.

Neșansa ta, ca să zic așa, e că, a doua oară de-atunci, vorba asta cu oglinda dimineața am auzit-o de la tine acum vreo câțiva ani, tot în Cotroceni (!), pe când beam în doi o bere în grădinița de la „Museum”. M-am arătat tare tușat, ți-am spus că vorba e minunată, o adevărată apoftegmă, o piatră de pus la temelia vieții. După care m-am mulțumit să pun înaripatele tale vorbe, prefirate și la alte întâlniri, pe seama firii tale sensibile de absolvent al Liceului de Muzică și să nu le mai caut corespondentul în viața reală. Am descoperit și care era piesa forte în tehnicile tale de derobare. Aș numi-o disimularea (ca să evit cuvântul „minciuna”) pe spezele viitorului, care în limba curentă se numește „promisiune deșartă”. Înainte să devii rector, ani la rând îi cerusem decanului care erai concursuri deschise pe posturi universitare. Apoi, în câteva rânduri, la Școala doctorală, am atras atenția asupra numărului scandalos de doctoranzi aflați pe lista unui singur profesor. (Cel care bătea toate recordurile era numit „profesorul-coordonează-orice”.) Îți dai seama ce dispreț la adresa filozofiei se ascundea sub această falsă polimatie? Mi s-a răspuns că facultatea e săracă și că are nevoie de candidați plătitori de taxă. (Cu excepția, astăzi, a dl-lui secretar de stat Adrian Mlădinoiu, care are vreo trei joburi și care a devenit în urmă cu un an doctorand cu bursă!) În douăzeci de ani nu s-a ales mai nimic din tot ce propuneam. Am sugerat la un moment dat ca în programa Facultății să se introducă cursuri de două semestre dedicate marilor cărți ale gândirii occidentale, în genul cursului pe care-l făceam cu Ființă și timp. Nimic! M-am milogit odată în Consiliul facultății pentru un curs Husserl de un semestru, ținut de un doctorand care, încă de pe atunci, era cel mai bun specialist în materie de la noi, colaborator constant la Husserl Archiv și traducătorul câtorva cărți fundamentale ale întemeietorului fenomenologiei. Îl cheamă Christian Ferencz-Flatz. Cu chiu cu vai a primit un curs opțional, mai mult de gura mea, o singură dată, pentru un singur semestru.

Recent, după ce semnalasem prezența dracilor în ograda filozofiei, mi-ai promis ferm două lucruri: (1) că „vei lua măsuri” legate de derapajele de la concursurile de admitere la doctorat; (2) că, pe urmele plagiatului lui Ionuț Vulpescu sub coordonarea lui Vasile Morar, îl vei elimina pe acesta din Școala doctorală. Promisiunea numărul (3) n-a mai existat: despre concursul cu dedicație pentru postul de asistent nu ai suflat o vorbă. Măsurile urmau să fie „concrete”: urma să iei „măsuri drastice” (care?) față de comisia celor cinci (Brâncoveanu, Mureșan, Iliescu, Geană, Stoenescu) care s-a pretat la conferirea calității de doctorand în filozofie a lui Mlădinoiu. Asta nu se numește oare „tranzacționarea titlului de doctor” cu funcționari de stat? (Nu știu, întreb și eu.) Că vei…

„Vei”, „vei”, „vei”. Dar când „vei”? Și doar atât e de făcut? De umblat la simptomele care apar accidental? Nu s-ar impune oare numirea unor comisii care să-i identifice pe doctorii din anii trecuți cu lucrări plagiate, că doar n-o fi Ioan Vulpescu un caz izolat? Nu s-ar cere verificată lista cu zeci de doctoranzi ai lui Vasile Morar, ca să afli câți dintre ei au ceva în comun cu filozofia? (În fond, câți doctoranzi permite legea să aibă un profesor? Zece? Douăzeci? O sută?) Câți dintre ei au o profesiune înrudită cu filozofia și care să le permită să lucreze concentrat și continuu vreme de câțiva ani la teza doctorală? Iar investigația aceasta (de tip administrativ-rectoral), având ca țel igienizarea locurilor infestate de doctorate tranzacționate sau plagiate la botul calului, nu crezi că ar merita apoi extinsă la Facultatea de Drept? Oare nu ea e cea care a dat țării pe primul prim-ministru procuror plagiator? (Înțeleg că acum îl avem pe al doilea: dl procuror general interimar Bogdan Licu, cu doctorat dovedit plagiat în 2015, obținut sub înalta coordonare a plagiatorului Gabriel Oprea.) Și că această investigație ar trebui apoi extinsă la toate facultățile din Universitate, de vreme ce virusul plagiatelor a trecut de la academiile militare (Academia SRI și Academia de Poliție) la universitatea civilă pe care o conduci?

Când am discutat toate astea, replica ta a fost că îți vei ridica în cap toate universitățile din țară. Năucitor argument! Nu pot face curat, pentru că se vor supăra pe mine toți cei care-și țin casa în mizerie! Altfel spus, suntem condamnați în eternitate la murdărie. Eu cred, dimpotrivă, că ai deveni un exemplu, că Universitatea din București ar putea deveni locul iradiant de la care va porni schimbarea.

.

Pentru că am început cu Contele de Monte-Cristo și cu răzbunarea, voi încheia tot cu ea. Adevărul e că am vrut să răzbun. „Să răzbun”, nu „să mă răzbun”. Mai precis, am vrut să răs-bun. Pe măsură ce trec anii, îmi dau seama câte, de la cele mărunte la cele mari, am învățat de la Noica. În cartea scrisă după ieșirea de la închisoare, cu care și-a făcut reintrarea în cultura română – Rostirea filozofică românească , apoi Creație și frumos în rostirea românească –, Noica a redat cuvântului „răzbunare” bunătatea sensului originar. Prefixul răs-, spune Noica, pune în joc un semantism al revenirii: „vremea se răzbună” înseamnă vremea se face iar bună, „se înseninează”. („Norii s-au mai răzbunat / Spre apus, dar stau grămadă /Peste sat”, scrie Coșbuc.) „Răzbun” ca „răs-bun”, așadar, înseamnă: „fac din nou bun ceva”, îl redau bunătății lui inițiale, îl reașez în matca lui bună. Noica a răs-bunat sensul cuvântului „răzbunare”, scoțându-l din semantica lui năpraznică, din colcăiala întunecată a instinctelor noastre, înseninându-l, făcându-l iar bun.

Vorbind cum am vorbit despre slujitorii actuali ai Facultății de Filozofie, despre tine ca rector, despre impostori, plagiatori, găinari și mafioți, despre toți netrebnicii zilelor noastre care duc țara de râpă – n-am vrut altceva decât să-i răs-bun, să-i conjur, prin socratica tehnică a peștelui-torpilă (electrocutându-mă, la rândul meu, când îl electrocutez pe altul, judecându-mă, când îl judec pe altul, răs-bunându-, când îl răs-bun pe altul), să revină în matca omeniei lor.

Ție, Mircea, nu ți-aș putea cere să fii erou (ce cădere aș avea? și cine cui are dreptul să ceară așa ceva?), nu ți-aș putea cere, cum atât de frumos spunea cineva pe forum, „să bei cucuta convingerilor tale”. Străduindu-mă să te răs-bun, m-aș aștepta să nu mai joci la două capete, asigurându-mă, între noi, că „vei lua măsuri”, iar în public, semnând în turmă scrisori prost scrise și pline de sofisme (tu, logician!). M-aș aștepta să pui mai presus viitorul celor pe care, prin funcția ta, îi păstorești. Mai presus de ce? Mai presus, de pildă, de micul pas pe care-l mai ai de făcut ca să treci de la „membru corespondent” la membru plin al Academiei. Dă-o naibii de Academie, Mircea, că are și ea dracii ei! Și pe ea, sărăcuța, cine-o mai poate răs-buna?

Nu te cunosc totuși îndeajuns de bine, iar la interiorul ființei noastre cine poate ajunge? Vorba ceea: suntem „necunoscutul din noi”. Or fi fost draci și la răscrucile vieții tale, care te-or fi tentat cu una, cu alta. Draci ai măririi, ai funcțiilor, ai titlurilor. Nu știu în ce măsură ai plecat urechea la ei. S-ar putea să fi devenit cândva victima unor constrângeri pe care ți le-ai asumat cu speranța că vei obține, cu prețul lor, ceva de preț pentru tine. Dar de acel lucru nu te vei bucura, pentru că, obținându-l astfel, constrângerile nu vor dispărea, ci vor deveni, dimpotrivă, din ce în ce mai nesuferite și mai greu de suportat. S-ar putea ca specialitatea ta fiind logica (iar nu „filozofia în genere” care, asemenea religiei, leagă cuvântul de faptă), să-ți spui că tu nu ai obligația acelei coerențe existențiale pe care un filozof danez a numit-o „reduplicare”, pretinzând că viaţa filozofului trebuie să se se desfăşoare în acord cu vorbele sale. Poate că logica pe care o predai, formală fiind, nu te obligă să faci pasul acesta. Am să închei totuși cu o vorbă a lui Cioran din Caiete. E filozoful pe care-l prețuiesc cel mai mult:

„Vine o vreme când nu mai putem eluda consecinţele teoriilor noastre, când tot ce am gândit cere să fie trăit, când toate ideile şi toate himerele noastre se convertesc în experienţe – iar atunci jocul se termină şi suferinţa începe.“

Hai, Mircea, termină jocul și asumă-ți, măcar de dragul adevărului pe care-l slujești ca logician, un dram de suferință. Puțină coerență, ce naiba!

Post scriptum Simt nevoia să-ți fac o mărturisire. Tot războindu-mă eu cu Facultatea noastră (și, subiacent, cu cei care ne-au mutilat țara), mi-a trecut prin minte un gând care m-a înfiorat. Se spune că nu puțini dintre studenții care au ales filozofia după 1990 au făcut-o sub imboldul aventurii paideice pe care o povestisem în Jurnalul de la Păltiniș, „o carte-cult” cum o numea Dilema veche la aniversarea a patruzeci de ani de la apariția ei. Nu e impudoare că o pomenesc.

În cartea asta era descris un teritoriu fermecat, „locul” vrăjit în care puteai ajunge cu ajutorul filozofiei și în care viața putea dobândi sens. Cu acest loc în minte au venit după ᾽90 la Filozofie sute de studenți. Când am dat drumul în lume acestui manual de magie, nu m-am gândit însă nici o clipă că m-am purtat ca cel mai mizerabil iluzionist. Descriindu-le un loc fermecat, trimisesem fără să vreau sute de tineri minunați în brațele unor impostori. Filozofia, știi prea bine, nu se poate face (ca orice meserie, de altfel) decât iubind-o și fiind iubit de ea. Ce oroare, atunci, să ieși din basmul Păltinișului și să te pomenești în brațele lui alde Morar, Brâncoveanu, Bănșoiu, Boboc (din nou Boboc!), Vlăduțescu & Co! Am ratat în ᾽90 schimbarea la față a filozofiei, cum a ratat-o de altfel tot poporul român pe cea a României. Filozofia, ca și religia de altfel, ar fi avut nevoie, în noul ceas al istoriei, de alți slujitori. De oameni capabili să se piardă, pentru a-și câștiga identitatea, într-o formă de iubire. Una care trecea dincolo de persoana lor. Să se piardă, în fond, în libertatea pe care istoria ne-o dăruise.

În esența ei, libertatea este ne-definită: ea ia, de fiecare dată, chipul în care, iubind, mă pierd în ea. Când mă fixez în libertate, eu mă fixez în lipsa de hotar. De-acum nu sunt decât toate felurile mele de a mă pierde – într-un lucru, într-un om, în mulţi, în toţi; în casa pe care o fac, în copilul pe care îl cresc, în cărțile pe care le scriu, în faptele importante ale vieţii mele. În libertate, eu am chipul iubirilor și pierderilor mele. Eul meu, liber fiind, e traversat fără încetare de un zvon al dispariţiei. Sunt disoluţia şi resurecţia mea în toate în câte mi-am pus şi mi-am dat sufletul. Mor şi mă nasc de fiecare dată în locurile în care mi-am investit capitalul de iubire.*

Or, Mircea, propagandiștii care au trecut cu noi pe celălalt mal al istoriei travestiți în „filozofi”, și clonele lor, nu au nici o iubire în care să investească. Își țin cursurile de pripas vorbind fleșcăit, plictisindu-i și lecuindu-i pe studenți de dragostea de filozofie. N-au scris în viața lor măcar un rând care să fi pășit, cât de timid, în lume. Nici unul! Totul, la ei, e literă moartă. Urechea lor, asurzită de ideologii, n-a deslușit niciodată zvonul divin al iubirii de înțelepciune și adevăr, pierderea în ceva mai înalt decât ei.

Acum poate ai să înțelegi de ce ți-am scris tot ce ți-am scris. M-am sufocat ani de zile așteptând „schimbarea” și uitându-mă, fiind tu cu vreo douăzeci de ani mai tânăr ca mine, la ce ai fi putut face și n-ai făcut.

NOTA______________________________________________

* Să știi că aici m-am autocitat. Aș fi mândru să știi de unde anume.

_.

.

._______________________________________

Citeste și:

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro



Currently there are "48 comments" on this Article:

  1. Kurt spune:

    „Niemand, den man liebt, ist wirklich tot”. Ernest Hemingway
    ..”… Acum doi ani, Thomas a plecat dintre noi …”….

