vineri, martie 29, 2024

Eric Hobsbawm si pasiunea comunista in secolul extremelor

A incetat din viata pe 1 octombrie, la 95 de ani, unul dintre ultimii intelectuali marxisti de reala anvergura, un personaj deopotriva naiv si cinic, din specia ilustrata paradigmatic de Bertolt Brecht, poetul din care ii placea atat de mult sa citeze. Eric Hobsbawm a scris lucrari remarcabile despre ceea ce el a numit lungul secol al XIX-lea, inceput in 1789 si incheiat in 1914. Cartea sa despre scurtul secol al XX-lea, derulat intre 1914 si 1989, „Era extremelor”, ramane un volum de referinta, inegal si nu o singura data iritant, dar nu mai putin informativ si original. L-am cunoscut in primavara anului 2005 la Potsdam, la o conferinta organizata de Tony Judt si Susan Neiman in cadrul Forumului „Albert Einstein”.

Scriu aceste randuri si privesc o fotografie de la o cina la care am discutat despre Koestler si Kolakowski, despre Orwell si Razboiul Civil din Spania. Suntem in poza Hobsbawm, Timothy Snyder si cu mine. Era deschis, nu parea catusi de putin inhibat ori deranjat de intrebarile noastre foarte directe. Ne-am intors apoi la hotel. Hobsbawm si sotia sa au plecat impreuna cu Markus (Mischa) Wolf, fostul sef al serviciului de spionaj din RDG. Au stat impreuna in timpul conferintei, comunicau foarte bine. Prezentarea fostulului general Stasi Wolf a fost o celebrare a „idealurilor tradate” ale socialismului. Istoric veritabil, Hobsbawm a vorbit despre violenta si modernitate, despre natura sectelor bolsevice si despre cataclismul civilizational reprezentat de nazism. Incerca sa separe registrul fidelitatii ideologice de acela al acuratetii stiintifice. Cred ca n-a reusit in ceea ce priveste secolul marcat de Revolutia din Octombrie, acel proiect al carui esec nu l-a negat, dar caruia i-a ramas loial macar la nivelul nostalgiei. Simtea o datorie irepresibila in raport cu cei care murisera in lupta.

Este greu sa-ti imaginezi cum ar fi decurs un dialog intre Hobsbawm si Francois Furet, un alt istoric de prim rang, un intelectual care s-a despartit de comunism definitiv in 1956, dupa suprimarea Revolutiei Maghiare. Pentru Furet, iluzia comunista a fost un miraj pervers, un univers fals intemeiat pe himere, minciuni si mistificari. Pentru Hobsbawm, a fost vorba de un mit politic justificat de ascensiunea barbariei fasciste. Nu a reusit niciodata sa conceapa bolsevismul ca fiind el insusi o forma de barbarie. Nu a identificat originile totalitarismului in chiar proiectul iacobin de exaltare a Ratiunii ca substitut laic pentru tabla de valori propusa de religiile traditionale.

Trait de multi ca un veritabil cutremur existential, socul „Raportului Secret” al lui Nikita Hrusciov la Congresul al XX-lea al PCUS nu l-a facut pe Hobsbawm sa puna in discutie ipotezele leniniste. Nici invazia Cehoslovaciei in august 1968 nu l-a determinat sa paraseasca acea minuscula secta care era Partidul Comunist din Marea Britanie. A ramas pana la sfarsit adeptul lui Marx, convins ca sistemul capitalist este sortit sa se naruie printr-un spasm inevitabil si ca lumea care se va naste va fi mai cinstita, mai dreapta si mai buna. A recunoscut, nu fara durere, moartea utopiei bolsevice, dar a ramas fidel unui impuls utopic in care se ragaseau, in filigran, marile teme ale mesianismului marxist. A facut parte din acel regiment al intelectualilor tiranofili analizati de Paul Johnson si de Mark Lilla. A fost coleg la New School for Social Research cu ganditoarea maghiara Agnes Heller, s-au imprietenit. La fel, a fost apropiat de Isaiah Berlin. Si totusi, in pofida relatiilor cu acesti intelectuali care au stiut ce a fost totalitarismul, Hobsbawm a evitat sa spuna lucrurilor pe nume, a continuat sa eludeze cea ce s-ar fi impus unui spirit atat de documentat si, cel putin declarativ, atasat traditiei umanismului european.

