Etica revoltei si a rezistenţei: Albert Camus, Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca

Când se vorbeşte despre “trădarea intelectualilor”, se uită adeseori că au existat intelectuali care nu au trădat. În urmă cu cinci decenii, la 4 ianuarie 1960, înceta din viaţă, într-un tragic şi absurd accident de automobil, Albert Camus. Îmi revine în memorie o frază a autorului “Omului revoltat”, de fapt un principiu director menit să avertizeze împotriva radicalismelor utopice: “Nici unul dintre relele pe care totalitarismul pretinde că le remediază nu este mai rău decât totalitarismul însuşi”. Camus a rupt cu Sartre tocmai pentru că nu putea capitula în faţa ofensivei totalitare. Nu accepta să închidă ochii numai pentru “a nu aduce apă la moară”, refren obsesiv în autojustificările variilor tovaraşi de drum. Spre deosebire de Sartre, Frederic Jeanson, Simone de Beauvoir ori Maurice Merleau-Ponty, spre a-i numi doar pe aceştia, Camus nu a avut motive să roşească în momentul în care, în februarie 1956, urmaşul lui Stalin, Nikita Hruşciov denunţa “cultul personalităţii”, în fapt un sistem criminal de la momentul întemeierii sale. Pentru Camus, ororile totalitare, Dachau şi Kolyma, făceau parte dintr-o unică monstruozitate, aceea născută din utopia ingineriei sociale absolute, a Palatului de Cristal menit să justifice Marea Teroare şi Kristallnacht-ul valpurgic. Nimeni nu a diagnosticat mai precis decât autorul „Ciumei” genealogia şi consecinţele demonismului nihilist al veacului XX.

Albert Camus fost scriitorul care a dat măsura demnităţii umane în secolul lagărelor de concentrare, al camerelor de gazare, al gropilor comune, al Auschwitz-ului, al Katyn-ului şi al Gulagului. Pentru Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca, dispariţia lui Camus, un gânditor pe care îl iubeau şi cu care se identificau graţie curajului de a rămâne fidel adevărului, a fost o cumplită lovitură. Se adevereau cuvintele lui Malraux: “Moartea transformă viaţa în destin”. Ştirile din România erau devastatoare, speranţa unei revederi cu mama Monicăi (întemniţată pentru refuzul de a colabora cu tirania) se stinsese, totalitarismul domnea nestingherit la Bucureşti. Spre a relua titlul unui roman de Victor Serge, „il faisait minuit dans le siècle…” (era miez de noapte in veac)

Niciodată nu mi-au şi nu ne-au lipsit atât de mult Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca. Aş fi vrut să vorbesc cu ei despre biografia lui Arthur Koestler de Michael Scammell, recent aparută, carte care ar trebui tradusă cât mai repede în limba română. Dar şi despre situaţia morală a intelectualilor la acest ceas istoric. Cineva se întreba acum câteva luni ce-ar fi spus Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca despre mineriadele din presă, despre resurecţia fantomelor ceauşismului şi despre campaniile pervers-virulente menite a împiedica şi  a denigra condamnarea comunismului. Pentru cei doi intelectuali critici de orientare civic-liberală, anticomunismul nu a fost o “iluzie”.  Îmi pot lesne închipui ce-ar fi scris pe acest subiect. O ştiu şi cei care, cu lejeritate morală, propagă această idee falsă. Pentru anticomunism, ca şi pentru antifascism, s-a murit. Cred că dacă citim atent „Etica neuitării” (Humanitas, 2008) răspunsul este cât se poate de limpede: amnezia este o fugă de responsabilitate, deci este opusul unei libertăţi autentice. În „Fenomenul Piteşti”, Virgil Ierunca o cita pe Nadejda Mandelştam pentru care ,,Problema de căpetenie este de a învinge amnezia. Trebuie ca totul să se plătească, altfel nu există viitor.” Iar în „Trecut-au anii” găsim această notă de jurnal din 5 ianuarie 1960, deci la o zi după aflarea veştii cutremurătoare despre moartea autorului „Mitului lui Sisif”: “Camus era pentru mine cel care făcea din literatură o paranteză pentru a se instala în acea zonă a conştiinţei unde cuvântul mărturiseşte prin arsură.” Virgil Ierunca subscria la cuvintele lui Jean Grenier, profesorul şi prietenul lui Camus, potrivit căruia, viaţa şi opera marelui romancier şi moralist a dat cel mai bun răspuns întrebării nietzscheene: “Cine e nobil?”

Pentru Virgil Ierunca şi Monica Lovinescu, ca şi pentru Orwell, Camus, Soljeniţîn ori Nadejda Mandelştam, distincţiile dintre victimă şi călău, dintre bine şi rău erau decisive, nu puteau fi pierdute în ceaţa unei abulice uitări. Memoria devine astfel spaţiu al salvării, al re-cunoaşterii şi al rezistenţei. Memoria nu este un teritoriu neutru, victimele sunt prezente acolo tocmai pentru a împiedica echivalenţele cinice. “Vom fi cimitirele ambulante ale prietenilor noştri asasinaţi”, scria Manès Sperber, un intelectual admirat de Monica Lovinescu. În remarcabilul eseu „Noica şi utopia recunoaşterii” din revista „Apostrof” (nr.12/2009), Marta Petreu examinează cu subtilitate teme precum iertarea, mila, expiaţiunea. Faimoasa invitaţie a lui Noica de a ne ruga pentru Marx, pentru cei care au imaginat ori au comis Răul, notează Marta Petreu, a provocat interogaţia critică Monicăi Lovinescu care scria: “Cum să te rogi pentru fratele-călău, fără să participi la schingiuirea victimei?” O întrebare ce subîntinde problematica unei justiţii morale care nu poate concepe reconcilierea în absenţa căinţei.

Cititorii interesaţi de subiect pot afla mai multe de pe blogul meu:

http://tismaneanu.wordpress.com

• articol aparut pe site-ul Literatura de Azi