    „Wenn die Menschen verstummen, werden die Steine reden”. Walter Benjamin
    ..”.. Or, eu nu accept în ruptul capului că lucrurile pot rămâne așa…”….

  2. Alin spune:

    E jenant că Mircea Dumitru a semnat alături de mafia universitară, e patetic să vezi și tinerele speranțe ale „filosofiei analitice” semnand la grămadă alături de mediocritățile patetice brancoveanu&morar. Se pot caștiga bătălii administrative dar obrazul murdărit nu se spală. Eu am aruncat cartea lui Mircea Dumitru și gata. Odată ieșit la pensie nimeni nu-l va mai citi oricum. Din Liiceanu răman totuși cărti solide, măcar cele de dinainte de perioada „literară”, dar ai ce pune pe masă, nu colaje și nici doctorate sclerozate.

    • Mihai-Gabriel Butuc spune:

      Două mici comentarii: unul referitor la articol și celălalt referitor la comentariul lui Alin. 1. Insula la care face referire dl. Liiceanu se numeste If. Chateu d’If se numea închisoarea de pe ea; 2. Patetic în limba romînă are înțeles diferit față de cel din limba engleză. PATÉTIC, -Ă, patetici, -ce, adj. 1. Plin de patos, care emoționează, impresionează, înduioșează; plin de emfază, de afectare. 2. (Despre nervi) Care inervează mușchii oblici ai ochiului. – Din fr. pathétique, germ. pathetisch.
      Sursa: DEX ’09 (2009. În engleză PATHETIC = disperat [peior.], jalnic [peior.], inutil [peior.]
      vrednic de milă [peior.] , fără succes [peior.], patetic [peior.].

      • Daniel StPaul spune:

        So very interesting…, full of substance (and enlightening). Sau cum ar fi zis Jean d’Ormesson: épatant! Ah, si , totusi, a mai ramas sa aflam ce inseamna ” if ‘ (en francais, evidemment, on reste sur notre faim…)

        • ikke spune:

          În caz că întrebarea nu e retorică și dacă ne permite uebmasteru’. Un dicționar bine-făcut, disponibil online (ATILF), zice că (citez fragmentar):

          IF, subst. masc.
          A. Arbre à feuilles persistantes longues, étroites, vénéneuses, d’un vert très sombre, à fausses baies rouges, qui est utilisé comme arbre d’ornement dans les parcs, les jardins, les cimetières. If noir, lugubre; allée, bosquet, massif d’ifs; odeur âcre de l’if; arc en bois d’if…
          BOT. Ifs (Taxus). Arbres ou arbrisseaux des régions froides et tempérées de l’hémisphère nord, dont l’espèce la plus répandue dans nos régions est l’If commun (Taxus baccata) (genre de la famille des Taxacées, ordre des Taxales, classe des Conifères). If commun ou d’Europe, du Canada, du Japon; if argenté, doré. Les Taxus (Ifs), particulièrement connus par l’espèce T. baccata (If d’Europe), sont de petits arbres à écorce écailleuse qui croissent très lentement et toujours par pieds isolés (P. CORSIN, Flore Universelle ds Encyclop. de la nature, Paris, Bordas, 1971, p. 142) …

          B. P. anal. (avec la forme de l’if taillé en pyramide).
          1. Support de bois ou de métal, monté sur un pied, de forme triangulaire, sur lequel on dispose des lampions pour les illuminations ou, dans les églises, des cierges.
          2. If à bouteilles. Ustensile en forme de cône hérissé de pointes, qui sert à égoutter les bouteilles. (Dict. XIXe et XXe s.).

          Taxus baccata este tisă în română (copacul). Deci: castelul de pe insula tisei (sper că nu-i prea off topic discuția, dar dacă e să dăm dovadă de acribie… ;)

  3. delia f spune:

    MINUNAT!
    Armata de intelectuali/ birocrati nu avea decat o sansa in fata filozofului existential in carne si oase- sa fie corecti si sa nu incerce sa-l discrediteze pe cel care spune adevarul.
    Despre Limita, Devenirea in spatiul libertatii. Iubirea. CD4 :-)

  4. Sorin Cozmanciuc spune:

    Oare onorabilul domn Mircea Dumitru, dar si distinsii sai colegi de breasla, semnatari ai splendidei, teribilei si halucinantei epistole, poseda oarece INSTINCT ETIC? Sau poate ca se gandesc sa invoce drept scuza legea entropiei aplicata moralei?

    • MIHAI 2 spune:

      Domnul Mircea Dumitru a primit acum cativa ani MEDALIA DE AUR ETIC
      atunci cand l-a decapitat pe Ponta de titlul de DOCTOR.

      Acum Ponta incepe sa fie frecventabil si intra sub raza calda a simpatiei TELECTUALE deoarece este singurul care poate smulge din voturile traditional pesediste.

      Propun sa numaram mai intai pana la 10 ori de cate ori simtim nevoia sa il transferam pe vreunu de la ingeri la demoni sau invers

      Pe de alta parte oricat am fi noi de schimbaciosi afectiv ca popor – uite ca avem si o anumita consecventa cand e vorba despre personalitati de granit precum domnii Liiceanu, Basescu sau Augustin Lazar.

  5. mihai spune:

    Domnul Liiceanu spune/scrie bine, cu substrat! Cine i-a „ales” pe cei care „numesc”? Și, uite-asa avem astfel de miniștri ai educației, prim-miniștri etc.!

  6. Dan Bacterian spune:

    Va multumesc, domnule Liiceanu! Nu stiu daca intelegeti pe deplin cat de mult inseamna pentru iubitorii de adevar ca cineva cunoscut pe merit rosteste ceea ce rostiti dumneavoastra. Sunt multi in Facultate care sunt mai putin respectati, mai putin ascultati si mai putin vizibili decat dumneavoastra, care au avut puterea sa actioneze (fie si pasiv, prin rezistenta de frictiune fata de sistemul corupt) si au ales, nu doar sa nu faca nimic, ci sa se ploconeasca precaut si servil pe langa nulitatile care le submineaza meseria, valoarea intelectului si integritatea morala. Daca ati fi ales si dumneavoastra sa nu faceti nimic, nu ar fi aflat nimeni din afara Facultatii, iar ei si-ar fi continuat linistiti jocurile imposturii. Poate as fi fost descurajat, crezand ca pe ceilalti nu ii intereseaza subiectul, dar reactiile persoanelor neimplicate din urma articolelor dumneavoastra mi-au aratat contrariul. Trebuie sa nu uitam ca impostorii sunt terifiati de adevar pentru ca stiu ca oamenii ca ei nu ar rezista intr-o societate a meritului, a concurentei libere si sincere, adica intr-o societate normala. Furia lor vine din neplacerea propriei demascari, dar mai ales din incapacitatea de a intelege cum oameni lipsiti de interes direct si pragmatic in treburile institutiei, cum sunteti dumneavoastra, continua sa persiste cu critici reformatoare. Motivul este ca lupta pentru o idee si internalizarea unor valori sunt de neinteles mintilor lor profitoare si viclene. Va multumesc pentru ca ati scos toate acestea la lumina!

