Home » Cultura »Opinie »Societate/Life » Citesti:

Erezia spiritului liber: de la Marguerite Porete la Charles Taylor

Tereza-Brindusa Palade august 2, 2015 Cultura, Opinie, Societate/Life
6 comentarii 1,587 Vizualizari

Dacă Ioan al Crucii (1542-1591) și Tereza de Ávila (1515-1582) ar fi trăit cu două-trei secole mai devreme, fiind contemporani cu Marguerite Porete († 1310), ar fi foat declarați eretici: vinovați de Erezia Spiritului Liber definită de Albertus Magnus într-un text de pe la 1270, Compilatio de novo spiritu. Marguerite Porete a fost condamnată ca eretică de Inchiziția de la Paris, prin persoana dominicanului Guillaume Humbert, și a fost arsă pe rug din cauză că a refuzat să se dezică de tezele din lucrarea ei Oglinda sufletelor simple, prin care se dovedește de fapt precursoarea lui Ioan al Crucii și Tereza de Ávila. De altfel, autoarea martiră, deși sofisticată și cultă, a scris lucrarea în ancien français, și nu în latina savanților și literaților vremii, facilitîndu-i astfel accesibilitatea. Condamnarea tezelor extrase din cartea ei a făcut obiectul unui întreg Conciliu convocat la Viena în 1308 de către Clement al V-lea.

Tereza de Ávila și Ioan al Crucii n-au avut nici ei, la rîndul lor, o viață ușoară, cea dintîi fiind cercetată de Inchiziția spaniolă, în parte și din cauză că era fiica unui marrano (evreu convertit), iar cel de-al doilea fiind încarcerat în condiții subumane de propriul său ordin monastic, din cauza proiectelor sale reformatoare. Tezele susținute de cei doi mistici și teologi spanioli care privesc o unio mystica cu Dumnezeu pînă la ”anihilare”, posibilitatea de a atinge ”viziunea beatifică” pe pămînt și de a practica spontan toate virtuțile în starea de comuniune  cu Dumnezeu, sînt aproape identice cu cele ale lui Porete și ale unui alt autor acuzat de ”erezia spiritului liber” – nimeni altul decît Meister Eckhart. Totuși, spre deosebire de autoarea franceză arsă de rug și de Eckhart, cei doi autori spanioli au fost în final recunoscuți de Biserică ca sfinți și învățători ai Bisericii  Deși Oglinda sufletelor simple a fost redescoperită și figurează pe lista lucrărilor clasice de spiritualitate creștină, nimeni nu o evocă, totuși, azi pe Marguerite Porete (nici măcar ca pe o martiră a libertății conștiinței), iar Meister Eckhart, deși celebru, nu este venerat ca sfînt. În schimb, cei doi mistici spanioli sînt unanim recunoscuți ca întemeietorii unei ”școli de spiritualitate”, pe care ordinul lor (carmelit) o revendică ca pe o parte a propriei sale istorii, și nu ca pe continuarea unei tradiții ce a avut de întîmpinat condamnări și anateme din partea Bisericii.

Îmi place să-mi imaginez ce s-ar fi întîmplat dacă filozoful canadian Charles Taylor (n. 1931) ar fi trăit și ar scris una din lucrările sale majore, O epocă seculară (A Secular Age, 2007), în care contemplă secularizarea ca pe o ”schimbare de paradigmă”, privește senin laicitatea, susține autenticitatea și libertatea ”opțiunii de a crede” și pledează pentru o credință ce recunoaște valoarea civilizației pluraliste a drepturilor omului, nu în seolul XXI, ci în secolul al XIX-lea, cînd Papa Pius al IX-lea deplîngea toate ”erorile lumii moderne”, inclusiv drepturile omului, democrația, libertatea și egalitatea. Sau ce s-ar fi întîmplat dacă o lucrare de acest gen ar fi apărut la mijlocul secolului XX, cînd Pius al XII-lea promulga enciclica Humani generis (1950) – un document ”dictat” de un teolog neo-tomist conservator, dominicanul Reginald Garrigou-Lagrange – ce avea drept scop condamnarea erorilor unor teologi neo-moderniști ca De Lubac, Von Balthasar, Rahner etc.  Nu s-a întîmplat însă nimic din toate astea, întrucît renumitul filosof canadian a prins ”vremuri mai bune”. El a fost invitat de Ioan Paul al II-lea să facă parte din ”clubul de la Castelul Gandolfo”  și este și azi pe lista selectă, întocmită de Vatican, a celor mai importanți filosofi catolici contemporani.

Taylor nu poate fi numit un ”eretic al spiritului liber” în sensul canonic în care ar resuscita  doctrinele mistice, subtil ”anticlericale”, ale lui Porete și Eckhart (între timp devenite ”învățătură a Bisericii”, prin intermediul autorilor spanioli sus-menționați), ci în sensul în care, deși este atașat confesional de Biserica Catolică, își permite să gîndească liber asupra ei. În particular, Taylor reflectează asupra credinței și Bisericii din perspectiva unei istorii ecleziale moderne ce începe cu Contrareforma și Conciliul Tridentin și susține că există mai multe căi de a fi creștin catolic decît și-au imaginat pînă acum Vaticanul sau adversarii săi.

Să ne închipuim, în linia experimentului imaginar de mai sus, că o parte din tezele sale ar fi supuse examinării riguroase a unor teologi conservatori și anti-moderniști. Propun așadar mai jos, ca obiect contrafactual al unei asemenea cercetări inchizitoriale, o selecție de teze despre Biserica post-Tridentină și teologia ei morală, preluate și traduse din O epocă seculară (A Secular Age, Harvard University Press, Cambridge, MA, 2007):

Dacă scopul nu e doar acela de a face ca anumite forme de spiritualitate să atragă prin strălucirea lor cît mai mulți oameni, ci este, mai mult, și acela de a reforma pe toată lumea (…), atunci probabil că singurul mod în care poți spera să produci acest gen de mișcare de masă este să recurgi la amenințare și la frică. (…) Odată ce te angajezi pe acest drum (…) [a]menințarea trebuie să aibă contururi foarte precise. Fă asta, căci în caz contrar (te așteaptă damnarea). ”Asta” trebuie să fie clar definit. În contextul Contrareformei catolice, standardul relevant a fost evitarea păcatului de moarte, sau cel puțin încercarea de a face orice pentru ca acest gen de păcate să  fie absolvite. De aici a rezultat așa-numitul ”moralism” (…), o conformitate minimă față de un cod, fără de care nu te afli nici măcar la începutul călătoriei spirituale. Această perspectivă poate fi ușor răsturnată dacă răsfoiești puțin Noul Testament – cu toate astea, ea a dobîndit un soi de hegemonie asupra unei mari părți din Biserica creștină modernă.

Codul în raport cu care s-a putut cristaliza această reformă condusă de cler, potențată prin frica de damnare și moralism, avea potențialul de a lua diverse forme. Temele centrale puteau fi legate de caritate vs. agresiune, mînie, răzbunare, sau, alternativ, un vector central putea fi chestiunea purității sexuale. În final, ambele au fost prezente, dar a existat un accent surprinzător de marcat asupra sexualului. Nu înseamnă că păcatele agresiunii, violenței și nedreptății au fost trecute cu vederea. Dimpotrivă. Totuși, codul – definirea punctului de plecare al vieții spirituale – a fost extrem de rigid în privința chestiunilor sexuale. (…) Deviațiile sexuale și neascultatea față de Biserică au fost motivele majore pentru care mulți au fost excluși din Biserică. (…) În orice caz, era inevitabil ca această combinație de reformă clericală de sus, moralism și represiune asupra vieții sexuale să intre în conflict cu modernitatea aflată în dezvoltare. Accentul pus asupra responsabilității individuale și libertății avea să se bată cap în cap cu pretențiile de control clerical.

Trebuie să recunoaștem că peisajul moral s-a schimbat [după revoluția culturală a anilor 60]. Cei care au participat la proteste trebuie să găsească forme care permit relații de dragoste durabile între parteneri egali care, în multe cazuri, vor să devină părinți și să-și crească copiii într-un climat de dragoste și siguranță. Dar toate acestea nu mai pot fi identice cu codurile din trecut, în măsura în care ele însemnau denigrarea sexualității, oroarea de dionisiac, roluri sexuale fixe sau un refuz de a discuta chestiuni legate de identitate. Este o tragedie că codurile bisericilor vor (sau cel puțin par că vor) să forțeze oamenii să sufere din cauza unora sau mai multora din aceste defecte.

Ironia este că alienarea a început să se manifeste exact atunci cînd multe din caracteristicile Bisericii anterioare au fost puse în discuție de Conciliul Vatican II, care a repudiat clericalismul, moralismul și primatul fricii. (…) Anumite tentative de reformă din America Latină de după Vatican II, (…) precum ”teologia eliberării”, au părut că reproduc vechiul tipar al dominației clericale injuste, deprecierii și interzicerii cultelor populare și alienării multor credincioși dintre care unii au trecut – ironic – la biserici protestante ce lasă mai mult loc pentru miraculos și festiv decît ”eliberatorii” progresiști [catolici]. O întorsătură bizară a lucrurilor, care l-ar surprinde pe Calvin, dacă ar fi să se întoarcă! În privința moralității sexuale, încercările de a revizui unele aspecte legate de controlul nașterilor au fost abandonate într-un acces de furie clericală legat de autoritatea Bisericii.

Poziția actuală a Vaticanului pare că vrea să mențină moralismul cel mai rigid în domeniul sexual, fără a relaxa nici o regulă, cu efectul că oamenilor cu vieți sexuale ”dezordonate” li se neagă (…) accesul la sacramente, în timp ce unii mafioți încă necondamnați, pentru a nu mai vorbi de latifundiarii fără scrupule din Lumea a Treia sau de aristocrații din Roma cu destulă influență pentru a obține o ”anulare”, nu întîmpină nici un obstacol.

Trăsătura funestă a Contrareformei catolice din modernitatea timpurie, ce a ridicat o asemenea barieră între biserică și societatea contemporană, nu este spiritualitatea ei înălțătoare: lumea noastră e cufundată în imagini exaltate ale împlinirii sexuale și are nevoie să audă despre căi de renunțare. Deviația a constat în a face acest scop [legat de renunțarea la sexualitate] obligatoriu pentru oricine, printr-un cod monastic ce a făcut ca un anumit gen de puritate să fie o condiție necesară pentru relaționarea cu Dumnezeu prin sacramente. Există mai multe moduri de a fi creștin catolic decît și-au imaginat pînă acum legiuitorii regulilor de la Vatican și, pe de altă parte, ideologiile seculare. Dar ele n-ar trebui să fie atît de greu de atins. Chiar și în secolele trecute, în care perspectiva Contrareformei domina politica pastorală, au existat întotdeauna și alte căi la îndemînă, reprezentate uneori de figurile cele mai proeminente, inclusiv (pentru a rămîne la Reforma catolică franceză) Francisc de Sales și Fénelon, pentru a nu mai vorbi de Pascal, care, deși nu a dat motive de neliniște clericilor care manipulau prin frică, a oferit o viziune incomparabil mai profundă decît ei.

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro



Currently there are "6 comments" on this Article:

  1. Vlad spune:

    Societatea romaneasca e una preponderent axata pe valorile familiale cu o puternica tenta matriarhala. Libertatea valoare fundamentala a societatilor occidentale este perceputa la noi ca o erezie, ca o abdicare de la indatoririle sociale si familiale. Libertatea se contrapune conformismului, grupului si gandirii axata pe sabloane, canoane, norme, ideologii.

    Libertatea se opune controlului si se afirma ca valoare central umana.

    Societatea romaneasca sufera profund in cele mai adanci fibre de aceasta mamosenie maladiva care s-a transformat intr-o cultura subterana a remediilor si pericolelor. Viata insasi in toate formele ei de manifestare ajunge sa fie periculoasa gasindu-si in cele din urma expresia intr-o logoree continua care nu ajunge sa se materializeze faptic si care transpira si in spatiul public.

    Se vorbeste: MULT! Adevarul este ocultat in favoarea comportamentelor de invaluire si eschiva care au in vedere siguranta. Status quo-ul, cadrul institutional, normele sunt stalpii la care danseaza romanii. Desigur banii incep sa vina din ce in ce mai mult din vest si natura adevarata incepe sa iasa din ce in ce mai mult la iveala. Dansul din ce in ce mai lasciv … nu mai intretine …

    • George Gafencu spune:

      Domnule Vlad,

      Despre societatea romaneasca se poate spune ca e patriarhala, nu matriarhala.

  2. George Gafencu spune:

    Acesta e un articol extrem de greu de comentat.

    Singurul lucru care pare vizibil este ca si biserica schimba lucruri de doctrina din cand in cand si e o lupta interna in biserica pentru reinnoire.

    Altfel nu se poate explica masura in care lucrari teologice de sute de ani in urma brusc devin acceptate.

  3. MariS spune:

    “Ironia este că alienarea a început să se manifeste exact atunci cînd multe din caracteristicile Bisericii anterioare au fost puse în discuție de Conciliul Vatican II, care a repudiat clericalismul, moralismul și primatul fricii.”

    O, nu. Alienarea a început mult mai demult. Ea a început odata cu dogmatizarea, formalizarea şi ritualizarea credinţei. Cărturarii şi fariseii s-au infiltrat puţin câte puţin în toate bisericile, ocupând poziţii cheie şi reuşind încet, încet să eclipsezeTreimea Cea Dumnezeiască, construind un nou piedestal pentru o nouă “treime”: cea reprezentată de Dogmă, Formă şi Ritual. Totuşi Biserica n-a dispărut; a devenit doar mai .. anonimă. Ea nu e compusă din cei care se afişează cu ostentaţie sau din cei care se vânează între ei sau din cei ce se slăvesc între ei, ci din cei care reuşesc să se slujească şi să se iubească unii pe alţii, aşa cum a spus Domnul.

  4. AT spune:

    Iata ca in sfarsit se dezleaga misterul interesului subit al acestei serii de articole in chestiunile catolice: trebuie pregatit si la noi terenul pentru sinodul asupra familiilor de anul acesta. Publicul catolic si ortodox trebuie impins pe calea schimbarii. Oricare vor fi deciziile episcopilor, trebuie netezita calea dinainte. Daca episcopii vor lua calea schimbarii, dizidentii vor fi mai usor de marginalizat ca voci retrograde ale trecutului. Daca nu, dizidentilor le va fi mai usor sa pretinda ca ei sunt adevarata voce a bisericii.

  5. Seraphim spune:

    Dna Profesoară compară mere cu pere în experimente imaginare.
    Marguerite Porete era o beguină. Teresa de Avila şi Ioan al Crucii erau călugari. Ioan era preot.
    Erezia Spiritului Liber nega necesitatea lui Hristos, a Întrupării, a Bisericii şi a tainelor sale pentru Mîntuire, era antinomiană şi anticlericală. O reîncarnare a gnosticismului.
    Nici Teresa de Avila, nici Ioan al Crucii nu au susţinut nici pe departe aşa ceva. Marguerite Porete nu e nici un fel de “precursoare” a Teresei şi Sf. Ioan. Mistica lor era perfect tradiţională, “dogmatică” şi se revendica de la sursele monahismului creştin. Nici o suspiciune de erezie nu a planat vreodată asupra lor.



Comenteaza:







Do NOT fill this !

Autor

Tereza-Brindusa Palade


Tereza-Brindusa Palade

Profesoară de Filosofie și Etică Politică la Facultatea de Științe Politice (SNSPA, București), eseistă, publicistă și poetă. A publicat numeroase volume de eseistică f... Citeste mai departe


MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

"Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel." - Mihai Maci

E randul tau

cu ani in urma un prieten cambodgian mi-a povestit cum a fost omorat pe taica-sau pe vremea khmerilo...

de: r2

la "Ce-ar fi să vorbim cu-adevărat corect politic despre Fidel Castro?"

Cauta articole

decembrie 2016
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Noi    
 1234
567891011
12131415161718
19202122232425
262728293031  

Valentin Naumescu – Marile schimbari. Crize si perspective in politica internationala. Editie bibliofila

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

(An essay by Vladimir Tismaneanu and Marius Stan)