joi, martie 28, 2024

Ea și eu, despre moarte și despre Dumnezeu

“Când mori, mori. Știe El, Dumnezeu mai bine când să te dea la viermi.” Vorbește hârșâit, e înaltă, spătoasă, cu pomeți de vikingă. Trecută de șaizeci de ani, se fălește cu șase copii și cincisprezece nepoți.

Îmi pune întrebări, iar asta mă intimidează. Răspund bălmăjit, mă lungesc în explicații, femeia se plictisește. Mă somează să mănânc plăcintă cu lobodă. Când refuz, mă ia tare.

Îmi spune că nu-i poate suferi pe “fricoşi”, adică pe cei care trăiesc cu spaima morții. „Când mor puteţi să m-aruncaţi şi-n şanţ că şi-aşa nu mai ştiu, așa le-am zis copiilor”.  Femeia este, îmi zice, credincioasă. Rămân înmărmurită în fața acestei impecabile retorici a profanului morţii ca eveniment prin excelenţă ne-sacru, ca batjocură organică supremă a trupului păcătos. De așa ceva nu m-am mai lovit într-un spațiu ortodox. Când îmi mărturisesc uimirea, mă ia din nou tare. „Ce știți d-voastră?”.

Aici m-a prins. De fapt, nu știu multe, iar lucrul ăsta mă apasă din ce în ce mai tare. Când scrii despre moarte trăiești într-o stare de urgență care te susceptibilizează uman fără să te împlinească neapărat profesional.

În ceea ce mă privește, disconfortul de a scrie despre moarte s-a transformat, treptat, într-o experiență personală esențialmente anxiogenă. Uneori, aflându-mă în toiul redactării vreunui studiu, mă încearcă un sentiment de inadecvare. Ceea ce scriu îmi pare, dintr-o dată, ridicol. Faptul că scriu, totuși, în continuare, conduce – lamentabil și inevitabil – la un copleșitor sentiment de impostură: din ce mă bizui mai mult pe cele scrise, din ce legătura dintre cele scrise și subiectul meu devine mai discutabilă. Nu descriu aici diminuarea – inevitabilă prin “distanța” presupusă de orice demers teoretic – a gravității morții, ci faptul – concret și frustrant – că, scriind despre moarte, rămân cu impresia că scriu, totuși, despre altceva. Iar dacă moartea despre care scriu nu este moartea pe care urmează s-o mor, la ce bun scrisul?

Cei din jur – cunoscuți, intervievați, prieteni  – ezită să-mi aplaude interesul. Reținerile lor, legitime, îmi amintesc lucrul pe care-l știu și-l uit în fiecare zi: problema morții este în mod radical disp/cutabilă. Moartea nu a fost niciodată un subiect de cercetare salvator: pe interesat îl constrânge, pe dezinteresat îl scandalizează, iar pe înțelept îl nedumerește și-l exasperează.

Prin natura disciplinelor pe care le rulează, Death Studies nu invită la sens, nu deschide perspective, nu salvează, nu sedează, nu educă, nu integrează, nu evaluează, nu restaurează, rezolvă doar stringente „probleme sociale”. În rest, reuşeşte să reconfirme ceea ce știm toți: că iarna nu-i ca vara, că moartea nu-i ca viața.

Ca orice alt bagaj de informaţii care pretinde obiectivitate ştiinţifică, bagajul informaţiilor despre moarte pe care ni-l pun la dispoziţie științele morții pare a fi perfect dispensabil.

Un psihiatru teoretician trecut de 70 de ani mărturisea că pe măsură ce îmbătrânește pricepe tot mai puțin din propriile teorii. Înțeleasă existențial, confesiunea sa ne confruntă cu o posibilitate neliniștitoare: teoria rămâne inaccesibilă celor absorbiți de viață, celor ocupați “cu trăitul”. Dintr-un unghi cinic, confesiunea devine și mai îngrijorătoare: se pare că inteligibilitatea teoriei co-implică ininteligibilitatea morții.

Dacă procesul îmbătrânirii presupune o suită de transformări în abordarea faptelor vieții, atunci închiderea orizonturilor teoretice rămâne una dintre cele mai neașteptate. Ce-i drept, vârstnicii separă – simplu, spontan, dramatic – cele sigure din punct de vedere existențial (o dimineață însorită, un cântec fermecător, lipsa durerii), de cele ce pot fi demonstrate posibile cu instrumente teoretice. În cele din urmă, a trăi bine înseamnă să nu-ți dorești să dovedești nimic. Și ce vreau eu să dovedesc, totuși?

Documente cu și despre moarte stau stivuite în volume groase la mine pe birou, irelevante, apăsătoare, deși pe majoritatea lor apar dedicații călduroase. Comunitatea Death Studies e o comunitate unită, omogenă, prolifică. Informațiile despre moarte se înmulțesc exponențial, ies reviste, ies cărți, se scrie enorm.

Ce-i drept, se și moare enorm. Se moare în stradă, în cluburi, acasă și la spital, se moare peste tot, iar tanatologia este întotdeauna acolo gata să explice pierderea cu cifre, date, legi, principii sau metafore.

Sunt, însă, tot mai convinsă că această cădere în dizgrația metaforei abuzive sau a statisticii oarbe este ceea ce ne împiedică pe fiecare dintre noi să descoperim un punct relevant de întâlnire între teoria morții și practica morții. Instrumentalizarea de către noi toți a unei probleme esențialmente existențiale înseamnă, pe fond, abținerea activă de la a-i conferi sensuri. Eticheta practică lămurește conjunctura morții (vezi raportul Colectiv), calmează spiritele și răzbună victimele, dar tocmai prin aceasta, ne-lămurește experiența morții. Pe termen lung, neajunsurile sunt considerabile: interferează fatal cu înțelegerea reală a evenimentului morții, ne influențează așteptările cu privire la ceea ce “se cade” să simțim și să gândim despre moarte, și afectează felul în care ne așteptăm ca societatea în ansamblu să gestioneze problemele mortale. Singura moarte la care avem acces deplin este moartea corect rezolvată, or moartea înțeleasă astfel își sabotează, discret, propriii algoritmi de rezolvare. Cum spuneam, ironic, în altă parte, ceea ce nu se înțelege, se rezolvă.