    • Nicu spune:

      Trei fenomene ale timpului: invazia verticala a barbarilor, domnia prostilor, tradarea oamenilor cumsecade.
      Primul: navalesc nu barbarii din alte continente ci, de jos in sus, derbedeii. Barbarii acestia preiau locurile de conducere.
      Al doilea: au sosit – pur si simplu, in sensul cel mai categoric – prostii si incultii la putere si in ciuda tuturor legilor economice si tuturor regulilor politice fac prostii, ca niste ignoranti ce se afla.
      Al treilea: in loc de a se impotrivi, multi oameni adopta expectative binevoitoare, ii sustin sau se fac ca nu vad si nu aud, pe scurt tradeaza.
      Nu-si fac datoria.
      Sunt cei mai vinovati.

  7. Catalin spune:

    Ce text! Am terminat un masterat (ICIF) la Facultatea de Filosofie. M.am dus dupa ce am gustat iluziile domnului Liiceanu…si am simtit exact ce a descris dansul in acest text…p.s.discipolii dumneavoastra incearca sa schimbe ceva…eu l.am avut profesor pe Bogdan M…cred ca acum le va fi si mai greu…

  8. Adriana spune:

    „Asta n-o vor înțelege ei niciodată: că nu ești dator să ajungi ceva, că nu trebuie să parvii nicăieri, că ceea ce importă în primul rând este să fii tu și să poți rămâne tu însuți în orice împrejurare a vieții.” Mircea Eliade în Întoarcerea din Rai. Întrebarea este dacă Mircea Dumitru,Vasile Morar, Romulus Brâncoveanu, Oana Șerban, cea care a furat de fapt concursul pentru postul de asistent universitar și toți acei semnatari ai scrisorii comune, împreună cu susținătorii lor, au rămas ei înșiși după tot ceea ce au făcut. Sau au fost cândva ceva ce s-ar putea numi ei înșiși, care să nu fi fost pătat, lipsit de verticalitate? Dar poate că nu au avut niciodată de fapt, verticalitate, iar ei înșiși sunt aceste spirite meschine și viclene.

  9. Quebecoisfier spune:

    Comentez rar si ( spun unii ) destul de prost pe Contributors.
    Domnule Liiceanu.
    Am plecat de mai bine de 20 de ani din tara in care m-am nascut si a carei fiinta nationala si cultura o pastrez cu mandrie inca in mine .
    Niciodata in acesti 20 de ani nu am simtit nevoia reala sa ma intorc inapoi deoarece am crezut cu tarie ca poporul nostru, printr-un fel de meschinarie a soartei sau prin razbunari repetate ale istoriei este ‘,doomed’, , terminat, marcat negativ si ca, anyways, nu se mai poate face nimic.
    De multa vreme , deci, Romania a ramas tara in care sunt mormintele parintilor mei si una din cele mai (inca) pitoresti destinatii de vacanta…dar nu mai mult.
    Citind seria dumneavoastra de articole , dar mai ales pe ultimul, legate de domenii in care sunt cat de cat familiar ( cercetare, doctoranzi si promovarea valorii), imi vine , zau sa iau primul avion si sa ma intorc in Tara mea . Atata vreme cat mai exista oameni ca dumneavoastra in tara aceasta, lucrurile nu sunt inca pierdute, vad.
    Va multumesc si va doresc multa sanatate, rabdare si putere sa spuneti lucrurilor pe nume.

    • MIHAI 2 spune:

      Locul Dvs este AICI !
      Desi lasati sa se inteleaga ca ati ajuns de mult la varsta maturitatii – scriitura (care nu e rea de loc) exprima clar o izbucnire de tinerete tumultoasa.
      V-as vedea inscris in USR – alaturi de copilul teribil al momentului , dl Caramitru Jr si de atatia alti oameni valorosi educati in strainatate dar apti – totusi – doar pentru Romania.

    • Prostu' satului spune:

      Imi inchipui ca-n cele doua zile de cand ati scris acest comentariu emotiv v-ati mai linistit si nu v-ati scos deja casa la vanzare, dar vreau totusi sa va confirm, daca mai e nevoie – ce-ati gandit in cei 20 de ani sau cat sunt de cand vietuiti in Montreal (altfel cel mai frumos oras pe care l-am vaziut vreodata), ala e gandul bun si-adevarat, nu impulsul de moment sub impresia unui articol – unul superb, ce-i drept.
      Si in opinia mea Romania exact asta este – a failed state. Cat o sa mai dureze pana fragila coaja de ou care a devenit statul roman o sa implodeze, asta e pura speculatie; personal, nu-i dau mai mult de inca 10-15, maximum maximorum 20 de ani in forma actuala.
      In ceea ce priveste existenta d-lui Liiceanu (si a unor personaje de-a dreptul ireale, precum dl. Mihail Sora) ca motiv de speranta, o sa spun un lucru foarte urat, cu scuzele de rigoare fata de autor.
      Dl Liiceanu implineste luna asta 77 de ani – la multi ani buni si sanatosi, d-le Liiceanu, e o urare sincera.
      Tot in 2017 personajul principal din acest articol, dl. Dumitru, implineste 59, iar atotputernicul domn Dragnea e leat cu mine, face 57. Noua stea pesedista, d-na Dancila, e cu un an mai tanara. Alte personaje, cum ar fi Olgutza, Ponta, Codrin Stefanescu, Claudiu Manta, Serban Nicolae si inca multi, multi altii, sunt cu aproape 30 de ani mai tineri decat dl. Liiceanu.
      Dvs. asta vi se pare motiv de optimism si speranta?

  10. clencix spune:

    Cine are dreptate, cavalerul de la Mancha sau Sancho Panza? Numai un copil nevinovat poate dovedi ca imparatul este gol. Cancerul mediocrității distruge națiunile, frica de a-ți afirma libertatea omoară speranța, când promovează numai măgarii vii pentru ca leii sunt alungați de mulțime și rămân numai cei care pupa în bot și mănâncă tot! Prostul nu crede înțeleptul asa cum bogatul nu crede săracului. Cum poți dovedi mulțimii care nu pricepe dreptatea înțeleptului? Revenim la Isus. Dar cine sa vrea sa mai fie pe cruce?

  11. Harald spune:

    (…) replica ta a fost că îți vei ridica în cap toate universitățile din țară. Năucitor argument! Nu pot face curat, pentru că se vor supăra pe mine toți cei care-și țin casa în mizerie!

    Deși poate părea greu de crezut, argumentul este foarte valabil și provine aproape sigur dintr-o experiență de viață. Este foarte greu, pentru cineva care s-a înconjurat ani întregi de niște oameni asemenea lui, cultivând mizeria din casă cu toții, să spună brusc ”stop joc” și să înceapă să facă ordine și curățenie. Așa ceva se lasă întotdeauna cu scandal, omul chiar știe despre ce vorbește și are în mod evident instict de conservare :)

  12. Un ilustru anonim spune:

    O minunată premeditare a fiecărui act, așa cum îi stă bine fiecărui (unui) filosof. Mă înclin!
    Și mă înclin, nu doar pentru binele public creat, ci și pentru gestul de a te ridica în picioare atunci când ceilalți fie n-au forța, fie nu înțeleg miza. Un adevărat model, cu toate bunele și relele implicate de un astfel de rol.

  13. Cinicul spune:

    Aceasta scrisoare nu este adresata doar rectorului Universitatii din Bucuresti. Este o scrisoare catre toti romanii, chiar si a celor care publica sau comenteaza pe Contributors.
    De cate ori ne sculam dimineata, ne barbierim (sau ne machiem) si ne uitam in oglinda sa vedem daca imaginea noastra corespunde celei pe care o proiectam in afara casei sau chiar pe Contributors?
    Domnul Dumitru a ajuns rector pentru ca a fost pus acolo de decani de tipul lui “Vasile” si nu poate sa-si traga covorul de sub picioare lovind in ei.
    Acelasi lucru se intampla in politica unde cel ajuns prim ministru (si nu ma refer la Romania, ci la lumea buna) nu poate lovi in colegi deputati sau ministri care l-au pus acolo, chiar daca sunt corupti.
    Nici un sistem nu se ras-buna, cum spune domnul Liiceanu, din interior, innoirea vine mai intotdeauna din presiunei externe, iar schimbarea se face de multe ori prin violenta.

  14. Florin spune:

    Va felicit domnule Liiceanu, chiar daca nu am caderea/statutul pentru a o face si deci kncep scuzandu-ma! Scriu cu o stare de voma care nu este cauzata de citirea articolului, ci are drept cauza un vis ciudat si macabru pe care l-am avut in putinul timp cat am atipit in patul fiicei mele citindu-i inocenta ne-poveste cu joaca dintr soricel si prietena lui pisica. Se facea in vis ca asistam la transportarea trupului meu mort trebuind chiar sa particip ajutandu-i pe cei ce il transportau pe brate – imi amintesc doar figura celei care era sotia sau mama – o ambiguitate destul de freudiana – dar ramasesem pana la urma doar un spectator ocupat cu a face nimic. Este surprinzatoare goliciunea sentimentului, neavand nimic din ceea ce imi imaginam ca ar putea avea jn exercitiu de anticipare a momentului propriei disparitii ca si cel ignatian sau cel heideggerian, pe care, marturisesc ca nu le-am incercat niciodata cu adevarat, poate datorita faptului ca m-am considerat mereu chiar excesiv de lucid chiar daca inautenticitatea, care doare ca si o plaga acuta, este din pacate ca si o stereotipie continuata legata de viata, iar momentele de autenticitate sunt mai degraba fulgurante. Deci, starea de voma nu a fost cauzata de articolul de fata ci i se datoreaza lui capacitatea de a-l citi in aceasta stare si prilejul de a scrie acest comentariu. Dand poate satisfactie bestiei autoreferntiale din mine, marturisesc ca citirea textului mi-a adus aminte o intrebare pe care i-o adresasem domnului Liiceanu in urma cu cativa ani – 2010-2011 – in cadrul unei prelegeri pe care a sustinut-o in Aula Magna a Universitatii din Iasi, al carei titlu nu mi-l mai amintesc, dar era ceva despre difuzarea culturii si despre Alexandru Dragomir. Intrebarea era cu privire la un aspect care reiese si din articolul de fata: despre menirea universitatii si daca nu cumva exista riscul ca prin ea sa se faca mai degraba ceva rau decat un oarecare bine; in sensul ca elanul studentilor ar putea fi intampinat/torpilat ci maculatura vorbita a unor asa-zisi dascali, iar studentii, prinsi de lehamite sa arince la cos – cei mai curajosi – nu doar discursurile sforaitoare ci insasi filosofia, ceea ce ar fi cu adevarat foarte demn de mila. In urma raspunsului dat de catre domnul Liiceanu si care nu a fost deloc la obiect, am ramas mereu cu dubiul privitor la cauza ratarii raspunsului. Nu stiam dac hiba a constituit-o exprimarea mea sau intentia domnului Liiceanu de a eluda oferirea unui raspuns frontal acestei intrebari – lucru care ar fi fost de inteles tinand cont ca ptimele randuri de scaune erau ocupate de catre inalt cadre universitare. Citind acest articol, mi-am dat seama ca problema a fost atunci in mod sigur exprimarea mea si ma rusinez de a fi banuit vreo intentie necurata a domnului Liiceanu, chiar daca ea ar fi fost oarecum justificata. Marturisesc ca ma bucur mereu nespus sa intalnesc/citesc oameni intelepti asa ca-i multumesc domnului Liiceanu si va rog sa imi scuzati grunturoasa intromisiune!

  15. hashdoio spune:

    Indiferent de ce va face in continuare rectorul universitatii, in inima lui trebuie sa fie recunoscator pentru aceasta scrisoare.

  16. Sorin Popa spune:

    Dl Gabriel Liiceanu spune ceea ce toată lumea de la filozofie știe. Că alde Morar&co sunt uscăturile erei post-ceaușiste. Au plictisit de moarte zeci de generații de studenți cu limbajul lor lemnos. Cu discursul lor nul. Toți sunt sătui de bătaia lor de câmp, de sibilinicul Vlăduțescu, care nu e apt să formuleze o propoziție în română, de bolboroselile fleșcăite ale lui Boboc, de stilul de fecior veșted și tont al lui Morar, de frustrările lui Bălan, cu care își umple cursurile, faute de mieux, de vorbăraia de aprozarist al lui Bănșoiu, de stilul de impiegat al lui Brâncoveanu și tot așa. Conjur pe oricine să asiste cap-coadă la un curs al acestor domni și să spună cu mâna pe inimă că n-au sucombat mediocrității lor anoste! Nu e nimic de reținut de la acești profesori, în afară de perle care circulă. Sunt și profesori buni acolo, evident. Dar e un talmeș-balmeș, iar facultatea pare că a încăput pe mâna unui combinagiu dibace, care a pus la rulantă contraselecția: concursuri aberante, în urma cărora oameni de primă mână sunt respinși și promovati mediocri și de-ai casei, doctorate la vrac pentru toti netoții. Ceea ce e în acord cu restul societății noastre, din păcate.

    Un amic student mi-a dezvăluit câteva din titlurile lucrărilor coordonate de Morar:
    “Dimensiuni veterotestamentare ale mecanicii cuantice”
    “Despre originile literaturii chineze”

    E vorba de un elefantiazis de un comic absolut. Dl Morar n-are timp de fleacuri, torpilează fundamentele (insolite) ale creațiunii. În realitate, toți știm că Morar are exprimarea și consistența unui învățător de provincie. Asta e situația! Sper ca dl M. Dumitru să nu fie ”diplomatic”, adică laș, ci să aibă o reacție adecvată, deși e puțin probabil, dat fiind că a semnat o scrisorică ridicolă, alături de cei de mai sus.

  17. MeFistO spune:

    Cred ca va pierdeti timpul. Desigur, sunt importante, iar FENOMENELE descrise reverbereaza nebanuit in intreaga societiate. Toti putem da exemple de oameni minunati care, prin nu stiu ce MINUNI, ajung acolo unde nu ar fi ajuns niciodata prin forte proprii, merit, competenta si munca – oameni concreti, cu nume si prenume, unii inca activi si nu oriunde – si asta la toate nivelele pe unde ne-am desfasurat diversele activitati de-a lungul vietii. (incepand de la GRADINITA, chiar!
    https://www.youtube.com/watch?v=D9M0E1uQrlM&list=PL_fl96m7OLQXYdhGH0GKcgyIbb_X401tU&index=14&t=0s
    Toate astea devin posibile intr-un tip de societate postceausista, deoarece inertia unor oameni crescuti si facuti in Lagarul Socialist e infinita deoarece se si perpetueaza prin urmasii lor directi ori indirecti (producand anomalii incompatibile cu viitorul respectivei societati). In primul rand din CAUZA faptului ca respectivii formeaza haite si sunt parte dintr-o ORGANIZATIE de tip retea (care-i leaga intre ei prin fire nevazut si nebanuite de cei de rand) care si detine ca pe un detinut/a ROMANIA ca stat, si tot ce mai inseamna ea, pana cand inevitabil va disparea.
    Cineva glumea ca de Revolutie l-au impuscat Ei pe Ceausescu, dar au aparut milioane de mici Ceausescu dupa!
    (…si nu erau asa-zisii ceaushei)

  18. Radu Vrasti spune:

    Multumesc dle. Liiceanu, este unul din cele mai frumoase texte pe care le-am citit in limba romana de multi ani…eu nu pot sa adauga nici un comentariu, doar ca ma gandesc la dilemma intre a te retrage sau a lupta…la exceptionala definitie pe care a-i dat-o libertatii si ceea ce as vrea, in imaginatia mea, ar fi fost sa te pot vedea un minut, sa ma uit la tine, sa-ti simpt prezenta si sa-ti multumesc…m-ai ajutat de atatea ori sa-mi gasesc cuvintele…(eu traiesc in Canada…) cu drag si admiratie, Dr. Radu Vrasti

  19. Ginel spune:

    Domnul Liiceanul o ia prea personal. Domnul Dumitru este de buna credinta, doar e profesor. Toata experienta lui este in mediul academic. Nu are nici un curs de management, ori problema doctoratelor si a coruptiei este o problema de management.
    Pur si simplu nu este calificat pentru asta. Domnul Liiceanu a avut grija de o editura si asta inseamna experienta manageriala, pentru ca la sfarsitul zilei le-a platit angajatilor salarile.
    Problema domnului Dumitru e simpla. Cum sa scap de coruptia doctoratelor cand aia imi platesc salarile angajatilor si imi permit sa imi pastrez jobul.
    Problema e ca doctoarele, ca si facultatea si-au pierdut valorea cand au ajuns sa fie profesori oamenii care nu au facut nimic altceva in viata.
    Si asta a fost un curs normal al invatamantului de masa si al dorintei oamenilor de a se conforma.
    Si problemele de genul asta se rezolva simplu cu o facultate de filosofie sau de orice altceva privata, la care intra oamenii cu examen si predau profesori care au facut si altceva.
    Daca pretindem ca suntem capitalisti atunci o facem pana la capat si lasam cererea sa dicteze vanzatorilor. Daca exista suficienti angajatori doritori sa plateasca burse de studiu pentru suficienti studenti suficient de buni, atunci o sa functioneze, daca nu, atunci Facultatea de Filosofie de stat e tot ce merita sa existe.

    • vlad spune:

      Rectorul UB sa nu aiba experienta manageriala ?? si asta ar fi o scuza ? Aberatii, stimabile.

    • victor L spune:

      In vremea Iepocii de Aur circula o vorba: ca sa intri la Stefan Gheorgiu trebuie doar sa fii pe linie, caci de absolvit nu e o problema. Numai daca esti tont si te calca tramvaiul :D

  20. Ginel spune:

    Daca totusi apare facultatea de filosofie care merita efortul, o sa ma inscriu, indiferent de taxa.

  21. smaranda spune:

    Prea putini intelectuali romani au curajul de a spune ce gindesc in public. Anul acesta se implinesc 30 de ani de sperante furate. Poporul, societatea se conduce prin asumare de responsabilitati, si riscuri . Prea putini intelectuali adevarati au pasit in esalonul conducerii. Un articol care se adreseaza constiintei umane a celor care ar trebui sa o mai aiba in conditiile si obigatiile fisei postului. Si daca nu o au? Pai murim incet cu totii. Fara autostrazi, fara trenuri rapide, fara alimente romanesti, fara motivatia de a trai in Romania. Fara tinte inalte, fara vise, natia decade, se prabuseste. Mediocrii, autosuficientii nu vad prapastia. Ei nu vad nici cit de prosti sunt si nici locul lor adevarat in societate. Ocupind un loc nemeritat ei fac un rau imens Romaniei, blocind progresul, oprind dezvoltarea fireasca. Mircea Dumitru oricite merite profesionale ar avea daca nu este capabil sa fie manager, si nu isi recunoaste limitele va ramine in istorie ca cel mai inalt pitic din gasca de pitici. Pacat.

  22. Lucillius spune:

    “Sammy Jankis was a semi-retired accountant who got into a car accident that gave him permanent short-term memory loss.” In Memento (2000), una dintre cele mai teribile teme este dezumanizarea prin pierderea memoriei. Oamenii fara memorie (scurta de cateva secunde) devin niste sclavi, capabili, cel mult, sa urmareasca reclamele de la TV. Ceea ce se intampla la Facultatea de Filosofie, prin extensie la Universitatea Bucuresti, si, mai departe, la nivel universitar-national, este comparabil cu drama lui Sammy Jenkis. Universitarii nostri au promovat toata cariera prin concursuri aranjate, fara contracandidat. Daca la brutarie ai nevoie de selectie pentru a angaja un brutar priceput, in mediul universitar romanesc competitia lipseste cu desavarsire. Cine accede in sistem (tot prin concurs controlat) va deveni, mai devreme sau mai tarziu, profesor plin sau conferentiar. Revolta dlui Liiceanu este revolta lui Sammy Jankis. Cat timp a putut promova (d-lui si ai d-lui), tot a fost in regula. Cand nu s-a mai putut, pac cu principiile! Diferenta dintre Sammy si universitarii nostri este insa una frapanta. In timp ce Sammy este onest (nu si poate intipari amintiri mai lungi de cateva secunde), universitarul nostru este nesincer (ca sa folosim un cuvant din jargonul juristilor). Ce va ramana la sfarsitul zilei din toata aceasta zbatere? Nimic! Atat timp cand sistemul nu opereaza in baza unor principii, ci al unor interese de moment al unei gasti sau al alteia. Va saluta Koroviev!

    • Gabriel Deliu spune:

      Bați câmpii. Ai plăcerea împroșcatului cu noroi.

      Unde să promoveze Liiceanu? Pe cine a promovat Liiceanu? Concret. Vorbim ca să ne aflăm în treabă, ca românul imparțial.

    • vlad spune:

      “Cat timp a putut promova (d-lui si ai d-lui), tot a fost in regula”

      O soparla gratuita, stimabile. In primul rand, faptul ca d-l Liiceanu a fost profesor de filosofie la UB este absolut normal. Daca nu el, cine ? Apoi, faceti referinta la “ai lui”. Cine ? In fine, daca va uitati pe arhiva Contributors gasiti destule texte ale d-lui Liiceanu despre starea de fapt de la UB.

  23. ioana spune:

    Din pacate in medicina sunt cel putin la fel. Medici care iau examene in spitale publice pe bani, care iau rezidentiate pe bani, care copiaza la examene, care isi platesc in bani sau foloase absolut tot ce au realizat. In plus cei care nu au procedat asa sunt complici si privesc toate lucrurile acestea cu o incredibila toleranta, stigmatizandu i pe cei care vorbesc despre problemele sistemului. Multumesc pt articol, ma face sa ma simt mai putin singura in tara asta.

  24. Ginel spune:

    @Vlad: Este un fapt ca nu are experinta manageriala.
    Dar faptul că facultățile subt de stat si funcționari statului au lefuri mai mari daca isi iau doctorate duce la corupția asta. Asa ca nu cred ca e relevant cine e rectorul ca oricum sistemul e aranjat sa functioneze asa.

    • Anton Paul spune:

      Bunul simt spune ca nu conteaza cine este rectorul. Bunul simt teoretic. Bunul simt practic bate bunul simt teoretic, “Teoria ca teoria, dar practica ne omoara”. Practic, pentru ca aceata-i realitatea – practica, ne spune extrem de clar CINE este in masura si CINE trebuie SA FACA CEVA.
      Adica actualul rector.
      Sper ca nu v-am stricat sistemul de valori.

  25. PAFI spune:

    Textul e foarte bun, mi-a facut mare placere sa-l citesc pur si simplu, asa cum privesti un peisaj care te incanta. De data asta, apelul nu mai e pentru lichele.
    Autorul vrea sa-si traiasca linistit ultima parte a vietii, sa spuna tot ce are de spus, sa poata spune la bilant ca nu avea ce face in plus. E frumos, un exemplu pentru toti.
    Chestiunea e ca nu mai e si nu mai poate fi salvat nimic, orchestra canta dar vaporul se scufunda. Pana la urma nu inclinatia pentru impostura si nici coruptia n-au distrus Romania, ci pasivitatea.

  26. TR spune:

    Fire gracilă, sensibilă, dl rector. Predispus la umflarea pipotei (de la excesul de putere). Dumneavoastră rămâneți cu un text mare, o lovitură de spadă fină prin cuirasa rinocerului, el cu măririle, deplasările, servitorii, banii, sofismele … Cred că puteți fi prieteni: fiecare are ce-a vrut.

  27. Ciobanul Bucur spune:

    Despre filmele de succes ale tineretii noastre.
    Il contrazic aici pe dl. Liiceanu. Primul film de succes pe Bulevard a fost “Rapirea”, un film cehoslovac, despre o banda de talhari (pe atunci nu se vorbea de teroristi) care rapeau un avion in zbor si cum au fost ei rapusi. Asta era prin 1953 sau 54, cand eu eram elev de liceu.
    De ce imi amintesc atat de bine? Iata dece:

    - Impreuna cu colegul meu Mircea, am lipsit de la cursuri dimineata ca sa stam la coada la bilete pentru seara. Seara, cand sa intram, un nenea ne propune sa-i vindem lui biletele ca ne da pretul dublu. Bineinteles, amandoi am fost imediat de acord. Dar ne-a si venit urmatoarea ideie: sa revenim diminetile, alternativ, la casa de bilete, sa cumparam altele si sa le revindem la prêt dublu. Am facut treaba asta cateva zile, fara nicio piedica. Numai ca dupa cateva seri am fost depistati de Mafoame, vestitul Mafoame din Rahova, despre care povestea si actorul Stefan Iordache si care ne-a luat sub protectia lui, cu conditia de a-i plati tribut cate un bilet in fiecare seara. Dimineata cumparam cate 4 bilete de fiecare data.

    Numai ca, luandu-ne exemplul, speculantii de bilete s-au inmultit rapid, iar Presa, s-a prins si ea. Cum citeam de pe atunci ziarele, am aflat de pericol si am stopat afacerea, de frica Militiei, care a si inceput sa actioneze. Cu baniia acumulati mi-am cumparat piesele necesare si mi-am confectionat un aparat de radio cu galena.

  28. man of war spune:

    priviti i cu atentie ! aroganti, cu ochii dati peste cap, sculele astea destepte nu se amesteca cu prostimea. se trag toti din comunism si securism. nu produc nimic, redirectioneaza bugetul public in propriile i buzunare, si ametesc putorile “statale” (prosti dar multi, odrasle si amante, fini si cumetri) cu cresteri salariale. cine i creste leafa celui pe cont propriu ? de jigodiile votante se ocupa partidul si statul ! oricum ne am rostogoli, fara o arhitectura / design inteligent, urmasii lui ceausescu si iliescu mai au multi ani / zeci de ani de trait.

  29. delia f spune:

    Cata dreptate a avut Jaspers despre adevarul care se dezvaluie , in mers, ca orizontul si dorinta de comunicare totala!
    Am citit din nou acest text fenomenal, patrunzator pana la oase care ar trebui sa vina insotit de o avertizare ca la TV ” Atentie, urmeaza un text care va poate afecta emotional!”.
    Raspunsul era gasit deja scris – logician vs existentialist
    Modalitati diferite de Existenta.
    Trebuie avut grija. Nu oricine este pregatit sa se electrocuteze in acelasi moment dat in timp.
    Si trebuie reamintit ca toti suntem oameni si gresim. Asteptarea este in a le recunoaste, regret si corecta.

    • delia f spune:

      corect-are:
      *Nu toata lumea este pregatita [ in loc de nu oricine] sa se electrocuteze in acelasi moment dat in timp.
      *Absenta infailibilitatii si prezenta potentialului de greseala nu inseamna ca toti mintim, furam sau omoram – nu este o echivalenta.

  30. Radu Doru spune:

    Domnule Liiceanu va multumesc pentru cărțile dumneavoastra ,pentru atitudinea dumneavoastra,pentru editura Humanitas.Va intreb cu respect (si retoric)de ce nu sunteti dumneavoastra in Academie sau într-o funcție unde sa promovați Meritocratia ? Cred ca ați obosit sa va luptati cu impostura.Noi suntem o țară pierdută!Cred ca trebuie sa cautam fiecare un Păltiniș al lui ,
    sa evadam in libertatea cartilor dumnevoastra. Un profesor de gândire ca dumneavoastra este foarte prețios dar și periculos (pentru impostori)va rog sa aveti grije de dumneavoastra.

    • delia f spune:

      Tocmai a dovedit ca nu a obosit. Si nici Andrei PLesu nu s-a retras, asa ca inca ne mai pastram ratiunea, albeit, la limita :-)

  31. cpdg spune:

    Domnule Liiceanu,

    Ati pus degetul pe rana, va multumesc! O tara intreaga stie ceea ce ati ilustrat in ultimele articole, dar nu toti s-au exprimat atat de clar si de frumos. Ma doare si mi-e sila de ce se intampla. Putini fac cu adevarat ceva, adica sa se puna cu toata fiinta lor de partea adevarului si sa caute frumosul si binele. Personal, dupa trei ani “a la mesterul Manole” ca doctorand, am luat-o de la capat pe alte taramuri. Mi se acrise de atata competenta si n-am vrut un titlu de doctor in acele conditii. Am ramas departe deocamdata, dar tare sper sa ma intorc acasa. Si ma sperie gandul ca nu stiu sa ma lupt in jungla de azi. Si totusi, primul pas e ca fiecare din noi sa faca tot ce poate, curat.

  32. young-and-happy spune:

    Mult stimate dle Gabriel Liiceanu,
    Intr-o ierarhie personala a stimei, a personelor din Romania care se afla in stima mea, dvs. ocupati locul cel mai inalt. Ocupati locul cel mai inalt chiar si in grupul extrem de restrans si select al discipolilor lui Constantin Noica. In ceea ce ma priveste, de exemplu, in aceasta ierarhie personala, sunteti mai sus decat prietenul dvs., Andrei Plesu, pe care il stimez de asemenea mult, dar caruia as avea ceva lucruri de reprosat, in timp ce dvs. in rastimpul celor 30 de ani de cand romanii au putut sa se exprime liber, nu am gasit nici cel mai neinsemnat temei pentru a va face vreun repros. Evident, aici nu e vorba de filozofie, domeniu in care nu am nici cea mai vaga competenta, ci de atitudinea din spatiul public, din Agora. Dlui Andrei Plesu, de exemplu, i-as reprosa promocarea dilemelor si a dilematicilor, intr-o vreme cand Romania avea nevoie, cred, mai curand de certitudini. Dar, evident, nu acesta este subiectul prezentei postari.
    Postarea mea este generata de faptul, ca la sfarsitul lecturii celor trei articole ale dvs. despre Dracii de la Facultatea de Filozofie, am gasit, si asta fara sa-l fi cautat cu tot dinadinsul, un temei pentru a va aduce un repros legat de prezenta dvs. in spatiul public din Romania. Avandu-va ca invitat la una din seratele sale muzicale, regretatul Iosif Sava v-a acuzat de “robespierrism”, de atitudine prea intransigenta fata de supravietuirea post-decembrista a unor personaje, obiceiuri, atitudini etc. cu originea ante ´89. Imi aduc aminte ca ati reactionat atunci, verbal, aproape cu violenta, invitandu-l pe moderator sa nu se joace cu cuvintele, acuzatia de “robespierrism” fiind cu totul exagerata si neavand nimic de-a face cu persoana dvs. Aveati, cu asupra de masura, dreptate. Ei bine, reprosul pe care vi l-as face eu nu este de prea multa, ci de prea putina intransigenta din partea dvs. in perioada anilor ´90. Este perioada in care, asa cum scrieti in cel de-al doilea articol al dvs., dinozaurii au revenit incetul cu incetul la Facultatea de Filozofie a Universitatii din Bucuresti dupa ce fusesera obligati s-o paraseasca alungati fiind, pe buna dreptate, de revolta studentilor din ´89 – ´90. Intrebarea mea este de ce nu ati reactionat atunci cu mai multa intransigenta fata de revenirea la catedra de filozofie a acestor dinozauri a caror nocivitate si non-valoare va era prea bine cunoscuta? La vremea respectiva, actualul rector al Universitatii din Bucuresti, pe care-l acuzati ca “nu-si bea cucuta convingerilor” si ca “joaca la doua capete”, era un biet doctorand la Universitatea din New Orleans. Dvs. in schimb, erati deja un nume greu in Filozofia romaneasca. Erati autorul “Jurnalului de la Paltinis” si cel mai stralucit discipol al lui Noica. O luare de pozitie in public impotriva revenirii dinozaurilor care, stiati foarte bine, risca sa transforme Facultatea de Filozofie intr-o pestilenta academica, ar fi avut, poate, atunci, efectul benefic scontat. Azi, ma tem ca e prea tarziu. In Romania de azi, cel mai probabil efect al unei atitudini intransigente fata de dinozauri din partea rectorului Universitatii din Bucuresti (care este totusi presedintele Institutului International de Filozofie) ar fi ca acesta si-ar pierde postul, locul lui fiind ocupat de un dinozaur



Comenteaza:







Do NOT fill this !

Autor

Gabriel Liiceanu


Gabriel Liiceanu

Născut la 23 mai 1942, la Râmnicu-Vâlcea. Studii universitare la Bucureşti, Facultatea de Filozofie (1960-1965) şi Facultatea de Limbi Clasice (1968-1973). Doctorat în filozo... Citeste mai departe


E randul tau

Multumesc pentru ambele interventii. Tot ce spuneti este corect, intemeiat. Adaug cateva accente ca...

de: Dumitru Sandu

la "De ce România nu are un cod național de etică a cercetării științifice?"

Carti recomandate de Contributors.ro

DEMOCRAȚIA SUB ASEDIU ROMÂNIA ÎN CONTEXT REGIONAL

Carte recomandată de contributors.ro

Cauta articole

august 2019
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Iul    
 1234
567891011
12131415161718
19202122232425
262728293031  

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

"Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel." - Mihai Maci

(An essay by Vladimir Tismaneanu and Marius Stan)