Rasturnand o butada faimoasa, „Guter Mensch, schlechter Musikant” („om bun, muzician prost”), un critic observa in „New York Times”: „Nimeni nu-l poate numi schlechter Musikant. Dar ein guter Mensch?” Cartea sa despre natiuni si nationalism este o lectura esentiala in domeniu. Profetii etnocentrici o urasc. Ii placeau demonstratiile revolutionare, exulta la tot ceea ce tinea de protest, de negatie, de contestatie. Ma intreb daca a citit „Omul revoltat” de Camus si daca si-a dat seama ca tocmai el, rebelul prin definitie, s-a asociat in chip indelebil cu cauza comisarilor intunecati, ca s-a inrolat de partea unei teocratii seculare pentru care individul nu este decat o rotita, substituibila si superflua, din Marea Masinarie. Nu a inteles lectia lui Kant, preluata si dezvoltata de Isaiah Berlin, ca din lemnul stramb al umanitatii nu se poate croi, prin varii inginerii sociale, ceva drept.

Adevarata apologia pro vita sua, cartea sa de memorii, „Interesting Times” (The New Press, 2002), este in fond o enciclopedie a amagirilor si a nesabuintelor din acel veac pe care Hannah Arendt l-a numit al furtunilor ideologice: „Acest secol nu va fi niciodata inteles daca nu vom pricepe motivatiile celor care au luat parte la razboaiele religiilor seculare care l-au devastat…”(p. XIII) Hobsbawm a devenit comunist in 1932 si a ramas membru de partid pana la prabusirea URSS. A incercat sa raspunda in autobiografia sa la intrebarea perpetua privind secretul magnetismului exercitat de comunism asupra atator barbati si femei din acea generatie interbelica, ce a insemnat radicalismul marxist pentru ei. L-a citat pe prietenul sau Antonio Polito care spunea ca „pasiunea politica este unul dintre marii demoni ai secolului douazeci”. Comunismul, a admis Hobsbawm, a fost expresia chintesentiala a acestei pasiuni. Sa o numim ispita demonica? Atractia nihilismului? Voluptatea supunerii?

La Potsdam, istoricul a vorbit pe larg despre ceea ce a insemnat mitul Partidului. Il ascultam si parca auzeam pasaje din „Zero si infinitul”, cartea acelui suprem apostat, Arthur Koestler, care, povesteste Hobsbawm in memorii, l-a sfidat pe istoricul comunist intrebandu-l daca oameni ca el au avut curajul sa protesteze impotriva zdrobirii Revolutiei Maghiare. Tema relatiei evlavioase cu Partidul apare pregnant in memorii. Executarea poruncilor Partidului era testul absolut al unui militant. „Daca Partidul iti cerea sa te desparti de fiinta iubita, o faceai”. Pana si la Auschwitz detinutii comunisti continuau sa platesca cotizatiile de partid, nu cu bani, ci cu ceva infinit mai pretios acolo, cu tigari (p. 135). Marxismul functiona ca adevar revelat, ca elixir magic, ca dogma infailibila, ca sinteza a certitudinilor privind posibilitatea imposibilului.

Eric Hobsbawm a simbolizat apoteoza orbirii utopice a intelectualilor revolutionari in secolul sarmei ghimpate si al camerelor de gazare. Si-a rezervat resursele de indignare etica pentru monstrozitatile fasciste si pentru ceea ce el percepea drept viciile capitalismului liberal, a preferat sa ignore ororile comuniste. A scris cu empatie despre clasa muncitoare britanica, lucru elogiat de Ed Miliband, liderul laburist al carui tata a fost unul dintre prietenii lui Hobsbawm. Dar nu l-a interesat ceea ce Agnes Heller, Ferenc Feher si Gyorgy Markus au numit „Dictatura asupra nevoilor” execitata de regimurile comuniste.

Citind avalansa de efluvii encomiastice la adresa unui spirit eminamente fals publicate in aceste zile, ma intreb daca nu riscam sa ne pierdem criteriile decisive care ne fac sa distingem in Bine si opusul sau. Comparat cu istorici precum Robert Conquest, Francois Furet, Martin Malia ori Richard Pipes, Hobsbawm a ratat sansa de a decela substanta reala a ce a insemnat de fapt secolul extremelor. Ii datoram o excelenta definire a acelui veac, nu si analiza sa onesta.

Intr-un interviu de acum cativa ani, a spus ca daca pretul realizariii utopiei ar fi un milion de morti, n-ar ezita sa sustina acel proiect. Despartirea de „flacara lui Octombrie” a fost de fapt una formala. Ca si Georg Lukacs si Antonio Gramsci, doi ganditori pe care i-a admirat, impenitentul Eric Hobsbawm facea parte din familia spirituala a lui Leo Naphta, calugarul mistico-revolutionar din „Muntele vrajit” de Thomas Mann. Nu si-a abjurat niciodata pasiunea romantica pentru o Revolutie apocaliptica, menita sa izbaveasca umanitatea si sa deschida calea spre „imperiul libertatii”.

In adancul inimii, a asteptat pana in ultima zi sosirea mileniului proletar. Spre a-l cita pe Tony Judt: „Eric Hobsbawm is the most naturally gifted historian of our times; but rested and untroubled, he has somehow slept through the terror and shame of the age”. A dormit impasibil si imperturbabil in timpul terorii si rusinii unui secol al infamiei si prigoanei. In „Era extremelor” a evitat sa discute in adancime lagarele de concentrare ca simbol al terorii totalitare. Nici Shoah, nici Gulagul nu au fost subiecte care sa-l preocupe. Nu a fost un socialist radical, cum sustine necrologul BBC, ci un comunist. Diferenta s-a tradus, in secolul XX, in plutoane de executie. Daca un talentat istoric ar fi ramas pana la sfarsit atasat proiectului national-socialist ar fi fost tratat cu aceeasi veneratie in clipa mortii sale, in anul de gratie 2012?

Sugestii bibliografice:

Eric Hobsbawm, „Revolutionaries,” With a new preface by the author, The New Press, 2001

Eric Hobsbawm, „Interesting Times: A Twentieth-Century Life,” With a new preface by the author, The New Press, 2002

Eric Hobsbawm, „The Age of Extremes: A History of the World, 1914-1991,” Pantheon Books, 1994

Eric Hobsbawm, „On History”, Orion Books, 2011

Isaiah Berlin, „The Crooked Timber of Humanity: Chapters in the History of Ideas,” Knopf, 1991

Agnes Heller and Ferenc Feher, „The Grandeur and Twilight of Radical Universalism,”, Transaction Publisher, 1991

Francois Furet, „Le passe d’une illusion: Essai sur l’idee communiste au XX-e siecle”, Robert Laffont/Calmann-Levy, 1995

Robert Conquest, „Reflections from a Ravaged Century,” Norton, 2000

Tony Judt, „Reappraisals: Reflections on the Forgotten Twentieth Century,” The Penguin Press, 2008

George Lichtheim, „Thoughts Among the Ruins: Collected Essays on Europe and Beyond,” Transaction Books, 1986

Cateva opinii, nu tocmai convergente, despre biografia, adeziunea politica si mostenirea intelectuala a lui Eric Hobsbawm:

http://www.bbc.co.uk/news/uk-13980324

http://online.wsj.com/article/SB10000872396390444223104578036813138698602.html

http://www.economist.com/node/21564184

http://www.dailymail.co.uk/news/article-2211961/Eric-Hobsbawm-He-hated-Britain-excused-Stalins-genocide-But-traitor-too.html

http://www.nytimes.com/2012/10/02/arts/eric-hobsbawm-british-historian-dies-at-95.html?pagewanted=all&_r=0

http://pjmedia.com/ronradosh/2012/10/13/can-stalinist-be-good-historian/

http://pjmedia.com/rogerkimball/2012/10/02/eric-hobsbawm-1917-2012/

http://www.weeklystandard.com/articles/unlamented_653828.html

http://www.guardian.co.uk/books/2012/oct/01/eric-hobsbawm

http://www.bostonglobe.com/metro/obituaries/2012/10/05/british-historian-eric-hobsbawm-dies/unOGSKFTuYKSjubN0weBbI/story.html

Distribuie acest articol

13 COMENTARII

  1. Nu cred ca ma insel, dar detectez o unda de simpatie in ceea ce scrieti despre istoricul marxist Eric Hobsbawm (nu si sursa acesteia), atitudine ce mi se pare neortodoxa din partea unui critic neinduplecat al comunismului, precum Vladimir Tismaneanu, ceea ce ma face sa ma intreb cat de autentic a fost autorul “Erei extremelor”, cand titlul cartii il recomanda mai degraba ca un apostat, decat ca un impenitent. Aceasta suspiciune imi este alimentata si de faptul ca prin memorii contribuie la demitizarea partidului, pe care o face mai bine decat orice adversar declarat al comunismului, cu eficienta celui din interior. Ma surprinde, de asemenea, cat de multi detinuti evrei de la Auschwitz erau comunisti si, mai ales, religiozitatea lor ideologica, din care, spun multi, ni s-ar trage cosmarul comunist. Oricum, ca intelectual, merita tot respectul, conceptualizarile despre “secolul lung” si “secolul scurt” au fost extrem de inspirate. Nu este exclus ca Hobsbawm sa fi inteles mai bine decat oricine si ca un esec politic nu inseamna in mod automat si unul ideologic (apropos de teza retestarii), motiv care l-ar fi putut tenta sa-si traga, postum, o nisa de genialitate (ceea ce n-ar fi ceva iesit din comun, deoarece slabiciunea fata de imaginea pe care o lasam posteritatii ne bantuie pe toti).

  2. „convins ca sistemul capitalist este sortit sa se naruie printr-un spasm inevitabil”
    pai spasmul ala a inceput deja, dar multi inca traiesc o stare de negare :)

    • Nu exista sistem capitalist. Capitalismul nu este o ideologie, ci un dat economic. Incepand cu disparitia comunei primitive, s-a instalat necesitatea unui sistem de evaluare a necesitatilor sociale si activitatilor efectuate pentru a satisface aceste nevoi. Trocul a fost prima incercare de crearea unui astfel de sistem. Dar trocul pe vremea aceea avea limitari severe, asa ca au aparut banii. Capitalul sub forma sa incipienta s-a constituit ca necesitate de a evalua posibilitatile de satisfacere a nevoilor sociale. Capitalism este si in China, si in SUA, si in Romania(desi aici s-ar putea mai bine vorbi de o simulare a capitalismului, statul rezervandu-si prea multe parghii economice – OLTCHIM este un exemplu de perpetuare a mentalitatii anterioare Revolutiei). Banii sunt o modalitate de evaluare a capitalului de alta natura decat cea financiara. Deci atata vreme cat o societate are nevoi, este necesar si capitalul care va fi utilizat pentru satisfacerea acestora. Nu intamplator in totalitarism statul stabilea nevoile cetatenilor, si tot el se dovedea incapabil sa satisfaca pana si bruma de nevoi inevitabile pe care tot el le recunostea.

  3. Domnule Profesor,
    Era nevoie de aceasta nuanta. Despre morti numai de bine, desigur. Despre Hobsbawm, sint multe lucruri bune de spus. Ma gindesc mai ales la cartile lui monografice (Bandits, Invention of Tradition, despre nationalism). Totusi, pentru cineva care a pretins sa judece atitea secole si care n-a fost capabil de o minima autoanaliza lucida, elogiul trebuie sa fi mai masurat.

    • Multumesc pentru comentariu. Cartea despre natiuni si nationalism ramane o lucrare clasica, incitanta si cu certa valoare euristica. Imi amintesc ca prin anii 90 nationalistii greci (de stanga si de dreapta) au organizat un autodafe la Universitatea din Atena. Cartea lui Hobsbawm a fost arsa pentru ca nega primordialismul auto-glorificator atat de puternic prezent in naratiunile etnocentrice. Din pacate, i-a lipsit acestui istoric veritabil dimensiunea empatiei pentru victimele secolului in care a trait el insusi. Ori, mai precis, si-a limitat empatia la clasa muncitoare britanica ori italiana si la cauzele protestului din Lumea a Treia. A minimalizat in chip socant catastrofele totalitare. A recunoscut impactul religiilor seculare, dar a fost el insusi prizonierul celei mai influente dintre acestea, doctrina marxista a determinismului istoric. Nu s-a eliberat de mirajul viziunii mesianice marxiste despre revolutii. Aici vad diferenta in raport cu Francois Furet. Ganduri bune.

  4. Dacă mă repet îmi cer scuze. Îmi cer iertare și pentru lungime.

    Totul a pornit de la o frămîntare a autorului: de unde „mi s-a tras” ? Adică de unde au venit războaiele planetare ale secolului XX, care au avut drept consecinţă comunismul şi nazismul, care au generat la rîndu-le mizeriile post-belice, şi care, pînă la urmă, au distrus modestele progrese ale României realizate între 1850 şi 1914. Adică am fost obligat să trăiesc într-o ţară mutilată. (Deci există un interes personal. Deci NU fac istorie academică.)
    Multă lume conştientizează imensa minciună care a fost comunismul. Ceva mai puţini înţeleg că otrava instilată societăţii de acea farsă tragică nu se elimină de pe o zi pe alta. Însă aproape nimeni nu-şi pune întrebarea: cum s-a putut clădi un sistem atît de monstruos pe loc gol ? Desigur Rusia a fost dintotdeauna patria relativismului agresiv, a confuziei valorilor, a sălbăticiei nemăsurate. Totuşi imperiul Uralo-Pacific, oricît am vrea să-l „asiatizăm”, posedă o rădăcină europeană substanţială, cel puţin geografic; nu ne putem preface că-i un ţinut exotic plasat la antipozi. Astfel „onorabilul” continent, vrea, nu vrea, include în el şi acest element dubios.
    Poate fi Rusia singura vinovată ?
    Din păcate, încă din vremurile în care Lenin pritocea sumbrele sale planuri „revoluţionare” prin coclaurii Elveţiei, strălucita civilizaţie occidentală de sorginte greco-romană începuse să-şi nege esenţa. Adică acea superbă obiectivitate ce-şi trage seva de la străvechiul Homer, cel care a decis să cînte faptele eroice ale grecilor ŞI troienilor cu egal entuziasm. Duşmanul şi prietenul la paritate – nici o altă societate umană, oricît de falnică, nu cunoscuse o asemenea manieră de gîndire. Între altele, fără ea, nici o ştiinţă nu ar fi venit pe lume. (H. Arendt Între trecut şi viitor Editura ANTET)
    Adîncind detaliile politichiei europoide pe masura cercetării anilor pre-belici, autorul s-a izbit de uriaşe manipulări inrudite frapant cu escrocheriile bolşevice. Deşi încă înainte de începerea cercetărilor existau unele semne prevestitoare, realitatea a transgresat orice imaginaţie. Dintotdeauna politicul a folosit minciuna pentru a-şi cosmetiza acţiunile, însă uriaşa şarlatanie dezvoltată în laboratoarele propagandistice ale epocii e fără precedent.
    Astfel lucrurile s-au limpezit: nemernicia leninistă nu-i orfană, ea are părinţi, unchi, verişori, ba chiar şi străbunici.
    Astăzi, într-o lume fluctuantă, ne este foarte greu să înţelegem latura psihologică a imensei catastrofe numită PRIMUL RĂZBOI MONDIAL. Atunci s-au prăbuşit toate valorile unanim acceptate şi NIMENI NU A MAI CREZUT ÎN NIMIC. În locul lor s-a instalat un peisaj mai sinistru decît no man’s land-ul dintre liniile de luptă, cel arat de obuze şi împănat cu muribunzi.

    Strălucitul istoric francez, profesorul Jacques Le Goff (deşi medievist) spune unele lucruri esenţiale:
    Războiul din 1914-1918 a reprezentat intrarea dezastruoasă în acest secol tragic. Nu numai din cauza înfiorătoarei dîre de morţi şi devastări pe care a lăsat-o în urmă, nu numai din cauza nedreptăţilor, frustrărilor şi germenilor de noi războaie pe care, după eşecul Păcii de la Versailles, acesta le-a lăsat moştenire europenilor şi altor popoare… dar şi din cauză că a dat naştere unei culturi a doliului, unei culturi a războiului, unei culturi a urii şi barbariei. Războiul din 1914-1918 a produs şi răspîndit în lume ororile şi nevrozele distrugătoare ale secolului XX. Tocmai acest lucru – şi numai acesta – a fost Marele Război.
    …În sfîrşit, istoricii ştiu că un eveniment, oricît de important ar fi , nu se naşte şi nici nu moare dintr-o dată: vine de departe şi se prelungeşte în timp.

    Şi totuşi nu spune destule. CE vine de departe şi se prelungeşte în timp ? CE virus mortal a săpat la bază codul genetic al “trufaşei citadele” (apud Barbara Tuchman) care domina autoritar întreaga lume la 1900 ? CARE “viciu ascuns în material” a zvîrlit puternicul Occident în abis ?
    Iniţial mi s-a părut că vina Claselor Conducătoare care “nu au putut evita dezastrul, deci nu şi-au îndeplinit datoria” se relevă printr-un fel de orbire sau inadecvare în faţa provocărilor istoriei recente ― revoluţia tehnico-ştiinţifică şi irumperea maselor pe scena politicii. În Cap.07-5 afirmam: elitele anului 1900 credeau că cele învăţate de la greci şi romani erau suficiente pentru noul secol. În limbaj matematic am putea spune că erau doar necesare, NU ŞI SUFICIENTE.
    DAR NU ! Propria-mi concluzie NU E SUFICIENTĂ. Ceva mult mai general şi insidios a ronţăit magnifica idee izvodită de Homer şi cultivată apoi cu pasiune de marile spirite europene. În fond ce vroia „poetul orb al celor 7 cetăţi” cînd îl lăuda pe Hector la fel de tare ca şi pe Ahile ? Simplu: SĂ NU MINTĂ şi, mai ales, să nu SE mintă pe sine. Să nu-l considere pe duşmanul troian drept un gunoi doar fiindcă este duşman. Că nici lui nu-i lipseşte demnitatea şi vitejia, la fel ca aheilor. Că de fapt războiul NU este o simplă acţiune de deratizare, ci o competiţie.
    Acest adevăr apare ca fiind mult mai important decît însăşi existenţa (problematică) a războiului troian în sine şi a personajelor adiacente. El lăsa deschisă poarta către un viitor în care eroii vor deveni campioni întrecîndu-se doar în iscusinţe, fără tăiere în săbii. Fără sînge, fără morţi. Inventînd sportul grecii chiar au pus în practică ideea, nereuşind să abolească masacrele, dar măcar îngrădindu-le.
    Ce au făcut în schimb Clasele Conducătoare europene A.D. 1900 ? Acei străluciţi „de”, „von”, „of” „ot” îmbibaţi cu Tucidide, Xenofon, Tacit şi, desigur, Homer ? Exact pe dos ! S-au minţit pe ei însuşi într-un delir generalizat şi i-au minţit pe toţi pentru a-şi crea „concentrarea mentală” necesară „stării de partizanat absolut” despre care vorbeşte Pamfletul Partidului Laburist britanic în capitolul 01. Fiindcă, vezi Doamne, războiul trebuie purtat fǎrǎ scrupule, fǎrǎ remuşcǎri, fǎrǎ regrete. I-au transfigurat pe inamici în monştri, balauri, viermi, gîndaci. Adică în tot ce poate fi mai scîrbos pentru ca proprii subiecţi să uite de monstruozitatea tranşeelor pestilenţiale, a noroiului amestecat cu şobolani descompuşi şi cu trupurile rănite, schilodite, moarte sau agonizante, mîncate de păduchi, sfîrtecate de mitraliere, arse de gaze.

    Pentru ce ?

    Pentru petecele de pămînt Alsacia-Lorena ? Pentru revenirea crucii pravoslavnice pe Hagia Sofia ? Pentru „mica Belgie” zdrobită de „huni” ?
    NU ! Nici vorbă. Aşa cum spune Hannah Arendt „şi-au siluit memoria pentru a o face să creadă propriile minciuni ”. Adică nişte fantasme la fel de vagi ca şi „onoarea nereperată” a „fidelului” Menelaos abandonat de „curviştina” Elena. Genialul Homer a sublimat expediţia unor piraţi ordinari într-o epopee grandioasă ― Clasele Conducătoare europene au înjosit (şi) frazeologia homerică pentru disimularea subumanelor resentimente ce le încingeau creierii. Un veritabil bal al vampirilor mascaţi în amoraşi ! O, sărman poet antic-vetust: ce ştia el despre „interesele superioare” ale statelor moderne ?
    Cu privire la Grande Guerre ceea ce vine de departe şi se prelungeşte în timp este chiar MINCIUNA instituţionalizată. Soljeniţin ţine o dizertaţie completă despre această plagă imensă a spiritului uman (Nu trăiţi în minciună !), dar el vorbeşte din postura unui subiect al totalitarismului stalinist. Ce Stalin conducea despotic vreo ţară europeană la 1914 ? Nici un Stalin ― exclusiv persoane fine, culte, elegante, nişte de, von, of, ot. Şi atunci CINE vroia război ? Ne explică un ziarist anonim în New York Times din 1912:

    Răspunsul trebuie găsit în cancelariile Europei, printre persoanele ce, de prea multă vreme, se joacă cu vieţile oamenilor ca şi cu pionii unui joc de şah, care au ajuns atît de prinşi în mrejele formulelor şi jargonului diplomaţiei încît nu mai sînt conştienţi de crudele realităţi cu care jonglează.

    Mărturie de epocă irefutabilă ! Iată că sistemul „dublei gîndiri” (conceptualizat de Orwell în 1984) este anterior comunismului ― şi încă la vîrful celor mai civilizate naţiuni ! Maşinăria de îndesat cîrnaţi propagandistici fiind deja bine rodată, Lenin a preluat-o din mers schimbînd doar umplutura pe gustul noilor vremi.
    Nu trăiţi în minciună ! Dacă încrederea este începutul tuturor lucrurilor atunci MINCIUNA GENERALIZATĂ aduce neîncrederea şi sfîrşitul.

    Din punct de vedere conceptual, putem numi adevăr ceea ce nu putem schimba; din punct de vedere metaforic, el este pămîntul pe care stăm şi cerul ce se întinde deasupra noastră. (tot Hannah Arendt, pag.274). Este ÎNCREDEREA că la pasul următor nu ne vom prăbuşi în abis.

    Aceeaşi autoare (nota bene – evreică poloneză de cultură germană) mai spune că numai pe un astfel de pămînt şi numai sub un astfel de cer putem trăi bucuria şi satisfacţia ce apar din faptul de a fi în compania semenilor noştri, din a acţiona împreună şi de a apărea în public, din a ne integra în lume prin cuvînt şi faptă, dobîndindu-ne astfel identitatea personală.

    A contrario: dominaţi de sumbra bănuială că nimic nu este adevărat, vom vieţui într-un cinism total, într-un vast pustiu spiritual pîrjolit de otrava minciunii.
    14.12.2011

  5. Merită, pesemne, tatuate aici (sub ferparul critic despre Hobsbawm) câteva rânduri dintr-o scrisoare trimisă de Pasternak surorii sale Josephine, în care expeditorul își ia distanță față de impetuozitatea ideologică a prietenilor Maiakovski și Aseiev:

    They don’t in any way measure up to their exalted calling. In fact, they’ve fallen short of it but – difficult as it is for me to understand – a modern sophist might say that these last years have actually demanded a reduction in conscience and feeling in the name of greater intelligibility. Yet now the very spirit of the times demands great, courageous purity. And these men are ruled by trivial routine. Subjectively, they’re sincere and conscientious. But I find it increasingly difficult to take into account the personal aspect of their convictions. I’m not out on my own – people treat me well. But all that only holds good up to a point. It seems to me that I’ve reached that point.

  6. Nu pot spune nimic în plus care să aibă acuitatea acestor fraze ale Dvs. :

    „Citind avalansa de efluvii encomiastice la adresa unui spirit eminamente fals publicate in aceste zile, ma intreb daca nu riscam sa ne pierdem criteriile decisive care ne fac sa distingem in[tre] Bine si opusul sau.”
    şi
    „Nu a fost un socialist radical, cum sustine necrologul BBC, ci un comunist. Diferenta s-a tradus, in secolul XX, in plutoane de executie.”

  7. Daca eu indemn un individ la comiterea unei infractiuni, atunci raspund solidar cu faptasul, iar Hobsbawm moare bine-mersi, inconjurat de acceasi umanitate pe care o voia distrusa, imi arata ca logica nu-i cea mai tare parte a mintii umane. Si ca unii, victime de-ale lui, stau la priveghi in loc sa spuna „bine c-o plecat, cin’ dracu’ l-o adus”, imi spune ca Hobsbawm a reusit.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Vladimir Tismaneanu
Vladimir Tismaneanuhttp://tismaneanu.wordpress.com/
Vladimir Tismaneanu locuieste la Washington, este profesor de stiinte politice la Universitatea Maryland. Este autorul a numeroase carti intre care "The Devil in History: Communism, Fascism, and Some Lessons of the Twentieth Century" (University of California Press, 2012), "Lumea secreta a nomenclaturii" (Humanitas, 2012), "Despre comunism. Destinul unei religii politice", "Arheologia terorii", "Irepetabilul trecut", "Naufragiul Utopiei", "Stalinism pentru eternitate. O istorie politica a comunismului romanesc", "Fantasmele salvarii", "Fantoma lui Gheorghiu-Dej", "Democratie si memorie" si "Reinventarea politicului. Europa de Est de la Stalin la Havel". Este editor a numeroase volume intre care "Stalinism Revisited", "The Promises of 1968", "Revolutiile din 1989" si "Anatomia resentimentului". Coordonator al colectiilor "Zeitgeist" (Humanitas) si "Constelatii" (Curtea Veche). Co-editor, impreuna cu Dorin Dobrincu si Cristian Vasile, al "Raportului Final al Comisiei Prezidentiale pentru analiza dictaturiii comuniste din Romania" (Humanitas, 2007). Co-editor, impreuna cu Bogdan Cristian Iacob, al volumului "The End and the Beginning: The Revolutions of 1989 and the Resurgence of History" (Central European University Press, 2012). Co-autor, impreuna cu Mircea Mihaies, al volumelor "Vecinii lui Franz Kafka", "Balul mascat", "Incet, spre Europa", "Schelete in dulap", "Cortina de ceata" si "O tranzitie mai lunga decat veacul. Romania dupa Ceausescu". Editor, intre 1998 si 2004, al trimestrialului "East European Politics and Societies" (in prezent membru al Comitetului Editorial). Articolele si studiile sale au aparut in "International Affairs" (Chatham House), "Wall Street Journal", "Wolrld Affairs", "Society", "Orbis", "Telos", "Partisan Review", "Agora", "East European Reporter", "Kontinent", "The New Republic", "New York Times", "Times Literary Supplement", "Philadelphia Inquirer", "Gazeta Wyborcza", "Rzeczpospolita", "Contemporary European History", "Dilema Veche", "Orizont", "Apostrof", "Idei in Dialog" , "22", "Washington Post", "Verso", "Journal of Democracy", "Human Rights Review", "Kritika", "Village Literary Supplement" etc. Din 2006, detine o rubrica saptamanala in cadrul Senatului "Evenimentului Zilei". Colaborator permanent, incepand din 1983, al postului de radio "Europa Libera" si al altor radiouri occidentale. Director al Centrului pentru Studierea Societatilor Post-comuniste la Universitatea Maryland. In 2006 a fost presedintele Comisiei Prezidentiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din Romania. Intre februarie 2010 si mai 2012, Presedinte al Consiliului Stiintific al Institutului pentru Investigarea Crimelor Comunismului si Memoria Exilului Romanesc (IICCMER). Doctor Honoris Causa al Universitatii de Vest din Timisoara si al SNSPA. Comentariile si opiniile publicate aici sunt ale mele si nu reprezinta o opinie a Universitatii Maryland.

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro