joi, martie 28, 2024

Drept la replică. Romulus Brâncoveanu: Domnul Liiceanu în cârje literare

Am primit la redactie urmatorul text, ca drept la replica la articolul lui Gabriel Liiceanu, ”Sub înaltul patronaj. O ștafetă a răului”. Il redam ca atare:

Domnul Liiceanu în cârje literare

După ce a renunțat la războiul său care nu se mai termina cu foști colegi alături de care a gravitat în jurul personajelor de vază ale marxismului autohton din anii șaizeci și șaptezeci ai secolului trecut, Gabriel Liiceanu se războiește acum cu Facultatea de Filosofie și cu mine, decanul ei. Discursul cunoscutului editor, traducător și filosof se află în pierdere accelerată de atractivitate, de relevanță ideologică, de influență culturală și de capacitate instituțională, într-un cuvânt, de autoritate. După treizeci de ani de la căderea comunismului, generațiile s-au reînnoit, publicul cititor s-a schimbat, iar stilurile de filosofare nu mai au nicio legătură cu moralismul practicat de el. Acum, după numeroasele demisii ale unor membri fondatori și apropiați ai săi, Grupul pentru Dialog Social e pe cale să-i scape de sub control. Mai mult, unele dintre personajele politice și culturale pe care le-a servit sau în care a investit, Traian Băsescu și Lucian Boia, se dovedesc a fi fost colaboratori de nădejde ai Securității. Consecvența în acțiuni i-ar fi impus lui Liiceanu să-și regăsească de îndată vorbele grele pe care le-a turnat vreme îndelungată în capul altor informatori, activiști și securiști, și care, prin comparație cu personajele pe care le-a cultivat și promovat, par, astăzi, fără pată. În loc să se tânguie asemenea Hecubei pentru pierderile casei sale și să-și revizuiască inconsistențele în aprecierile și pozițiile publice, el a ales, în schimb, cu frica irelevanței în sân, să pună la cale un tărăboi publicistic fără precedent împotriva Facultății de Filosofie. Articolele sale denigratoare la adresa instituției unde a fost student, ani de zile profesor, și din care a plecat, mai demult, fără să se uite în urmă, sunt de fapt o diversiune jurnalistică. Prin intermediul ei și al amenințărilor pe care le proferează, el speră să acopere, pentru moment măcar, eșecul său în cauzele celor pe care i-am amintit și să-și mai învioreze discursul elitist, vetust și parohial, din care și-a hrănit ani de zile succesul intelectual și puterea.

De ani buni, Liiceanu încearcă să se facă plăcut celei mai tinere părți a intelectualității și a publicului cititor, dar mai ales acelei părți ce nu se sfiește să se arate atrasă de valorile post-materiale, de stânga culturală și de noile stiluri de viață, să militeze și să vizeze leadership-ul discuției publice în numele acestora. El nu mai poate face loc cu ușurința din trecut temelor sale pe agenda generației noi, interesată cu precădere de subiecte precum egalitatea de gen, feminism, încălzire globală, dezvoltare, migrație, etica roboților și altele, probleme reale, dar care intră toate, după el, în sfera a ceea ce cataloghează a fi doar „corectitudine politică”. Neavând nici interesul și nici răgazul unei înnoiri, Liiceanu ar vrea să preia cu totul subiectele integrității academice și plagiatului, aflate la loc de cinste pe agenda generației noi, și să le arunce în blenderul moralist al intereselor sale. Așa se face că și-a scos de la naftalină roba academică, și-a pus toca și cheamă la luptă cu Răul. Universitar! Cu tot viitorul în față, ca om venit ieri pe lume, neatins în vreuna dintre vârstele sale, a tinereții, a maturității și a senectuții, nici de comunism, nici de păcatele tranziției, și care se tratează pe sine și se înfățișează celorlalți asemenea unui personaj de Bildungsroman, Liiceanu și-a găsit drept primă țintă un „reciclat” ca mine, tânăr profesor de filosofie în ultimii ani ai comunismului într-un Liceu industrial de Petrol, astăzi decan al facultății, și mă arată și altora, tuturor celor dispuși să-l urmeze, pentru a mă suprima, chiar fizic, așa cum o spune cu claritate, într-un comentariu pe care îl face el însuși pe contributors.ro sub ultimul său articol. Gabriel Liiceanu este nemulțumit că „reciclatul” ce-i stă în cale n-a pierit încă „pe cale biologică“ și, trecându-și în patrimoniu dreptul de viață și de moarte asupra lui și al altora ca el, se întreabă ce s-ar putea face dacă nu „scăpăm …de ‘reciclați’, prin moartea lor bună?” Cu această amenințare, gonflând iarăși și iarăși adjectivele care în scrisul său au proptit întotdeauna conceptele, Liiceanu se ascunde din nou în spatele așa-zisului său „stil literar”, despre care declară că n-a reprezentat pentru el niciodată „mai mult decât o cârjă pentru o idee”, pentru a ataca. Chiar dacă o face stând în cârje literare, îi iau amenințarea în serios. Totuși, dacă eu sunt un reciclat din vremuri comuniste, atunci cu siguranță el trebuie văzut ca o relicvă.

Într-adevăr, după terminarea facultății, câțiva ani, am fost profesor de filosofie într-un liceu de petrol, și nicidecum cercetător într-un institut de filosofie marxistă, aflat sub îndrumarea Partidului Comunist Român, așa cum a fost Gabriel Liiceanu. De altfel, acesta ar putea oricând alcătui un volumaș cu paginile sale net marxiste pe care le-a înlăturat din scrierile pe care și le-a retipărit după 1990. Oricine a trăit epoca știe însă că, măcar la repartiția de la terminarea facultății, filtrele ideologice pentru a preda filosofie, istorie și ce se mai învăța pe atunci în sfera științelor sociale și umaniste în licee, adică pentru a deveni profesor de liceu, erau practic inexistente. Dacă ar fi existat vreunele, ele nu se puteau compara cu selecția ideologică severă prin care trecea oricine era angajat într-un institut de filosofie marxistă pentru a o „dezvolta creator”, singura manieră de a practica instituțional filosofia în toată perioada comunistă. Filosofia marxistă era nu doar doctrina PCR, baza ideologiei și a propagandei acestuia, ci și a statului. Cred că nu-și închipuie nimeni că pentru a deveni cercetător într-un asemenea institut, la sfârșitul anilor șaizeci ai secolului trecut, nu aveai nevoie de aprobarea explicită din partea partidului. Dar nu doar Institutul de Filosofie era unul comunist. Și celălalt institut, de artă, la care știu că a ajuns cunoscutul filosof, era tot unul marxist. Marxismul era fundamentul oficial al oricăror studii în domeniul științelor sociale și umaniste, iar cercetarea în domeniul artei nu făcea excepție de la această regulă în comunism. Este adevărat că într-o vreme, dar nu în anii în care Liiceanu și-a început cariera de cercetător marxist în filosofie, ci mai târziu, în anii optzeci ai secolului trecut, atunci când istoria națională devenise ingredientul de bază al doctrinei și propagandei partidului, filosofia marxistă părea să-și fi pierdut rolul de principal instrument de control intelectual al societății, iar unii dintre cei care o practicau au profitat și s-au bucurat de aceasta. Nu trebuie să-i spun eu unui cercetător cu o experiență de decenii în institute de filosofie și științe umaniste marxiste, fie că se revendică sau nu ca aparținând acestui curent filosofic, așa cum este Gabriel Liiceanu, că în etapele sale târzii comunismul își perfecționase metodele de coerciție ideologică. Mai blânde, dar nu mai puțin constrângătoare! Libertatea de expresie de care a profitat el și din care își face acum un merit moral propriu pentru a elimina, cică, „reciclații” și „clonele”, a fost, de fapt, rezultatul și elementul unei strategii de control intelectual mai sofisticat, mai eficient și mai adânc decât represiunea ideologică și culturală pe care partidul o practicase până atunci. Privind retrospectiv, trebuie spus că activitatea filosofică a lui Gabriel Liiceanu nu s-a desfășurat nici în afara, nici împotriva acestei strategii de control intelectual.

Astfel, începând cam de la mijlocul anilor șaizeci ai secolului trecut, strategii PCR au decis înlocuirea represiunii ideologice și culturale comuniste, bazată pe marxismul revoluționar și pe o cultură propagandistică de masă, cu o mașinărie de control intelectual și de propagandă aptă să utilizeze în paralel naționalismul și elemente preluate din cultura occidentală, înaltă și populară. Naționalismul și așa-zisa deschidere către Occident au mers aproape mână în mână, de la Declarația din aprilie 1964 a PMR, care a marcat o anumită desprindere de Moscova și renunțarea la internaționalismul proletar ca valoare ideologică centrală, până la Teze din iulie 1971, de unde începe epoca de cult deșănțat al personalității lui Ceaușescu. Începând cu Tezele din iulie, a existat o asimetrie tot mai evidentă între creșterea în intensitate a naționalismului, revenirea culturii de masă propagandistice de tip comunist (Cântarea României), pe de o parte, și reducerea deschiderii către cultura occidentală, dar mai ales către unele forme liberale indezirabile pentru ideologia comunistă pe care le luase cultura înaltă și de masă, populară, dincolo de Cortina de fier. Prin această forfecare ideologică, PCR a căutat să oprească, iar acolo unde nu a fost posibil, să domesticească sau să autohtonizeze, toate acele componente ale culturii occidentale considerate prea atrăgătoare și periculoase pentru construirea socialismului și edificarea omului nou – începând cu muzica rock și terminând, de exemplu, cu filosofia politică renăscută în forme liberale la începutul anilor șaptezeci și care luase locul central, deținut până atunci de filosofia științei, în dezbaterea filosofică internațională. Această mașinărie de forfecare ideologică a funcționat în așa fel încât a lăsat întotdeauna un spațiu mai larg de intrare elementelor culturale practic inofensive, dar a închis robinetele, uneori până la refuz, față de acelea pe care le considera un pericol prea mare pentru regim. Astfel, în ultimii ani ai comunismului, cultura populară și simbolurile stilului de viață occidental ajunseseră să pătrundă în România aproape exclusiv în mod clandestin (discuri, casete, receptarea de programe de televiziune străine, blugi și țigări), în timp ce Editura Politică, editura Partidului Comunist Român, îi alătura, în 1988, în același plan editorial, pe Nicolae Ceaușescu și pe Martin Heidegger. Cum a fost posibil?

În sfera proprie de interes, de fapt sfera cea mai sensibilă pentru perpetuarea puterii, ideologia, partidul comunist a îngăduit o anumită dezghețare în unele domenii cum ar fi istoria filosofiei și epistemologia și a permis anumite exerciții filosofice în forme nu neapărat marxiste, dar irelevante ideologic, cum ar fi cele de tip literar, asigurând în același timp cadrul și resursele pentru dezvoltarea și întărirea prestigiului cultural al unora dintre ele. Partidul comunist a permis o asemenea evoluție nu de dragul dezbaterii de idei, căci marxismul a rămas până la sfârșit singura formă de filosofare permisă, ci cu scopul de a ocupa dinainte locul ce revenea filosofiei în discursul public, atât cât era și cât se întindea pe atunci, cu teorii filosofice lipsite de relevanță politică, și de a abate privirea de la ceea ce se întâmpla cu adevărat în lumea occidentală a ideilor: emergența și proliferarea noilor filosofii politice ce arătau că viitorul politic va fi liberal, și nu comunist. Îmi aduc aminte că în colecțiile Editurii Politice erau combătute toate așa-zisele curente filosofice nemarxiste, dar ignorate noile orientări din filosofia politică, inclusiv din cadrul marxismului. Partidul nu dorea nici măcar să aducă la cunoștința unui public mai larg existența lor. Așa se face că atât cei însărcinați cu „dialogul de idei” cu așa-zisele curente contemporane nemarxiste din filosofie, cum au fost profesorii de filosofie combătuți ulterior de Liiceanu, cât și cei care au încercat să le promoveze fără a plăti un tribut ideologic prea mare, cum făcea el cu traducerile sale din Heidegger, au ignorat ce se întâmpla în lumea filosofiei politice de limbă engleză. Rawls și Nozick, deja niște clasici la începutul anilor optzeci din secolul trecut, când eram student, erau nume practic necunoscute în mediul academic și în discuția publică de idei. În locul unei cărți precum Societatea deschisă și inamicii săi, din Popper s-a tradus atunci Logica cercetării, iar în vreme ce de Leo Strauss nu părea să fi auzit cineva, Heidegger ajunsese pe buzele tuturor. Ca să nu ne mai aducem aminte că lucrări clasice cum ar fi Despre libertate sau Al doilea tratat despre guvernare erau intruvabile, chiar în biblioteci. Aceasta explică, de fapt, misterul publicării lui Heidegger la Editura Politică a PCR.