Bine-bine, dar atunci noi cum să murim? Să te confrunți la scenă socială deschisă cu moartea, să-ți asumi, adică, diligent și avizat, calea optimă de raportare la moarte nu e de ici de colo. Simțul personal al morții nu poate prinde contur într-un vid de referințe personale. Știm ce trebuie știut, dar atunci când vine vremea inventarului ne dăm seama că n-am priceput, de fapt, mare lucru.

Femeia din fața mea zice că nu, nu-i adevărat, ea a priceput. A priceput că oamenii bolnavi trebuie compătimiţi, îmi repetă în câteva rânduri că bolile sunt de temut în vreme ce moartea şi cei care se tem de moarte sunt pur și simplu de dispreţuit. Începând cu moșu’ (moșu’ fiind soțul ei) toți sunt niște fricoși. Ce va fi dincolo nu e treaba noastră, treaba noastră e să ne vedem de grijile fiecărei zile, zice, apoi mă privește satisfăcută. Adagă „mie niciodată nu mi-a fost frică de morţi, de când eram mică eram aşa”. Are semeţia pragmatică  a celui care refuză, în mod conştient, orice zăbovire în şovăiala anxioasă a muritorului de rând. Pe undeva, o invidiez.  Admit că aplombul ei mă și irită nițel.

„Oamenii nu-s buni sau răi”, îmi zice,  “oamenii-s fricoşi sau curajoşi”. Hotărât, are vână epicuriană: „moartea-i un ceva care nici măcar nu este. Cine zice că este, îi prost.” Moartea este, deci, ceva ridicol de care oamenii ridicoli se tem, stârnind astfel situaţii ridicole pe care nu poţi decât să le ridiculizezi. „Moartea ta e treaba lui Dumnezeu, nu e treaba  ta. Treaba ta e să sapi porumbul.”

Constatarea asta tăioasă are totuși ceva salubru și binevenit.  Dau să mă relaxez, dar femeia schimbă brusc subiectul. Remarc că își găsește plăcerea în detalierea voluptoasă a bolilor, de la cancerul în regresie al uneia dintre fiicele sale, până la durerile abdominale care o ţintuiesc în pat cel puţin o dată pe săptămână. Îmi descrie apoi, cu lux de amănunte, o colonterapie. “Se vedea pe ecran balaurul din burta mea, uite-așa se zvârcolea” aici face niște mișcări neregulate cu brațele ca și când s-ar afla în pragul înecului. Povestea devine deodată insalubră.

După ce desființase pur şi simplu moartea (cu rostul ei cu tot) printr-un discurs abrupt neelaborat, femeia pare să rezerve bolii expresiile baroce, ostentative, tragice, misterioase, incitante care aparţineau – cel puţin prin tradiţie – morţii. Exhibarea lipsei de interes pentru moarte şi supralicitarea genului proxim (boala), mă pune pe gânduri. E ceva aici, o anomalie modernă, îmi zic. Plec nelămurită.

Revenită în zonă pentru alte interviuri o revăd, din întâmplare, acum o săptămână. Mă cheamă în casă și mă îmbie cu biscuiți. Aflu că un cunoscut de-al ei a murit subit. Vestea o tulbură profund. „Alaltăieri l-am văzut, ieri era mort”, zice. Îmi povestește pe un ton alarmat cum murise omul după al treilea infarct miocardic.  „Ăia la spital, niște tâlhari, i-au cerut bani lu’ nevastă-sa ca să-l ducă jos la morgă. Arză-i-ar focu de nemernici (…) a trebuit să-l ia nevastă-sa în braţe cât era de mare și să-l pună pe targă, nici nu-şi imagina că l-ar putea ridica vreodată la cât era de greu, dar l-a ridicat.” Imaginea unei femei tremurând din toate mădularele încercând să urnească un cadavru uriaș – cadavrul celui care-i fusese soț – se conturează cumplit de realist în mintea mea și în mintea ei.

Mă întreb dacă cei care parcurg acum aceste rânduri au avut vreodată ocazia să discute cu necunoscuți lucruri concrete despre moarte și morți. Moartea, în gura oamenilor poate fi de un dramatism cutremurător, dar și de o frivolitate fascinantă. Cuvintele despre moarte, fie ele simple or grave, rostite la întâmplare ori îndelung căutate, păstrează acea rezonanţă intim-existenţială care conturează – ferm ori imprecis – puţinele momente în care omul  îşi interpelează propriul destin. Actul povestirii în sine transfigurează povestitorul. Transfigurarea asta n-am simțit-o la prima întâlnire. O simt, însă, acum, din plin. În sfârșit, această femeie îmi vorbește despre moarte!

Își încheie povestea cu „şi era mai tânăr decât noi”. Se referea aici şi la “moșu'”.

Unghiul neezitant şi rece din care privise moartea acum câteva luni – unghiul acela care mă iritase și pe care-l invidiasem deopotrivă –  devine, sub urgența acestei morţi fulgerătoare, un unghi şovăielnic şi pătimaş. Cum tocmai a aflat că este hiperglicemică și hipercolesterolică, femeia identifică în moartea prietenului un posibil tipar pentru moartea proprie. Moartea unuia mai tânăr pare să oficieze un soi de „deschidere a sezonului” pentru bolile vârstei. Tot acum se lovește și de opacitatea sistemului medical. Are loc o răsturnare ireversibilă de situație. Răul morții pare de nestăvilit. Și vine de peste tot. Carevasăzică moartea este, totuși, înfricoșătoare, iar noi suntem cu toții niște fricoși. Nu mi-o spune pe șleau, dar o simt copleșită de această evidență.

Raportul dintre moarte și lume a fost, este și va fi întotdeauna unul tensionat. Această tensiune, însă, deși înregistrată în toate timpurile și la toate nivelele – intrapersonal, interpersonal, național, planetar – este de fiecare dată alta.

Altfel spus, noi toți avem maniera noastră de a nu înțelege moartea, de a ne pune la adăpost de adevărul său zdrobitor. Femeia din fața mea nu face excepție. Nu prin aceasta este, deci, specială, ci prin faptul că, până la proba contrarie, s-a opus cu toate forțele sale indiscernabilului morții. Credea sincer că pricepe. Credea sincer și, pe undeva, prostește, în propriu-i curaj. Până când realitatea morții să-i frângă iluzia, îmi dădea impresia unui om în care fremăta vie, incomodă, inhibantă, o știință personală a morții.

O întreb ce crede despre nenorocirea din clubul Colectiv. Se uită la mine și pare să se gândească. Apoi “da, am văzut la televizor ce-au pățit, copii nefericiți. Parcă și în Franța au murit.”

Remarc pentru a nu știu câta oară, cu tristețe resemnată, că „datul la televizor” frânge realitatea morții. Mulți dintre oamenii de la țară cu care vorbesc, toți consumatori avizi de știri de scandal și de programe TV în care se moare mult și spectaculos, manifestă o indiferență grosolană față de adevărul crud și crunt al morții newsworthy. Nimic din ce se vede acolo, pe ecran, nu-i tulbură cu adevărat. Cu sau fără media, coordonatele lumii lor au fost și vor rămâne aceleași. Realitatea e făcută din prunul vecinului, băncile din curtea birtului și infarctul celui căruia i-ai dat bună ziua în fiecare zi vreme de patruzeci de ani încheiați. Orice altceva e ficțiune.

„Să fi vrut Dumnezeu să ne transmită vreun mesaj?”

“Nimeni nu știe ce-a vrut Dumnezeu, d-șoară (sic!), de un’ să știu eu?”

„Dar Tradiția? Nici Tradiția nu știe ce vrea Dumnezeu?” încerc eu timid. „Biserica, credința…”

Dă din umeri. „Ce-i cu ele?” zice.

„Nu știu. Ce-i cu ele?”

„Ce treabă au ele? Nu au nicio treabă” Femeia mă privește cu reproș. Mă simt încolțită. Întreb altfel: “ce e Dincolo de moarte?”

“Dumnezeu”, zice.

“…căruia vă rugați când mergeți la Biserică?” revin eu îndărătnic.

„Dumnezeu e al lui Dumnezeu, nu e al bisericilor. Nu vedeți cum se omoară între ei? Nu pentru Dumnezeu se omoară, pentru ei se omoară, de nebuni și proști ce îs. Au tărâțe-n cap”.

Într-o lume în care instituţiile religioase nu mai pot impune coduri de sens unei societăţi ale căror surse (firave) de consens valoric au felurite și incerte obârșii, aceste instituții devine remarcabil de inutile în lupta cu moartea. Ele intră, sub anumite aspecte, într-un soi de registru de ilegitimitate care pare să justifice nu doar părăsirea tradițiilor ci, mai rău, neutralizarea lor. Dumnezeu însuși le-a părăsit, pare să sugereze femeia. Ce-i nefolositor, nici lui Dumnezeu nu-i place…

O întreb mai multe despre credință.

Crede cu convingere că pe Lumea Cealaltă se va întâlni cu Dumnezeu şi că, în urma acestei întâlniri, toate grijile vor dispărea. Apoi îmi face o mărturisire-bombă:  n-a mai fost la biserică din 1993, când a cerut o întrevedere cu episcolul de Alba Iulia care i-a fost refuzată. Dumnezeu a întors spatele Bisericii în ziua în care ea însăși a făcut-o. Nu e dornică să împărtășească motivul rupturii. Fiecare român pare că are propriul litigiu – explicit sau implicit, absurd sau întemeiat – cu BOR-ul. Fiecare cu BOR-ul lui. Deși tensiunea pare să se fi agravat, e greu de arătat cu degetul vinovați.

Să nu uităm că misiunile publice a două mari sisteme – medicina și religia – s-au modificat dramatic în ultimii douăzeci de ani atât la noi cât și aiurea. Nu doar ritul se reconfigurează, ci și imaginarul religios. Vrem nu vrem, acesta se apropie tot mai mult de cel medical. Preocupările din ce în ce mai tenace pentru nutriție, sănătate și calitatea vieții au condus la modificări dramatice de percepție a morții și au impus – apăsat, providențial – un nou cod de abordare a vindecabilului și a nevindecabilului. Dogmele centrale ale medicinei profilactice sunt deja asimilate de majoritatea românilor.

Dacă Biserica poate fi lăsată în urmă e pentru că deși reperele tradițional-religioase încă determină retorica oficială a morții, în concret, boala, singurătatea, îmbătrânirea și moartea sunt de multă vreme resimțite ca erori oarecare – sociale, medicale, personale – toate incriminabile și evitabile. Am din ce în ce mai multe motive să cred că, de prin 1950 încoace, românul a crezut cu tărie că primul vinovat de calamitatea morții este, de fapt, Statul. Moartea a devenit de o bună bucată de vreme, în România – chiar mai mult decât în Occident – o eroare socială, o eroare de sistem în toată puterea cuvântului. Și asta datorită unor reflexe de culpabilizare tipic comuniste. Nu doar viața noastră a fost prizoniera comunismului, ci și moartea noastră. Povestea morții-ca-eroare-de-sistem, rememorată dramatic de cei rămași în viață, preluată, cu zarvă, de presă, devine, astăzi, dovada cea mai convingătoare a unei (deja statornicite) profesionalizări și politizări a discursului morții. Nicăieri nu pare mai clar decât la noi că neglijența, slugărnicia, corupția și nepăsarea fac moarte de om.

Dincolo de acestea, românul greu se mai vede murind pe premise intime, existențiale.

Verva (pe undeva vinovată) cu care femeia îmi povesteşte despre boală dezvăluie, cred, pârghiile ascunse ale unei atitudini faţă de moarte care este, în fond, modernă și seculară. Când moartea se confundă cu boala iar religia cu medicina, când eufemismul înlocuieşte metafora, când plonjarea într-un „dincolo” se face fără a te fi desprins de un „aici”, când posibilul înlocuieşte realitatea, iar orientarea existenţială depinde de accidentele sociale cotidiene, când, în fine, marca „normalităţii” devine raportarea schizoidă ori histrionică la realităţile ultime, se cheamă că ai ieșit din coordonatele tradițional religioase ale morții.

“Da’  să vezi lu’ moşu ce frică i-i să nu moară, ia toate medicamentele pe care mi le-a dat mie doctoru’. Pe toate-toate le ia <că doar nu mi-or face rău> , zice,  <îs medicamente!>,  ar mânca şi c****t numa’  să nu moară”.

Iată moartea pe cont propriu. Și iată spectacolul tragi-comic generat de această disponibilitate emoțională de a-ți asuma personal noi răspunsuri la problema morții. În lipsa unor repere simbolice și practice formatoare, această precipitare emoțională deformează, de fapt, simțul nostru personal al morții.

Am resemnificat moartea? Am resemnificat-o. Conduc aceste resemnificări – cu necesitate – la o moarte „mai bună”? Nu neapărat. Atâta vreme cât coordonatele instituționale (mă refer aici la toate instituțiile care au în grijă moartea) rămân fragile, iar cadrul religios rămâne cvasilegitim, căutările personale rămân oarecum în afara “dispozitivului național oficial” de gestionare a morții. Mizele rămân, atunci, fragile, conjunctural-legitime, iar eficacitatea lor imposibil de precizat.

Înclin, deci, să cred că dacă nouă, românilor ne lipsește un raport constant-semnificativ cu moartea este tocmai pentru că nu mai reușim să-i deslușim înţelesurile de bază.

Problema este, de fapt, una mult mai vastă. Este vorba despre o lipsă acută de ceea ce aș numi, un pic pretenţios, „cultură a esenţelor”. Întreaga noastră existenţă este marcată de o stare de imprecizie şi confuzie care face anevoioasă recunoaşterea şi apoi cultivarea „esenţialului”. Bagatelizarea esențialului s-a aflat pe agenda comuniștilor. Ea se află și astăzi pe agendele corecte politic ale neo-modernității. În sensul ăsta, nu ni s-a dat nicio șansă. Accesul la propriile mecanisme valorice, la propriile resorturi (i)morale este obturat. Lipsiți fiind de repere profunde, orice act contestatar și orice act de adeziune cade în logica nevrotică a reacției de conjunctură, neancorat în realități personale profunde.

Poate mă înșel, dar nu cred să existe o legătură cauzală între erodarea instituției Bisericii și/sau a tradiției culturale creștine și superstițiile noastre de fiecare zi, micile sau marile noastre derapaje magice, naționalismele, lepădările de sine, șovinismele și apocalipsele. Mai degrabă cred că și unele și altele sunt consecințe ale acestei lipse a culturii esențelor, a acestui refuz sistematic de a ne purta nouă înșine – în mod specific – de grijă. E aici, cred un ciudat refuz de a ne lua în primire, un soi de masochism național deprins în comunism care ne face incapabili să ne raportăm onest, ne-sceptic și eficace atât la cele veșnice, cât și la cele trecătoare.

Mai mult ca alte țări, România se revrăjește și se dezvrăjește într-un ritm amețitor, pe algoritmi neașteptați, unii de împrumut, alții ancestrali. Unii se dezvrăjesc, alții se revrăjesc. Lumea mustește de ideologii, de superstiții și de alte ficțiuni. E plină de vrăji. Fiecare speră ca măcar una să fie pentru el.

Ai zice că unii vor una, alții vor alta, dar cel mai adesea remarc, vorbind cu oamenii, că unul și același om vrea și una și alta. Trecem printr-o perioadă de ambivalență nevrotică în care ne plângem exact de lucrurile la care oricum nu vrem să renunțăm.

Practicile funerare, dizlocate din contextul iniţial de manifestare, se desfăşoară și azi fără greșeală, dar paralel cu înțelegerea urgenței morții care rămâne, în esență, neacoperită, ne-înțeleasă, extrinsecă gesturilor solemne care ar fi trebuit s-o absoarbă și, ulterior, s-o reflecte în afară. Acoperirea personală a morții e aproximativă și neeficientă în primul rând pentru că nu suntem dispuși să renunțăm la nimic. Vrem și dramatismul exclusivist al muritorului târziu-modern care decide pentru sine termenii practici și condițiile simbolice ale morții, vrem și ștaiful ritualic care promite o ieșire din scenă agreată de majoritate. Le vrem și pe unele și pe altele. Vrem în rai, deși nu vrem să murim. De vină aici nu e neapărat slăbirea credinței, ci incapacitatea de a gestiona altfel decât simplist și conjunctural neajunsul de a fi muritor. Moșul care fură babei medicamentele prescrise ilustrează – amar, ironic, meschin – convingerea aiuritoare că, indiferent de împrejurări, tu ești cel căruia i se cuvine totul.

Într-o țară marcată iremediabil de trecutul ei totalitar, competența existențială a oamenilor este inevitabil debilă. Pe niște tradiții erodate s-au așezat strâmb niște comandamente târziu-moderne care nu au cum să mijlocească între noi și lumea cea mare.

Lipsa unei discipline morale și spirituale în general și a exercițiului asumării personale a unor probleme i-materiale descurajează încropirea unor “standarde de speranță” realizate cu resurse personale, întru scopuri personale.

Deci cum se face “managementul speranței” atunci când autoritatea religioasă a bisericii se clatină, iar competența existențială a românilor este submediocră ? Care să fie punctul de referință prevalent atunci când se asumă o decizie de gestionare a morții mai degrabă decât alta? Calitatea gestionării morții depinde, cum probabil bănuiți, nu numai de calitatea vieții ci și de calitatea sistemului de valori și credințe, adică de relația nemijlocită pe care o întreținem cu acele esențe în lipsa cărora orice contur identitar și sufletesc se destramă ca o haină putrezită.

Și eu? Eu de ce mai scriu? A lua urma morţii nu poate înseamnă mai mult decât cercetarea unei absenţe şi explicarea unui vid de sens, având drept complici o sociologie încă insensibilă la aventurile existenţiale cotidiene şi nişte subiecţi ţinuţi la adăpost de realitatea morţii. Și totuşi submotivaţi de realitatea vieţii. Scriu, deci, „cu mâinile goale”. Tot ce am este credința că sistemul modern al morții este – necesarmente – dincolo de orice sociologie; și, cel mai probabil, dincolo de orice teologie. Mai mult ca sigur, dincolo de orice Românie. Ce s-o fi aflând dincolo de Dincolo, n-am de unde să știu. O destinație? Un orizont de interpretare? O mișcare lăuntrică?

„Dincolo se află Dumnezeu” îmi spunea femeia. Acel Dumnezeu care a părăsit biserica odată cu ea, în vara lui ’93. Dumnezeu al lui Dumnezeu.

Distribuie acest articol

41 COMENTARII

  1. Dna Toplean, v-am citit articolele de pe contributors.ro, ocazie cu care am ajuns sa va citesc si cartea Pragul si Neantul. Dupa toate aceste lecturi, trebuie sa va marturisesc frustrarea data de lipsa mea de inteligenta, o arma in lipsa careia recunosc ca nu va inteleg pe deplin randurile. Citindu-va, ma simt ca un hot ce are acces la o taina insemnata, o taina insa pe care nu ma descurc s-o pricep, sunt un hot ce zgarie doar suprafata, intelegand cate ceva dar nu destul.

    Asadar, nu stiu daca va ajuta cu ceva, insa va rog sa mai scrieti, poate – poate ajung intr-un final sa pricep mai multe.

    • Vă mulțumesc din tot sufletul. Să știți că îmi asum pe deplin vina de a nu mă fi făcut înțeleasă. Încă lucrez la asta, aș vrea să ating un anumit nivel de precizie stilistică care să nu descurajeze niciun cititor.
      Și mai e o chestiune: multe dintre lucrurile despre care vorbesc sunt ele însele confuze. Poți reda, eventual, confuzia respectivă, poți formula niște concluzii parțiale, dar nu poți să ridici vălul cu care sunt acoperite, nu fără a le falsifica.

      Repet, deci, e posibil ca dificultățile de lectură să mi se datoreze. Sper că următoarea carte să fie mai lizibilă :)

      Paște liniștit!

    • Ma alatur domnului Andrei T declarand ca de data asta nici eu nu am inteles unde bate autoarea. In cazul articolelor precedente am priceput esenta . Sau asa mi se pare …:) :) De data asta , cu exceptia REFERINTELOR CORECTE POLITIC totul imi suna extrem de opac.
      Desigur subiectul / MOARTEA / este in mod fatal cetos si neatractiv , chiar daca este ambalat modern in expresii gen GESTIONAREA MORTII. Pe de alta partea desi scrie de fiecare muuult autoarea are un stil atractiv si inteleg rugamintea de a continua sa proceseze , careia ma alatur.
      *
      Desi nu sunt de loc sigur , am impresia ca autoarea descopera acum pentru prima oara superba superficialitate romaneasca manifestata in fata mortii (ca si in spatele ei, de altfel).
      De unde aceasta surpriza ?
      Oare nu suntem noi tara celor care ne rupem in figuri cu pitorescul Cimitir vesel de la Sapanta locul unde moartea se intalneste cu kitschul asa numitei picturi naive si cu versurile cretinoide ? Numai eu am citit Frumosii nebuni ai marilor orase al lui Fanus ? Scena in care administratorul unui cimitir pus pe lista de sistematizari il informeaza pe un personaj venit sa stramute osemintele tatalui sau ca Sorry , dar exhumarile s-au facut deja ! Ia si dumneata din gramada aia un schelet mai aratos !
      Si de ce ar considera cineva aceasta superficialitate o SEPARARE DE BISERICA ORTODOXA ? Maica noatra biserica strabuna s-a mulat saraca pe cererea onor clientelei care mai mult decat o abordare epidermica si superstioasa nu poate duce. Iar cand pare si cate un personaj mai imbibat e fervoare religioasa constati ca are diagonala de piele si il cheama Marian Munteanu . Si ca tot mai bine cu superficialii !
      *
      Consider ca sunt REFERINTE CORECTE POLITIC cele care vizeaza cazul Colectiv unde e o chestiune de pompieri, spitale si Jos Ponta si cele care trimit la totalitarism.
      Formula Asa cum a spus tovarasul N Ceausescu – nelipsita inainte de 1989 – iata ca se intoarce cu semnul minus. Totusi inainte de comunistii singurii care au avut o abordare mai profund a mortii sunt aia cantata de Marian Munteanu. Deci tot mai bine cu superficialii.

  2. ori esti viu deci nu esti mort, ori esti mort,deci nu esti viu.
    deci n-ai cum sa te intanlesti cu moartea.
    sofism.
    mie mi se pare uluitor altceva: toti stim ca vom muri dar ne comportam ca si cum n-am muri.
    ne bucuram,suferim, facem planuri de viata,etc..e un spirit vital in noi care pur si simplu anesteziaza logica mortii.
    ne facem probleme daca peste doua zile avem o extractie,dar nu ne facem probleme ca intrr-un final, vom muri.
    cum asa?

    • Da, avem un instinct de conservare care ne ajuta sa ne traim viata, altfel probabil ca la scurt timp dupa nastere am intra in depresie si am muri sau ne-am sinucide. Totusi trebuie sa ne oprim din cand in cand si sa ne punem astfel de intrebari de control, sa ne reamintim ca nu suntem nemuritori si ca nu luam cu noi nimic dupa moarte. Daca facem asta, poate nu o sa mai luptam cu atata indarjire pentru bani, putere si alte lucruri trecatoare.

      • Aveți dreptate, nu prea se poate altfel. Să trăiești fiecare zi ca și când ar fi ultima e un îndemn prostesc. Așa ceva nu e cu putință. E important să credem în fiecare zi că viața noastră nu se sfârșește atunci și acolo. Asta nu înseamnă că pierzi din vedere sfârșitul, dar pentru a te putea angaja specific în realitatea cotidiană, e musai să speri că mai ai zile… :)

        Sărbători fericite! :)

        • Hristos a înviat !

          Să trăieşti în fiecare zi ca şi cum ar fi ultima nu e un îndemn prostesc.

          El nu subminează planificarea pe termen lung decât persoanelor care gândesc să viaţa se termină cu moartea şi nu se rapoartează la tanscendent. Dar nu aceste persoane sunt destinatarul îndemnului.

          Îndemnul are în vedere formarea unei atitudini faţă de planificarea făcută de tine însuţi. Această atitudine are două componente:

          – prima vizează dimensiunea strategică şi vine din acceptarea faptului că orice planificare este prinsă în cadrul mai larg al voinţei divine. Planificarea raţională e un instrument cu limitele sale, nu o proiectare a realităţii care va urma. Influenţează constituirea acelei realităţi, dar nu în mod decisiv.

          – a doua vizează dimensiunea operaţională, de punere în practică a planului. Punerea în practică nu se poate baza pe fapte (în speţă păcate – pentru publicul ţintă) care să poată fi reparat mai târziu. Acest mai târziu e foarte posibil să nu existe, nu ştim când vom muri, planul nostru poate dispărea odată cu noi.

          Altfel spus îndemnul sintetizează preocuparea raţională pentru viitor (să trăieşti) cu modestia epistemică inevitabilă a omului (ca şi cum ar fi ultima zi) a persoanelor care sunt interesate de scopuri mundane doar ca subsumate celor a căror realizare depinde de transcendent.

          gânduri bune,

  3. Autoritatea religioasa se clatina cand noi ne facem ,,Dumnezei’ dupa chipul si asemanarea noastra. Cu alte cuvinte Dumnezeu nu mai este o prezenta obiectiva,superioara,independenta de lume ci il relativizam existenta prin prisma moralei, simtirii, culturii noastre imperfecte. Este plina lumea cu idei de genul ,,asa il simt pe Dumnezeu in suflet’. Aceasta simtire/traire a lui Dumnezeu este subiectiva si nu obiectiva cum ar trebui.Cu alte cuvinte l-am, ,,sfasiat’ pe Dumnezeu in fel si fel de inchipuiri. Asa au aparut sectele in lume.
    Din acest motiv trebuie sa credem si sa facem ce spune Biserica chiar daca poate unii dintre slujitori nu se ridica la o anumita inaltime morala .Cum nici noi nu ridicam…
    Hristos a inviat!

    • Crestinismul a aparut ca o secta a iudaismului. Crestinismul este de fapt iudaismul initial, pur, necorupt de oameni si imbogatit cu experienta revelatiei lui Dumnezeu in Isus Hristos.
      Asa ca sa avem grija sa nu confundam Biserica, definita in Biblie ca totalitatea credinciosilor adevarati, cu o institutie omeneasca, mai ales cu una imbacsita de traditii si obiceiuri pagane.

      • Da, și bisericile sunt supuse „conștiinței instituționale”, au metehne și merite specifice instituțiilor, iar felul în care gestionează „pachetele de rituri, dogme etc.”, adică felul în care mențin Tradiția vie este o chestiune de strategie instituțională cât și de har… :)

  4. Deci iti ocupi zile studiind faptul ca familia ta, parintii tai mor, si devin inexistenta si nimic pentru totdeauna.

    Stii ca sunt mii de oameni de stiinta si doctori care fac progrese stiintifice extraordinare constant, catre stoparea imbatranirii si a bolilor degenerative produse de imbatranire?

    Citeste despre Dr. Aubrey De Grey, despre CRISPR gene editing, despre stem cells, despre transplanturi de organe.

    Fa ceva, pentru ca viata merita, si sa fii viu e cel mai frumos lucru

    • ce frumos, matale vrei sa traiesti 120 de ani, nu-i problema, desi cineva trebuie sa-ti plateasca pensia, astepti progresele stiintei, si alea costa, si nu putin, si pe alea le plateste cineva, dar nu te intrebi de ce ai trai matale atit, la ce si cui foloseste? Mai faci si recomandari de lectura, aubrey de grey, etc, ca si cum autoarea habar nu are. Tare fericita trebuie ca esti.

    • Atunci inseamna ca suntem datori si sefului-mondial al baietilor rai si trebuie sa-i multumim pentru ca exista, pentru ca fara el Povestea nu ar fi existat? Sau, dupa exemplul prezentat in Scripturi ar trebui inlantuit pentru o mie de ani(sau atat cat a mai ramas din ei), pentru ca nu ne-a lasat sa aflam alte povesti interesante?

  5. „E aici, cred un ciudat refuz de a ne lua în primire, un soi de masochism național deprins în comunism care ne face incapabili să ne raportăm onest, ne-sceptic și eficace atât la cele veșnice, cât și la cele trecătoare.

    Mai mult ca alte țări, România… ”

    Hai sa ne punem impresiile personale ca premise pentru articole prea lungi.

    • Haideți să nu ne prefacem că articolele în general N-AR fi despre impresii personale.
      Cât privește citatul ales de dvs, e clar pentru oricine a citit textul că aceea nu era premisa de la care am pornit.

      Că e prea lung, cu asta sunt de acord. Încerc să le mai scurtez.
      Pe de altă parte, nu vă obligă nimeni să-l citiți până la capăt.

  6. Nu stiu care sunt raspunsurile, dar nu acel tunel in care intram se pare in cazul mortii clinice . In fata mortii si a desertaciunii finale a vietii cand o raportezi la moarte, Gautama a simtit nevoia sa raspunda si raspunsul sau a insemnat Buddismul.
    In acelasi timp viata nu tine de moarte si nici moartea de viata. Este exact ca taietura transcedental-irationala pe axa numerelor care exista cu certitudine dar nu o poti pipaii in vecii vecilor.
    Bine, bine …si la ce-mi foloseste ca stiu si ca inteleg asta?

  7. Minunată scriere. Felicitări pentru articol şi vă mulțumesc pentru că mi-ați dat ocazia să citesc aşa ceva. Printre „rânduri”, atât ale dumneavoastră cât şi ale soției Moşului, se vede atât teroarea personală a damnării post-totalitare, dar şi dramul de speranță care-i e dat omului ca să rămână Om…

    • Așa cred și eu… să mai fim atenți și la trepidațiile sufletului nostru, dincolo de dorința (de altfel legitima) de a găsi niște vinovați…

      Lucrul ăsta e din ce în ce mai greu tocmai fiindcă ni se pare că una ține locul celeilalte…Dacă rezolvăm problema, la ce s-o mai înțelegem :)

      Paște fericit!

  8. Mi-a placut foarte mult articolul si, intre doua ture cu aspiratorul, as fi vrut sa-ti spun doua lucruri: Ar fi interesant de stiut care dintre cei doi soti taiau gainile, gastele, porcul, vitelul, etc. As fi curios sa stiu daca omorarea pentru supravietuire te inspaimanta de moarte (el) sau mai degraba te ajuta sa constientizezi micimea vietii in fata legilor naturii (ea); Apoi, as fi curios sa aflu de la tine daca prima interactiune cu doamna respectiva (pe care o banuiesc ca taia gainile si gastele fara ajutor) a fost si un moment de demarcare a vietii ei fata de viata ta. Ea stia mai bine despre moarte si viata (pentru ca trebuia sa decida pentru animalele din curtea ei asa ceva) decat tine, fata de oras, cu toate cele ce decurg de-aici. De-abia mai tarziu si-a permis sa se destainuie, dupa ce a conturat relatia cu tine.

    • N-am întrebar-o, dar sigur ea era cea care „tăia și spânzura” prin ogradă :))) Părea genul.

      Ce spui tu e de bun simț – adică, în mod normal, așa se întâmplă: trebuie să te vezi de mai multe ori cu omul, să deschizi canale spre el făcânt, astfel, relația posibilă. Doar în conturul unei relații pot apărea confesiunile de felul ăsta.
      Să știi că nu cred să fi fost cazul cu tanti V. Așa se poartă cu toată lumea. E aia care le știe pe toate și care le face pe toate, e convinsă că toți ar muri fără ea (copii, nepoți, moșu) – trăiește cu conștiința indispensabilității ei :) Mi-a zis că la 10 ani mergea cu oile (sau erau vaci? nu mai știu) singură la pădure, la păscut. Și vedea lupi în jur și se apăra singură… Nu știu dacă o fi exagerat sau nu, dar e clar că face mult caz de cutezanța ei. Moșul părea un neajutorat pe lângă ea. Dar în realitate era un viclean cocoloșit care profita efectiv de abnegația nevestei. Adică lui îi convenea că ea se dădea o eroină. Îi scotea și cizmele din picioare :)))
      Clar că pentru ea moartea e ceva firesc. Cu toate astea, s-o fi văzut ce pierdută era când îmi povestea de omul ăsta mort de infarct. Îi pierise aplombul. Pe undeva, mă simțeam răzbunată… :)
      Dacă oi mai avea timp, o să mai scriu și povești cu oameni de la oraș. Acolo toate datele se schimbă. Nu-ți spune nimeni nimic până nu ai o relație cu ei… Acolo, cu intervievații de la oraș, se verifică ce spui tu…

  9. Ca orice produs si moartea se vinde. Se pare ca se vinde bine. Desi nimeni nu are experienta in domeniul asta, fiecare in felul lui este expert si are cuvintul din urma. Daca este ceva care m-a impresionat de-a lungul timpului, din mii de povesti, a fost povestea unui coleg de facultate, prieten pina la un punct la care a vrut el. A facut facultatea (o facultate tehnica grea) muncind pentru fiecare examen, pentru fiecare nota. S-a casatorit la sfirsitul facultatii, intemeind o familie frumoasa intr-un oras de munte. L-am vazut de-a lungul timpului in scurtele mele treceri prin orasul lui. Stiam ca-si pierduse mama in timpul facultatii de un cancer nemilos. Imi povestea ca suferise si uneori imi relata de tratamentele empirice pe care le incerca si ii mareau suferinta. Durerea il facea dur ca o stinca. A trecut totul cu demnitate. Au trecut mai mult de treizeci de ani. De anul nou ridicam telefonul sa-i fac urarile de bine. Mi-a raspuns sotia ultima oara si mi-a spus ca bunul meu prieten este pe moarte. Am aflat ca in ultimi zece ani avusese o tumoare pe creier si trecuse toate tratamentele posibile iar acum se apropia de sfirsit. In acest timp nu am simtit nimic, nu mi-a impartasit nimic. A vrut ca drama lui sa nu afecteze pe nimeni. A vrut ca totul sa fie normal in ciuda zbuciumului interior si revoltelor proprii. A trecut peste nedreptati mai mici sau mai mari, de familie sau aiurea din lume cu o mare demnitate. Probleme lor, problemele tale. Casa de sanatate, doctor, tratament, euro, roni. Politica, viata, demnitate, onoare. Pentru unii drumul spre moarte este incarcat cu multa suferinta, cu multa durere. Ce invatam in fiecare an de Paste? INVATAM CEVA?

    • :( Există mulți astfel de eroi tăcuți… A nu face paradă de suferința ta e una dintre cele mai grele provocări ale umanității…

  10. Am citit asa: Crede cu convingere că pe Lumea Cealaltă se va întâlni cu Dumnezeu şi că, în urma acestei întâlniri, toate grijile vor dispărea.
    Eu spun ca: Nimeni Nu se Poate Intilni cu Dumnezeu In Lumea de Apoi daca Nu s-a Intilnit cu Dumnezeu in Lumea Aceasta. Mai Mult, Toata Biblia are multe versete care spun ca Dumnezeu Doreste ca sa Locuiasca IN OM. Va dau citeva exemple mai jos;
    2TIM 2:11, Vrednic de Incredere Este Cuvântul: pentru că, dacă Am Murit Impreună cu El, Vom şi Trăi Impreună; ROM 8:14, Căci Toţi ceice sînt Călăuziţi de Duhul Lui Dumnezeu Sînt Fii ai Lui Dum. 1COR 3:16, Nu ştiţi că voi Sînteţi Templul lui Dumnezeu, şi că DUHUL LUI DUMNEZEU LOCUIESTE IN VOI? EFES 4:6, Este un Singur DUM şi Tată al Tuturor, care Este Mai Presus de Toţi, care Lucrează Prin Toţi şi care Este în Toţi.
    Dumnezeu Doreste ca Noi sa Traim Vesnic:
    2COR 5:4, Chiar în Cortul acesta deci Gemem Apăsaţi; Nu că Dorim să Fim Dezbrăcaţi de Trupul acesta, ci să Fim Imbrăcaţi cu Trupul Celălalt Peste Acesta, pentru ca Ce Este Muritor în Noi să Fie Inghiţit de Viaţă. 1IOAN 5:11, Şi Mărturisirea Este aceasta: Dumnezeu Ne-a Dat Viaţa Veşnică, şi Această Viaţă Este în Fiul Său. 1IOAN 5:13, V-am Scris aceste Lucruri ca să Stiţi că Voi care Credeţi în Numele Fiului Lui Dumnezeu Aveţi Viaţa Veşnică.
    ,,HRISTOS A INVIAT” in VIATA Celor care il IUBESC si Vor ca ,,VIATA LUI sa Devina VIATA LOR”
    Un Iubitor de Dumnezeu si de Oamenii. Domnul Noastru sa Fie cu Noi Toti. zack

  11. „Dincolo de acestea, românul greu se mai vede murind pe premise intime, existențiale.” De ce-ar avea românul o altă viziune asupra morţii şi de ce numai el ar transfera vina asupra statului?

    „Nicăieri nu pare mai clar decât la noi că neglijența, slugărnicia, corupția și nepăsarea fac moarte de om.”
    Nu „pare”, ci este. Să te ferească Cel de Sus să ajungi într-unul din abatoarele numite spitale, peste weekend, în zile de sărbătoare, seara şi în orice moment, acolo ,unde sunt câţiva rezidenţi lipsiţi de experienţă. E bine să-ţi accepţi moartea cu seninătate din clipa în care păşeşti acolo. Viaţa ta stă doar în mâinile Domnului.

    Pentru cel care moare, nu pot spune ce înseamnă moartea. Nimeni nu poate spune. Pentru cel care rămâne…doar el poate vorbi. Până nu-i încalţi pantofii lui să ştii unde şi cum rod, nu poţi decât să baţi apa-n piuă.

    Omul ar trebui să se raporteze continuu la acest moment final nu cu frică, ci cu conştientizarea existenţei lui. E foarte important să trăieşti cu conştiinţa morţii inerente. Doar aşa te poţi păstra în marginile bunului simţ.

  12. Cu totii stim ca vom muri,dar nu ne vine sa credem :) .
    Vorbim despre moarte,cu „superba superioritate,ca si cum ar fi rezervata numai trecatorilor dupa strada”(Jankelevich),si nici acestora in totalitate,ci numai celor mai…imprudenti!
    „A murit,saracu’!” – adica n-a fost in stare sa mai traiasca, si s-a dus!
    Noi,pentru ca stam aici de vorba,inseamna ca am fost mai isteti,sau macar mai precauti decat mortii?Nu e un pic ridicol??
    Cred ca ne amuzam si noi,cum putem,doar atat!
    In rest,putem sa despicam firul in 4,daca ne face placere,dar nu cu pretentia ridicola ca am stii ceva despre subiect!

    • Firul în 4 putem să-l despicăm, e chiar indicat, uneori s-o facem, ca exercițiu de savoir mourir, ca să zic așa. Dar fără să avem pretenții – ridicole, cum le spuneați – de soluționare.

  13. Certitudinea morții – ori început al unei alte forme de a fi, ori sfârșit definitiv – aruncă un văl de ironie și deșertăciune peste iluziile și idolatriile acestei vieți și lumi, încât cei care le întrețin, noi toți, adică, suntem ridicoli și demni de milă. Altminteri, vai ce putere avem noi, vai ce avere avem noi, vai ce bine suntem noi, în pielea noastră autosuficientă, dornici de celebritate și recunoaștere. Viața: o splendidă anticameră a cimitirului.

  14. Cum spuneam, Invierea este despre viata si Dumnezeu, fapt pentru care ma gandesc ca poate ar trebui sa studiati, Natiune, dar nu oricum… Sa studiati …bine, Natiune.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Adela Toplean
Adela Toplean
Adela Toplean este doctor în filologie, activează din 2003 în Death Studies cercetând atitudinile contemporane în fața morții, a publicat numeroase studii de sociologia morții în Marea Britanie, Suedia și Germania. A studiat la Universitatea din București, Sorbona (Paris V) și Universitatea din Lund, a fost bursieră a Institutului Suedez și a Colegiului Noua Europă, este membru al Association for the Study of Death and Society. Din 2011 este lector universitar la Facultatea de Litere a Universității din București.

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro