Home » Cultura »Opinie » Citesti:

Dragul meu filosof

Andrei Cornea octombrie 29, 2013 Cultura, Opinie
20 comentarii 2,036 Vizualizari

Regimul comunist a confecționat în mod absurd dosare enorme intelectualilor, filosofilor, scriitorilor și fiindcă, prin structura sa ideocratică, el interpreta fals puterea reală a ideilor filosofice.

Orice cititor al noii cărți a lui Gabriel Lii­ceanu, Dragul meu turnător (o combinație originală și extraordinar de vie de me­mo­rialistică și roman epistolar, din care nu lipsește nici suspansul, nici eseul moral), este copleșit, pe măsură ce avansează în lectură, de o mare stupoare. Este aceeași pe care și au­torul a cunoscut-o, atunci când, în 2006, și-a citit la CNSAS dosarul de urmărire informativă: sute de pagini conținând nesfârșite tran­scrieri de convorbiri și ra­poarte, mii de ore de înregistrări din apar­tamentul propriu, în care s-a pătruns prin efracție pentru a introduce dispozitive de ascultare, supraveghere zi și noapte în Bu­curești, la Păltiniș etc., potop de informații despre întâlnirile academice din Germania, zeci și zeci de fotografii. La acestea se ada­ugă rapoarte kilometrice ale turnătorilor, dintre care cu mult cele mai importante sunt cele ale unui coleg de Institut de Fi­lo­sofie al lui Liiceanu, Octavian Chețan, care, fiind de meserie, producea eseuri her­me­neutice ale textelor filosofice ale lui Lii­cea­nu, explicând „organelor“ caracterul lor „duș­mănos“. Așadar, un efort logistic și uman imens (cel puțin 10 oameni detașați numai pentru Liiceanu, plus turnătorii) – pentru ce? Pentru a dovedi ceea ce se sta­bilise mai înainte a priori: că Liiceanu era un „personaj… care făcea și spunea de fiecare dată lucruri condamnabile din punctul de vedere al moralei socialiste și al politicii partidului“. Care îi erau ac­țiu­nile? Traducea, de pildă, pe David Ar­mea­nul, pe Heidegger, învăța greaca veche, scria despre „peratologie“, se vedea cu Petru Creția, uneori cu Noica, iar seara, printre discuții metafizice, bârfea și juca table cu amicii. În niciun caz nu compunea scrieri samizdat, manifeste antiguver­na­mentale, pamflete anticeaușiste; nu în­demna la grevă și, desigur, nu poseda secrete de stat, arme sau aparate interzise: nu făcea disidență, chiar dacă n-avea nimic „pe linie“ în opiniile și scrierile sale. S-a alcătuit astfel un dosar enorm și perfect inutil, doldora de inepții – un fel de „roman prost“, fiindcă cu teză, comentează „ci­titorul“ Liiceanu. Dar uimirea cititorului lui Liiceanu poate crește și mai mult, dacă știe că și acesta, și Noica, și Creția, și Pleșu, și alte „elemente dușmănoase“ de acest fel au reușit (fie și cu sincope) să publice cărți, receptate de public adesea ca niște best-seller-uri. Te-ai fi așteptat, de exemplu, ca autoritățile, odată ce aflaseră, în urma adunării unui munte de informații directe și prin delațiuni, că și Liiceanu, și Noica sunt „elemente ostile“ partidului și ideologiei sale, să nu permită publicarea Jurna­lului de la Păltiniș, ba chiar și a Epis­to­larului, ceva mai târziu; adică să nu pre­gătească pe mâna lor enormul succes public al acestor cărți și proiectarea personajelor principale la statutul de vedete naționale. Și totuși au făcut-o, de parcă ar fi dorit ca turnătorii hermeneuți să aibă încă și mai mult de lucru…

În lumina evenimentelor de mai târziu, această atenție obsesivă și fără rezultat apare și mai uimitoare: căci căderea re­gi­mului nu a avut nimic de-a face cu acești intelectuali, presupus „dușmani“, care îi traduceau harnic pe Platon și Heidegger, ci cu reformele lui Gorbaciov, care voia să „refundamenteze“ socialismul. Pe de altă parte, adevărații dușmani interni ai regi­mului Ceaușescu au fost lipsurile alimentare, rațiile, frigul etc. Ca să spunem așa, Se­cu­ritatea nu și-a făcut datoria în apărarea re­gimului și fiindcă se uita unde nu trebuie.

De ce atunci o asemenea cheltuială? Gabriel Liiceanu are un răspuns: serviciile de in­formații și de securitate trebuiau să in­ven­teze inamici, pentru a supraviețui și chiar a crește în dimensiuni. Ele trebuiau să arate conducerii că își merită salariile și pri­vi­legiile. Mai mult, unele libertăți îngăduite (publicații, călătorii în Vest) erau prilejuri excelente pentru „umflarea“ dosarului. O analiză rațională a situației ar fi arătat că numărul inamicilor potențiali ai regimului era mult mai mic, dar asta ar fi condus la disponibilizarea unei părți a Securității – ceea ce bineînțeles că Securitatea nu dorea deloc.

Explicația e plauzibilă; ea este însă valabilă pentru orice regim dictatorial, inclusiv fas­cist sau militar. Voi adăuga însă că in­ter­venea și ceva specific comunismului în atenția obsesională, disproporționată cu importanța reală în societate (abia după 1990 s-a putut constata cât de modestă a fost, de fapt, această importanță) sau cu potențialul risc pentru putere, acordată de regimurile comuniste intelectualilor uma­niști, cu deosebire celor asimilați profesiei de „filosof“. În toate statele comuniste exista o obsesie superstițioasă pentru cu­vânt, pentru doctrină, pentru interpretarea ei „justă“, pentru definirea „liniei“ și ex­cluderea „ereziilor“. Liderii comuniști (Le­nin, Stalin, Ceușescu etc.) se autoproclamă „corifei ai filosofiei“, interpreți „străluciți“ ai marxismului. După caz, filosofii și scrii­torii sunt premiați sau închiși, editați, obli­gați să se exileze sau puși la index; dar e un fapt că nu sunt niciodată tratați cu indi­ferență. Dimensiunea supravegherii nu e decât proporțională rolului istoric – în bine sau în rău – acordat de către regim filosofilor și intelectualilor umaniști în general, rol fără asemănare cu cel din oricare alt regim vechi sau modern, cu excepția, desigur, a ficțiunii din statul platonician.

A fost un spectacol grotesc să vezi cum li­deri de partid ignari, aproape analfabeți (Cea­ușescu, Brejnev) erau prezentați, după modelul lui Stalin și Mao, ca autori de „contribuții revoluționare“ în domeniul filosofiei marxiste și al doctrinei socialiste. Nicio tiranie din istorie nu a mai avut pre­tenții similare în raport cu un sistem fi­lo­sofic. Or, cred că această veritabilă paranoia pleacă de la faptul că regimul comunist nu a fost, de fapt, unul materialist, așa cum se susține, ci mai curând o utopie „ideo­cra­tică“, inventată de un filosof, Karl Marx, care a atribuit filosofiei (adică sieși și celor ca el) un rol complet disproporționat în în­țelegerea și mai ales în posibilitatea in­flu­ențării istoriei într-o direcție voită. Cre­dința că ideile „juste“, activate prin voințele „de fier“ ale unui mic grup de militanți devotați „cauzei“, pot răsturna istoria și aduce în final mileniul a format chintesența comunismului (credință pe care, de altfel, au combătut-o „revizioniștii“ lui Edouard Bernstein și alții). Din acest punct de vedere, nu e întâmplătoare atracția exer­citată de stalinism și maoism asupra unor minți strălucite din Occident, în secolul XX.

Așadar, cred că, în particular, regimul a confecționat în mod absurd dosare enorme intelectualilor, filosofilor, scriitorilor și fi­indcă, prin structura sa ideocratică, el in­terpreta fals puterea reală a ideilor filosofice; produs al utopiei unui filosof (înscris totuși în tradiția bimilenară europeană începând cu presocraticii), regimul continua să crea­dă, fie și în mod degradat și grotesc, că va în­vinge sau va cădea prin filosofie, în funcție, bineînțeles, de „justețea“ acesteia și de „corectitudinea liniei“ urmate.

Comunismul a fost un regim nu doar opre­siv, ci și irațional, lipsit într-o uriașă măsură de priză la realitatea socială și economică. Aceasta s-a întâmplat și fiindcă a supra­evaluat rolul „demiurgic“ al ideilor. E ceea ce ne arată cu asupra de măsură cartea lui Gabriel Liiceanu. „Atenția“ paranoică de ca­re filosoful s-a bucurat din partea „orga­ne­lor“ a fost și ea parte a acestui irațional ori­ginar, care, fie și prin intermediul per­secuției, acorda o imensă importanță nu atât agenților materiei, cât celor ai ideilor. Originea bolii se află, poate, în luarea în serios a acelui tânăr filosof german exaltat care scrisese (în Tezele despre Feuerbach), cu referire bineînțeles la sine însuși, celebra sentință „filosofii nu au făcut decât să in­terpreteze lumea în diferite moduri; im­portant este însă a o schimba“

Articol aparut in Revista 22

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro



Currently there are "20 comments" on this Article:

  1. Mircea Paul Vasiliu VASILIU MIRCEA PAUL spune:

    Pourquoi chercher midi a quatorze heures ?

    „Ciripitoria de proporţii inimaginabile. Sute de mii de „agenţi operativi”, în birourile lor oficiale ori în încăperi aparent benigne ale clădirilor publice, în apartamente clandestine „de serviciu”, fără a cruţa hîrtia, fără a-şi cruţa timpul, vid de altminteri, recrutau neobosiţi, convocau la raport şi incitau la delaţiune un număr de ciripitori care depăşea cu mult necesităţile lor informative. Se ambiţionau să recruteze chiar persoane în mod evident lipsite de utilitate pentru ei şi manifest reticente…. Unul dintre obiectivele acestei recrutări masive era, în mod evident, să se facă în aşa fel, încît fiecare supus să simtă asupră-i răsuflarea canalelor informative. Ca în fiecare societate, în fiecare birou ori atelier de lucru, în fiecare apartament ori să existe un ciripitor, ori toată lumea să se teamă că există.
    N.I.Mandelstam conchide pe bună dreptate că, în afară de slăbirea relaţiilor interumane, aceste recrutări urmăreau şi altceva: ca ulterior, cei care cedaseră, avînd a se teme de o demascare publică, să fie interesaţi în menţinerea solidităţii sistemului.”

    Alexandr Soljeniţin Arhipelagul GULAG Vol.II pag.449

    Nu știu cum se face că NOI încercăm permanent să re-analizăm comunismul ca și cum nimeni altcineva nu a mai trăit sub acest regim. Nu spun că-i rău – întotdeauna pot apărea interpretări noi și profunde – dar impresia generală e că pentru „intelectualii” noștri Souvarine, Soljenițîn, Conquest ș.a. pur și simplu nu au existat.

    BURICADA de Marin Sorescu

    Buricul pămîntului avea un buric
    Decît el şi mai mic
    Şi care şi el în virtutea nimicului,
    Se credea buricul buricului.

    Controversa dintre buric şi buric
    N-a fost în istorie un nimic.
    S-a purtat un război de vreo sută de ani
    Cu buricade şi buricani.

    Se suiau buricadele pe baricade
    Şi se făceau că de război le arde,
    În timp ce buricanii, de viţă mai nouă,
    Se făceau că plouă.

    URA ŞI LA GARĂ, BURICANILOR

    • Mih spune:

      Admirabil, domnule Vasiliu Mircea Paul!

      Dar sa fim oameni blanzi la suflet.

      • Mircea Paul Vasiliu VASILIU MIRCEA PAUL spune:

        Mulțumesc !

        Apropo de „blîndețe”:
        „…însă aceleaşi mîini care ne puneau cătuşele, acum întind palma conciliant: „Nu trebuie !.. Nu trebuie să răscolim trecutul!… Celui care va pomeni trecutul – să i se scoată un ochi! însă proverbul continuă astfel: „Iar celui care îl va uita – să i se scoată amîndoi!”

  2. Adriana Gorga Adriana Gorga spune:

    “Regimul comunist a confecționat în mod absurd dosare enorme intelectualilor, filosofilor, scriitorilor și fiindcă, prin structura sa ideocratică, el interpreta fals puterea reală a ideilor filosofice.”

    De acord cu aceasta teza, dar cred ca ar merita completata pentru a adanci problematica despre rolul ideilor in societate. Ar trebui sa-i adaugam si teza potrivit careia in Romania, regimul comunist s-a destramat pentru ca a interpretat fals puterea reala a ideilor interzise (si filosofice, nu doar filosofice). Ideile, oricat de profunde si morale ar fi sunt lipsite de putere (adica nu-i pot face pe oameni sa le urmeze daca acestia nu vor). Interzicându-le insa, acestea se transforma in idei-martir iar puterea lor creste.

    Pe fundamentul unor idei-martir a inceput sa se construiasca societatea româneasca dupa 1989 si, fara indoiala, mai continua si astazi. Problema e ca dupa un sfert de secol de libertate de expresie, ideile-martir odinioara puternice, au devenit simple idei fara putere reala. Din nefericire s-au uzat.

    Daca, la inceptul anilor 1990, ar fi fost posibila aparitia cartii d-lui Liiceanu despre care vorbiti aici, impactul sau in sensul unei orientari anticomuniste ar fi fost cu siguranta mai mare decat astazi. La vremea respectiva, anticomunismul era inca o idee-martir in societatea româneasca. Acum, din pacate, a devenit doar o idee fara putere.

    • victor/victoria spune:

      Stimata doamna, nu pot spune decat ca sunt absolut naucit de sintagma/concept “idee martir.” Este elucrubrant. Nu gasesc alte cuvinte. Si mai adaugati ca aceste idei martir devin puternice datorita cenzurii lor. Adica idea initiala nu a avut putere pentru ca oamenii nu au vrut s-a adopte insa dupa ce aceasta a fost interzisa aceeasi oameni s-au grabit s-o adopte si astfel, in sunet de fanfara, a cazut comunismu’. Serios, este absolut ridicol ce sustineti.

      • Bulineli spune:

        Iertati-mi va rog nerusinarea de a ma baga in discutie domnule ,doamna Victor,dar cred ca doamna Adriana Gorga spune ceva interesant,am senzatia ca a-ti inteles dumneavoastra gresit sau rastalmaciti intelesul mesajului.

        • victor/victoria spune:

          Nu trebuie sa va scuzati. De aceea exista forumuri ca acesta, pentru dialog. Dar spuneti-mi, dvs. ce intelegeti din comentariul doamnei? Daca nu-mi spuneti nu am de unde sa stiu daca aveti dreptate sau nu. Nu?

  3. TT spune:

    Da, de a o schimba, nu cu filosofia schimbării, nici prin excluderea tuturor interpretărilor filosofice. Șansele de împlinire par mai mobile: o viață pentru o idee, a schimbării. Cu două soluții (verificate):
    -încercarea moarte n-are; are numai succesori;
    - În sfârșit, schimbare! Merge și-așa; n-am condiționat-o spre bine. Chiar tindem spre perfecțiune.

  4. Peter Manu spune:

    “Care îi erau ac­țiu­nile? Traducea, de pildă, pe David Ar­mea­nul, pe Heidegger, învăța greaca veche, scria despre „peratologie“, se vedea cu Petru Creția, uneori cu Noica, iar seara, printre discuții metafizice, bârfea și juca table cu amicii. În niciun caz nu compunea scrieri samizdat, manifeste antiguver­na­mentale, pamflete anticeaușiste; nu în­demna la grevă și, desigur, nu poseda secrete de stat, arme sau aparate interzise: nu făcea disidență…”

    Profesorul Cornea trebuie aplaudat pentru curajul acestei fraze, care restabileste adevarul despre “dizidentii prin cultura”.

    • Cristi spune:

      E veche de tot ideea asta, d-le Manu, iar aici, in Romania, noi aplaudam pentru ce e nou.

      In 2010, Andrei Plesu spunea pe buna dreptate, referindu-se la rezistenta anticomunista:
      “”Am insistat intotdeauna ca cei care spun ca “au rezistat in cultura” abuzeaza de termenul “rezistenta”. “Rezistenta”, desi pare sa sune pasiv, in realitate e o forma de actiune. “Rezistenta franceza” nu era un fel de a citi Rousseau, ci era un fel de a iesi la bataie, a-ti risca viata. “A rezista” implica, militar vorbind, o forma de opozitie. Or la noi, ideea ca un chirurg care opereaza rezista prin chirurgie, sau un tamplar care face scaune rezista prin scaune… asta a creat o atmosfera in care toti “au rezistat”.

      Categoria care “a rezistat” cel mai bine in Romania sunt gospodinele. In Romania, daca a existat un samizdat, a fost samizdatul mancarii. S-a creat un underground extraordinar al procurarii de mancare, ce a creat confuzii enorme in mintea strainilor care veneau aici. Erau invitati acasa, indopati pana la lesin, in timp ce auzeau ce groaznica e situatiunea. A fost o forma de rezistenta…”

    • victor/victoria spune:

      Credeti, domnule Manu, ca pentru un filozof si scriitor a ramane integru moral intr-un regim bestial cu libertatea gandirii este o nimica toata? Este chiar asa de banal?

      • Peter Manu spune:

        Cred ca profesorul Cornea arata clar ca, cel putin in ce il priveste pe Gabriel Liiceanu, regimul nu era bestial. Integritatea morala a filosofului nu pare sa fi fost nici o data in pericol (intre Heidegger, greaca veche, jocul de table si barfele cu prietenii).

        • victor/victoria spune:

          Intentia mea nu este sa plecam de la axioma “Domnul Cornea are dreptate” ci sa ne exprimam propriile opinii pe baza relatarilor din dosarul de urmarire prezentate sumar aici. Eu cred ca gresesc amandoi intrucat si Liiceanu sustine cam aceeasi idee cum ca Securitatea pur si simplu a gresit urmarindu-l. Eu cred ca din contra, Securitatea a intuit perfect “dusmanul de clasa”. Acest Liiceanu, un individ cu minte geniala pe care orice metoda propagandistica de partid nu-l poate determina sa poarte ochelarii ideologici. Si acum serios, au avut dreptate; au avut o intuitie perfecta asupra acestui individ care reprezinta un pericol pentru supravietuirea regimului criminal. Cofondator al Grupului pentru dialog social, al Revistei 22 si al Humanitas si una din vocile ce au coagulat opozitia anticomunista postdecembrista. Va amintesc Apelul catre Lichele numai. Pai cum sa spui astazi ca Securitatea a gresit urmarindu-l?

          • Peter Manu spune:

            Va inselati. Liiceanu n-a fost nici o data un pericol pentru nimeni.

            • victor/victoria spune:

              Raspunsul dvs. fara echivoc este gol de orice argument logic. Deci nul si as adauga tendentios.

  5. petrica spune:

    Comunismul isi are originea in texte scrise de “filozofi”. Deci comunistii stiatu exact ce forta are cuvintul scris si distribuit in toate mintile. Marx are multe morti premature in carca.
    Ca filozofii nostrii nu au avut impact asupra organizarii sociale sau asupra moralitatii societatii este un fapt evident. Dar poate nici nu au dorit asta, sau nu se pricep la asta.

  6. asdf spune:

    Si alte categorii de “cetateni” erau mai putin supravegheate, cu un efort logistic mai mic? N-as prea crede. Mai curand ramane valabila prima explicatie, aceea ca-si gaseau de lucru. Plus ca era mai misto sa te invarti pe langa “intelectuali”, respirau si ei un aer mai altfel, fata de a se duce intr-o fabrica, de exemplu. De-aia cred ca erau si mai interesati.

    Si da, curajoasa descrierea activitatilor “dizidentei” pre-89 :) Cam toti au devenit dizidenti si anticomunisti dupa ’90, si cu mai multa vigoare dupa 2004 :)

  7. Bulineli spune:

    Din nefericire Marx ,a fost un filozof,foarte bine descris de Paul Johnson in cartea sa ” INTELECTUALII”.



Comenteaza:







Do NOT fill this !

Autor

Andrei Cornea


Andrei Cornea

Eseist, istoric al artei, clasicist, publicist, filosof. Profesor la Facultatea de Litere a Universităţii din Bucureşti, departamentul de relaţii internaţionale şi studii eur... Citeste mai departe


MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

"Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel." - Mihai Maci

E randul tau

cu ani in urma un prieten cambodgian mi-a povestit cum a fost omorat pe taica-sau pe vremea khmerilo...

de: r2

la "Ce-ar fi să vorbim cu-adevărat corect politic despre Fidel Castro?"

Cauta articole

decembrie 2016
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Noi    
 1234
567891011
12131415161718
19202122232425
262728293031  

Valentin Naumescu – Marile schimbari. Crize si perspective in politica internationala. Editie bibliofila

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

(An essay by Vladimir Tismaneanu and Marius Stan)