Cineva ar putea spune că aprecierea de mai sus este rău intenționată. În vremuri complicate, Liiceanu a făcut „cultură adevărată” nu neapărat prin traducerile la care a contribuit, valoroase în sine și oricum având un impact cultural independent de rațiunile celor care au permis publicarea lor, ci mai ales prin Jurnalul de la Păltiniș, o carte-cult, cum cei mai de pe urmă admiratori ai săi nu se sfiesc să-i întoarcă laudele primite în avans. Nu contest intențiile generoase și nici meritele acestui volum. Știu foarte bine eforturile acelora, inclusiv ale lui Liiceanu, care au făcut ca atmosfera culturală, filosofică, din acei ani, să devină mai respirabilă prin mutarea accentului de pe filosofia marxistă oficială pe teme mai îndepărtate de nucleul dur, revoluționar și ideologic al acesteia. Și nici nu-mi trece prin cap să susțin că aceia care nu aveau interese profesionale și culturale în filosofia politică ar fi trebuit să contribuie la difuzarea unei asemenea filosofii! Dimpotrivă, gândindu-mă la cât de îngrădită era filosofia atunci, cred că trebuie prețuiți toți aceia care au putut face ceva valoros și onest în acel context, și nu au fost puțini, neapărat. Ar fi absurd ca privind în urmă să vedem, de exemplu, traducerea celei mai mari părți din opera lui Hegel drept o concesie făcută politicii partidului, de exemplu.

Într-adevăr, în ultimii ani de comunism, Jurnalul de la Păltiniș a reprezentat pentru mulți adolescenți și tineri o carte-cult, dar cultul ei, ca fenomen social, nu se deosebea, în esență, de cultul Cenaclului Flacăra. Dacă ar fi să le comparăm strict ca forme-cult, păstrând proporțiile în primul rând în privința numărului aderenților, amândouă ofereau adolescenților și tinerilor modele normative vii de selectare și filtrare a influenței occidentale din cultura înaltă și populară. Ambele, prin felul de configurare a narațiunii sau a scenariului din centrul lor, fixau norme paternaliste și anti-pluraliste de receptare, preluare și înțelegere a culturii occidentale și atașau elementelor pe care le lăsau să treacă dincolo de pâsla filtrelor și supapelor pe care le conțineau instrucțiuni severe de folosire. Ți se arăta nu doar ce e bun și poate fi ales din Vest, ce ni se potrivește, ce ne-ar face rău, ce trebuie respins și ce trebuie aprobat, ce cărți trebuie citite, ce muzică ascultată, ci și cum trebuie trăite adevărata cultură, ca și adevărata muzică hard rock, și până unde se poate merge în plan individual cu asimilarea și cu practicarea acestora. Cineva ar putea spune că, la scara lor, ambele forme de cult au avut un rol important în ruperea sigiliului de pe anumite canale de preluare a culturii occidentale, poate și de pe anumite circuite ale tradiției naționale, că au contribuit la o anumită sincronizare culturală cu Occidentul și chiar la un fel de progres cultural fără de care societatea românească ar fi fost mai puțin pregătită să evolueze după prăbușirea comunismului. Cei care le-au trăit și au rămas legați de ele, care le mai păstrează gustul, ar putea adăuga că Jurnalul de la Păltiniș n-a fost un instrument de propagandă, cum a fost Cenaclul Flacăra, și că, în definitiv, acea carte a fost percepută de toată lumea ca având ceva subversiv, împotriva regimului.

Nu i-aș contrazice pe cei nostalgici. Aș adăuga doar că, încă de la apariția cărții, unii cu mai multă experiență politică decât adolescenții și tinerii acelor vremuri, cum ar fi N. Steinhardt, într-un articol celebru atunci, Catarii de la Păltiniș, întrezăreau multe dintre elementele ei instrumentalizate politic. Partizanii Jurnalul de la Păltiniș ar trebui să accepte că, în fond, concepțiile din paginile acelei cărți aveau o legătură chiar mai mică decât o avea Cenaclul Flacăra cu imaginea libertății specifică stilului de viață occidental al tinerilor, dar mai ales cu acele valori, poate nu înalte în ordinea unei filosofii ce vizează absolutul, dar tipice pentru societatea liberală: o înțelegere a libertății individuale ca non-interferență și independență exersată în contextele cotidiene ale vieții. Noi „nu am avut un Havel”, așa cum nu încetăm nici acum a ne plânge, nu pentru că nu s-ar fi putut întâmpla ca cineva să-și asume un asemenea rol, ci pentru că mașinăria ce forfeca ideologic influențele culturii occidentale, mai sus amintită, a fost una de continuă parohializare culturală în plină modernitate nu doar la nivel simbolic. Prin intermediul acestei mașinării și al modelelor furnizate de ea s-au croit tipare paternaliste și non-pluraliste pentru orice formă de viață publică în care libertatea indivizilor și-ar fi putut găsi loc, de la cenaclurile literare de sector, grupurile filosofice și admiratorii muzicii de jazz, până la Academie și s-au creat eroi locali ai occidentalizării de uz ideologic imediat. Acest mecanism proiectat, poate doar îngăduit, sau poate doar preluat și perfecționat de comunism (dacă vom socoti cauzele sale culturale mai adânci) a delegitimat din capul locului apariția unor forme de viață publică neaflate sub protecția unui tutor. Libertatea intelectuală în comunism nu a existat decât sub tutela cuiva. Acest mediu n-a favorizat, ca să nu spun că a îngrădit, apariția unui tip de intelectual public înzestrat în mod firesc cu simțul și vocația libertății, așa cum a fost Havel. La noi, căutare a avut numai tutorul, uneori un erou local al occidentalizării (poate și al anti-occidentalizării), și adeseori, în comunism, ca și acum, unul și același cu insurgentul de serviciu.

În Epoca de Aur, acest tip de tutor și erou public a fost ilustrat nu doar de Păunescu, sau de figuri emblematice din sfera literaturii, istoriei etc., ci și de mulți alți „șefi de mici” ca el. „Șefii de mici” din anii comunismului, cum spune Ion Cristoiu, incluzându-se (adică oamenii care au primit sau au fost lăsați să se bucure de tineri de autoritate instituțională și culturală, să tutoreze bula de viață publică ce li se lăsa pe mână, în mod formal sau informal, fie că au condus ziare și reviste, fie că au fost iubitori de muzică pop sau universitari), au fost partea cea mai consistentă a establishment-ului intelectual din perioada comunistă ce s-a reprodus, aproape fără pierderi, după 1989. Faptul că Liiceanu a rămas singur la tribuna societății civile și că nu se mai lasă dus de acolo e un rezultat al acestui proces.

Reproducerea establishment-ului, inclusiv a celui cultural, și demantelarea statului comunist au lăsat să se vadă mai bine formula de tip sultanist a exercitării autorității, în toate formele, în toate locurile și la toate nivelurile în anii comunismului, de la conducătorul suprem la președintele de CAP: legitimarea puterii prin norme generale și exercitarea ei după bunul plac. Mai ales în viața intelectuală, faptul că mulți „șefi de mici” își legitimaseră autoritatea prin discursuri de natură profesională și culturală, neasociate direct cu politica PCR, a făcut ca, după căderea comunismului, „șefii de mici” să-și păstreze statutul și rețelele. Modul în care s-au capitalizat, și-au refăcut resursele de autoritate, le-au extins, le-au „modernizat” și le-au dat ștaiful cerut de o societate democratică și de piață are în el ceva definitiv, insurmontabil. Îi înțeleg bine pe cei care sunt sufocați de acest proces, sunt revoltați de urmări și ar dori o schimbare. Nu-l prea înțeleg însă pe Gabriel Liiceanu. Discursul său nu este parte din soluție, ci parte din problemă. Căci prin modul de exercitare a autorității intelectuale cu care a venit din comunism și pe care a avut grijă să și-o rotunjească, cunoscutul filosof a jucat un rol, de la un punct încolo nu mic, în menținerea mentalităților și depinderilor parohiale în viața publică și intelectuală de după revoluție, caracterizate de câțiva, înainte ca eu să fi îndrăznit să o fac, drept sultanism.

Așa cum îl definește Weber în teoria sa a dominației, sultanismul este o formă de autoritate patrimonială. Și patrimonialismul și varianta sa, sultanismul, sunt forme de autoritate caracteristice societăților tradiționale. În patrimonialism, asociații inițial egali sunt transformați în supuși de către acela dintre ei care își aproprie puterea ca pe un drept personal. Dreptul de a conduce trece în proprietatea sa, în patrimoniul său, poate fi moștenit, transmis etc. Din acest drept derivă și autoritatea ce revine aparatului, birocrației, cu ajutorul căreia o administrează. În societățile tradiționale, atunci când normele autorității înstăpânite prin tradiție, și în care oricum bunăvoința și favorul joacă un rol important, sunt nesocotite și înlocuite în totalitate de bunul plac al deținătorului ei ne aflăm în sultanism. Sultanismul tutorilor mai mari sau mai mici din societatea noastră nu reprezintă, desigur, o formă de patrimonialism în sensul tare al acestui termen – deși tipul nostru de societate cu infrastructuri arhaice pronunțate îl face, până la urmă, posibil -, ci un derivat ciudat al eforturilor și procesului de democratizare și modernizare. Aceste procese au creat condițiile ca unii oamenii să-și treacă în patrimoniu dreptul exclusiv asupra unor domenii întregi din politică, din economie, din cultură și din învățământ. Sursa legitimității acestui tip de sultanism rezultat din tranziție nu se mai află însă în norme tradiționale nescrise, moștenite, ci în valorile și normele de tip rațional (liberal) concretizate în legi, în statute ale organizațiilor și în valorile societății democratice și de piață. Așa cum noul sultanism nu a avut nimic eroic în geneza sa, nici rezistența sa în timp n-a decurs și nu decurge din natura umană superioară sau din virtuțile acelor ce îl practică. Secretul persistenței se află în instrumentalizarea discursivă de către anumiți intelectuali publici, tutori mai vechi sau mai noi, a normelor și valorilor liberale care, deși proclamate cu tărie, sunt fluidizate, ignorate, redimensionate, reașezate etc., cu scopul de a constitui o bază pentru administrarea arbitrară a propriei autorități.

