Home » Cultura »Societate/Life » Citesti:

Drepturile Omului în Biserica Ortodoxă: Un rabat de la dogmă?

Cezar Marksteiner-Ungureanu august 6, 2015 Cultura, Societate/Life
53 comentarii 3,572 Vizualizari

Dezbaterile teologice actuale pe agenda Drepturilor Omului (D.O.) în spațiul creștin-ortodox sunt axate pe două niveluri de abordare: În primul rând, nivelul „oficial” al manifestării Bisericii în spațiul public concretizat prin semnarea și publicarea de documente sub autoritatea Sfântului Sinod al unei Biserici Ortodoxe locale. Acesta este cazul unic al ortodoxiei rusești care a publicat în anul 2008 documentul „Bazele învățăturii Bisericii Ortodoxe Ruse despre demnitate, libertate și Drepturile Omului”[1], în care se prezintă deschis consensul Bisericii locale în evaluarea tematicii referitoare la Drepturile Omului și a problemelor care decurg din aceasta. În al doilea rând, se discută intens la nivelul teologiei de școală ortodoxă între teologi care văd Drepturile Omului ca un rabat de la dogma cea adevărată (Christos Yannaras) și între cei care care văd în Drepturile Omului un fruct al tradiției creștine europene bimilenare.

Plecând de la categoria celor care resping acceptarea Drepturilor Omului în Ortodoxie ca fiind cea mai numeroasă, îmi propun o scurtă trecere în revistă a principalelor argumente, în special a celor de natură etică și teologică, cu care teologii sceptici la asumarea declarației drepturilor fundamentale își justifică poziția lor. Voi opta în acest sens pentru o expunere directă, poate uneori cu tentă simplistă, însă metodologică, din dorința ca cititorul să înțeleagă bine esența argumentelor împotriva Drepturilor Omului, urmând ca în paragraful ulterior să fac o critică a criticii formulate[2].

Argumentul 1: Geneza occidentală a Drepturilor Omului și statul secular.

Drepturile Omului au luat ființă în Occident și reprezintă cea mai importantă achiziție politică a statului secular. Ele sunt adânc înrădăcinate în istoria Europei de Vest, depind de aceasta, și, ca atare, nu trebuie să pretindă caracter universal de validitate. Ca produs al secularizării, al iluminismului și al modernității, aria de validitate a Drepturilor Omului trebuie limitată la locul lor de origine.

Critica 1: Un argument de genul maschează pe lângă o atitudine anti-occidentală o serie de confuzii ce trebuie lămurite:

1. Confuzia dintre nașterea Drepturilor Omului și locul lor concret de validitate îndreaptă atenția mea spre aspectul particularității și al universalității unei idei. Toate lucrurile și ideile cu care oamenii operează sunt eminamente particulare, datorită faptului că nivelul uman de existență se desfășoară la nivel particular. Pentru a realiza  trecerea de la particularul unei idei la universalul ei este nevoie ca plecând de la o bază considerată adevărată, prin abstractizare, să formulăm ideea la un nivel superior, universal. De pildă, pasajul din Facerea 1,26-27[3], conform căruia omul a fost creat după „chipul lui Dumnezeu”, servește ca bază validă în vederea recunoașterii universalității demnității umane, din optica teologiei. De asemenea, un rol important în dezvoltarea discursului despre D.O. îl joacă cartea Ieșirea, unde rezistența poporului lui Dumnezeu împotriva nedreptăților politice și a exploatării întreprinse de egipteni a contribuit esențial la dezvoltarea sistemului Drepturilor Omului, după cea de-a doua conflagrație mondială;

2. Rădăcinile Drepturilor Omului nu pot fi localizate doar în Vestul Europei. Specialiștii enumeră, spre exemplu, contribuția Stoicilor din Grecia Antică, precum și izvoarele americane (ex. Virginia Declaration of the Rights din 1776), ca elemente istorice și politice care au ajutat enorm la apariția „Declarației Drepturilor Omului și ale Cetățeanului” din 1789;

3. Scopul Drepturilor Omului nu reprezintă în niciun caz o oarecare formă de colonialism sau vreun mijloc de diluare a culturilor indigene. Drepturile Omului sunt un sistem de protecție instituțional a oamenilor în fața abuzurilor statului, constituit la nivel internațional. Acest sistem de protecție a luat istoric naștere în Vestul Europei, însă caracterul său de validitate se extinde la întreaga umanitate, în măsura în care toți oamenii sunt egali față de lege, precum și față de Dumnezeu, și nu pot fi subiecți ale abuzurilor de niciun fel.

Argumentul 2: Antropocentrismul vestului și teocentrismul estului.

În timp ce spiritualitatea ortodoxă accentuează dimensiunea teocentrică a credinței creștine, cea occidentală este orientată antropocentric, punându-l pe om în centrul preocupărilor sale. Ca atare, Drepturile Omului sunt axate la rândul lor antropocentric, ceea ce le face incompatibil cu idealul teocentric al ortodocșilor. În același timp, moștenirea bizantină accentuează relația directă a omului cu Dumnezeu față de tradiția filosofiei juridice din Vestul Europei care îl tratează pe om din perspectiva condiției sale ca subiect (individual) al dreptului. Întrebarea este, în esență, dacă omul sau Dumnezeu este în punctul central al existenței?

Critica 2: Întâi de toate, genul acesta de clasificare este unul superficial pentru că un regim total teocrat nu există. Chiar și în Vechiul Testament, când Dumnezeu a condus poporul lui Israel, nu a făcut-o stric în manieră personală, ci prin profeți și regi, unși de către El și chemați să-I slujească. Astfel, chiar și în teocentrism există o anumită finalitate a actului politic realizat prin mijlocirea oamenilor. Problema care într-adevăr creează o dezbatere interesantă este cea terminologică. Conceptul grecesc de „persoană” este unul folosit în controversele trinitare, iar cel latinesc de „individ” este într-adevăr folosit doar în cadru antropologic. O remarcă pragmatică la problema terminologică este ca, pe de o parte, atât termenul „persoană” cât și cel de „individ” îl desemnează în definitiv tot pe om, iar, pe de altă parte, teologii ortodocși nu ar trebui să judece activitatea ONU strict după maniera terminologiei, pentru că reușesc de