Home » Cultura »Educatie »Opinie » Citesti:

Educaţia şi gândirea critică a gândirii critice

Doru Valentin Căstăian iunie 25, 2018 Cultura, Educatie, Opinie
19 comentarii 6,818 Vizualizari

Când am devenit profesor, cu mai bine de cincisprezece ani în urmă, iubeam adevărul şi uram scolastica medievală. Eram un vânător al veracităţii şi nu un patetic dialectician de salon. Ştiam exact ce vreau pentru elevii mei, iar ceea ce voiam era, înainte de toate, să fiu un magistru discret şi luminos, precum cel din mitul peşterii, celebra fabulă filosofică şi paideutică a lui Platon. Demnitatea adevărului mi se părea evidentă şi dezirabilă în sine, iar pedagogul, un om care se vrea pe sine cu o iubire infinită, precum primul motor nemişcat aristotelic. Îl citam cu emfază pe Carl Sagan, care spunea că orice lucru care poate fi distrus de adevăr merită să fie distrus de adevăr. Eram convins că oamenii pot fi uneori răi şi stupizi mai ales pentru că sunt ignoranţi şi că nu există om care să nu poată fi fascinat în vreun fel sau altul. Îmi doream să diseminez la nesfârşit axioma că democraţia şi ştiinţa sunt cele mai măreţe cuceriri intelectuale şi civice umane şi îmi doream ca absolut fiecare elev de-al meu să înţeleagă asta. Îmi doream ca fiecare învăţăcel să lase deoparte nălucile religioase şi să devină cea mai raţională variantă a sa. Să se cerceteze pe sine şi pe alţii cu fascinaţie, curiozitate infinită şi cruzime neînduplecată – pentru că adevărul e al celor curajoşi. Găseam infinit mai glorioase fiinţele care trăiau demn şi lucid decât cele care se amăgeau penibil. Militam pentru introducerea oricărei forme de gândire critică în şcoli şi visam la vremurile glorioase când România va fi eliberată de pupătorii de moaşte. Deplângeam şi dispreţuiam birocraţia sistemului – numai-la-români-se-poate-aşa-ceva –  şi întrebam, laolaltă cu elevii mei, la ce le va folosi în viaţă formula productivităţii marginale a muncii sau cunoaşterea tipurilor de diviziune la protozoare. Mă străduiam să nu predau, ci să descopăr totul laolaltă cu ei. Iubeam să particip la întâlnirile de voluntariat ale tinerilor şi să cânt cu ei la chitară, sub clar de lună. Ştiam exact cum va arăta elevul ieşit din mâna mea: citit, educat, demn, inflexibil când are dreptate, însă, deopotrivă, tolerant şi luminos. Şi mai ales critic şi autocritic. Îi învăţam fără ezitare şi, mai ales, fără nicio îndoială să se îndoiască de orice.

Privind halucinat către acest tânăr ideal mi-am trăit primii ani de profesorat. În mine se afla un leu impetuos şi entuziast care visa să contamineze cu entuziasmul lui întreaga lume. Dar, sub răgetul leului, o ureche infinit de sensibilă ar fi auzit, poate, foşnetul discret al cariilor îndoielii care rod, dacă au suficient de mult timp, lemnul tare al oricărei convingeri. Am început să mă întreb dacă adevărul şi căutarea lui neobosită chiar sunt, ca ideal pedagogic, dincolo de orice îndoială. Mai ales când am început să înţeleg că oamenii nu pot trăi niciodată numai cu fapte şi că au mecanisme interne foarte eficace pentru a se autoiluziona. Când am înţeles că oamenii care se consolează naiv sunt uneori, de cele mai multe ori, mai fericiţi şi la fel de buni ca şi ceilalţi. Mai mult, care dintre noi deţine adevărul şi care dintre noi e lucid până la capăt? Este de dorit, oare, să atac cu acidul criticii fiecare convingere naivă? Va trebui să calc cu bocancii argumenteor fiecare copilărie teoretică doar pentru a dezţeleni un teren interior pe care să plantez apoi la fel de naivul meu ideal? Ce aveam de făcut ca pedagog, atunci când am înţeles că a vâna neîncetat adevărul era neomenesc şi nesustenabil? Când am înţeles că orice cunoaştere este scumpă în termeni de resurse şi că mulţi vor alege mereu să renunţe la orice fărâmă inutilă de informaţie? Că vor exista mereu complexităţi interioare inaccesibile unora? Că e dramatic de greu să spargi orice capsulă de convingeri şi că, pentru mulţi dintre elevii tăi, ceea ce, pentru tine, se întâmplă să fie fundamental, poate fi lipsit de interes şi nepreluabil? Că omul nu poate trăi fără convingeri bazale, dar că, la un nivel profund, nu există niciun criteriu obiectiv şi general care să decidă care convingere fundamentală este adevărată? Că drumul cunoaşterii e chinuitor şi fără sfârşit şi că nicio clipă mintea singură nu va putea discerne fără rest adevărul de iluzie? Atunci am înţeles, poate pentru prima dată din perspectiva pedagogului, de ce istoria filosofiei e brăzdată de stupefacţii şi de neputinţe, de căi închise şi buruienoase, de cruzimi şi laşităţi, de răcnete de disperare şi de sfâşieri mute. Că gândirea critică este fie alt nume al filosofiei, fie nu este deloc. Că gândirea critică poate fi asimetrică şi nedreaptă atunci când distruge neputinţele şi naivităţile altora, fără a se cerceta pe sine în vreun fel. Că gândirea critică ce nu sfârşeşte, simultan, în bunătate şi îndoială profundă nu este, de fapt, gândire critică. Că gândirea critică nu poate sfârşi în axiome, nici în extaze ale îndreptăţirii, nici în dispreţ şi condescendenţă, ci numai în afecţiune şi interes pentru tinerii pe care îi ai în faţă, în dragoste răbădătoare pentru neputinţele şi naivităţile lor. Am înţeles, deopotrivă, că răul şi prostia nu sunt accidentale, monstruoase şi eliminabile prin iluminare şi deprinderea algoritmilor gândirii critice. Că răul e banal, cum spune filosoafa, şi că el este produs în fiecare minut prin mecanisme omeneşti, prea omeneşti şi că, pe lângă cunoaşterea şi înţelegerea acestor mecanisme, este nevoie, mai presus şi mai important decât schemele gândirii critice, să dezvolt în copii capacitatea de a asculta, de a face linişte în ei înşişi pentru a auzi ce au alţii de spus. De  asemenea, am înţeles că, uneori, singura cale de acces la celălalt nu e cognitivă, ci afectivă. Că gândirea critică nu este un instrument infailibil care ne poate oferi mereu soluţia corectă. Poate şi pentru că, pentru cele mai neliniştitoare întrebări ale noastre, nu există soluţii corecte.

Cred în continuare că democraţia şi ştiinţa sunt cuceriri umane remarcabile. Dar acum aleg să chestionez cu ei inclusiv dogmele şi neputinţele democraţiei şi ştiinţei. Dacă e să gândim critic, va trebui să mergem până acolo unde fiecare dintre ele se va împotmoli dureros în propriile slăbiciuni şi contradicţii interne. Numai aşa le vor intui o clipă fragilitatea, improbabilul şi incomensurabilul axiologic. În continuare, nu sunt încântat de felul contorsionat, debil dogmatic, lipsit de onestitate şi, de multe ori, incompetent în care se face învăţământ religios în şcoli. Dar nu mai ignor acum dreptul oamenilor de a alege şi de a-şi înfrunta cum cred de cuviinţă spaimele şi poticnelile. Nu mai ignor faptul că, per ansamblu, religiile vechi au înfruntat, prin dezvoltările lor teologice, toate spaimele şi neputinţele animalului uman şi că un om cu adevărat raţional şi critic, fie el şi sceptic religios, nu are niciun motiv să le dorească dispariţia. Că pupătorii de moaşte nu sunt neparat săraci, debusolaţi şi ignoranţi şi că, decât să-i compătimesc, ar trebui mai degrabă să mă autocompătimesc pentru neputinţa de a trăi în felul lor miracolul unui timp sacru. Am înţeles, de asemenea, că elevii nu au întotdeauna dreptate, iar rolul meu nu este să strig laolaltă cu ei câte o pretenţie de nesusţinut, ci mai degrabă să-i fac să înţeleagă de ce nu este inutil să cunoască productivitatea marginală a muncii sau tipurile de diviziune la protozoare. Că nu poţi să re-descoperi totul şi că, uneori, va trebui pur şi simplu să aibă încredere în tine şi să înveţe ceea ce le ceri. Că, uneori, adunările de tineri voluntari nu sunt decât chermeze entuziaste şi dogmatice în care nişte copii se conving unii pe alţii că, pentru a reuşi, trebuie doar să vrei şi să îţi doreşti. Evident, realitatea e mult mai crudă, dar nu mai consider azi că trebuie să le spun pe şleau asta, pentru că a căuta adevărul cu orice preţ nu este nici uman, nici sustenabil. Aşa cum nu mai consider că, în fiecare moment al vieţii sale, fiecare elev trebuie sa fie cea mai lucidă variantă a sa. Dimpotrivă, cred că naivităţile fiecărei vârste trebuie trăite şi stoarse de sens şi de energie.

Cred în continuare că şcoala românească are o nevoie profundă şi urgentă de a deveni mai lucidă, mai critică şi mai adecvată vremurilor pe care le trăim. Din păcate, cei mai mulţi dintre dascăli nu vor avea niciodată asemenea îndoieli pentru că nu-şi vor fi pus vreodată asemenea probleme. Gândirea critică este, de cele mai multe ori, mimată în scoala românească, aşa cum sunt mimate multe lucruri fundamentale: competenţa, cunoaşterea sau interesul. În spatele adoptării entuziaste şi sterile a competenţelor cheie (care uzează masiv de limbajul gândirii critice), nu se află, de cele mai multe ori, decât dogmatism şi o capacitate îndelung exersată de a simula gândirea. Dogmatism care, injectat în fiecare generaţie de elevi care ne trece prin bănci, va alimenta la nesfârşit dezastrul cultural, epistemic şi civic al societăţii româneşti.

Cred în continuare în gândirea critică. Pe care prefer să o numesc filosofie pentru că ăsta e numele ei adevărat. Filosofie ignorată, studiată insuficient, asimilată cu ruminaţia sterilă. Asta în timp ce, încă de la clasele pregătitoare, avem nenumărate concursuri de matematică şi comunicare (utile, cred), dar aproape nimic similar în materie de abilităţi artistice sau filosofie (da, filosofia pentru copii este perfect posibilă). Cred că, dincolo de abilităţi formale, de cunoştinţe şi de algoritmi cognitivi (toate acestea fiind elemente fundamentale, desigur), cel mai de preţ dar al filosofiei este suspiciunea care nu se închide în neputinţă şi afecţiunea faţă de ceilalţi fragili şi ignoranţi colegi de specie. A fi critic nu înseamnă a şti care este adevărul şi a-i forţa pe ceilalţi să-l înghită. A fi critic înseamnă, dimpotrivă, a şti că, în privinţe fundamentale, nu putem şti care este adevărul şi a face din această revelaţie baza unei etici în sensul fundamental de întoarcere spre ceilalţi. La momentul la care scriu aceste rânduri, la o sută de ani după crearea României mari, societatea românească cunoaşte un nivel de divizare internă şi de polarizare care nu ştiu dacă este fără precedent – probabil nu – dar care este, fără doar şi poate, evident şi îngrijorător. Pieţele ţării sunt pline de români, îmbrăcaţi în alb sau policolor, care nu mai au idee dacă îi uneşte ceva. Şi, pe măsură ce dinţii ni se încleştează de ură, se aude tot mai limpede predica iraţională a excepţionalismului românesc şi a naţionalismului găunos. Da, elevii mei va trebui să fie informaţi, critici, lucizi. Dar şi buni. Mai ales buni. Umani. Calzi şi deschişi. Interesaţi de ceilalţi. Măcar atât cât se poate. Numai aşa cred că se poate ieşi din spirala descendentă a urii, dispreţului, fundamentalismului şi găunoasei îndreptăţiri de sine care tarează dezolant societatea românească. Numai aşa vom avea realmente o şansă de a reîntoarce tinerii la urne şi de a-i face să ia în considerare măcar o clipă ideea de a nu mai pleca din ţară.

Pericolele fundamentalizării şi polarizării agresive ţin numai parţial de specificul societăţii româneşti. Iar educaţia critică este numai un singur ingredient din antidotul la prostie şi autosuficienţă. Nu vom putea spera la o educaţie mai bună fără politici dedicate responsabile, fără finanţare, fără reducerea inegalităţilor şi inechităţii economice. Dar despre ele voi scrie, poate, altcândva.

Nu ştiu când am început să am îndoieli şi nu mai ştiu exact când am început să mă gândesc critic la gândirea critică. Nu ştiu când mi-am schimbat idealul educaţional de la a şti cu orice preţ în a fi mai bun şi mai uman. Nu mai privesc cu ochi atât de critici nici măcar birocraţia sistemului (deloc peste media altor ţări europene) şi nici oamenii care-şi citesc, în pauze, liniştit, horoscopul. Nu ştiu nici măcar când a început să mă intereseze filosofia scolastică medievală. Dar da, acum mă interesează. Pentru că, în toate acele dispute despre omnipotenţa lui Dumnezeu, sexul îngerilor şi statutul substanţelor avem de-a face cu o gândire care palpită, frenetic, la marginile a ceea ce se poate şti. O gândire care îşi înfruntă curajos propriile neputinţe. O mostră de adevărata gândire critică. Acum stiu că trebuie să încetezi să fii scolastic daca vrei să guşti frumuseţea scolasticii.

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro



Currently there are "19 comments" on this Article:

  1. Constantin Lomaca spune:

    Frumos si interesant. Cred v-ar place si acest articol/analiza recent aparut(a) pe situl
    The Foundation for Critical Thinking:
    http://www.criticalthinking.org/pages/pseudo-critical-thinking-in-the-educational-establishment/504

  2. Kurt spune:

    Cine cunoaşte două limbi are patru ochi.
    Robert Oppenheimer vorbea 5 limbi (sanscrit), Werner Heisenberg (premiul Nobel 1932 fizica cuantica) cunoştea 5 limbi.
    Civilizaţia urbană din Timişoara cunoaşte de 300 de ani pluralitatea limbilor (culturilor), diversitate ca normalitate. Românizare 1918-2018 sau universalitate?
    Filozofia e bine să fie parte a studiului (fizica, chimia, matematica, inginerie, etc: Werner Heisenberg citea Platon) la ştiinţele naturale /Politehnica. La disciplinele „umaniste“ (filozofia, sociologia, antropologia, economia, etc) e bine să se ofera facultativ (mai bine obligatoriu) cursuri din ştiinţele naturii (astrofizica completează azi, schimbă zi de zi cunoştinţele despre univers, sistemul solar, pământul…).

    …. „…. să fiu un magistru discret şi luminos, precum cel din mitul peşterii, celebra fabulă filosofică şi paideutică a lui Platon. Demnitatea adevărului mi se părea evidentă îi dezirabilă în sine, iar pedagogul, un om care se vrea pe sine cu o iubire infinită, precum primul motor nemişcat aristotelic. … „…..

    „Arta (literatura, religia, filozofia, domeniul umanistic) e complexitate neredusă“.
    „Stiinţele naturii sunt complexitate redusă (putine axiome)“, scrie Edgar o Wilson în“ Consilience. The Unity of the Knowledge, 1998 NY (profesor Harvard 41 de ani, biologie evolutionară).
    „Conştiinţa, felul de a fi a fiintelor umane e de la început, de la big bang o posibilitate în universul nostru scrie Friedrich Cramer (director Max Planck Biologie Göttingen, in laborator 1953 la Cambridge cu Watson şi Crick: premiul Nobel pentru genetica DAN) în „Chaos und Ordnung. Die komplexe Struktur des Lebendigen, 1988. Chaos şi ordine. Structura complexa a viului. Stephen Hawking, fost profesor de fizică la Cambridge, după I. Newton….
    Sint trei autori (Der Teil und Das Ganze. Gespräche im Umkreis der Atomphysik. Werner Heisenberg/ Partea şi ansamblul. Convorbiri în jurul fizicii atomice cuantice) şi trei cărti care m-au impresionat ca inginer (Poli Timisoara) interesat de lumea pe care trăim.
    Era digitală oferă acces la patrimoniul universal în ştiinţă, artă, cultură, film, muzică, sport printr-un clic.
    Cu care, câte limbi (culturi) literare din 300 de ani Timişoara se va prezenta TM2021 publicului international continental şi universal?

    raţională

  3. cric spune:

    Empatie sau cinism, aceasta este întrebarea. Curajul ingenuului pasionat sau planificarea întârziată de complexitate. Riscul impresiei greșite sau oportunitatea pierdută din prudență. Timp sau spațiu. Filosofie fără fizică cuantică nu se mai poate. Și nici invers.

  4. voevod spune:

    Trebuie sa recitesc articolul de mai multe ori pentru a-l înțelege. Dar chiar de la început, după ce l-ați menționat pe Carl Sagan nu mi-am putut scoate din minte cuvintele lui: Cunoașterea e de preferat ignoranței. E mult mai bine sa îmbrățișezi adevărul dur decât o fabulă liniștitoare (http://saganseries.com/ A reassuring fable)
    Îmi place linia asta de gândire, responsabilizează și propune o soluție.

    • Harald spune:

      Dilema nu e între cunoaștere și ignoranță, dilema e între adevăr și minciună. Adevărul e un ideal care nu poate fi atins, iar dacă vreun adevăr a fost totuși atins, înseamnă că era deja depășit de mult. Lumea funcționează de fapt pe bază de minciuni și tot ce se poate face este înlocuirea lor cu unele mai benigne.

      Adevărul e atât de complex și are atât de multe fațete, încât a le examina pe toate ar exclude din start orice posibilitatea de a mai aplica ceva în practică. Așa că soluția practică e aproximarea adevărului, cu acceptarea inevitabilă a unor toleranțe. Minciuna conștientă e însă altceva, iar în realitate asta e principala problemă: nu faptul că adevărul e vag și discutabil, ci faptul că e adesea înclouit de minciună conștientă.

      • Lucian spune:

        Aș defini mai degrabă, citindu-l pe Yuval Noah Harari, acele minciuni pe baza cărora funcționează lumea ca realitatea fictivă. În rest, toată stima pentru intervenția făcută.

  5. AT spune:

    Problema cu entuziastii gandirii critice e ca nu merg cu ea pana la capat. O indreapta spre tintele facile aflate sub asediu inca din zorii iluminismului, cum ar fi religia, dar nu se ating de dogmele modernitatii. Vrem sa predam gandirea critica la gradinita, in timp ce o sumedenie de tabuuri sunt aparate cu fanatism religios tocmai in mediul academic.

    • Liliana spune:

      si dv.aveti dreptate; pentru a merge cu gandirea critica pana la capat este – pe la noi – precum o cursa cu obstacole, unde ai nevoie si de o stafeta; se mai intampla inca pe ici, pe colo, sa te ”prinda” ca inveti copilul sa gandeasca singur cu mintea lui si nu-i a buna, iar de a doua zi poti sa-ti iei cuie si ciocan, cum zicea candva cineva chiar mai tanar decat mine, lucru pentru care m-am si mirat

  6. viorel spune:

    Frumos și elocvent și acest articol, ca de altfel toate articolele semnate de domnul Căstăian.
    Parcursul spiritual al autorului poate fi privit și ca o trecere de la un raționalism necritic la unul critic (așa cum sunt definite aceste tipuri de raționalism de către Popper în cel de al doilea volum din “Societatea deschisă și dușmanii ei”). De fapt, dacă bine rețin, Popper are un întreg capitol dedicat conflictului dintre raționalism și iraționalism, care este în viziunea popperiană cea mai importantă dispută intelectuală și morală a acelei epoci (în contextul în care atitudinea raționalistă era amenințată atât de la stânga, cât și de la dreapta). Apologia iscusită a raționalismului veritabil gândită de Popper m-a convins când i-am citit cartea și încă n-am descoperit o argumentație mai solidă din cealaltă tabără. Dar sunt aproape sigur că domnul Căstăian a citit cartea și rezonează într-o bună măsură cu ideile expuse acolo.

    • Doru Valentin Căstăian Doru Valentin Căstăian spune:

      Va multumesc mult pentru aprecieri. Desigur, l-am citit pe Popper, dar acum tocmai am primit un imbold de a revedea capitolul. :)

  7. Daniel spune:

    Foarte interesant articol. L-am citit cu multa atentie. Mi-ar face placere sa va intalnesc si sa discutam mai pe larg pe aceste teme. As dori sa stiu daca am putea sa ne intalnim. Eu ajung in tara in August.

    Numai bine
    Daniel

  8. Lily spune:

    Ma bucur sa am sansa acestei lecturi in vacanta de vara, caci fac rost de alte lecturi si relecturi necesare si folositoare pentru un nou an scolar. Cu ani in urma, cercetand pentru alcatuirea unei lucrari, am aflat ca Marie-France Daniel, profesor de Filosofie la o Universitate din Canada, experimenteaza filosofia incepand de la nivelul prescolaritatii. Un dictionar Larousse sugereaza inca din anul 1926 ca [gandirea] critica este arta de a judeca; unde ”a judeca” are sensul lui ”a intelege”. Pe scurt, ceva faorte frumos ce am aflat cum sa-l spun este faptul ca dezvoltarea gandirii critice modifica raportul traditional intre profesor si elev, iar copilul ia cunostinta de propriile resurse, dar nu este stingherit de propriile limite atunci cand formuleaza intrebari si cand exprima indoieli. La vremea aceea mi se parea fermecator de clar si simplu ceea ce scria si Matthew Lipman: ”reasonable thinking is critical and creative at the same time”. In incheiere, ma bucur ca lectura de aci este un prilej de a-mi aminti sa ma gandesc cu recunostinta la cei doi, trei profesori ai mei despre care mi-am dat seama ca au pus in mintea mea semintele gandirii critice. Se zice ca sintagma aceasta – gandire critica – este folosita in cercurile educatorilor inca din anii ’50. John Dewey, fost elev al lui Peirce, ar fi inaintat ideea ca un copil care invata sa gandeasca pentru sine va putea sa inteleaga mai tarziu ce este – de exemplu – democratia.

  9. Lucian spune:

    De mult n-am mi s-a ridicat părul de pe corp la citirea unui articol. Și asta nu în totalitate din cauza articolului în sine, ci mai degrabă datorită faptului că atitudinea autorului pare să fie o tendință.
    De la „atitudine umană chiar și față de dușmani, fără ură interioară, fără tulburare.” a lui Virgil Iordache, la „faptele, gesturile simple de generozitate si de intelegere pentru celelalt” ale lui Vlad Voiculescu până la „decât să-i compătimesc, ar trebui mai degrabă să mă autocompătimesc pentru neputinţa de a trăi în felul lor miracolul unui timp sacru”.
    Am devenit apologet al acestei atitudini, atât între prieteni cât și în cadrul platformelor sociale, cam în același moment cu apariția lui Trump la Casa Albă. Consider această abordare ca fiind o soluție împotriva radicalizării și polarizării societății. Aș putea spune că este varianta modernă a truismului „cel mai deștept cedează” sau „Dacă cineva te loveşte peste obrazul drept, întoarce-l şi pe celălalt”.
    Apoteoza umilinței stoice.

    • Doru Valentin Căstăian Doru Valentin Căstăian spune:

      Va multumesc mult. Asa vad si eu lucrurile, trebuie sa existe reactii la nebuniile si radicalismele veacului.

  10. Dedalus spune:

    Libertatea omului este cea care face totul posibil.

    Acest lucru simplu este negat zi de zi in Romania in formule perverse. In numele unui bine colectiv utopic.

    Omul are dreptul la cautarea fericirii. Aceasta afirmatie este cat se poate de departe de poezie, chiar daca nu strica sa o luam si in sens liric.

    Cautarea fericirii este expresia libertatii individuale, forma sa de manifestare.

    Pe zi ce trece, ne scufundam inapoi in mocirla comunista, cu atat mai urat mirositoare cu cat de data aceasta colectivismul nu mai este pe fata, ci ascuns in discursuri funambulesti.

    Spun aceste lucruri pentru ca libertatea individuala este cea care impinge omul in intreprinderile sale, in actiunile ce vizeaza propria sa devenire, realizarea visurilor.

    Acest lucru este posibil in Romania de astazi numai in contra statului, nu impreuna cu el.

    Romanai a crat un stat in care nu spunem “work hard and play by the rules” ci dimpotriva “Work as little as possible and break the rules”.

    In absenta unui stat liberal, intreprinderea individuala este singuratica, in ROmania trebuie sa fi un “self made man” de cand te nasti si pana mori, in cel mai chinuitor intels posibil.

    Ori, daca depinde doar de tine, daca nimeni nu va aprecia daca tu inveti sau nu, daca tu depui un efort sau nu, daca stii mai mult sau nu, pentru ce nevoie sociala este chemat invatamantul romanesc sa produca?

    Raspunsul vine negru de suparare: nimeni nu are nevoie de absolventi bine pregatiti. Nimeni. Educatia este de fapt rodul activitatii tale extrascolare si chiar contra-scolare.

    Un elev de “nota 10″ nu are sanse sa fie antreprenor dar are multe sanse ca notiunile “de 10″ sa fie perimate sau eronate oricum.

    Asa ca o educatie puternica o sa apara atunci cand economia va deveni liberala. Iar asta se poate numai daca avem un stat liberal. Iar un stat liberal nu apare cand iti este foarte bine in mocirla socialista care te apara de tantarii rapunderii personale.

    +++
    Dupa parerea mea, autorul nu si-a pierdut deloc entuziasmul primilor ani de profesorat. Poate doar entuziasmul este astazi colorat altfel. Am toata admiratia pentru acest lucru.

  11. Daniela spune:

    Mi-a plăcut! Mai ales concluzia la care s-a ajuns. Spațiul sacru al inimii este sacru admițând un adevăr simplu: niciun om nu s-a făcut pe sine însuși. Ceea ce înseamnă că libertatea e una singură: cea de a fi așa cum ai fost conceput, intenționat de către cel în care puțini își pun baza ființării. Știința și orice demers de a afla ,,care este Adevărul?,, niciodată nu va ajunge să ,,pună mâna,, pe el, să-i dea de capăt… pentru că orice observare sau cercetare intelectuală, fie ea cu tehnologie de vârf ca prelungire a tuturor simțurilor, face parte din Percepție. Percepția este interpretare, cunoaște limite insurmontabile, cunoaște contradicții, are la bază învățarea… Însă, are rolul ei bine determinat. Percepția se vindecă de fantezia visătoare, prin deplasarea ei la hotarul realității. Vindecarea percepției de interpretări greșite, duce omul în pragul Cunoașterii. Cu majusculă pentru a exprima revelația care poposește doar în spațiul sacru al inimii. Revelația nu se lasă localizată, sedentarizată. Revelația privește numai și numai gândirea abstractă, care schimbă radical demersul perceptiv. Realitatea nu e schimbătoare, ci modul în care credem ce credem cunoaște schimbarea. Ea se împlinește deschizându-se în duh. “Nu adevarul este adevarul, calea este adevarul”, spune Kierkegaard. Există dincolo de mintea și rațiunea obișnuită, o conștiință care, odată trezită și folosită, are ca efect calitatea deosebită a minții și rațiunii. ,,Pupătorii de moaște,, fac parte din categoria ,,cred și nu cercetez,, , e o măsură pe care cei sub conducerea duhului nu o mai judecă. Aceștia, din urmă, sunt liberi să pupe sau să nu pupe… o altă măsură. Concluzia finală a mea este că simplitatea și frumusețea vor salva lumea interioară, cu efecte vizibile și în lumea din exterior.



Comenteaza:







Do NOT fill this !

Autor

Doru Valentin Căstăian


Doru Valentin Căstăian

Profesor, publicist, traducator, doctor in filosofie (Universitatea de Vest Timisoara), realizator de scenarii pentru softuri educationale. Citeste mai departe


E randul tau

Dragi Comentatori, apropiindu-ne de sfîrşitul acestei discuţii din care eu am învăţat mult (ş...

de: Szilágyi N. Sándor

la "Scrisoare de suflet românilor indignați despre români și unguri, puțin altfel"

Petre Opris – volumul Licenţe străine pentru produse civile şi militare fabricate în România: (1946-1989)

Cauta articole

noiembrie 2018
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Oct    
 1234
567891011
12131415161718
19202122232425
2627282930  

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

"Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel." - Mihai Maci

(An essay by Vladimir Tismaneanu and Marius Stan)