Unii deținători de autoritate culturală din comunism, scriitori, critici literari, profesori universitari, filosofi și lume bună, cărora Liiceanu li s-a alăturat, au fost maeștrii timpurii ai acestui tip de discurs. În 1990, dintr-o dată, autoritatea lor de scriitori, filosofi, profesori căpătase o pronunțată legitimitate politică. Dintre aceștia s-au ales primii critici radicali ai realităților sociale, economice și culturale de după revoluție. Cei mai vehemenți dintre ei nu au fost niciodată interesați de circumstanțe, de ceea ce nu se putea și de ceea ce trebuia într-adevăr făcut din punct de vedere politic în perioada aceea. Dimpotrivă, ei s-au dedicat din capul locului, și întotdeauna de atunci încolo, zugrăvirii de obiective ideale, în toate domeniile, unele dintre ele practic de neatins pe termen scurt și mediu, poate și cu scopul de a-și hrăni discursul din neatingerea lor și din muștruluirea celorlalți pentru incapacitatea de a o face. Orientați întotdeauna către idealuri și niciodată către realitate, cei mai inspirați dintre ei, din prima clipă a revoluției, și-au trecut în patrimoniu discursul moral. Gabriel Liiceanu și-a apropriat și el cu dibăcie acest discurs prin celebrul său Apel către lichele. Dar pe lângă inspirație, a avut și noroc. El a dat greș foarte devreme în politică, lista de oameni de cultură pe care a participat la primele alegeri în 1990 strângând un număr neînsemnat de voturi. Eșuând atât de repede în politică (cum ar fi arătat Liiceanu ca politician de tranziție?), a reușit să descopere, un pic mai târziu decât o făcuseră alții, farmecul profitabil al luptei de partea și din interiorul societății civile, căreia i se dedică, iată, și astăzi.

Cum știu cei care au trăit vremurile, după revoluție, în primele luni, unii lideri intelectuali marcanți din perioada comunistă au ezitat să intre în politică și chiar au fost îngăduitori cu noua putere instalată. Alții au descifrat curând natura noii puteri și au intrat în politica reală, mai întâi prin intermediul Alianței Civice, iar mai apoi al Partidului Alianței Civice. Nu au reușit să se descurce în jungla politică a tranziției, iar cei mai mulți au revenit cu timpul în sfera lor de activitate profesională și culturală. Discursul lor mai pragmatic, dorința lor mai sinceră de a se implica în politica reală, de zi cu zi, dar mai ales liberalismul pe care l-au promovat tot timpul și contribuția pe care au avut-o la dezvoltarea unui cadru liberal de bază pentru societatea și cultura noastră par astăzi să nu mai fie apreciate de nimeni. Liberali sau mai liberali fiind, ei au renunțat la calitatea de tutor pe care o aduseseră cu ei din comunism. Au rămas aproape cu toții figuri publice, dar și-au pierdut adepții, iar discursul lor curge, din păcate, fără prea multă rezonanță politică.

În schimb, inspirații, cei care au monopolizat discursul moral de pe poziții conservatoare, iliberale pe termen lung, se aud și astăzi vorbind de schimbare, democrație, libertate și Europa. În mijlocul acestora și al publicului său, Liiceanu se bucură încă de o autoritate întreagă, dar ofilită, și speculează la nesfârșit inerția gramaticii unui discurs pe care îl mânuiește ca nimeni altul. Cu această gramatică a narațiunilor sale, el se pune pe sine în ordinea cristalină a Binelui, Adevărului și Frumosului, și îi coboară pe toți ceilalți în ordinea incertă a unei lumi în care cei care nu primesc favorul său ar fi sortiți pieirii. Pentru ca aburcarea sa din ce în ce mai vertiginoasă în sferele cele mai de sus să nu-i sperie pe apropiați și să nu-i izgonească adepții, chemând iară și iară la oficierea excelenței lui filosofice și a naturii sale umane incoruptibile, Liiceanu le mai arată din când în când și fața sa umană. Pentru aceasta, scrie jurnale în care le mărturisește cum își botează mașinile, care este locul unde a scris prima sa poezie, ce gel de duș și-a mai cumpărat, dar mai ales nu lasă pe vreunul dintre aceia care nu-i ies din cuvânt neîmbrățișat și nemângâiat. Printre atâtea îmbrățișări și mângâieri, Liiceanu n-a uitat, totuși, de Facultatea de Filosofie. La toamnă, sunt alegeri pentru toate organismele și pozițiile de conducere în universitate (directori de departament, consiliile facultăților, decani, senat, rector) și „trebuie făcut ceva cu această facultate”, cum a declarat recent într-un interviu.

În pofida lipsurilor sale, Facultatea de Filosofie din Universitatea din București a rămas singura din țară, poate chiar din această parte a Europei, care funcționează de sine stătător, fără să fie o anexă a facultăților de teologie, de comunicare, de sociologie sau de istorie. Față de multe alte facultăți similare, Facultatea de Filosofie nu este doar un alt nume pentru științe umaniste și puțină metafizică. Aici se regăsesc aproape toate orientările și stilurile de filosofare care înfloresc în cultura română de astăzi, de la filosofia analitică și filosofia continentală, filosofia limbajului și fenomenologie, la istoria filosofiei și filosofia aplicată. În ultimii douăzeci de ani, facultatea a dezvoltat domeniile filosofiei politice și eticii, făcându-le relevante pentru societatea românească. Facultatea de Filosofie este pluralistă, liberală și ține pasul cu vremurile. Peste această facultate de filosofie vrea Gabriel Liiceanu să-și reverse grația din care a dispărut noblețea.

Romulus Brâncoveanu

Distribuie acest articol

95 COMENTARII

  1. Daca omul asta, Romulus Branacoveanu reprezinta vocea viitoare a intelectualitatii romanesti, nu maii este niciun dubiu ca vom avea din nou, ca in anii comunsimului – aceeasi intelectualitate submisiva institutional, centrata pe false si inactuale valori si cu un impact devastator asupra fibrei culturale a acestui popor. Ironia istoriei este ca tineri care nu s-au format direct in comunism , practica astazi ceva foarte asemanator cu ideologia de atuncii!

  2. Din acest drept la replica eu inteleg ca da, s-a plagiat doctoratul despre etica muncii la romani in cadrul Facultatii de Filosofie.

  3. In articolele sale domnul Liiceanu a facut cateva acuzatii specifice. Fara a intra in detalii, in inocenta mea, credeam ca un drept la replica ar trebui sa se refere la aceste acuzatii. Or, in cadrul acestui lung articol am aflat ca domnul Liiceanu este depasit de vremuri, ca este avid de putere si ca nu intelege filosofia moderna. Da, domnule profesor, am inteles, domnul Liiceanu este depasit dar, concret, care e situatia cu chestiunile mentionate de dumnealui? Sa fiu sincer, nici nu era nevoie de articolele domnului Liiceanu. Acest articol scris chiar de decanul facultatii de Filosofie era suficient. Cum este posibil sa scrii un text care sa nu se refere deloc la subiect? Un text in care la acuze specifice raspunzi cu „Cel care ma acuza este depasit si incompetent”. Poate, dar ce legatura are asta cu acuzele? Sunt corecte sau nu? Ca sa intelegem, practic, nu este deloc un raspuns. Este o compunere din care am aflat ca decanul facultatii de Filosofie are o parere proasta despre domnul Liiceanu. Si am mai aflat ca tot ce a scris domnul Liiceanu pe aici este adevarat. Pentru ca, daca nu ar fi fost asa, sunt convins ca domnul decan ar fi dezbatut mai aplicat si nu s-ar fi limitat la reciclarea zvonisticii anilor 90. In fine, oameni buni, ganditi-va la asta: autorul textului pe care l-ati citit este DECANUL facultatii de Filosofie. El face parte din elita intelectuala a tarii. Atat.

  4. Ce jenant… Pentru ca nu are cu ce să-l contrazică pe cel ce le demasca matrapazlacurile, nu găsește de cuviință decât sa atace persoana, sa latre printre sughițuri nefiind capabil de vreo mușcături. In plus apelează ca toți ca el la aceleași tertipuri de denigrare prin fraze invective repetate metronomic, obsedant

  5. Am inteles profundul, subtilul, demolatorul mesaj ex cathedra al „replicii”: „Tu vorbesti, mai tuberculosule?!”

  6. Imi place sa citesc.
    Dupa fiecare lectura ascult linistea care se instaleaza, si incerc sa-i descifrez mesajul pe care mi-l transmite. De fiecare data ii multumesc genialului Sacha Guitry care mi-a sugerat acest procedeu atunci cand a spus ca „linistea de la sfarsitul unei simfonii de Mozart, e tot de Mozart.”…
    Linistea de dupa cest articol rasuna de sunetele stridente ale unui instrument caruia i se uzeaza o singura coarda. Textul este insistent, monovoc si greoi, imi vorbeste mult despre autorul sau, si de loc despre G. Liiceanu!
    Orice student, din anul 1 la filosofie, a aflat de la Kant ca „nimeni nu vede lumea asa cum este ea, ci asa cum este el” si, din acest motiv, presupun ca se gandeste de 2 ori inainte sa-si faca publice resentimentele si frustratia la adresa unuia pe care-l dispretuiesc. E riscant…
    Azi, mai toata lumea stie ca sluga care-si uraste si invidiaza stapanul, nu il tradeaza pentru ca stapanul e tiranic, ci pentru ca el, sluga deci, e sluga.

  7. Mi se pare foarte interesant acest drept la replica. Am aflat unele lucruri pe care nu le stiam. Contine idei interesante.

    Pe de alta parte, atat atacul initial, cat si acest drept la replica arata foarte clar ca cea mai buna optiune pentru un tanar roman serios este sa plece cat mai devreme la studii in alte tari. Sa il educe altii. Nu se poate face educatie de calitate nici cu autorul atacului, nici cu cel al dreptului la replica.

    Intelectualii romani au inteles de mult acest lucru si au inceput sa faca tot ce pot sa isi scoata copiii din Romania. Unii si-i scot imediat dupa Bac, altii au inceput, mai nou, sa ii scoata mai devreme. Noul val este sa iti trimiti copiii la scoala in strainatate din gimnaziu sau cel tarziu din liceu.

    Mi se pare foarte amuzant ca marea facultate de Filosofie din Bucuresti a inceput sa ofere masterate in afaceri. Te doare mintea. Se transforma totul in bisnita.

  8. Am reținut doar că la toamnă sînt alegeri în Facultatea de Filosofie, Universitatea București. Asta îl doare pe domnul decan, restul e umplutura… Adică ce va mai fi acest ins după ieșirea la pensie? Acest text e strigătul de groază în fața hăului post-funcție, hăulitul îngrozitor al vidului… Mai e foarte puțin pînă la toamnă, domnule decan! Și nu Liiceanu e călăul, ci propria dvs. găunoșenie, infinitele matrapazlîcuri, falsa diplomație, mediocritatea absolută de care v-ați înconjurat ca să mai rezistați încă 30 de ani, la fel de rudimentari, de incredibil de rudimentari cum ați fost în comunism. 30 de ani de grație, din cauza împăciuitorismului și a indiferenței. Dar funia se scurtează. Situația de la Filosofie e reprezentativă pentru toată România. Urletul post-funcție! Mirosul sfîrșitului!

    • Nu oricine poate sa „umple” asa. Trebuie calitati speciale pt un asemenea discurs care dovedeste inca o data cata dreptate are Gabriel Liiceanu.

  9. În spatele monitorului toți sunt gânditori și purtătorii stindardului Dreptății și Adevărului! Mă întreb câți dintre aceștia cunosc situația „din teren”, repezindu-se să condamne Facultatea de Filosofie cu tot rectoratul. Ca student la filosofie sunt sceptic în privința războiului cu vorbe aruncate în mediul virtual și nu înghit pastiluțe lansate de către somități intelectuale. Tot respectul pentru interviul luat Maestrului Cioran de către domnul Liiceanu, dar NU poate să vină să îmi spună acum ce găunos e aparatul universitar când dansul a fost ascuns după roba tăcerii în vremea comunismului și a și făcut parte din acest „mecanism”. Să ne aducem aminte faptele unor filosofi care au preferat să plece sau sufere decât să tacă: Cioran și Mircea Florian(acesta din urmă pierzând și catedra pentru că nu „se apleca”!)
    Cuvinte aruncate din penel, vorbe frumos aranjate fără demonstrații practice domnule Liiceanu. Filosofia acum se face la catedră, în tihnă, nu în agora cu făcea Socrate pe vremuri și în timp ce răfuielile intelectuale stârnesc furtuni in pahare cu apă, studenții la Filosofie sunt simpli spectatori la circul mediatic.
    Aș prefera ca domnul Liiceanu să urmeze exemplul lui Diogene Cinicul și să își poziționeze butoiul in fața facultății câteva ore pe zi și atunci ar desface așa zisă „legătură de la ochii” generației tinere.
    Aș prefera ca domnul Brâncoveanu să îl invite la o masă rotundă sau o dezbatere pe domnul Liiceanu și să lămurească chestiunea in cauză, împreună cu alți oameni din pătura intelectuală.

    Așa….acuze, drept la replică, război mediatic, polemică intelectuală de la distanță, rămâne doar un război de gherilă prin ceața virtuală semănând confuzie și îngrețoșare.
    Nu țin partea nimănui, dar nu halesc orice dumicat aruncat intempestiv de sus(doar pentru că…”e de sus, nu?”), mă poziționez suspicios față de pastiluțele virtuale și vorbele frumos colorate.
    Am tot respectul pentru cadrele didactice de la Facultatea de Filosofie, respect și pentru Domnul Liiceanu pentru contribuția adusă filosofiei românești, dar aș vrea să se așeze modest la o masă rotundă și să pună pe acea masă soluțiile dezbătând în stil tradițional problemele de fond și nu de formă, în gesturi virtuale prin depeșe aruncate la distanță.

    • Excelent comentariu, felicitari. Dar vedeti totusi ce zice Alexandru mai sus. Domnul Liiceanu l-a acuzat pe domnul decan de niste fapte concrete. Domnul decan a ales sa nu vorbeasca despre ele in lunga sa scrisoare. Ne tot spune in schimb despre tezele din iulie, Basescu, Jurnalul de la Paltinis si Cenaclul Flacara. E loc in scrisoare pentru tot felul de chestii trestii, mai putin pentru acuzatiile aduse. Iar dvs ne delectati cu Cioran si cu Diogene Cinicul in timp ce faceti pe impartialul. Si dvs si domnul decan incercati sa intrati pe teren si sa impresionati publicul facand driblinguri de unii singuri cu mingea adusa de acasa. Poate vreti sa dati si gol, dar cat timp de mingea oficiala nu aveti curaj sa va apropiati, nu stiu daca tine schema.

      • @r2, superb raspunsul, mai ales alegoria cu „mingea adusa de acasa”.

        Preluand ideea, as spune ca dl Liiceanu a marcat de doua ori impotriva unei echipe cu lacune mari in strategia de joc, dar ai carei jucatori care se simt bine impreuna si care acum il acuza pe marcator ca ar fi facut-o din ranchiuna. Nu era mai simplu sa nu fi facut greseli?!

    • Sunteti in ton cu tov. Brancoveanu, aparati hotia prin invaluiri. Atacati acuzatiile, dovediti ca spusele lui Liiceanu sunt minciuni, dar trebuie sa explicati cum de Romania are cel mai mare numar de genii doctorale pe unitate de locuitori din lume si rezultate deplorabile.

      Asteptam sa combateti „minciunile” lui Liiceanu, daca vreti sa aveti o contributie pe subiect, altfel sprijiniti plagiatele

    • Mda. . . studenții la filosofie sînt pe măsura decanului.

      Același stil.

      Același „conținut”.

      Exerciții ritualice în adorarea zeului suprem Onan, sfîntul patron al Facultății lipsei de facultăți.

    • @Sade Cred ca daca ati intelege cu adevarat situatia din Facultatea de Filosofie, v-ati da seama de cat de mizerabila este starea de fapt de acolo si cat de lipsita de sens ar fi o dezbatere intr-un cerc restrâns cu asemenea figuri de doi bani precum Brancoveanu. Nu stiu de cat timp sunteti in facultate, dar ca absolventa a ei, va spun ca tot ceea ce a mentionat Gabriel Liiceanu e doar varful muntelui de mizerie. Iar cand vine vorba de respect, probabil ca maxim 4-5 din cei aflati acum in corpul profesoral il merita, asa ca nu va mai obositi sa ii respectati. Sub patina lor ‘cool’ sau de senectute se afla niste viermi.

  10. Din aceasta replica aflam ca domnul decan nu contesta nimic din cele afirmate de domnul Liiceanu.

    Domnul Brancoveanu spune si repeta de cateva ori ca a predat filozofia la un liceu de Petrol (cu majuscule si italice).
    Nu stiu ce dracusor m-a impins sa banuiesc ca domnul Brancoveanu a predat la acelasi liceu de petrol unde a activat si distinsa noastra prim-ministru. Si intr-adevar asa este: domnul Brancoveanu a predat tot la Videle de unde ne vin marile spirite ale neamului.

    PS: tot mai sper ca domnul Liiceanu va renunta la procesul stupid itentat lui Liviu Antonesei.
    Si daca pierde si daca castiga procesul reputatia sa nu are decat de pierdut.
    Daca tacea filozof ramanea.

  11. Buna ziua,

    Am efectuat o cercetare pe Web of Science. Dl. Liiceanu are 11 titluri listate (dintre care 10 intr-un volum editat in 2017 chiar de domnia sa), iar Dl. Brancoveanu are in palmares 2 titluri listate in aceasta baza de date. Numarul de citari ale celor doi, insa, este identic si egal cu zero.

    Efectuand cautarea pe Web of Science dupa Universitatea din Bucuresti (din 1950 pana in prezent), au rezultat 20671 titluri, dintre care facand rapid o ierarhizare pe domenii rezulta 7978 pe domenii legate de fizica, 6214 pe domenii legate de chimie, 3920 domenii legate de matematica (inclusiv computer science), 2646 pe stiinta materialelor… (etc.)… si ajungem spre sfarsit la 171 titluri pe filosofie. Numai istoria si religia se afla sub filosofie in acest clasament pe domenii (cu 115, respectiv 98 de titluri). Aceasta pe parcursul ultimelor 7 decenii.

    Ar fi neplacut ca imaginea Universitatii din Bucuresti sa fie afectata de disputele sterile intre doua personalitati cu indicele Hirsch zero, dar grad de vocalitate extrem de ridicat. In aceasta institutie, care a supravietuit miraculos in ultimul Top 1000 World University Rankings, exista totusi oameni de valoare recunoscuta international, care ar face bine sa preia fraiele acestei institutii. Iar facultatile cu performante modeste ar trebui reorganizate sau comasate.

    De exemplu, Filosofia, Istoria si Religia impreuna au performante similare cu Literatura sau Psihologia.

    Nu este firesc ca un fizician sau chimist cu performante medii pe plan international sa aiba un palmares egal cu acela al unei facultati luata in intregime.

    • Filozofia nu este stiinta.
      Un Google scholar is not a scholar.
      Indicile Hirsch este inca din prostiile, pervertirile realitatii si manipularile contemporane- echivalentul la „likes” pe Facebook sau Instagram.
      Romania nu are monopolul pe prostia si minciuna globala.

      • In interventia dinainte nu m-am referit nicio data la indicele Hirsch al Religiei. Doar m-am mirat ca Filosofia se apropie ca numar de publicatii internationale de Religie.
        M-am referit insa la indicele Hirsch si citarile celor doua cadre universitare. In orice domeniu, recunoasterea internationala se obtine prin publicatii si (eventual) conferinte, cursuri, seminarii. Marile personalitati ale filosofiei citesc articole din reviste de specialitate (o lista exhaustiva este disponibila pe wikipedia, unele cu factori de impact considerabili) si nu volumasele de la Humanitas sau de la editura Universitatii.
        Filosofia nu e stiinta, dar nici literatura nu e stiinta si totusi cei de la Litere publica mult mai multe studii internationale decat cei de la Filosofie.
        Oricum ati da-o, Filosofia si Istoria stau foarte prost ca vizibilitate internationala la Universitatea din Bucuresti. Iar originea acestui fapt este probabil natura foarte politizata a acestor doua facultati in vremea comunismului .
        Si nu, citarile nu sunt like-uri pe Facebook. La nicio revista serioasa nu ti se permite sa te autocitezi decat in cazuri bine intemeiate si in niciun caz sa citezi alandala. Neadecvarea referintelor bibliografice este un motiv serios de respingere a lucrarilor. Desi, evident, exista accidente si exagerari, numarul de citari exprima, simplu, cator grupuri din lumea aceasta le-a folosit la ceva studiile intreprinse de o anumita persoana.

        • Industria de publicare a articolelor de specialitate si in occident la ora asta, seamana mult cu industria de doctorate din Romania.

    • In urma cu cativa ani a fost publicat un „studiu” intr-o revista medicala f. cunoscuta care a tras concluzia ca ” heroina este mai putin daunatoare decat alcoolul” – concluzie propagata instantaneu de mass media mondiala. Aceasta afirmatie este un neadevar crunt, o minciuna revoltatoare. Cum a fost facut studiul care a ajuns la o asemenea concluzie? Un „juriu” de oameni auto-alesi au votat cu note de la 1 la 5 diverse criterii, la o lista de substante pe un tabel, la sfarsit au adunat punctajele si a iesit ca heroina are mai putine punte decat alcoolul, deci, au tras ei concluzia, heroina este mai putin daunatoare. Vot ca la „Romanii au talent”.
      Exemlplu de pseudo-stiinta la nivel inalt. M-am intrebat cum este posibil ca niste persoane cu integritate intelectuala sa scrie asa ceva si sa publice asa ceva. Nu este posibil. Am si suspiciunea pe care nu o pot dovedi, decat daca dovedesc ca majoritatea sau toti cei implicati , consuma droguri, ca a fost parte din strategia de a soca populatia si a produce incertitudini, cu scopul de a legitimiza marijuana.

    • Nu sunt un specialist dar m-am uitat si eu pe Google Scholar. Este posibil sa imi scape mie ceva, daca aveti informatii suplimentare va rog sa ma corectati.

      Deci, Gabriel Liiceanu are spre o suta de carti mentionate, 1015 referinte bibliografice, h-index 16, i-10 index 25. Doar cartea „Originea operei de arta” a fost citata de 111 ori.

      Romulus Brancoveanu are si el spre optzeci de carti mentionate daar, doar 44 de referinte bibliografice. H-index este 4, i-10 index este 1. Numarul maxim de citari pentru o carte este de 18, majoritatea nu au fost citate niciodata.

      Nu mi se pare ca sunt egale dar, cum ziceam, nu sunt un specialist. De asemenea, vad o oarecare favorizare a biologiei, chimiei, fizicii, etc, in detrimentul „umanioarelor”. Astfel, din pacate, nu mi se pare ca indicele Hirsch este un bun arbitru. Sunt articole, destul de credibile, despre cat de mic este/era indicele Hirsch al unor personalitati culturale incontestabile (ex. Umberto Eco) comparat cu cel al unor tineri asistenti universitari (dintr-un domeniu mai spre real).

      In concluzie, indicele Hirsch nu mi se pare un bun punct de referinta dar, chiar si luandu-l in considerare, domnul Liiceanu sta mai bine. Mult mai corect mi se pare sa ne folosim propria judecata in aceasta situatie si sa vedem ce a scris fiecare in aceasta speta. Trebuie sa marturisesc eu am fost socat de stilul ad hominem si de lipsa totala de argumente aratate de domnul Brancoveanu.

  12. Am ramas ca-n bancul ala cu cei doi ardeleni si negrul care vorbea ardeleneste ca si ei, dupa ce le-a spus povestea vietii lui si aventura din studentie a maica-sii:
    „Ni ma… o fo prins-o or n-o fo prins-o nigaru’ pa muma-ta, ma?”

  13. Esti penibil, tovarase decan! Cine se uita pe lista ta de lucrari sau pe CV nu mai are nici un dubiu despre mediocritatea pe care ai cultivat-o in facultate, dupa chipul si asemanarea mediocritatii dumitale! Dar nu esti singurul decan de „talia” asta din UB, mai sint destui, ca doar rectorul a ales decanii dupa o prevedere tampita a legii lui Funeriu!!!! Vad ca ultmiul se umfla in pene pe diferite site-uri cu Legea lui, care avea multe hibe insa, cum era, de exemplu, faptul ca decanii erau alesi de rector, o mare aberatie ! Sigur ca toate modificarile facute de PSD-isti dupa au favorizat impostura de azi, dar nici legea lui Funeriu nu era perfecta.

  14. Retin lipsa totala de date concrete care sa rastoarne acuzatiile de plagiat, dar retin si o lectura perversa a istoriei. Adica amestecul de Hitlerjugend + aiureli 68-iste care era Cenaclul Flacara e la fel ca Jurnaul de la Paltinis, pt ca sunt amandoua paternaliste si intra in intimitatea si libertatea tinerilor. Chiar asa?!
    Retin si ca „Liiceanu nu mai poate face loc cu ușurința din trecut temelor sale pe agenda generației noi, interesată cu precădere de subiecte precum egalitatea de gen, feminism, încălzire globală, dezvoltare, migrație, etica roboților și altele, probleme reale, dar care intră toate, după el, în sfera a ceea ce cataloghează a fi doar „corectitudine politică””. Dar ce Dl. decan nu intra in dialog cu aceasta opinie, cu argumente?
    Dl. decan are totusi dreptate despre L. Boia. Nu inteleg cum mai poate da note de moralitate unui intreg popor dupa ce dansul a facut compromisuri dezonorante cu regimul (indiferent ce spune legea, conteaza si morala). Stiu ca spunand asta risc sa imi fie eliminat comentariul.

    • Pe mine ma lasa mereu perplex cum unii isi prezinta mediocritatea in care s-au relaxat inainte de ’89 ca pe un fel de dizidenta.
      Dar, dupa mine, sunt posibile cel putin doua motive: (i) ca nu ai vrut tu, fiindca te simteai valoros si sigur pe tine fara sa te inregimentezi, sau (ii) ca nu te-au vrut ei fiindca nici pentru ei nu reprezentai vreo valoare si nici vreo amenintare.

  15. Incredibil! A ieșit acest text din creștetul unui individ care mai e încă decan al unei facultăți a Universității din București? Aud? Al Facultății de Filosofie? Atunci cred că singura soluție de doamne-ajută este desființarea ei, reînființarea cu preluarea studenților fostei facutăți (nu și a doctoranzilor, ale căror dosare trebuie reevaluate), cu angajarea unui nou corp didactic.

    Desigur, nu-mi imaginez că se va întâmpla așa ceva…

    Câteva observații:
    1. prin intervenția sa, dl Brâncoveanu a risipit orice îndoială. Atacul la persoană îl descalifică și implicit, nu doar explicit: nu răspunde deloc acuzelor grave. Colcăie facultatea de doctori plagiatori în devenire sau cu diplome furate? E impostura la ea acasă? Posturile universitare se dau pe cumetrii și sunt îndepărtați cei care, prin participarea la concursuri, amenință complicitățile putrede de acolo? Nu, nu răspunde deloc cel căruia ar trebui să-i crape obrazul de rușine. Nu, el îl atacă pe Liiceanu că ar avea o bască împrumutată de la un vecin care are un unchi marxist …

    2. nu-i ajunge atacul la persoană impostorului. Nu, el încearcă să se dea chiar victimă de posibil atentat, deși oligofren să fii și tot înțelegi că lui Liiceanu nu i-a trecut nici măcar prin față un gând asemănător. Preudo-decanul (tot nu-mi vine să cred că a ajuns în asemenea funcție, chiar și-n blestemata noastră țară chinuită de corupți) aruncă un pumn de praf în fața noastră, sperând că va produce o perdea de fum. Doar nerușinare? Nu. Și lașitate. Doar impostură și procedee diversioniste? Nu, corolarul însăilării lui produce și alunecări jegoase.

    (ce-are, domnule, „oficierea excelenței lui filosofice și a naturii sale umane incoruptibile” cu acuzațiile de furt? Ai fost prins în flagrant delict, tu și tovarășii tăi. Revino la prochimen)

    Domnule, întrebarea care ți-a fost pusă și la care n-ai răspuns expressis verbis este:

    Patronezi o șleahtă de impostori și corupți, care împute atmosfera și șansele Facultății de filosofie? Se plagiază în doctoratele prezentate sub auspiciile facultății? Adică se fură?

    Așa cum zice un comentator supra, liniștea de după ultimul acord al Mozart ține tot de muzica lui Mozart.
    Tot așa: răspunsul la întrebările de mai sus le-am avut în prima secundă după terminarea textului fetid al (încă) decanului. De la Facultatea de Filosofie. A Universității din București

  16. Domnul ăsta – Brâncoveanu – spune că „discursul cunoscutului editor […] se află în pierdere accelerată de […] autoritate”. Pe de o parte, asta-i de râs; Gabriel Liiceanu nu are cum să-şi piardă autoritatea, că doar nu-i poliţai. Pe de altă parte, susţinând aşa ceva, domnul ăsta – Brâncoveanu – e caraghios; nu are simţul evidenţei. Şi, în fine, observ şi io (ca şi ceialţi comentatori) că domnul ăsta nu reuşeşte să răstoarne acuzaţia de plagiat; da’ nu-i bai, nici nu era de aşteptat.

  17. Indicele Hirsch e o prostie pentru „umanioare”, dar vad ca multi persista in prostie.
    Poti edita un text, al carui autor sa fie citat, iar citarile astea se inregistreaza automat si la editor. Nu mai zic ca si autocitarile sint numarate… Cu indici si grile cretine ati distrus cercetarea si mediul universitar, urmasi ai comunistilor ce sinteti! Universitarul este evaluat dupa punctaje goale de sens sau aduse din condei, nu dupa continutul lucrarilor, idiotilor care sustineti indici de tot felul!

  18. Serios? – „În pofida lipsurilor sale, Facultatea de Filosofie din Universitatea din București a rămas singura din țară, poate chiar din această parte a Europei, care funcționează de sine stătător, fără să fie o anexă a facultăților de teologie, de comunicare, de sociologie sau de istorie. Față de multe alte facultăți similare, Facultatea de Filosofie nu este doar un alt nume pentru științe umaniste și puțină metafizică. Aici se regăsesc aproape toate orientările și stilurile de filosofare care înfloresc în cultura română de astăzi, de la filosofia analitică și filosofia continentală, filosofia limbajului și fenomenologie, la istoria filosofiei și filosofia aplicată. În ultimii douăzeci de ani, facultatea a dezvoltat domeniile filosofiei politice și eticii, făcându-le relevante pentru societatea românească. Facultatea de Filosofie este pluralistă, liberală și ține pasul cu vremurile.”

    De unde aflam ca inainte era plin in Romania de Facultati de filosofie de sine statatoare. Nu ar fi fost mai decent din partea dlui decan sa isi pastreze pana la capat tonul ad hominem al textului si sa nu jigneasca cu aceasta ocazie pe toti colegii din celelalte centre unde se PREDA SI CERCETEAZA FILOSOFIA precum Cluj, Iasi sau Timisoara, ignorand cu aceasta ocazie cele mai elementare detalii (ce sa mai vorbim de nuante) ale oganizarii institutionale? Deci noi, cei din celelalte centre suntem anexe? De ce nu direct slugi, daca tot suntem acolo? Doar la Bucuresti se practica diversitatea filosofica, in celelalte centre nu. Nu are rost sa mai insistam. Dl decan ar trebui sa isi ceara scuze publice pentru aceste afirmatii si insinuarile sinistre care rezulta din ele.

    • Sateliti?

      Puțină cercetare pe internet: Filosofia din Iași se cheamă Facultatea de Filosofie și Științe Social-Politice, cea din Cluj – Facultatea de Istorie și Filosofie, cea din Timișoara – Facultatea de Științe Politice, Filosofie și Științele Comunicării, cea din Craiova – Facultatea de Științe Sociale.

      Deci, da – numai filosofia din București și-a menținut – cu o glorioasă simplitate – denumirea: Facultatea de Filosofie. Ceea ce, ținând cont de vremurile în care trăim, este, în sine, un merit extraordinar. Nu știu al cui, dar probabil al profesorilor de acolo – inclusiv al domnului Brâncoveanu, al domnului Liiceanu, al domnului Pârvu, al domnului Morar, al domnului Cioabă, al domnului Iftode, al doamnei Pop etc.

  19. stiti ce ar fi trist ? ca vocile lucide ale domnilor Liiceanu, Stanomir (si altora, prea putini) sa dispara (spre asta se tinde). poate ca domniile lor nu mai au entuziasmul tineretii sa si ia bocceluta n spinare si sa dispara (ca alte milioane de romani) spre alte zari mai luminoase, feriti de mediul toxic romanesc unde urmasii bolsevicilor fac legea. cu o scara valorica inversata, cu prostii cu doctorat detinind pirghiile economice si ale puterii, cu jivinele si analfabetii in frunte (ca paduchii) ce s adapa din munca celor harnici si cinstiti, sarmana Romanie isi da obstescul sfirsit.

  20. Multumim dlui Romulus Brancoveanu pentru episodul de divertisment binevenit in aceste zile de toropeala sezoniera. Atatea ineptii memorabile care dovedesc cata dreptate are Gabriel Liiceanu.

  21. Epoca Dăncilă are o politică de cadre tot mai bine definită, îndeosebi în ce priveşte ocuparea instituţiilor intelectuale. Cum este cu putinţă? În mod natural, dl Liiceanu poate forma mult mai puţini discipoli decât dl Brâncoveanu.

  22. Acest Brancoveanu nu este intamplator pe pozitia pe care o ocupa si nu intamplator apara sistemul corupt din invatamantul romanesc. E o practica la scara nationala sa iti iei doctoratele pe baza de plagiat, avem cea mai mare concentratie de genii pe Km patrat insa tara este subdezvoltata, contributia acestor „creiere” fiind aproape nula. Cum era pe vremuri se intampla si azi: „ei se fac ca ne platesc, noi ne facem ca muncim”.
    Cine e de vina? Populatia, care a votat si tolerat un sistem corupt, pt ca-i convine, se trag foloase pana la opinca.
    Daca majoritatea erau integri nu se intampla azi sa fim condusi de niste corupti. Ce conteaza ca unii doar au absentat la vot, scarbiti ca nu au pe cine vota. Dar au fost in stare sa creeze un alt partid integru, cu oameni capabili si curati, pe care sa-l voteze?

  23. Dv ati avut de ales intre tacere si drept la replica .
    Daca ati fi ales tacerea , ati fi avut beneficiul dubiului .
    As fi putut gandi : poate ca domnul Liiceanu exagereaza / poate ca este subiectiv .
    Dv ati ales sa va exprimati .
    Si ati confirmat – cu entuziasm – opiniile domnului Liiceanu .
    Remarcabila este doar lipsa de retinere cu care va expuneti marunta dv impostura .
    Un ganditor de talia dv ar fi putut urma indemnul de a tacea .
    Ati fi parut , in continuare , filosof .
    Acum , reusiti doar sa – i amuzati pe multi dintre cititorii contributors.ro .
    Prin contrastul dintre ceea ce va inchipuiti dv ca sunteti si Realitate .

    • Un comentariu ce prezinta un adevar absolut si anume ridicolul absolut si modalitatea de a te face de ris , fara putiinta de a intelege ,de ce se intimpla asta . Finalul comentariului este insa si mai devastator si textierul spune cu ironie dusa dincolo de orisice limita:Prin contrastul dintre ceea ce va inchipuiti dv ca sunteti si Realitate .

