Home » Cultura »Societate/Life » Citesti:

Ecclesia multa tolerat

Tereza-Brindusa Palade mai 2, 2017 Cultura, Societate/Life
7 comentarii 2,376 Vizualizari

În viziunea sociologului german Max Weber, distincția dintre o “sectă” si o “Biserică” ar fi ilustrată de apariția paradigmatică a sectei creștine în Imperiul Roman și de instituționalizarea ei ulterioară în Biserica Romano-Catolică. O sectă e de obicei caracterizată prin fervoare religioasă și o organizare egalitară. Biserica are, în schimb, o autoritate ierarhizată și e lipsită, în general, de entuziasmul fazei “sectare” inițiale. Autoritatea piramidală și obediența strictă față de nivelele de la vîrf fac ca instituția Bisericii să semene cu un stat. Clerul birocratizat are, de multe ori, trăsături funcționărești comparabile cu cele ale angajaților din ministere – în cele mai nefericite cazuri, birocratizarea clerului duce nu doar la plafonare spirituală, ci și la corupție.

Contestarea formelor rigide și instituționalizate de organizare religioasă se poate face fie prin mișcări de reformă sau înnoire spirituală interioare Bisericii, precum cele inițiate de Francisc de Assisi, Tereza de Àvila, Ioan al Crucii sau Ignațiu de Loyola, fie prin mișcări dizidente ce devin schismatice, precum Reforma protestantă declanșată de Luther, nu fără inspirația unui reformator catolic umanist ca Erasmus din Rotterdam.

În primul caz, Biserica reușește să-și păstreze în sînul său sectele care înnoiesc și “vitaminizează” viața spirituală. În al doilea, este deschisă o “cutie a Pandorei”, prin așa-numitul “principiu protestant” ce autorizează desprinderea sectară de biserica instituționalizată ori de cîte ori apare o mișcare de înnoire a vieții spirituale. Apariția unei puzderii de secte schismatice față de cultele protestante, mai ales în Statele Unite, ascultă de acest “principiu protestant”.

Putem spune că Biserica Catolică reușește o performanță unificatoare unică, așa cum protestantismul are un palmares “schismatic” greu de egalat. Răspunsul catolic față de Reformă a fost nu doar reprimarea ereticilor (masacrele catolicilor din Franța împotriva hughenotilor, masacrele reginei Maria Tudor împotriva anglicanilor etc.), ci și Contrareforma catolică. O înnoire spirituală și morală autentică, la care au contribuit mai multe “secte” integrate în Biserică, a reușit să repună Biserica pe un făgaș credibil, după Conciliul Tridentin. Procesul de integrare a sectelor și mișcărilor religioase continuă și azi. Mișcări ecleziastice precum cea a Focolarelor și diverse “comunități de viață consacrată” (călugărești) oferă și astăzi Bisericii Catolice o energie ce lipsește, de multe ori, în parohii sau în birouri parohiale. Există și azi o minoritate de highlanders religioși, care respiră o atmosferă ozonată de rugăciune sau caritate fraternă și locuiesc de multe ori în comunități “sectare” în care se simt mai liberi față de autoritățile centrale ale Bisericii și o majoritate de lowlanders, care se hrănesc mai mult din tradiție și cultură. Evident, predicile lor diferă simțitor. Am ascultat eu însămi o sumedenie de predici ținute de preoți din ambele categorii. În primul caz, e vorba de predici care respiră un sens trăit, ce pare “oxigenat” de înțelepciunea Duhului Sfint. În al doilea, predicile sînt mai degrabă niște colecții de platitudini solemne extrase din cîte un volum de omiletică sau o broșură cu meditații la lecturile zilnice din Biblie.

Totusi, performanța Bisericii Catolice de a menține în “trupul” ei o serie de “reformatori” care sosesc cu idei proaspete și, nu de puține ori, cu reflecții critice la adresa osificărilor clericale sau dogmatice, este remarcabilă. Se pare că Biserica Catolică a învățat această lecție importantă, dupa experiența Reformei.

La polul opus, se află principiul “schismatic” protestant ce conduce la o serie virtual infinită de fragmentări și re-fragmentări. Majoritatea schismaticilor protestanți și neo-protestanți avertizează publicul că se opun relațiilor ecumenice cu bisericile din care provin. Ei pot fi mai entuziaști decit “birocrații” din biserica-mamă și pot avea forme de organizare mai puțin ierarhice. De multe ori, aceste secte sînt însă mai conservatoare ideologic decît Biserica de origine, pe care o denunță că și-a abandonat principiile fondatoare, într-un limbaj care e, nu de puține ori, radical sau fundamentalist.

Dacă cele de mai sus sint valabile pentru Bisericile din Occident, Bisericile Ortodoxe ar merita poate un tratament special. Să luăm, de pildă, cazul Bisericii Ortodoxe Române. Nu sînt un specialist în ecleziologie bizantină, competența și experiența mea purtînd amprenta creștinismului occidental. Am constatat totuși o dinamică oarecum diferită față de Occident. Există, se pare, două surse paralele de autoritate în BOR: o autoritate administrativ-ierarhică, ce seamănă cu cea din Biserica Catolică, și o autoritate duhovnicească ce provine din centrele monastice, cu precădere de la Muntele Athos. Între cele două tipuri de autoritate nu pare să existe totdeauna o concordie. De pildă, Patriarhia Ortodoxă Română a avut de mai multe ori prilejul și datoria morală să se distanțeze de un naționalism și un anti-ecumenism prea vehemente, propagate de glasuri duhovnicești pentru care “a fi român înseamnă a fi ortodox” și “ecumenismul e o gravă erezie”. Și a facut declarații oficiale în spiritul acestor distanțări, de pildă atunci cînd Patriarhul Ortodox l-a întîmpinat fratern în România pe Papa Ioan Paul al II-lea. Și, chiar dacă trăim într-un moment de “iarnă ecumenică”, nu se poate totuși spune că BOR a facut declarații oficiale explicit anti-ecumenice sau că a încurajat anumite forme de naționalism legionar care circulă prin unele mănăstiri. Cultul starețului legionar Iustin Pârvu, de pildă, a fost ambarasant pentru BOR. Și mai stînjenitor a fost cînd o prelegere a Pr. Nicolae Dascălu, consilier patriarhal, director al publicațiilor “Lumina” și coordonator al centrului de presă ”Basilica” al Patriarhiei Române, pe tema Sinodului Ortodox din Creta, ținută în septembrie 2016 la Centrul cultural catolic “Sfinții Petru și Andrei” din București, a fost “sabotată” de un comando de drept-credincioși ortodocși. Aceștia au poluat efectiv sala de conferință cu amenințări și blesteme la adresa “ereticilor” catolici din sală, mobilizați fiind, se pare, de curentul duhovnicesc anti-ecumenic care circulă prin unele medii monastice ortodoxe și pe Internet.

Faptul că un preot ortodox cu funcție birocratică este sabotat în acest fel de laici ortodocși atestă un conflict de autoritate între “sectă” și “Biserică” în BOR. Cu siguranță un expert în biserici bizantine va înțelege poate mai bine cauzele acestor disensiuni. Și este clar că în joc sint și distincțiile mai vagi dintre “viața mirenilor”, “asceză” și “viața călugărească” ce caracterizează spațiul bizantin.

Dacă, în Occidentul catolic, între laici și călugări există o “diviziune a muncii” și o ierarhie, în ortodoxia românească ele par a fi delimitate mai confuz. Astfel, “mirenii înduhovniciți”, și nu doar călugării duhovnici, se simt îndreptățiți să conteste răspicat și pe față autoritatea eclezială și să saboteze o conferință a unui preot din “establishment” cu invective violente și amenințătoare la adresa gazdelor. Dacă un “simplu laic” catolic, fie el și “intelectual”, și-ar permite să ridice în public obiecții mult mai civilizate la adresa unor acțiuni sau declarații ale clerului catolic, sancțiunea “de sus” a Bisericii ar fi probabil promptă și autoritară. Biserica Catolică a învățat să suporte cîte un Erasmus sau Luther, dar ierarhia ei de autoritate e incomparabil mai clară. Sectele și intelectualii umaniști au dreptul să “vitaminizeze” Biserica, dar “reformele” lor sînt tolerate numai în limite pe care tot Biserica le decide.

Ecclesia multa tolerat – Biserica suportă multe lucruri, pentru că știe că nu le poate îndrepta și că ”grîul și neghina” vor conviețui mereu. Experiența contemporană, mai ales după constatarea abuzurilor clericale de tot felul, este însă că Biserica tolerează într-adevăr multe, aplicînd totuși o măsură variabilă. Astfel, îngăduința ei sporește uneori odată cu nivelul ierarhic al obiectelor toleranței. Spre exemplu, preoții și episcopii care au comis grave abuzuri sînt iertați destul de ușor și chiar transferați dintr-o dieceză în alta.

Structura ierarhică a Bisericii Catolice e practic neschimbată, și deși are “secte” tolerabile în cadrul său, care fac ”atmosfera spirituală” mai respirabilă, rămîne, weberian vorbind, o instituție birocratică  –  nu o “adunare” a celor credincioși. Biserica nu mai e instituția totalitară de pe vremea Reformei și nu mai are o Inchiziție. Dar limitele toleranței ei au și acum mai puțină legătură cu paginile Evangheliei decît cu organizarea eficientă a instituțiilor cu o ierarhie de autoritate piramidală. Ceea ce, cum bine știm din experiența instituțiilor autoritare din trecutul comunist, poate avea ca efect duplicitatea sau “gîndirea dublă”. Biserica e în general “tolerantă”, dar în anumite limite. În spatele a ceea ce “tolerează” se ascunde mereu ceva care rămîne mai mult sau mai puțin nerostit.

Nu pot încheia aceste reflecții fără a aminti că linia pontificatului actual al papei Francisc este și o încercare de ”reformă internă” a Bisericii instituționale la care m-am referit aici. De la accentul asupra carității față de cei mai nevoiași, pînă la reformarea papalității grandioase tradiționale, criticarea clericalismului și deschiderea către dialogul sinodal din Biserică, acțiunile papei Francisc sînt contrare multor reflexe autoritare ale instituției catolice tradiționale și promovează o întoarcere la umilința lui Isus. Desigur, cu prețul că autoritatea lui pontificală e contestată de cei care s-au atașat de fastul papalității și de judecățile autoritare ale Bisericii tradiționale. Ritualistica unei instituții ierarhice e, prin natura ei, previzibilă și confortabilă pentru cei cărora le place să se atașeze de lucruri secundare. Drumul ales de papa Francisc nu e de obicei agreat decît de cei care preferă esențialul creștinismului: simplitatea apostolică, caritatea care ponește din credință, speranța, curajul și bucuria spirituală.

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro

Citeste mai multe despre: , , ,



Currently there are "7 comments" on this Article:

  1. dorin valeriu spune:

    Cei car-l critica pe Papa Francisc se pare ca uita ca acest Papa este calugar iezuit si ca el considera ca accederea la Scaunul Papal nu-i anuleaza voturile si alegerile asupra modului personal de viata. Si nici ca vine dintr-o tara cu mari probleme sociale care in ultimele decenii a trecut (si trece) . prin crize economice majore. Dupa cum bine spuneti, este o viziune inovatoare care venind “din interior” va da roade , chiar daca – evident – contrariaza pe multi …

    • Belinda spune:

      Ar fi bine sa nu uitam nici ca iezuitii nu pot sa aiba functii de conducere in Biserica Catolica decat cu aprobarea superiorului (sigur, unii isi pot da singuri aprobari) si ca, mai ales cei din America de S, au fost vehicule foarte active de introducere a marxismului in Biserica prin teologia eliberarii, ale carei idei sunt foarte prezente la Francisc.

  2. Ela spune:

    Pasionanta tema, bine abordata, fara parti-pris declarat si nici polemica goala de sens, ceea ce e rar in articole tratand despre religie, felicitari stimata doamna!
    Cred profund ca popoarele lumii au nevoie, mai mult ca oricand, de substanta religiilor lor traditionale, oricare ar fi ele. Problema unora, ca ortodoxii romani de ex, este ca autoritatile religioase insista pe forma de practicare, adica pe aparente…
    Catolicii au stiut sa se adapteze sec 21, alegand deschiderea catre lume, universalitatea mesajului cristic, prin numirea unui Papa iezuit, adica dintre cei mai bine educati si cultivati catolici. Inutil sa precizez bomba care a reprezentat-o pentru Vatican, un Papa iezuit!
    Inteligenta cardinalilor care au indraznit inimaginabilul mi se pare comparabila cu cea a inaintasilor lor de acum vreo 500 de ani, cand s-au folosit de iezuiti pentru contracararea exodului de catolici educati catre Luther sau Calvin.
    Desigur, problema vechi persista, altele noi apar, este normal! Principalul este sa se creeze o dinamica in masura sa le rezolve…si aici e marea diferenta cu BOR, care nu considera necesar sa schimbe ceva, nici atat sa se reformeze…
    Si de ce ar face-o? Oamenii nu sunt exigenti, accepta orice umilinta ca pe unica soarta pe care o merita, platesc “indulgente” preotilor ca sa fie iertati in cer, adica istoria se repeta la noi 500 de ani mai tarziu, mai putin un Luter roman care intarzie sa apara…

  3. O. Remus spune:

    Tocmai citeam in alta parte urmatoarele:

    “On the whole, the secularist media seem to be resigned to the election of a Catholic to the papacy”. This line, written in 2005 shortly after Cardinal Joseph Ratzinger became Pope Benedict XVI, is vintage Joe Sobran (1946–2010). It is not just extremely witty. In a few words, it communicates so much: the stability of Roman Catholic doctrine, the hatred of that doctrine by so many moderns, and those moderns’ reluctant acknowledgment that the church is not inclined to change in order to suit them.

    S-a cam dus stabilitatea doctrinei cu tov. secretar de partid Bergolio pe post de papa. Nici nu e de mirare ca progresistii, modernistii si media secularista isi freaca miinile si locul resemnarii de mai ieri a fost luat de entuziasmul reformator-demolator tipic neomarxist.

  4. Cinicul spune:

    Constructia piramidala nu e doar specifica bisericilor catolice si ortodoxe. Luther a incercat sa evite acesata structura si s-a pomenit ca ajunge la haos. A revenit imediat la o structura bazata pe episcopi numiti de printii germani. O solutie si mai proasta decat cea a romano-catolicilor. Britanicii au subordonat biserica anglicana monarhiei, capul bisericii este regele/regina. Cel care a facut-o, Henric al VIII, a fost un mare partizan al catolicismului, a scris chiar un eseu anti-Luther si dedicat papei Leon. A fost numit Fidei Defensor, aparator al credintei. Luther i-a raspuns si l-a facut praf. Mai traziu Henic VIII l-a contactat pe Luther cerandu-i sa-i gaseasca o solutie pentru divortul fata de Caterina (matusa lui Carol Quintul). Luther ura divortul si nu l-a ajutat. In schimb l-a sfatuit discret pe un principe german sa devina oficial bigam. Acesat i-a trimis drept recunostinta doua butoaie de vin (cele lumesti nu-i erau straine fostului calugar Luther). Asa s-a aflat de lipsa de principii a lui Luther si asta l-a facut sa-si piarda din prestigiu in sanul protestantilor germani.
    In articol se vorbeste de o anumita dualitate existenta in ortodoxia romana, o ierarhie piramidala in jurul Patriarhului si Sinodului si un centru de influenta bazat pe manastiri. In fapt mai toata ierarhia bisericii vine din manastiri si aici e problema. Sistemul prin care toti prealatii BOR sunt recrutati din manastiri are efecte negative majore. Acest sistem limiteaza coruptia (calugarii nu au familii de imbogatit) dar promoveaza obedinta si lipsa de independenta in gandire. In plus prelatii iesiti din manastiri au o educatie limitata si doctoratele obtinute de unii episcopi pe la Salonic nu cred ca impresioneaza pe nimeni.
    Ortodoxia are nevoie de un Luther, din pacate a pierdut secole inchistata intr-un sistem de relatii feudale si cu cat acest Luther intarzie BOR are sansele de a deveni un organism extinct. Actualul patriarh a avut o sansa uriasa sa reformeze BOR dar n-a facut-o pentru ca nu poate, sau nu are intelegerea necesara.

  5. Genix spune:

    Foarte bun articolul. Documentat si scris intr-un limbaj accesibil, ceea ce nu e simplu cand e vorba de un material legat de functionarea Bisericilor crestine. Tin sa remarc si eu directia spre care se indreapta Birerica Catolica, adica spre o anume modernizare. Probabil ca exista destule capete luminate in interiorul ei care vor sa tina pasul cu vremurile si nu vor sa-si indeparteze credinciosii. Metoda deloc placuta mai-marilor bisericilor ortodoxa, care vor sa tina timpul in loc. Ceea ce nu se poate… Sa fie clar ceva: nu fac parte din tagma ateilor, ba dimpotriva. Dar unele cutume ortodoxe macar ma mira, daca nu chiar ma deranjeaza. Personal, am impresia ca slujitorii Bisericii ortodoxe se cred deasupra a toate si a tuturor, doar pentru ca imbraca sutana. In consecinta, se cred intangibili si cred ca au dreptul sa faca ce vor, pe motiv ca nu dau socotela decat lui Dumnezeu. Care, cica, le va cere socoteala….cand le va cere. Prea des dse spune ca slujitorii Biseicii sunt unshii lui Dumnezeu, ca ei au binecuvantarea si nu trebuie judecati. Oare? Nu sunt oameni? Nu pot gresi? Pot face orice? Eu nu cred. Cu asa judecati, ortodoxia isi va indeparta oamenii cu cap si minte. Bisericile sunt pline, insa mai ales de adeptii lui “Crede si nu cerceta”. In ciuda unor pareri, acest slogan e un al doilea “comunism”. De ce? Simplu: si aici altii gandesc pentru cei mai multi. Slujitorii Domnului au luat locul cadrelor de partid, din nefericire…
    Revenind la Biserica Catolica, alegerea Papei Francisc I a fost, intr-adevar un act de curaj. Ierarhul iezuit din Buenos Aires are ca bun prieten un rabin, ceea ce spune multe despre viziunea lui asupra credintei si a lumii. Si cu siguranta a zguduit cutumele de la Vatican, nu numai cu aceasta prietenie, ci si cu modul in care se raporteaza la credinta. Da, este un urmas al sfantului Petru care propovaduieste esenta crestinismului: simplitatea apostolica, caritatea care ponește din credinta, speranta, curajul și bucuria spirituala. Are si Sfintia sa contestatarii sai, dar trebuia sa vina cineva si sa aminteasca faptul ca Isus nu era imbracat in fir de aur si ca bogatiile lumesti nu erau un tzel… Lucru pe care ar trebui sa-l auda si ierarhii BOR, coborati din Mercedes-uri, cu kile de aur la gat si cu o aroganta care nu are de-a face cu cele predicate de Fiul lui Dumnezeu….

  6. Mihaela Miroiu spune:

    Remarcabil.



Comenteaza:







Do NOT fill this !

Autor

Tereza-Brindusa Palade


Tereza-Brindusa Palade

Profesoară de Filosofie și Etică Politică la Facultatea de Științe Politice (SNSPA, București), eseistă, publicistă și poetă. A publicat numeroase volume de eseistică f... Citeste mai departe


E randul tau

...primul e termenul curent, din lat. culus. Cu ani în urmă, cineva i-a pus exact această întreb...

de: Funeriu

la "Întâmplări lingvistice triste, hazlii și puțin indecente. Astăzi despre spelling"

Cauta articole

noiembrie 2017
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Oct    
 12345
6789101112
13141516171819
20212223242526
27282930  

Valentin Naumescu – Marile schimbari. Crize si perspective in politica internationala. Editie bibliofila

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

"Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel." - Mihai Maci

(An essay by Vladimir Tismaneanu and Marius Stan)