  24. Asa, si? Nu este plagiata teza fostului ministru? Suntem cumva prea nesimtiti ca vrem sa stim cine a fost in comisia care i-a evaluat lucrarea, desi e informatie publica? Sepepistul personal al lui Dragnea avea cumva studii care sa il recomande pentru un doctorat in filosofie? Incompetenta care a castigat concursul de asistent universitar si care are un CV demonstrabil mai prost decat al celorlalti trei canditati, are vreun alt merit decat ca le-a lustruit posterioarele trogloditilor din Facultate? Asa sunt regulile, spuneti? Ei bine, daca regulile voastre scot castigatoare pe o incapabila, atunci regulile sunt proaste, iar daca astea sunt regulile voastre, atunci nici voi nu puteti fi altceva decat niste prosti. Va ies bube daca vi se arata ca obiectul catedrei voastre e incompatibil cu plagiatul, cu furtul, cu informarea selectiva despre burse si programe in strainatate, cu relatii sexuale cu studente si promovarea lor in structurile institutiei in care activati? De suparare, a fost scremut articolul asta cu aere intelectuale mesterite atent in abureala, poate-poate s-or lua ochii de la subiect.

    Bravo, Branco! Ai aplicat tehnica – „nu sunt numai eu ala de cacao, ca suntem toti, oricum”, ba chiar ai incercat sa vezi daca merge si un poznas „eu sunt chiar un pic mai bine decat el, daca stam sa ne gandim un pic”.

  25. 1. inainte să citesc ce scrie Brancoveanu, m-am uitat pe CV-ul acestuia. Seriously- ăla e CV după o viață de predat la filosofie? E o varză fără o specializare anume, fără o competență clară, plus tot felul de proiecte și granturi, masini de făcut bani. Dacă intrebi ce lasă omul după el – e zero. Măcar Liiceanu are cateva realizări clare.

    2. m-am oprit din citit supa asta lungă cand a dat-o că Jurnalul de la Păltiniș e „antipluralist”. Ce să zic, asta-i dovadă de disperare, de tipul să arunci in Liiceanu cu ce-ți vine la gură. E trist, e o dizolvare a criteriilor – omul vorbește, se apără, l-o fi ajutat ceva comitet să-și scrie supa asta lungă dar pe fond Liiceanu are dreptate că s-au conservat și reprodus niște mediocrități la facultatea de filosofie din bucurești și acum isi apără in mod colectiv baronatul.

  26. În fața tribunalului opiniei publice:

    G. L. : „Onorată instanța, vă prezint concret și cu dovezi aceste cazuri de furt flagrant de cai pentru care nimeni nu a pățit nimic, ba mai mult, hoții se acoperă între ei.”

    R. B. : „Hai mai lăsați dom’ judecător, că Liiceanu aista e urît, s-a îngrășat și nici n-a vrut sa ne incuscrim, că are nasu’ pe sus.”

  27. Stimate domnule decan,
    dreptul la replică la un articol publicat în iunie 7 nu se dă în iunie 26! Se presupune că oamenii de la Filosofie AU, nu stau să caute. Ceea ce n-ați înțeles din auto-„aburcarea” lui Gabriel Liiceanu pe peidestalul Binelui, Frumosului și Dreptății este că asta-i misiunea unui scriitor, eseist și filosof moralist, spre deosebire de scrisoarea dstră, care cu greu reușește să pară moralizatoare. Dacă tăceați și răspundeați printr-o carte, decan la Filosofi-ați fi rămas!

  28. Textul dlui Brancoveanu este in ansamblul lui sub nivelul marii, dar in
    comparatia cu cenaclul Flacara mi se pare a fi atins groapa Marianelor

    Un rol decisiv al intelectualilor, fie ei poeti sau filosofi, este sa cultive
    gindurile si cuvintele neamului („donner un sens plus pur aux mots de
    la tribu”), sa nu le corupa, sa le releve sensul profund, sa le limpezeasca.
    De la Noica avem lumina pusa pe gindirea ascunsa in rostirea romaneasca.

    In schimb Paunescu nu a facut decit sa semene in mintea tinerilor confuzia
    termenilor, judecata aproximativa si inlocuirea argumentului cu sloganuri. In
    vremurile cind ceausismul ne umilea zilnic el le declama despre demnitatea pe
    care Ceausescu ne-a redat-o. Minimala libertate (de fapt bine controlata) de la
    cenaclu a devenit in mintile participantilor sinonima cu adevarata libertate, si
    confuzia asta persista si in zilele noastre, cum s-a vazut in discutiile de la
    moartea lui.

    In acelasi sens, dl. Brancoveanu incearca sa semene confuzii la fel de perfide,
    alunecind pe cuvinte si ignorind distinctiile esentiale pentru a justifica false asemanari.
    Un paunism.

  29. „În pofida lipsurilor sale, Facultatea de Filosofie din Universitatea din București a rămas singura din țară…”

    Națiune de oglinzi, care-i cea mai Filozoafă din țară?

    Doar ea, că altele nu există, nu cu adevărat. Toate sunt fiicele statului. Nu există alternativă independentă de în al nostru stat democrat liberal și nu vreuna făcută tot de profesorii de la stat cu banii puțini ai studenților pe care îi trec pentru că altfel dispare facultatea.

    Nu există o universitate privată, cu dotă privată, nu ținută în laț de stat, care să ignore Ministerul Educației cu normele și oamenii săi stupizi, care să ignore sistemul Bologna, care să-și educe oamenii după cum crede că este mai bine și nu după ultima ideologie la modă. Nu există bogătași români care să-și doneze o parte din avere pentru ca o astfel de universitate privată să existe, să susțină cercetarea de dragul cercetării, să creeze un sistem de educației alternativ care să nu mai aibă la bază principiile: FRICĂ, PROFIT, VANITATE. O universitate care să NU ofere diplome, marfa de bază pe care o produc fabricile universitare fie că sunt private sau de stat. Să ofere doar cunoaștere.(Visuri dintr-un colț de colț de internet).

    Dl. Decan parașutează tot felul de noțiuni și nume. Oare câți dintre cei care au ciugulit câte un fragment din respectivii autori sunt în stare să-i înțeleagă? Profesorul grilist de la filosofie politică impune autoritar sensurile „corecte”, discuțiile sunt permise doar dacă duc la răspunsurile „corecte”. Oare câți dintre noi l-am citit temeinic pe Platon, Aristotel, John Locke, Hobbes, Adam Smith, Rousseau, J.S. Mill, Rawls, Nozick? Câți dintre noi înțeleg care este miza? Câți dintre noi pot să pună la îndoială cu argumente acele teorii care ne inspiră, opinile, legile? De aici vine puterea politică a universității, cu „toate lipsurile ei”: câțiva știu mai mult decât majoritatea și cunosc cum funcționează sistemul de distribuție al avuției publice (birocrația).

    Dacă asistenții, lectorii, conferențiarii, profesorii i-au citit pe autorii clasicii și pe teoreticienii liberalismului ar trebui să iasă public, să dezbată, să riște mocirla publică, să vorbească despre expertiza lor, despre problemele bioeticii, viața ca o pradă filosofică, sau orice simt ei/ele că îi/le arde. Dar cum se vede, e o mare discrepanță între discuția de la conferința de etică pe unde se frăsuie dânșii/dânsele și practica lor cetățenească (Universtiatea e turnul cel mai sigur din inima cetății, ăla pe care nu-l dărâmă nici dragonul, cred ei…).

    Vai! Dar nu știe Dl/Dna. Autor Anonim în colțul său de colț de internet că în societatea liberal democrată domnește tirania opiniei publice, iar că singura gândire și exprimare cu adevărat liberă este cea din universitate, cu „toate lipsurile ei”? Nu înțelege oare că asta urâm noi la Dl. Liiceanu, felul în care încearcă să întoarcă opinia publică împotriva noastră, a foștilor colegi de cantină? Oricâte ironii încearcă autorul anonim în colțul de colț de internet, noi vom scrie istoria, iar comentariile sale anonime, deși publicate, vor pieri fiindcă nu sunt indexate Hirsch.

    • Dilema „academic vs non-academic” este binevenita si perfect legitima. Si polemicile intra-academice sunt legitime si binevenite. In cazul acesta insa, tema nu este asta, tema se refera la calitatea si integritatea celor din academie, cei cu care se razboieste Gabriel Liiceanu. Discursul acestei replici , ca si neuitata scrisoare comuna impotriva lui Gabriel Liiceanu dovedesc exact ceea ce sustine el. Este o lupta de clasa, intre ramasitele comuniste, interesele si mostenirile lor si clasa non-comunista, cu adevarat democrata- liberala sau conservatoare.
      Oricum, insa, ar fi corect de evitat atacurile la persoana, de ambele parti.

      • Imi dau seama ca echipa decanului si oamenii rectorului nu argumente si nu se pot confesa – si tot ce le ramane este apararea interesului de grup si atacul la persoana. Echipa Liiceanu spune adevarul, are argumente si dovezi, nu are nevoie si nu trebuie sa recurga la atacuri personale. Cum s-ar putea iesi din conflict fara victime, o revolutie fara decapitari? O renastere a constiintei, un pact de rupere adevarata cu trecutul, de alegere constienta si supervizata a optiunii de integritate intelectuala, de promovare a calitatii si integritatii, fara demiteri premature. Plagiat – out, favoritisme politice de orice fel -out, calitate si integritate -in, toleranta fata de opinii diferite si respect fata de om si ganditor -in , astfel incat, urmatoarea polemica sa fie legata de Hippias minor si hermeneutica.

      • @delia f mulțumesc pentru comentariu, recunosc că m-am întins și am pierdut idea:

        acești oameni din universitățile de stat (sau private) n-au concurență. Nu există o concurență în filosofia educativă, în organizare și finanțare. Toți sunt supuși acelorași norme birocratice. În democrație noastră liberală nu există un al doilea partid universitar independent care să propună modele diferite, poate mai bune, de ce propun angajații statului. Avem Partidul Universității de Stat, restul e cam simulare de pluralitate.

        În ce privește replica Dl-ui Decan, are ceva sâmburi de perfidie. Fiind parte dintr-o răfuială epică întinsă pe decenii pe care G. Liiceanu o duce cu o parte din profesorimea/securimea/activimea comunistă/neo-UE-istă, nu cred să se termine prea curând.

        Presupun că Prof. R. Brâncoveanu & Co. nu le este total indiferent dacă sunt boicotați la cursuri și seminarii, sau dacă nu se mai înscrie lumea în anul I. Lupta se dă pentru mințile și inimile studenților (în primul rând în sălile de cursuri și seminarii, unde munca la însămânțarea minților noi este pâinea și cuțitul), deci e important ca G. Liiceanu să apară ca un pensionar agresiv și expirat, pe lângă care Decanul R. Brâncoveanu predă lucruri serioase față de care poate nu e bine să fii indiferent dacă vrei să-ți iei examenele și diploma (ca să nu mai vorbim de un doctorat).

  30. Privita prin orice prisma scientometrica globala, situatia este cat se poate de clara: Gabriel Liiceanu si Romulus Brancoveanu nu conteaza in filosofie. Acelasi lucru se poate spune si despre Constantin Noica, Alexandru Dragomir sau Mircea Florian. Nici unul dintre ei nu este recunoscut ca un fisof notabil in afara Romaniei.

    Valoarea, individala si comarata, a lui Liiceanu si Brancoveanu trebuie discutata numai in contextul romanesc. Si aici lucrurile sunt cat se poate de clare: Gabriel Liiceanu este, de patru decenii, cel mai important intelectual public al tarii, in timp ce Romulus Brancoveanu imi pare a fi o cantitate neglijabila.

  31. Banuiesc ca fraza de mai jos ar trebui sa sune cam asa:

    „De ani buni, Liiceanu încearcă să se facă plăcut celei mai tinere părți a intelectualității și a publicului cititor” cred c-ar trebui sa fie „De ani buni, Liiceanu încearcă să se facă plăcut celei mai tinere părți ALE intelectualității și publicului cititor”

  32. Desigur, delictul de sale gueule este incorect politic, nu-i drept să judeci oamenii după înfățișare. Și totuși, de când există, lumea s-a lăsat condusă de utilitarism empiric, considerând că dacă ceva arată ca rața, măcăne ca rața și se leagănă ca rața, atunci e rață. Cu mult înainte de inventarea corectitudinii politice, poporul exclama ”uite-te la față și întreabă-mă de viață!” exprimând experiența că viața și înăuntrul cuiva se întipăresc pe chip oferindu-ne ca-ntr-o carte deschisă, fenomenologia sufletului scrisă pe obraz. Așa se face că cineva cu față de drojdier este cu mare probabilitate un consumator cronic de alcooluri proaste, un aspect de brută ascunde … o brută, trăsăturile fine și senine trimit la o viață trăită frumos, rareori aparența înșală.

    Atunci când, acum destule decenii am intrat din liceu la facultatea de filosofie din București, o lume s-a prăbușit, la prima impresie: vitorii mei profesori arătau, dacă nu chiar toți ca niște rândași, oricum, aproape nici unul ca un intelectual. Nici nu aveau cum: recrutați exclusiv pe criteriile originii modeste și a devotamentului față de regim, mai toți erau activiști comuniști, oameni fără carte, dar trimiși de partid să predea la facultate. Pe parcursul anilor impresia inițială s-a confirmat covârșitor: cei mai mulți erau niște nulități, fără nuanță. Intrasem în miezul unui ev aprins al imposturii și submediocrității către care privesc înapoi cu mânie și azi. Iar dacă au existat absolvenți cu cariere și merite autentice, atunci în pofida și prea puțin datorită acelui țintirim al gândirii, colonizat de paraziți.

    Nu sunt deloc la curent cu ce se întâmplă la această stearpă alma mater și nici nu mă interesează. Văzând însă înfățișarea lipsită de orice prezumpție de spirit a actualului decan, mi-am amintit de dezgustul și deznădejdea puștiului de pe vremuri, dând ochii cu tovarășii profesori universitari din Republica Socialistă România. Nimic nu s-a schimbat.

    Desigur, textul publicat aci confirmă aprehensiunea cauzată de înfățișarea semnatarului. Prima parte, ad personam, este redactată cu patosul și stângăcia stilistică a unui tehnician SMT, o ridicolă combinație între Viorica Dăncilă și Ion Cristoiu. Partea secundă, probabil comanditată vreunui scrib, este totuși o compunere de nivelul unui referat studențesc, dar infectată de atâta ticăloșie și rea credință încât strică până și efectul de comic involuntar, atât de prizat la textele semidocte.

  33. Eu cred că este un articol care a spus lucrurilor pe nume. Într-adevăr, tezele din iulie au avut ca efect constituirea Cenaclului Flacăra.

  34. Domnului Gabriel Liiceanu: atît aici cît și în articolele precedente am fost de partea dv. în conflictul cu fosilele (da domnule Brâncoveanu, există și fosile tinere).

    Dați-mi voie, în calitate de simplu cititor și cu tot respectul, să vă sugerez (pe alt subiect) să încetați acțiunea judecătorească împotriva scriitorului Liviu Antonesei. Dacă v-a supărat nițel, gășiți alte căi, nu va complicați batrinetile – și ale dv. și ale preopinentului – locuiți amîndoi în alte sfere decît politrucii de la Filosofie și nu vă șade bine. O părere modestă dar din inimă. Multă sănătate.

  35. Școala doctorală de la Facultatea de Filosofie are un doctorand ,,tare” : ,,celebrul” avocat și doctor în drept, teologie, politologie, jurnalism, Ionașcu D. Dumitru-Daniel, înmatriculat în anul 2017, conducător de doctorat este prof. Vasile Morar.
    Aferim! coane Brâncoveanu… Fără număr, fără număr …

    http://www.rasunetul.ro/avocatul-vedetelor-daniel-ionascu-este-din-telciu-mana-dreapta-paulei-iacob-este-avocatul-lui-gigi
    https://antenastars.ro/dincolo-de-aparente/avocatul-daniel-ionascu-despre-aparitiile-televizate-cand-intru-intro-emisiune-imi-dau-seama-ca-sunt-prea-putin-pentru-mine-si-pentru-telespectatori-id19011.html

  36. Cu totul dezgustătoare linșarea domnului Brâncoveanu în comentarii la acest articol.

    Ar fi fost de dorit ca așa ceva să nu există pe o platformă cu pretențiile Contributors, însă fiecare comunitate își are limitele ei.

    Indiferent de explicațiile sociologice, de contextul civic și politic, de traumele din comunism ale tuturor, ar fi trebuit ca bunul simț să prevaleze.

    Gânduri bune tuturor,

    • Nu cred că e cazul să-i transformăm în victime pe micii ștabi universitari dedați la simonie academică.
      Reacțiile sunt pe măsura dezgustătorei replici a decanului.
      Cum ar putea fi dozată greața pe care ți-o provoacă un astfel de text? Mostră de obrăznicie pro-activă, înecată în formule prăfoase de proces verbal cu pretenții de referat științific.
      Ca să nu mai vorbim de plictiseala leșioasă a lecturii!
      Așa încât reacția cititorilor exprimă arpoape o scârbă existențială.
      Vorba cuiva: la nausée.

    • Pentru context, sa ne aducem aminte ca preferatii ortodocsilor (crestini nu sint) reprezentati de acest autor (cu sapte cititori inclusiv familia) sint tipurile de securisti/hoti „filozofi” si alti corupti si tradatori.

      Imaginile de mai jos, cu Preahapsinul si Indecent de Corpulentul Dan Ilie Cebotea, cancerul diabolic al Romaniei, decorindu-l pe „preavrednicul” puscarias Dragnea, va ramine in eternitate in analele nemerniciei absolute a ortodoxismului (anti-)romanesc.

      https://www.youtube.com/watch?v=yOagrcB7CUc

    • este amuzanta si trista deopotriva luarea dvs. de pozitie. pare ca n-ati citit cu atentie nici textul si nici comentariile lui. e greu de crezut ca cineva ar lua apararea domnului decan care s-a dovedit, cel putin in acest text, mai mult decat malitios, doar din postura de fost beneficiar al bibliotecii de la filosofie. si daca ati fi citit printre randuri ati fi vazut ca replica distinsului decan a imbracat scheletul zornaitor al unei mult prea evidente erori de rationare – argumentul ad hominem, care scoate ochiul oricarui elev de liceu. Si slujindu-se mult mai stangaci de instrumentarul teoriei literaturii decat o face Liiceanu intr-un text obisnuit.

      Iar spiritul critic a inceput sa urle in venele cititorilor care, in marea majoritate, au sesizat nepotrivirea cosmica dintre argumentul initial (din textele mai vechi) si penibilul contraargument ad hominem din acest text.

      si de unde pana unde chestiunile benigne descoperite pe google de un comentator inseamna ‚linsare’?: ca si Liiceanu are nu stiu ce articole sau ca avocatul „diavolului” este doctorand al aceluiasi distins profesor din Grozavesti specializat in numeroase „paradigme universale” sau ca domnul decan a predat in acelasi loc ca dna premier.

      Orice scrii te scrii pe tine, orice povestesti, indiferent de subiect, te povestesti pe tine, iar faptul ca in loc de a raspunde mingii ridicate la fileu de Liiceanu, domnul decan trece pe sub fileu ca sa-l apese pe buba pe Liiceanu, sa-i aminteasca cele cateva echipe la care probabil a jucat de-a lungul timpului… asta doar certifica starea de coruptie din facultate si zugraveste invidia si dispretul care-i inunda malurile decanului ca Nilul.

      Cat de excentric, aiuristic si subversiv este apelul ca bunul simt sa prevaleze cand e vorba despre o mica revolta impotriva coruptiei si imposturii.

    • Linsare? Adica „acțiunea de a linșa și rezultatul ei; linșaj.”
      Linsaj. Adica „ucidere fără judecată a cuiva (de către o mulțime agitată).”

      Domnule Iordache, nu va tenteaza un doctorat in filosofie? Pareti la fel de apt ca si domnii Vulpescu si Mladinoiu.

      Scuzati linsajul. N-a fost cu rea intentie. Sper sa continuati sa scrieti pentru multimea agitata. Chiar daca eu n-am dovedit sa termin nici un articol al dumneavoastra. Speranta moare ultima!

      • Corson, se vede treaba că nu ești la curent cu ultima reîncarnare a lui Leo da Vinci!

        Află dragul meu că Virgil Iordache, doctor în Biologie, este în prezent doctorandul UB în alte două domenii: Geologie și….? ei bine da, e și doctorand în Filozofie!
        Nu te mira, fiindcă doar combinând cu patos diletant științele naturii, teologia și filozofia, Io da Virgi va reuși să-l împace pe Iisus cu von Trier și Richard Dawkins și să demonstreze, folosind ilustrații colorate din Originea speciilor, cum în hotspotul ombilical al teoriei evoluției se găsește cuvântul Domnului.
        Io da Virgi, în ciuda cvadruplei specializări și a tripletei doctorale este și el un biet Tecucean muncit de’al lui Emil Brumaru: „Un om din Tecuci avea un motor / Și nu i-a folosit la nimic” și nu-ți rămâne decât să-ți împarți mila între el, mintea lui cea rătăcită și studenții pe care își exersează contradicțiile..

        • Anonimatul stimuleaza bataia de joc si jignirea pe internet. Autorii au iluzia ca sunt inteligenti, puternici, hazlii si atractivi si sub masca anonimatului, imuni la repercursiuni. Cred ca este de datoria platformei sa opreasca asemenea comportament.

        • Bună ziua,

          Mulțumesc pentru oportunitatea de a face puțin PR despre standardele academice la care lucrez împreunã cu colaboratorii.

          Câteva publicații ale mele academice: https://www.google.com/amp/s/www.researchgate.net/profile/Virgil_Iordache/amp

          Vă invit să le parcurgeți. Se mai adaugă un capitol Springer în ecologie unic autor, alături de cele şase existente autor principal, un articol autor corespondent în The Science of the Total Envronment pe țeavă, alte manuscrise în evaluare.

          De altfel lucrez la teza de abilirare în ştiințele mediului, pentru coordonare de doctorat.

          Sunt unul dintre liderii naționali în ştiințele mediului şi în cercetarea inter- şi trans-disciplinară.

          Gânduri bune,

        • Versurile “Un om din Tecuci avea un motor / Și nu i-a folosit la nimic” nu sunt ale lui Emil Brumaru, ci ale lui Mihai Ursachi.

        • Am citit in trecut citeva texte ale acestui autor promovator agitprop al mizerabilului cult ceboteaist, ultra-prolific cantitativ, cu darul de a spune nimic in mii de pagini, intr-o diluare auto-incintata de om care s-ar satisface singur pina si in Place Pigalle.

    • Asa este .
      Ar fi trebuit sa urmam exemplul – de bun simt , incontestabil – dat de dl decan prin publicarea acestui text .
      Poate ca dv aveti asteptari prea mari de la cititorii contributors.ro .
      Este firesc sa existe o diferenta intre nivelul intellectual ( & etic / moral , dupa cum bine observati dv ) al unui profesionist al gandirii – care este dl decan – si nivelul cititorilor ( care sunt oameni obisnuiti ) .
      De fapt , data fiind lipsa competentei ( si a autoritatii ) cititorii nici nu au caderea sa se pronunte asupra unui text atat de subtil cum este cel produs ( si publicat ) de dl decan .
      Plus ca cititorii contributors.ro nu respecta nici functia – totusi , autorul acestui text este decan al Facultatii de Filosofie ( oricat de ciudat ar putea sa para – unora – acest fapt ) .

  37. Dl Brancoveanu putea sa ne scuteasca! Tocmai ne-a dat un exemplu de inadecvare, betie de cuvinte, orgoliu inflamat, lipsa de intelepciune. Daca tacea, filosof ramanea!

  38. „Liiceanu se bucură încă de o autoritate întreagă, dar ofilită, și speculează la nesfârșit inerția gramaticii unui discurs…”

    Domnule Romulus Brâncoveanu, s-ar putea să aveți dreptate în ceea ce spuneți, habar n-am. Nu am studiat filosofia, nu îl cunosc personal pe dl Liiceanu și nu am aptitudini literare. Ca cititor, îndrăznesc totuși să fac observația că textul articolului dumneavoastră pur și simplu nu este frumos, așa cum mă aștept să fie scrierea unui filosof. Certuri între filosofi au mai existat în lume, dar parcă cel puțin unele dintre cele păstrate în literatură au fost mai inspirate, spre bucuria cititorilor.

    • Având în vedere că i-am avut profesori și pe domnul Liiceanu, și pe domnul Brâncoveanu, prefer să nu comentez acest schimb de epistole publice.

      gânduri bune,

      • Problema este că deja a comentat, la un mod absolut dezgustător. Prea tîrziu să o facă pe niznaiu.

        Ipocrizie tipică cultului satanist-legionar. Dumnezeii ortodoxistilor sînt securiști lași și colaborationiști precum Teoctist și/sau hapsîni lipsiți de suflet, obezi, lacomi de aur și putere precum Dan Ilie Ciobotea, blestemul slăninos, de dubioase mireazme, al nației române.

        Abia acum se poate înțelege ticăloșia lui Ciobotea care l-a uns pe Sfîntul Dragnea Pușcăriașul cu mirul „martirilor Brâncoveni”. Nu era vorba de Brâncovenii pe care îi știam noi, ci de Brâncovenii „bisericii” ciobotist-iordachiste.

  39. Din acest drept la replica am inteles ca dl decan R.B. j-u-b-i-l-e-a-z-a (!!!) pe motiv ca se afla intr-o pozitie care-i confera tot ceea ce preopinentul nu detine: (a) atractivitate; (b) relevanță ideologică; (c) capacitate instituțională; (d) influență culturală; „într-un cuvânt : autoritate”. Este jalnic să aflu la ce nivel a ajuns Facultatea de filosofie la anul de grație 2019, daca un profesor din ziua de azi poate susține că „stilurile de filosofare nu mai au nicio legătură cu moralismul” ! Nu merită pierderea de vreme cu acest text …

  40. Imi aduc aminte de dumneavoastra. V-ati remarcat inca din primul an de studentie.Si eu am ajuns la un liceu de constructii. . Am prins inchiderea marilor orase. Comunistii ne-au aruncat in ratare, dupa ce an de zile ne-am specilizat in discipline noi. Eu, in istorie mentalitatilor colective. Doar pasiunea intelectuala si sansa…ne-a mai salvat. Pe unii dintre noi.
    O sa va dea in judecata! A devenit un obicei.

  41. Stimate domnule decan,

    „Apel către lichele” scris de Liiceanu e valabil si azi, mai ales cand noile si vechile lichele isi dau mana in toate domeniile. Acest apel e scris direct si pentru Dv. , si altii la fel ca Dv., decani, rectori, academicieni si alti belferi. Mai cititi-l inca odata azi, poate tresare totusi ceva in constiinta voastra de gelatina.

    PS
    1.Am ras din nou pe tema indicelui Hirsch. Unii fac totul sa fie ridicoli , si sustinatorii si adversarii indicelui H. Lui G.L nu ii trebuie nici un H, el este o personalitate a Romaniei, poate sa aiba linistit H=0 in timp ce altii cu H=100 sa fie niste savanti in micul lor domeniu pe care nu ii stie nimeni, si carora nu le pasa de nimeni….avand numai mica bucurie a unui numar, care in majoritatea cazurilor inseamna doar… nimic.sau aproape nimic. Si asta o spune cineva cu H mare,dar care nu i-a dat niciodata atentie…
    2. Am citit Jurnalul de la Paltinis cand aveam 27 ani. Ce am invatat din el? Sa invat ,sa citesc, sa imi deschid mintea. Pariez domnule decan ca atunci cand ati citit cartea invidia, ranchiuna Dv. S-a pravalit cu toata forta peste de Noica, G.L , A.Plesu si altii. V-ati dat seama intr-o secunda cat de mic sunteti, si de atunci cu asta ati ramas cu invidia si medicritatea grea.
    .

  42. Domnule Brâncoveanu, dacă tot mi-ați fost profesor, mi-am zis să intervin.

    Încă de la începutul acestui material, am sesizat folosirea unor sintagme care sunt perfect acordate vremurilor: gândire patriarhală sau parohială – ca ceva depăsit (poate toxic?), genderism, etica roboților, migrație (pro, nu-i așa?), pluralism la cub. Mă rog, nu le-am preluat ca atare.

    Acum, să știți că sunt de acord cu o parte din critica adusă domnului Gabriel Liiceanu – aia care viza autosuficiența sa și morga sa pe scena culturii, inconsecvența sa, pe care o vedem în promovarea lui Lucian Boia, iată, informatorul Lucian Boia, sau cum vreți, colaboratorul soft – dar nu sunt de acord cu noua dumneavoastră ipostază.

    Anume:
    – după ce faceți o arheologie interesantă a mentalului intelectualității anilor optzeci, modelat de arta nomenclaturii responsabile cu menținerea ideologiei marxism-leninismului științific în Cetatea de Aur a Preamaritului Conducător, dovediți, în timp ce descrieți axele cu adevărat importante ale filosofiei contemporane (care e una inclusivă ad infinitum, nu ca învechita paradigma parohial-patriarhală profesată de cei de la Păltiniș, aia a Adevărului) că sunteți atașat de

    noile

    poncife ale Noii Ideologii: CP.

    E natural să gândesc că, dacă atât de ușor vă dați după clișeele vremii – instrumentele puterii de azi, care vrea globalizarea și relativizarea în toate, sub lozinca „să fim deschiși și fluizi” -, la fel de ușor v-ați fi dat și după clișeele de odinioară, dacă mai ținea comunismul. Adică, nu e chiar imposibil, să fi predat marxismul sau să-l fi elogiat aparent. Azi, elogiați Corectitudinea Politică pentru că ați gândit că așa trebuie sau pentru că intuiți că numai așa vă va fi bine?

  43. Dl Gabriel Liiceanu va ramane in cultura romaneasca ca unul dintre numele marcante ale ei: filozof, scriitor, editor si traducator. O munca intensa, desfasurata pe parcursul mai multor decenii, a facut ca numele sau sa devina sinonim, in constiinta publica, cu cel al intelectualului umanist care si-a dedicat viata unei constructii fara de care ne-am putea considera “stersi” din istorie: cultura.
    Nu in ultimul rand, implicarea sa civica, inca din primele zile de dupa 22 decembrie ‘89 si continuata sustinut in ultimii 30 de ani, alaturi de alti intelectuali de prestigiu: A. Plesu, A. Cornea, H. R. Patapievici etc, nu a facut decat sa marcheze, o data in plus, serviciul adus de aceasta personalitate societatii in ansamblul ei.
    In una din ultimele sale carti, “ Nebunia de a gandi cu mintea ta”, Liiceanu face referire la Kierkegard si la lupta cu sine pe care unii o duc pentru a nu ramane un simplu “exemplar intr-un banc de heringi”. Mai mult decat oricare dintre noi, a inteles acest adevar si a facut din el scopul vietii sale.
    Intre timp, marea majoritate alegem sa ramanem in “bancul de heringi”…R. B. nu e decat un astfel de exemplar…

  44. Recap. Ep1. Draci peste tot (I)
    Ep.2 Draci peste tot (II)
    Ep.3 The Common Letter
    Ep 4. Dansul Rectorului – oferta electrocutarii refuzata – „fine” amanat
    Ep.5. All the Rector’s Men
    Ep.6 Sub inaltul patronaj. O stafeta a raului
    Ep.7 Fanteziile Decanului

    • @Delia F

      Nu că ar fi fain să existe și un episod 8 în care să aflăm că nu s-au schimbat aici chestiuni de orgoliu. Că studenții au căpatat servicii mai bune în urma acestui serial.

      • Daca invata sa gandeasca cu mintea lor, sa dobandeasca abilitatea de a diagnostica cultura veche, dictatoriala, a „respectului orb ” si a „autoritatii impuse ” si a o respinge in favoarea democratiei umaniste adevarate – a dialogului professor – elev sau oricare alt dialog, at the eye level, la nivelul ochilor, cum se numeste – in care respectul este bilateral si autoritatea se castiga, nu se impune cu forta, ca in dictaturi, si este ” accountable” , „da socoteala” pt ceea ce face sau nu face- atunci studentii au castigat.
        Gabriel Liiceanu spune adevarul.

  45. Nu este o întîmplare că „teologia” și „filosofia” autohotona se întîlnesc inter- si trans-disciplinar în mlaștina de nesecat a corupției și nesimțirii tipice pentru comunitățile de tîlhari pe care le reprezintă.

    Acest articol conține numai o mică parte a listei enorme de păcate de moarte ale calpilor mafioți otrăvitori de țară:

    https://adevarul.ro/locale/timisoara/scheletele-dulapul-patriarhului-daniel-diavol-fratele-sau-rebel-elvetia-banuit-blat-securitatea-preafericitul-milionarilor-1_5502efac448e03c0fd85a6ac/index.html

  46. Autorul acestui text este Decanul Facultatii de Filosofie si profesor universitar doctor?!
    Pe ce principii a fost ales si cum a ajuns profesor universitar?

    Are publicata la Editura Paralela 45 o carte fara nici o valoare si alta de valoare zero la Editura Universitatii din Bucuresti.
    Iar in CV-ul dansului scrie: ” Coodronarea activităţii editoriale…”

    Daca el a ajuns doctor in Filosofie si decan al unei facultati de filosofie nu mai e nici o speranta in viitorul Romaniei. Pentru ca prin cultura o tara progreseaza. Mai ales o tara ca Romania care nu are industrie.
    Spun asta cu amaraciune si disperare pentru ca daca asta e situatia la Facultatea de Filosofie din Bucuresti imi pot imagina ce e la alte Facultati si Universitati.

    Plecati din tara voi cei tineri daca vreti sa vi se aprecieze valoarea.

  47. Nu s-a terminat. Episodul 8 . Semnat, Oana Serban
    Isi incepe rechizitoriul la adresa lui Gabriel Liiceanu, la un nivel ntelectual, etic si uman f. ridicat – mentionarea varstei aproximative si diagnosticul de imbatrinire urata.
    Continua cu insinuarea unor nereguli la adresa doctoratului lui Catalin Cioaba, o plangere de dublu standard referitor la editarea de volumuri omagiale dedicate mentorilor lor si, acuzatia,in parte hilara, l-a adresa lui Gabriel Liiceanu, nici mai mult nici mai putin , de transformare a lui Catalin Cioba in „turnator”.
    Ati ajuns sa ganditi ca o mafie. Numai o mafie deplange „turnatorii”. Oamenii cinstiti traiesc apreciaza spunerea adevarului, traiesc dupa legile lui si pentru el.
    Dublu standard ar fi fost daca echipa decan- rector- oana- etc ar fi spus adevarul si ar fi dovedit, prin discurs si prin metoda, ca sunt la acelasi nivel intelectual si uman ca Gabriel Liiceanu. Dar cu fiecare” editie”, dovediti inca o data cata dreptate are.
    Ati avut un ne-noroc ontologic de va afla intr-un mediu intelectual si etic nefast- cultura plagiatelor si lipsa unor modele intelectuale si etice in perioada formativa. Si uite, cand aveti modele, aruncati cu pietre.
    Dar toti suntem oameni, si cei filo-veritas si ceilalti.
    Pentru nici un om nu este tarziu niciodata, de a schimba directia spre onestitate. Asta este tot ce vi se cere dar este un imperativ categoric. In plus, spunerea adevarului reduce stresul si are efect benefic asupra sanatatii.
    Pacat de energia pierduta pe atacuri la persoana. Sunt atatea lucruri interesante de citit, studiat si reflectat….

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro