Home » Cultura »Societate/Life » Citesti:

Federaţia maghiară pentru drepturile omului şi revoluţia română

Marius Mioc noiembrie 18, 2015 Cultura, Societate/Life
10 comentarii 1,615 Vizualizari

Cartea lui Arpad Szoczi – „Timişoara. Adevărata poveste despre revoluţia română” (editura Partium, Oradea 2014; au apărut şi ediţii în limbile engleză şi maghiară; conform spuselor autorului ediţia în română e mai recentă şi cuprinde ultimele actualizări) este de fapt o carte despre acţiunile organizaţiei americano-canadiene numită Federaţia Maghiară pentru Drepturile Omului, întreprinse împotriva regimului ceauşist, printre care cea mai importantă a fost pregătirea interviului cu Laszlo Tokes care a fost prezentat la televiziunea maghiară în 24 iulie 1989. Interviul a contribuit la consolidarea şi popularizarea statutului de dizident a lui Laszlo Tokes, indirect contribuind astfel şi la izbucnirea revoluţiei române.

Autorul însuşi, născut în Canada într-o familie mixtă maghiaro-germană, a fost activist al Federaţiei Maghiare pentru Drepturile Omului, deci cunoaşte bine subiectul asupra căruia scrie. Alt activist al respectivei organizaţii a fost Istvan Tokes, fratele lui Laszlo Tokes.

Pe același subiect ca și cartea autorul a realizat și un film – „Umbra lui Dracula – adevărata istorie din spatele revoluției române” (linc), cu care în 2010 a primit premiul „Cel mai bun producător de film documentar” la Festivalul Ungar de Filme. Filmul a fost deja prezentat la televiziuni din Ungaria, Canada, Polonia și Spania. În România, filmul a putut fi văzut la Timișoara în decembrie 2009, la aniversarea a 20 de ani de la revoluție (linc).

Deşi în carte se vorbeşte foarte mult despre Laszlo Tokes, remarc că anumite acţiuni din dizidenţa dînsului nu sînt amintite, probabil fiindcă Federaţia Maghiară pentru Drepturile Omului nu a fost implicată în ele. Ni se spune cu lux de amănunte povestea interviului cu Laszlo Tokes difuzat în iulie 1989 la televiziunea maghiară, dar nu se spune nimic despre prima apariţie a lui Laszlo Tokes în mass-media de la Budapesta, care a fost în 28 mai 1989, cînd la radio Kossuth s-a prezentat scrisoarea lui Tokes legată de studenţii din trupa de teatru în limba maghiară „Thalia” cărora li se interzicea să mai activeze în trupă după ce participaseră la un spectacol organizat de biserica reformată condusă de Tokes.

Federaţia Maghiară pentru Drepturile Omului (FMDO) a fost înfiinţată în 1976 de Laszlo Hamos şi prima acţiune a acesteia a fost organizarea unei demonstraţii în faţa sediului Misiunii României la ONU împotriva „genocidului cultural din România”. Cu acelaşi scop a cumpărat o pagină întreagă în „New York Times” pentru un anunţ care denunţa politica României faţă de minorităţi şi cerea ca SUA să nu mai ofere regimului Ceauşescu statutul „naţiunii celei mai favorizate” (un statut pe care multe ţări îl aveau şi care însemna anumite avantaje comerciale). Articolul din New York Times a costat 12000 de dolari „care la vremea aceea era o mică avere” (pag. 38). Manifestaţia a strîns 2500 de participanţi şi a atras atenţia parlamentarului american Ed Koch (linc) (care avea să devină apoi primar al New Yorkului) care a făcut o interpelare pe acel subiect (guvernul român a dat un răspuns care s-a publicat în Washington Post, dar tipărit cu litere mici, greu de citit) (pag. 39-40).

În 1978, cînd Ceauşescu a vizitat SUA, FMDO a organizat demonstraţii împotriva lui peste tot unde a mers, cea mai mare demonstraţie fiind la New York, în faţa hotelului unde se cazase Ceauşescu (pag. 41). Ceauşescu ar fi poruncit omorîrea lui Hamos, scrie domnul Szoczi, invocînd informaţii confidenţiale pe care le-ar fi aflat de la un agent FBI sub acoperire pe care nu-l poate nominaliza, căci legea americană interzice deconspirarea agenţilor şi guvernul SUA ar putea lua măsuri împotriva domnului Szoczi dacă ar dezvălui această identitate (pag. 44). Cert este că după 4 luni a existat un atentat cu bombă neizbutit împotriva socrului lui Hamos, Ferenc Koreh, care era comentator la radio Europa Liberă dar în acelaşi timp era investigat de autorităţile americane ca presupus criminal de război nazist. Nu s-au găsit autorii atentatului (pag. 44). Acuzaţiile privind trecutul nazist a lui Koreh au provenit din surse româneşti (un ziar newyorkez de limbă română şi foarte probabil guvernul român) şi apăruseră după prima demonstraţie a FMDO din 1976. Autorităţile SUA intenţionau să înceapă un proces pentru retragerea cetăţeniei lui Koreh, dar nu s-a ajuns la asta căci acesta a murit (pag. 44-45).

În 1982, în Ardeal apărea o revistă samizdat în limba maghiară – „Contrapuncte”. Iniţiatorul revistei a fost Attila Ara Kovacs, iar alte persoane cu implicare puternică în această revistă clandestină au fost Geza Szocs, Karolyi Antal Toth şi soţia şi Andras Keszthelyi. Iniţial revista apărea în doar 5 exemplare bătute la maşina de scris cu indigo, mai apoi s-a izbutit scoaterea unui tiraj mai mare. Cu ajutorul FMDO, care crease un fel de reţea de informaţii despre ce se întîmplă în Ardeal, revista a fost însă popularizată. Ziare importante, precum Neue Zurcher Zeitung din Elveţia ori Franfurter Allgemeine Zeitung din Germania au preluat regulat articole din „Contrapuncte” (pag. 59). Revista respectivă a contribuit şi la schimbarea politicii postului de radio Europa Liberă. Acolo era obiceiul ca fiecare redacţie să se ocupe de propria ţară şi să nu se amestece în problemele altor ţări. Redacţia maghiară nu avea voie să se ocupe despre ce se întîmplă în Ardeal, adică în România. În numărul 7 din „Contrapuncte” a apărut un articol critic la adresa redacţiei maghiare a postului de radio Europa Liberă (care primea revista samizdat dar nu amintea despre ea în emisiuni). Atunci a fost o discuţie internă la Europa Liberă, la care a participat şi Noel Bernard, şeful redacţiei româneşti, în urma căreia s-a dat aprobarea să se amintească despre „Contrapuncte” şi de alte redacţii ale Europei Libere, iar departamentul maghiar al postului de radio a primit libertatea să pomenească în emisiuni despre minorităţile maghiare din alte ţări (nu doar România, ci şi Cehoslovacia) (pag. 63). Asta a deschis calea ca ulterior să se amintească şi la emisiunile maghiare ale Europei libere (nu numai la cele româneşti) despre Laszlo Tokes.

În „Contrapuncte” fusese publicat şi un articol de Laszlo Tokes (fără semnătură). Într-o declaraţie dată securităţii Tokes scrie că nu a ştiut că articolul său urma să apară în acea revistă nelegală (pag. 91). Faptul e confirmat după revoluţie de Geza Szocs care a luat articolul de la Laszlo Tokes dar nu i-a spus unde urma să-l publice: „Nu i-am spus. M-am gîndit că cu cît spun mai puţin oamenilor, cu atît scad şansele ca ei să spună ceva în cazul în care erau interogaţi. Eu am vrut să fiu cel responsabil în cazul în care am fi fost prinşi” (pag. 92).

Cei implicaţi în editarea revistei „Contrapuncte” au fost depistaţi de securitate. După mai multe luni de anchete li s-a spus că „România le iartă faptele comise, dar cazul poate fi redeschis oricînd dacă nu se vor comporta corespunzător”. Totuşi, iniţiatorului principal al revistei, Attila Ara Kovacs, i s-a pus în vedere să părăsească România, ceea ce acesta nu voia. Atunci securiştii i-au spus că îl vor duce ei pînă la graniţă, aşa că Kovacs a preferat să plece cu maşina părinţilor (pag. 83). Ajuns în Ungaria Attila Ara Kovacs a organizat apoi „Agenţia de Presă Maghiară din Transilvania”, care era în contact cu Laszlo Hamos şi FMDO şi care trimitea curieri în Ardeal pentru a afla ştiri despre situaţia din zonă. Este una din căile prin care s-au răspîndit apoi şi ştirile despre Laszlo Tokes (pag. 86-90). Ştirile „agenţiei de presă” ajungeau cel mai adesea la Europa Liberă.

În cazul soţilor Toth, care participaseră şi ei la editarea revistei şi ceruseră emigrarea în Ungaria, iniţial securitatea a făcut presiuni ca să-şi retragă cererea şi statul ungar a refuzat să-i accepte (pag. 83). Cu multă greutate au izbutit să primească accept de emigrare, dar nu s-au adaptat în Ungaria, n-au primit loc de muncă acceptabil, şi după un timp au reemigrat în Suedia, iar apoi în Canada (pag. 85).

Una din preocupările FMDO era anularea clauzei „naţiunii celei mai favorizate” pentru România. Grupul a depus mărturii „ale aprigei persecuţii antimaghiare” în 25 de ocazii diferite de-a lungul a 11 ani, în faţa a 2 subcomisii ale Congresului SUA, pentru realizarea acestui obiectiv (pag. 98). În 1984 a aderat şi Arpad Szoczi la această organizaţie. La Montreal filiala FMDO era condusă de Istvan Tokes, fratele lui Laszlo Tokes (pag. 103). În 1985, cînd Ceauşescu a fost în vizită la Montreal, FMDO a organizat o manifestaţie împotriva sa (pag. 104). Apoi a organizat o manifestaţie şi în capitala Ottawa, în faţa ambasadelor cehoslovacă şi română, pentru respectarea drepturilor maghiarilor din aceste ţări.

2 tineri membri ai FMDO, Georges Megyeri şi Joe Gaspar, au organizat o pătrundere prin efracţie în sediul Consulatului român din Montreal, unde credeau că vor găsi filmări de la manifestaţia FMDO împotriva regimului ceauşist. Au furat diferite documente din consulat, inclusiv o cutie cu simbol de material radioactiv pe ea şi în care se aflau de fapt prezervative. Au dus bunurile furate la Istvan Tokes, care a fost mirat cînd au venit la el noaptea, căci acţiunea celor doi tineri a fost o iniţiativă proprie, cu care conducerea FMDO nu îşi dăduse acordul. Bunurile au fost depozitate în garajul lui Istvan Tokes, apoi au fost predate poliţiei canadiene. Întîmplarea a stricat relaţia cu unii poliţişti canadieni, care au ajuns să-i considere pe activiştii FMDO „mai mult duşmani decît prieteni”. Celor doi tineri care pătrunseseră prin efracţie în sediul consulatului „li s-a dat să aleagă între a petrece jumătate de zi în închisoare, sau condamnarea la doi ani cu suspendare. Au ales-o pe cea din urmă” (pag. 105-109).

Printre cazurile popularizate de FMDO cu privire la regimul ceauşist este cel al preotului catolic Geza Palfi din Odorheiul Secuiesc, despre care se bănuieşte că a murit după ce a fost bătut la securitate. Cazul este amintit şi de fostul ambasador american în România, David Funderburk, într-o carte a sa. Autorităţile române au răspuns că preotul respectiv a murit de cancer şi era bolnav de multă vreme (pag. 121-122).

Altă preocupare a FMDO a fost împiedicarea contractului prin care canadienii au vîndut României reactoare CANDU pentru centrala nucleară de la Cernavodă. S-au organizat manifestaţii de stradă cu ajutorul diasporei maghiare din Canada, s-au tipărit şi împărţit pliante, s-a luat legătura cu mass-media. Istvan Tokes, şeful filialei Montreal a FMDO şi fratele lui Laszlo Tokes, explica la un post de radio canadian: „Diferenţa dintre România şi Africa de Sud este că în Africa de Sud poţi să ieşi pe străzi. În România deja au dispărut mii de oameni înainte de a putea ieşi pe străzi” (pag. 126). FMDO a angajat şi un expert care a investigat clauzele contractului legat de reactorul nuclear şi a tras concluzia că acesta e dezavantajos pentru partea canadiană, căci România voia să plătească reactoarele prin barter, cu (printre altele) căpşuni congelate. S-a tipărit şi o broşură care explică amănunţit cît de proastă este pentru canadieni afacerea cu România, dar nu s-a izbutit împiedicarea afacerii. Canadienii erau disperaţi să vîndă reactoarele, că nu mai avuseseră vînzări de reactoare nucleare de mult timp (pag. 138-141).

FMDO se ocupa şi de maghiarii din Cehoslovacia. A acţionat pentru eliberarea lui Miklos Durray, activist ungur din Cehoslovacia care fusese băgat la închisoare de autorităţile de acolo. În 1985 Durray a fost eliberat, la numai cîteva ore după ce FMDO organizase o manifestaţie în faţa ambasadei cehoslovace din Ottawa (pag. 131).

Filiala canadiană a FMDO a organizat manifestaţii şi în faţa ambasadei SUA şi a consulatelor americane din Canada, pentru a protesta la acordarea statutului de „naţiune favorizată” României. Unul din activiştii organizaţiei, Attila Turay, a făcut greva foamei, cu prilejul unei conferinţe pentru drepturile omului desfăşurate în capitala canadiană (pag. 133). Asemenea acţiuni au atras atenţia presei, care a început să scrie despre prigonirea maghiarilor din Ardeal. Arpad Szoczi a intrat într-o polemică în ziarul „Toronto Star” cu Tudor Bompa, român din Canada care scrisese un articol în care spunea că în România există 2754 grădiniţe, şcoli şi licee unde se predă în limba maghiară. Szoczi a arătat că datele folosite de Bompa provin dintr-o „broşură de propagandă a guvernului român care poartă titlul Adevărul despre problema naţională din România – o sursă la fel de fiabilă ca afirmaţia lui Ernst Zundel, care susţine că nu a existat niciodată un holocaust” (pag. 134-135).

La sfîrşitul anului 1986 ambasada României din Canada distribuise la diferite publicaţii o carte cu titlul „Teroarea hortisto-fascistă din Nord-Vestul Transilvaniei” (cartea a fost distribuită în traducere engleză şi franceză, dar ştiu că s-a tipărit şi o ediţie în româneşte – am citit-o). FMDO a angajat un expert care a tras concluzia că multe fotografii din carte sînt trucate, pe baza unor aspecte precum bandaje curate în mod uniform, umbre greşite, aceiaşi oameni folosiţi în poze diferite. Apoi a organizat o conferinţă de presă la care au fost prezente cele mai mari posturi de televiziune din Canada şi cotidiene importante, şi în care a demascat falsurile din acea carte. Deasemeni a făcut plîngere penală împotriva lui Emilian Rodean, ambasadorul României din Canada şi a lui Dumitru Bărbulescu, ataşat de presă al ambasadei, pentru distribuire de literatură care incită la ură etnică. Procuratura canadiană a răspuns că nu poate începe acţiune penală, căci „hortist” nu înseamnă neapărat maghiar, „nazist” nu înseamnă neapărat german, deci nu există un grup etnic identificabil împotriva căruia s-a incitat la ură. Totodată, nu se pot declara fotografiile ca trucate decît dacă se compară cu negativele, iar cererile procuraturii canadiene adresate ambasadei României şi editurii din Bucureşti care tipărise cartea, de a i se pune la dispoziţie negativele fotografiilor, au rămas fără răspuns. Cererea FMDO de expulzare a ambasadorului român nu a fost satisfăcută (pag. 141-143). „Canada nu a vrut să aibă probleme cu România. O situaţie care mai tîrziu a făcut de ruşine Canada”, este concluzia domnului Szoczi despre această afacere.

În 1988 Istvan Tokes a luat legătura şi cu ambasada sovietică din Canada, căci considera că „o schimbare în România nu ar fi putut fi posibilă fără sovietici”. Împreună cu o delegaţie de canadieni de obîrşie maghiară s-a dus la ambasadă ca să discute despre situaţia minorităţii maghiare din România. Sovieticii i-au ascultat şi prim-secretarul ambasadei, Andrei Chupin, le-a spus: „Consider că problema despre care discutaţi este o chestiune bilaterală Ungaria-România şi, desigur, ne-ar plăcea să fie soluţionată” (pag. 154).

Urmare a activităţilor sale din cadrul FMDO, domnul Szoczi a primit ameninţări telefonice şi i s-a pus o veveriţă moartă la uşa apartamentului (pag. 155-157).

FMDO era nemulţumită şi de guvernul Ungariei comuniste, care evita să ia poziţie în favoarea maghiarilor din ţările vecine şi era chiar ostil acestui tip de preocupări. „Guvernul Ungariei era poate un inamic mai mare pentru noi, în occident, decît cel al României (…). Am văzut cu ochii mei cum imigranţii din Ungaria erau şocaţi cînd veneau în vest în anii 1980 şi ne citeau relatările despre ce se petrecea în Transilvania. Spuneau că habar nu au avut. Presa maghiară nu publicase aproape nimic despre această situaţie” (pag. 164). Odată cu liberalizarea politică din Ungaria situaţia a început treptat să se schimbe. Un început al schimbării a fost demonstraţia de la Budapesta din 27 iunie 1988 (mediatizată în întreaga lume), cînd 50000 de participanţi printre care intelectuali de frunte din Ungaria au protestat faţă de tratamentul la care e supusă minoritatea maghiară din România (pag. 164).

În 1986 FMDO a primit o donaţie de 100000 de dolari şi apoi cîte 10000 de dolari pe lună de la contele Hans Heindrich Thyssen Bornemisza, afacere intermediată de contele Bela Teleki. Banii respectivi au oferit o siguranţă financiară organizaţiei (pag. 153).

Este descrisă şi situaţia lui Laszlo Tokes, care primise o slujbă de preot secundar la Timişoara, unde în fruntea parohiei se afla Leo Peuker. Autorul a studiat dosarul de la CNSAS a lui Leo Peuker. Deşi există acolo o hîrtie în care scrie că Peuker a fost de acord să furnizeze informaţii securităţii, nu a găsit nici o informaţie despre Laszlo Tokes. „Majoritatea informaţiilor este extrem de veche (…) Nu cred că Peuker a colaborat cu Securitatea” este concluzia domnului Szoczi (pag. 147).

Propria mea carte despre cazul Laszlo Tokes, publicată în 2002

Propria mea carte despre cazul Laszlo Tokes, publicată în 2002

După moartea lui Peuker, cînd Tokes a rămas singurul preot al bisericii din centrul Timişoarei, securitatea l-a contactat pe Jozsef Kabai, locatar al clădirii bisericii reformate, ca să informeze cu privire la Laszlo Tokes. Kabai era prieten cu Tokes şi a făcut joc dublu, adică i-a povestit lui Tokes ce i-a cerut securitatea şi deseori punea securitatea pe piste false. Domnul Szoczi a studiat dosarul de la CNSAS a lui Kabai şi a constatat că securiştii nu erau lămuriţi dacă să-l creadă ori nu – unii securişti îşi exprimau îndoieli cu privire la acesta. Însă, spune Kabai, niciodată securiştii nu l-au acuzat direct că ar fi minţit (pag. 169-171).

Cînd am făcut investigaţiile pentru propria mea carte despre cazul Tokes – „Revoluţia fără mistere. Începutul revoluţiei române. Cazul Laszlo Tokes” (editura Almanahul Banatului 2002), am discutat şi cu Kabai (care în treacăt fie zis a fost coleg de serviciu cu maică-mea). Declaraţia sa am publicat-o în carte. Concluziile mele despre activitatea lui Kabai sînt similare cu cele ale domnului Szoczi.

În 1988 la Geneva (Elveţia) ia fiinţă organizaţia „SOS Transilvania”, condusă în fapt de Eva Zabolai-Csemke, dar fiindcă ea lucra în cadrul ONU nu se putea implica oficial în asemenea organizaţie, risca să-şi piardă slujba. Şeful oficial al grupului a fost declarat stomatologul Paul Benczedi. Organizaţia a adunat mii de emigranţi maghiari la o demonstraţie la Strasburg, cu privire la România. Apoi a trecut la strîngerea de semnături pentru a determina ONU să înceapă o investigaţie oficială despre încălcarea drepturilor omului în România. Planul de distrugere a satelor a jucat un rol important în mobilizarea opiniei publice. S-au strîns 160000 de semnături pentru petiţia respectivă, inclusiv 40000 din Ungaria, după ce ziarul Magyar Nemzet a popularizat-o. Grupul lui Zabolai-Csemke a făcut lobby printre delegaţii ONU adunaţi la Geneva, a tradus documentaţie în engleză, franceză, spaniolă. În 9 martie 1989 ONU a votat să trimită în România o delegaţie care să investigheze situaţia drepturilor omului (pag. 206-211).

Istvan Tokes va lua legătura cu doi canadieni – Michel Clair şi Rejean Roy – pentru a face un interviu cu fratele său din Timişoara. Michel Clair fusese politician din partidul separatist francofon al Quebecului care avusese şi funcţii în guvernul regional, iar Roy era jurnalist. Au făcut plan cum să pătrundă în România – separat, Clair cu o maşină închiriată venind din Ungaria şi Roy cu avionul la Bucureşti, şi de acolo cu trenul la Timişoara. Trebuiau să facă interviu nu numai cu Laszlo Tokes la Timişoara, ci şi cu tatăl acestuia, Istvan Tokes din Cluj, şi cu scriitorul Andras Suto din Tîrgu Mureş. Urmau să aibă 2 camere TV cu care să înregistreze simultan, avînd astfel cîte 2 copii ale interviurilor filmate din unghiuri diferite. Au socotit că aveau nevoie pentru toată operaţiunea de 8000 de dolari. Numai 5000 de dolari erau asiguraţi de un producător TV din Montreal şi alţi 1000 se puteau strînge de la comunitatea maghiară din Montreal. Laszlo Hamos, şeful FMDO din New York, nu voia să dea bani nepărîndu-i-se realizabilă ideea interviului. Atunci Istvan Tokes a apelat disperat la Arpad Szoczi să facă rost de restul de bani trebuincioşi. Szoczi a izbutit să-l convingă pe Hamos după o lungă convorbire telefonică să finanţeze operaţiunea şi a mai strîns nişte bani cu ajutorul tatălui său. Astfel s-a asigurat bugetul „misiunii secrete” (pag. 193-195).

În 19 martie 1989 Rejean Roy şi tălmaciul său Peter Deak ajung separat la biserica lui Laszlo Tokes, care era plină pînă la refuz datorită celor vreo 400 de oameni veniţi la slujba duminicală (pe vremea fostului preot, Leo Peuker, nu veneau decît vreo 30 de enoriaşi). Laszlo Tokes, care fusese informat de venirea lor, le strecoară un bilet că interviul să fie a 2-a zi la ora 10. Din arhivele CNSAS consultate de autor nu reiese că Securitatea ar fi observat acest schimb de mesaje. Seara s-au întîlnit la hotel Continental cu ceilalţi doi participanţi la „misiune” – Clair şi Bela Gazdag.

A 2-a zi s-a realizat interviul, în mansarda corului bisericii, loc în care Tokes considera că nu există microfoane ale securităţii (pag. 222). Radu Tinu i-a spus autorului că a ascultat la difuzor tot ce se întîmpla, dar Tokes consideră că securitatea vrea să se creadă că nimeni nu-i putea păcăli, dar lucrurile nu stăteau chiar aşa (pag. 227). Din lipsă de timp, la întrebările în engleză Tokes răspundea în maghiară, fără să se mai facă traducerea, care urma să fie făcută ulterior, la Montreal. Peter Deak şi Bela Gazdag au luat fiecare cîte o pereche de casete ale interviului şi au plecat separat din biserică.

Deak a plecat cu trenul din Timişoara. Studiase cum se fac controalele la graniţă – întîi venea un grănicer care verifica un compartiment din tavanul vagonului, apoi altul care verifica bagajele pasagerilor. După ce primul grănicer a făcut verificarea tavanului, Deak a scos casetele din bagaj şi le-a pus în compartimentul din tavan, iar cînd al doilea grănicer i-a verificat bagajul n-a găsit nimic. Astfel a trecut cu bine casetele peste graniţă.

Gazdag a plecat cu maşina spre Cluj, unde era plănuit interviul cu Istvan Tokes, tatăl lui Laszlo.

Clair şi Roy au plecat spre Cluj cu maşina închiriată a lui Clair. La Cluj au fost reţinuţi de securitate şi li s-a pus în vedere fie să accepte un ghid care să le arate oraşul, fie să părăsească România. Au vrut totuşi să meargă la Tîrgu Mureş, unde aveau plănuit interviul cu Andras Suto, dar securitatea le-a oprit maşina şi le-a spus să meargă spre graniţă. Au mers într-acolo cu maşina securităţii după ei. Pe drum şi-au amintit că, deşi nu aveau caseta cu interviul lui Tokes la ei, după interviu mai filmaseră cîteva cadre şi caseta respectivă rămăsese în aparatul de filmat. Aparatul era în portbagaj, nu puteau opri să scoată caseta că maşina securităţii era după ei. Au ajuns la graniţă, unde au fost interogaţi vreo 2 ore despre ce caută în România. La sfîrşitul interogatoriului li s-a cerut să arate şi camera de filmat. Chiar atunci, dintr-o cabină de alături, unde era interogată o femeie care vorbise într-o limbă slavă, femeia respectivă a început să ţipe şi să facă scandal. Cel care îi interoga s-a dus să vadă ce e cu femeia aia şi i-a spus unui subaltern să verifice caseta. „Roy a jucat atunci foarte calculat. Îl măsurase din priviri pe subalternul din încăpere, dîndu-şi seama că era destul de înapoiat şi needucat – spre deosebire de omul care îl interogase pe Roy în limba sa maternă. Şi-a dat seama că subalternul nu mai manevrase vreo cameră pînă atunci. ‘Aşa că am luat camera şi în loc să apăs REWIND [derulare înapoi] am apăsat FAST FORWARD [derulare repede înainte] şi am spus Okay, noi sîntem gata, tu eşti gata? Okay, play! Şi uau, ce purici frumoşi!’. Tot ce a văzut ofiţerul român au fost purici, ca atunci cînd pui o casetă neînregistrată. Nici o secvenţă cu Laszlo Tokes, Peter Deak şi ceilalţi” (pag. 236).

În arhiva CNSAS autorul a găsit un raport al ofiţerului care i-a interogat pe Clair şi Roy. Acesta pretinde că a găsit la cei doi canadieni „3 casete video înregistrate cu aspecte pozitive şi negative din locurile prin care au trecut” şi că acestea au fost „şterse şi voalate, făcîndu-se probe, după care casetele le-au fost restituite”. Raportul este mincinos (pag. 241).

Cel de-al doilea set de casete ajunsese la Jozsef Botos, care le-a ascuns în chiloţi. La graniţă i s-a făcut şi control corporal, l-au pipăit pe corp, pe picioare, dar la chiloţi nu l-au pipăit, şi astfel a trecut graniţa cu bine.

După ce izbutiseră să scoată casetele interviului cu Laszlo Tokes din România, Clair şi Roy au avut surpriza să constate că nimeni nu e interesat de interviu. Au încercat la Televiziunea Maghiară, la un producător CBC din Toronto, la ramura franceză a radio Canada, la Tele-Quebec, apoi prin Hamos de la New York au contactat ABC, CBS, NBC, CNN, apoi CTV din Canada. Nici măcar producătorul care le dăduse 5000 de dolari pentru echipamente nu era interesat şi nu părea deranjat că a pierdut banii. „Cine e Tokes? Unde e România? Cui îi pasă?”, „Cum putem noi explica oamenilor din Quebec ce se petrece în Transilvania? Poate Dracula? Dar Tokes – nu. Dracula – da, dar Tokes nu”, sînt reacţii cu care s-au confruntat (pag. 251-252). Cînd aproape se resemnaseră, Rejean Roy a primit un telefon de la Alajos Chrudinak de la emisiunea de investigaţii Panorama a televiziunii maghiare, care i-a cerut interviul. În 20 iulie casetele au ajuns la Chrudinak şi imediat televiziunea maghiară a început să facă reclamă cu interviul pe care îl va difuza. În 24 iulie l-au difuzat (pag. 253). După acel interviu, „în presa maghiară s-a întors foaia, în ceea ce priveşte România. S-au dus zilele de prietenie frăţească socialistă”, observa Istvan Tokes (pag. 260).

În Brazilia trăia un milionar ungur originar din Ardeal – Istvan Zolcsak – care-şi făcuse scopul de a lupta pentru revenirea Transilvaniei la Ungaria. Din estimările fiicei sale, ar fi cheltuit vreo 3 milioane de dolari pentru această cauză, de-a lungul a 30 de ani (pag. 276). A înfiinţat Federaţia Internaţională Transilvania, care-l avea preşedinte pe Albert Wass (linc) (sinucis în 1998, la 90 de ani) – scriitor care în România e considerat criminal de război. Între Zolcsak şi alţi activişti maghiari din diasporă – de pildă Bela Teleki – existau dispute, căci Teleki nu susţinea revenirea Transilvaniei la Ungaria ci autonomia şi avea îndoieli faţă de afirmaţiile lui Zolcsak că în Transilvania ar trăi 3 milioane de unguri, considerînd că numărul lor e mai mic (pag. 267-268). Zolcsak nădăjduia la sprijin rusesc, considerînd, în 1975, că „reîntoarcerea Transilvaniei la Ungaria este astăzi o posibilitate mai realistă decît oricînd” (pag. 269). La campionatul mondial de fotbal din 1978 din Argentina, Zolcsak a aranjat ca la meciurile Ungariei să apară un grup de suporteri cu un afiş mare cu inscripţia „Transilvania este maghiară”. Afişul s-a văzut şi la transmisiile televizate şi a fost motivul pentru care televiziunea română a oprit la pauză transmisia meciului Italia-Ungaria şi n-a mai transmis alte meciuri ale Ungariei (pag. 273). Zolcsak a organizat multe alte acţiuni, cea mai importantă fiind trimiterea unui memoriu la Conferinţa pentru Securitate şi Cooperare în Europa de la Madrid, care s-a desfăşurat între 1980 şi 1983. În 1987 la întreprinderea milionarului a avut loc un atac armat în urma căruia au murit 5 oameni. Nici astăzi nu se ştie dacă a fost vorba de un jaf ori o încercare de asasinat politic la adresa patronului. Un nepot a lui Istvan Zolcsak din România a fost avertizat de securitate să-i spună unchiului său din Brazilia să înceteze că altfel poate avea un accident. În arhiva CNSAS autorul a găsit un dosar despre Zolcsak, în care apare un raport al unui agent care descrie casa acestuia şi obiceiurile sale zilnice. Raportul conţine însă şi multe fabulaţii, după cum a aflat autorul de la rudele lui Zolcsak cu care a stat de vorbă. Autorul l-a cunoscut pe Zolcsak în 1986 cînd a fost în Brazilia iar acesta i-a finanţat şederea acolo. Deasemeni Zolcsak dăduse bani şi pentru FMDO.

În 1996 Istvan Zolcsak a discutat cu Laszlo Tokes, aflat în turneu în America de Sud. Conform a 2 martori oculari cu care autorul a discutat, Zolcsak a spus: „Ar fi bine acum să luăm înapoi Transilvania bombardînd România”, iar Tokes a răspuns: „Uite, nu fă asta. Vino în Transilvania şi înfiinţează o companie, ca să poţi crea locuri de muncă” (pag. 279). Tot în 1996 Zolcsak a avut un atac cerebral major din care nu şi-a mai revenit pînă la moartea sa din 2006.

În 1987 eforturile FMDO de a obţine anularea de către SUA a statutului de naţiune favorizată pentru România începeau să dea roade, conform evoluţiilor din parlamentul american. La începutul lui 1988 Ceauşescu a hotărît să le-o ia înainte americanilor şi a anunţat el că renunţă la acest statut (pag. 288).

Tot în 1988 a ieşit la iveală planul regimului comunist de distrugere a satelor, considerat de FMDO ca fiind îndreptat spre desfiinţarea identităţii satelor maghiare. În 15 noiembrie 1988 s-au organizat manifestaţii în 37 de oraşe din 15 ţări împotriva acestui plan. Organizarea manifestaţiilor a fost făcută în mare parte de FMDO. Au participat şi unele grupuri româneşti, dar exista o lipsă de încredere reciprocă. Chiar şi prinţul Charles al Marii Britanii s-a implicat în această campanie, punînd la dispoziţie unul din birourile sale din centrul Londrei (pag. 289). Laszlo Tokes a susţinut şi el ideea colegului său Janos Molnar, ca la o conferinţă a protopopiatului reformat din Arad să se protesteze împotriva sistematizării satelor. 26 din cei 30 de preoţi prezenţi au susţinut protestul, care a fost primul din România împotriva planului de sistematizare a satelor. Mai apoi au protestat pe acest subiect Doina Cornea şi Mircea Dinescu (pag. 290).

Securitatea urzea diferite planuri de învrăjbire în anturajul lui Laszlo Tokes. Acesta a fost avertizat de „binevoitori” că preotul catolic timişorean Jozsef Haidu e informator al securităţii, în timp ce alţi binevoitori îi spuneau lui Haidu că Tokes lucrează pentru securitate. Autorul a văzut dosarul de la CNSAS a lui Hajdu şi nu a găsit dovezi de colaborare cu securitatea (pag. 291).

„Pe 8 iulie 1989 liderii Pactului de la Varşovia s-au întîlnit la Bucureşti. A fost o întîlnire scurtă şi drăguţă unde au existat două tabere: liberalii conduşi de Gorbaciov, cu liderii Ungariei, Poloniei, Cehoslovaciei, Bulgariei şi Statelor Baltice şi conservatorii înrăiţi: Ceauşescu din România şi Erich Honecker, liderul est-german”, scrie Arpad Szoczi (pag. 295). Foarte dubioasă afirmaţia, căci la acea vreme Statele Baltice nu erau independente şi nu puteau trimite la reuniunea Pactului de la Varşovia un lider diferit de Mihail Gorbaciov. Acest tip de scăpări arată o neglijenţă a autorului, care nu-şi verifică totdeauna informaţiile şi a mai uitat din realităţile vremii respective. Mă întreb cîtă încredere putem acorda altor informaţii despre politica internaţională pe care ni le oferă autorul, precum aceea că Ceauşescu şi Honecker voiau să-l convingă pe Gorbaciov să intervină în Polonia şi Ungaria, care ar fi trădat Pactul de la Varşovia. Fostul primministru ungur Miklos Nemeth i-a spus asta autorului, pretinzînd că Gorbaciov i-ar fi arătat o scrisoare a lui Ceauşescu cu acest subiect. Cred că trebuie să aşteptăm ieşirea scrisorii la iveală din arhivele sovietice ori româneşti, înainte de a lua de bune asemenea afirmaţii.

Securitatea punea la cale tot felul de planuri pentru compromiterea lui Laszlo Tokes. Maiorul Radu Tinu a mărturisit că a propus să-i trimită lui Tokes o femeie, să-l pozeze cu respectiva şi apoi să trimită pozele la nevasta lui Tokes şi la bărbatul femeii, dar generalul Iulian Vlad n-a aprobat planul (pag. 297). În 5 octombrie 1989 Tokes i-a trimis o scrisoare lui Nicolae Ceauşescu în care i s-a plîns de acţiunile episcopului Laszlo Papp şi ale securităţii (pag. 299). N-a primit nici un răspuns.

ziarul chişinăuan „Tinerimea Moldovei” relatînd despre întîlnirea Bush-Gorbaciov de la Malta

ziarul chişinăuan "Tinerimea Moldovei" relatînd despre întîlnirea Bush-Gorbaciov de la Malta

În 1989 demnitarul maghiar Imre Pozsgay a făcut o vizită în Canada. FMDO a organizat pichete cu afişe în care guvernul maghiar era luat la rost pentru pasivitatea sa în problema maghiarilor din Ardeal (pag. 300). Totuşi, presa oficială din Ungaria a trecut sub tăcere acţiunile FMDO prin care se dorea punerea de presiune pe guvernul maghiar de a interveni în favoarea maghiarilor ardeleni. O reporteriţă unguroaică i-a spus lui Szoczi: „Vrei război? Asta vrei? (…) Este foarte uşor pentru tine, domnule Szoczi, să fii curajos aici în Canada şi să ne spui ce să facem. Pentru tine nu e nici un pericol, pentru noi este” (pag. 302).

„După Canada, Pozsgay a mers la Washigton pentru a se întîlni cu preşedintele Bush, pe 2 noiembrie. Asta era cu patru zile înainte de întîlnirea de la Malta dintre preşedintele american şi Gorbaciov”, mai scrie autorul (pag. 302). O nouă greşeală care arată carenţe de documentare, căci întîlnirea Bush-Gorbaciov de la Malta a fost în 2-3 decembrie 1989, deci la 30 de zile, nu la 4 zile după 2 noiembrie.

Miklos Nemeth i-a mărturisit autorului că după interviul cu Tokes de la Panorama s-a gîndit că acesta e în primejdie şi a trimis agenţi secreţi să-l urmărească şi ocrotească. Cînd Szoczi i-a relatat acest lucru lui Tokes acesta a fost foarte mirat (pag. 305).

Răspunsul oficial pe care l-am primit de la poliție, referitor la atacul din 2 noiembrie 1989 împotriva lui Tokes. L-am publicat în cartea mea „Revoluția fără mistere. Începutul revoluției române: cazul Laszlo Tokes”.

Răspunsul oficial pe care l-am primit de la poliție, referitor la atacul din 2 noiembrie 1989 împotriva lui Tokes. L-am publicat în cartea mea „Revoluția fără mistere”.

În 2 noiembrie 1989 Laszlo Tokes a fost atacat în locuinţă de 4 inşi înarmaţi cu cuţite. A avut noroc că se mai aflau doi musafiri la el care l-au ajutat în lupta cu atacatorii. Aceştia s-au retras după aproximativ un minut de luptă. După ce a făcut plîngere la miliţie, doi ofiţeri i-au spus că îl bănuiesc că şi-a înscenat singur atacul, iar apoi alţi doi ofiţeri au sugerat că episcopul Laszlo Papp ar fi pus la cale aceasta. În cartea sa Tokes a scris că deşi Laszlo Papp a făcut multe acţiuni împotriva sa, acesta nu trebuie asociat cu atacul armat.

În dosarul de la CNSAS a lui Tokes apare o scurtă menţiune că echipamentul de ascultare a înregistrat atacul, fără însă să rezulte că operaţiunea a fost plănuită de securitate (pag. 308). Cazul a rămas nerezolvat.

La tribunalul Timiş continua procesul în care episcopia reformată ceruse evacuarea lui Laszlo Tokes. Avocatul episcopiei a cerut amînarea cazului pentru a avea timp să se pregătească. Avocatul lui Tokes, Kincses Elod, crede că s-a dorit amînarea ca să nu apară în presa internaţională ştiri negative legate de Tokes înaintea congresului PCR (pag. 310). Apropo de asta, îmi amintesc ce-mi spunea în 2001 Ramiro Mancaş, avocatul episcopiei reformate din acel proces, declaraţie consemnată în cartea mea „Revoluţia fără mistere. Începutul revoluţiei române: cazul Laszlo Tokes” publicată în 2002 (pag. 60): „După ce am cerut amînarea judecăţii, am fost întrebat de tovarăşii din conducerea baroului pentru ce am făcut asta. Le-am spus că aştept să treacă Congresul PCR”.

În 3 decembrie 1989 episcopul Laszlo Papp, vicarul Zsigmont Borsi şi protopopul de Arad Jozsef Kovacs au vrut să-l oprească pe Tokes să ţină slujba, dar acesta i-a păcălit ajungînd la biserică înaintea lor şi începînd deja slujba (pag. 311). Ştiam că un asemenea incident, cînd Jozsef Kovacs de la Arad voise să ţină slujba în locul lui Tokes dar acesta a ajuns la biserică înaintea lui, s-a petrecut în 15 octombrie 1989. În arhiva procesului de la judecătorie există un document care aminteşte incidentul menţionînd data de 15 octombrie 1989. Să fie vorba de 2 incidente similare, la date diferite?

Autorul a cercetat şi arhivele serviciilor secrete maghiare. Din unul din documente reiese că România s-a plîns Ungariei că militari maghiari înarmaţi – 2 ofiţeri şi 5 soldaţi – au pătruns pe teritoriul românesc în 15 noiembrie 1989 dimineaţa (pag. 315). Alt document arată că la Floreşti, lîngă Cluj, s-au instalat rachete de obîrşie chinezească cu rază de acţiune de 500 kilometri, adică care ar fi putut lovi Budapesta ori centrala nucleară ungară de la Paks. Primministrul maghiar din acea vreme, Miklos Nemeth, i-a spus autorului că ştia de aceste rachete şi erau pregătiţi să le intercepteze la nevoie (pag. 315-316).

Arpad Szoczi a discutat şi cu Ceslav Ciobanu, tălmaciul lui Gorbaciov între 1987 şi 1991, azi profesor universitar în SUA. „Gorbaciov nu-l agrea pe dictatorul român (…) Gorbaciov i-a spus lui Ceauşescu: te voi critica. Dacă eu nu te critic cine altcineva să te critice? (…) Îmi amintesc cum a încercat Ceauşescu să îl convingă pe Gorbaciov să fie mai atent la propriile probleme din ţară şi nu la cele din alte ţări. Aşa că era clar că lui Ceauşescu îi era frică de perestroica şi glasnost” (pag. 317-318). La ultima întîlnire Gorbaciov-Ceauşescu, din 4 decembrie 1989, Ceauşescu a dorit să se întîlnească din nou cu Gorbaciov în ianuarie. „Ciobanu nu a fost prezent la ultima întîlnire dar colegul său da şi îşi aminteşte răspunsul lui Gorbaciov către Ceauşescu: Să vedem ce se va întîmpla în ianuarie”, scrie Szoczi (pag. 318).

În arhivele serviciului secret maghiar autorul a găsit un raport din 11 decembrie 1989 din care rezultă că locotenent Janos Buki l-a vizitat pe dizidentul maghiar din Ardeal Karoly Kiraly (fost demnitar PCR), cu care a discutat inclusiv posibilul rol pe care Kiraly ar putea să-l aibe într-un viitor guvern român. Acesta a spus că ar dori să ajute la îndrumarea maghiarilor transilvăneni (pag. 318-319).

Interesant raportul serviciului secret maghiar despre Kiraly, mai ales că după răsturnarea lui Ceauşescu Kiraly a fost vicepreşedinte al CFSN şi a prezidat comisia pentru minorităţi naţionale a acelui organism. Ar fi fost interesante şi nişte rapoarte ale serviciului secret maghiar despre Laszlo Tokes, dar domnul Szoczi nu pomeneşte de ele, deşi a scris că Miklos Nemeth i-a spus că serviciul secret maghiar a avut agenţi care urmăreau ce se întîmplă cu Tokes.

Somația primită de Tokes de la executorul judecătoresc. Am publicat-o în cartea mea „Revoluția fără mistere. Începutul revoluției române: cazul Laszlo Tokes”

Somația primită de Tokes de la executorul judecătoresc. Am publicat-o în cartea mea „Revoluția fără mistere. Începutul revoluției române: cazul Laszlo Tokes”

Sînt descrise apoi evenimentele cunoscute – faptul că Tokes a primit somaţie să evacueze locuinţa pînă în 15 decembrie 1989 şi în 10 decembrie a anunţat acest lucru enoriaşilor, la slujba duminicală. În 15 decembrie s-a adunat mulţimea în faţa casei. Au apărut şi doi membri ai ambasadei SUA – Dennis Curry şi Aggie Kuperman. Miliţienii au încercat să-i oprească pe americani să intre la Tokes dar acesta a ieşit în casa scărilor şi au putut discuta pe scurt. Apoi americanii s-au dus la hotel Continental, unde discuţiile lor au fost înregistrate de securitate, după spusele maiorului Radu Tinu.

Mulţimea devenea imprevizibilă, unii considerau că în casa soţilor Tokes se aflau securişti şi au cerut să verifice asta. Soţii Tokes erau speriaţi de „elemente dubioase în mulţime” şi de posibili „agenţi provocatori”. „Aceste personaje suspecte scandau sloganuri antiguvernamentale şi cel mai rău era că mulţimea voia să ne intre în casă”, i-a spus Laszlo Tokes autorului. Fosta soţie a pastorului, Edith Tokes (acum Joo) a relatat: „Eram extrem de agitată din cauza lor, pentru că erau mulţi oameni pe care nu-i cunoşteam. Au intrat să vadă ce facem şi dacă agenţii de securitate nu se ascundeau în casă. Totuşi, era înspăimîntător cu atît de multe feţe necunoscute, care ieşeau pe uşă şi se uitau mereu prin jur” (pag. 324).

Se pomeneşte apoi de venirea primarului Moţ, care a făgăduit că va înlocui geamurile sparte de la casa lui Tokes şi va trimite un medic care să-i examineze soţia însărcinată. Medicul trimis de autorităţi a încercat să o convingă pe doamna Tokes să meargă la spital, ceea ce era probabil o încercare de a o separa de soţ (pag. 326).

Cartea nu intră în prea multe amănunte privind desfăşurarea propriu-zisă a revoluţiei, concentrîndu-se mai mult pe soarta familiei Tokes, care a fost deportată la Mineu.

În capitolul „Ungaria acţionează” (pag. 327) autorul redă afirmaţiile ministrului ungar al apărării, Ferenc Karpati, din cartea acestuia „Fără nici un foc de armă”: „Armata română şi alte forţe s-au angajat într-o luptă asiduă cu securitatea. Pentru a urmări îndeaproape acţiunile securităţii, armata Ungariei a montat dispozitive speciale de ascultare în zona graniţei cu România. În acest fel am putut să localizăm exact unde se afla securitatea. Iar utilizînd aceste informaţii am putut să lichidăm bazele securităţii”.

Care-s bazele alea ale Securităţii pe care le-a lichidat armata ungară în decembrie 1989?, mă întreb acum, la 26 de ani de la evenimente. Ori o fi fost armata română cea care le-a lichidat, cu ajutorul informaţiilor primite de la unguri?, căci domnul Szoczi adaugă: „Informaţiile i-au fost transmise generalului Victor Stănculescu, cu care maghiarii susţin că aveau o relaţie specială. Nemeth merge şi mai departe: ‘Karpati şi Stănculescu (generalul român care a primit ordinul de a stîrpi rebeliunea) erau în legătură permanentă prin intermediul unei linii telefonice speciale, pusă la dispoziţie de Serviciul Militar Secret al Ungariei’. De fapt, uneori vorbeau din oră în oră. (…) La centrul de comandă tehnicieni şi agenţi ascultau conversaţiile telefonice ale securităţii, cu ajutorul unor translatori români, care erau cu ei. ‘Cînd securitatea vorbea la telefon’, spune Nemeth, ‘şi dădeau ordine sau făceau schimb de informaţii, noi auzeam tot. Nu că îi urmăream prin satelit, ca să aflăm unde se află. Dar puteam să le ascultăm convorbirile şi să ne dăm seama ce fac şi unde se află’. Aceste informaţii i-au fost transmise generalului Stănculescu, pentru ca oamenii lui să poată urmări securitatea”.

Din tot ce e scris în acest capitol, cît și din ceea ce a spus autorul la lansarea cărții de la Timișoara (linc), unde l-am întrebat special ca să lămuresc acest aspect, aceste acțiuni ale armatei maghiare de colaborare cu Victor Stănculescu pentru „lichidarea bazelor securității” au avut loc după 22 decembrie 1989, cînd Stănculescu se declarase de partea revoluției și pretindea că luptă cu teroriștii. În aceste condiții, inserarea capitolului „Ungaria acționează” în cartea domnului Szoczi după capitolul „Sîmbătă 16 decembrie 1989” și înainte de capitolul „Duminică 17 decembrie 1989 și Mineu” mi se pare manipulare.

Sînt mai multe întrebări care le ridică „relația specială” pe care ungurii ar fi avut-o cu Stănculescu (Szoczi povestește că la întruniri bilaterale ungurii au observat că Stănculescu își ia notițe înainte ca tălmaciul să facă traducerea, de unde au dedus că Stănculescu înțelege ungurește). Ce a făcut Stănculescu cu informațiile primite de la armata maghiară despre „ce fac și unde se află” teroriștii? Oare armata română nu avea echipamente de ascultare cu care să intercepteze conversațiile telefonice ale securității, că era nevoie de ajutorul ungurilor? Parcă securitatea s-a subordonat armatei după răsturnarea lui Ceaușescu iar ofițeri ai armatei au intrat în sediile securității.

Ieșind puțin din cadrul cărții domnului Szoczi, îmi amintesc că un cetățean american preocupat de România mi-a povestit că și serviciile secrete americane au monitorizat în decembrie 1989 evenimentele din România și au interceptat conversații ale presupușilor teroriști. În curînd se va împlini răstimpul legal prevăzut de legea americană după care aceste interceptări vor fi desecretizate. Probabil vor fi desecretizate degeaba, căci nu vor interesa pe aproape nimeni, așa cum nu prea au interesat miile de documente desecretizate despre decembrie 1989 care se află chiar aici în România. Noi avem puzderie de ziariști și politicieni care pretind că sînt interesați de aflarea adevărului despre revoluție, se smiorcăie că nu există acces la documente dar nu fac nici un efort de a cere și studia acele documente.

Sînt relatate și peripețiile din satul Mineu ale familiei Tokes. Autorul a călătorit acolo și a stat de vorbă cu săteni membri ai comunității reformate din sat. Laszlo Tokes a fost supus la diferite interogatorii, cu amenințări, dar fără bătaie. Din 21 decembrie, după ce la televizor s-a văzut că mitingul lui Ceaușescu de la București a fost tulburat, ofițerii au devenit mai prietenoși. I-au cerut să scrie o declarație că s-au purtat corect cu el, că au respectat legea, apoi a fost invitat la cină la secția de poliție, unde i s-a servit o „friptură la grătar foarte gustoasă”. Polițiștii care fuseseră aduși să păzească familia Tokes au dispărut brusc, părăsindu-și și armele în barăcile improvizate. „Era vorba de o fugă, nu de o mișcare organizată, în care întîi îți aduni lucrurile și apoi pleci” (pag. 341).

Ceaușescu a fugit cu elicopterul dar a fost prins la Tîrgoviște. Fostul primministru ungar Miklos Nemeth i-a spus autorului că Ceaușeștii nu au putut să fugă din țară datorită supravegherii pe care armata maghiară o realiza cu echipamentele de ascultare, prin care aflau ce trebuiau să facă românii ca să ajungă la Ceaușescu (pag. 342). Nemeth i-a oferit lui Stănculescu un tren plin cu ajutoare umanitare și un tren plin cu armament și muniție. Cel din urmă a fost refuzat de Stănculescu. „Ceea ce îi trebuia lui [Stănculescu] era de fapt informație – unde se afla securitatea. Așa că ajutoarele au plecat. Armamentul nu”, a declarat Nemeth (pag. 345).

Scriam după condamnarea lui Stănculescu că, în legătură cu revoluția, a mai rămas o problemă de lămurit: teroriștii de după 22 decembrie 1989 (linc). Ținînd seama de cele scrise de domnul Szoczi, despre armata maghiară care intercepta convorbirile teroriștilor și oferea informații lui Stănculescu, mă gîndesc că Parchetul, care de 26 de ani tot caută teroriștii din 1989 și nu-i găsește, ar fi trebuit să ceară oficial armatei maghiare să comunice ce convorbiri a interceptat în decembrie 1989 pe teritoriul României și ce informări a transmis generalului Stănculescu. Audierea ca martor a lui Miklos Nemeth ar fi putut fi de folos.

Căderea lui Ceaușescu a stîrnit în rîndul unor politicieni ai Forumului Democratic Maghiar ideea de intervenție în Transilvania. În 23 decembrie Gyorgy Szabad, Lajos Fur și Zoltan Biro s-au dus la ministrul apărării Ferenc Karpati. Acesta scria în cartea sa „Fără nici un foc de armă”: „Sugestia lor fusese de fapt ca Guvernul Ungariei să trimită un convoi de unități voluntare anti-tero, care să fie folosite de Frontul Salvării Naționale” (pag. 346). Gyorgy Jenei, consilier al primministrului Miklos Nemeth a povestit autorului că s-a dus din partea primului ministru să discute cu politicienii din Forumul Democratic Maghiar. La sediul organizației, pe perete, era o hartă a Ungariei Mari, de dinainte de Trianon. Jenei povestește: „Am fost foarte la obiect, spunîndu-le că nu va exista nici o recîștigare a Transilvaniei. Le-am spus că moartea unui singur maghiar ar fi prea mult. Și așa s-a încheiat. Erau iresponsabili, pentru că cei din Transilvania ar fi plătit cu viața. Ideea trupelor de voluntari era de asemeni nerealistă. În primul rînd, acei voluntari ar fi necesitat trei luni de antrenament. E ca și cum ai trimite cruciazi neantrenați, care ar fi masacrați de otomani” (pag. 347).

Laszlo Tokes devenise membru în Consiliul Frontului Salvării Naționale și a fost invitat la București. S-a dus acolo în 27 decembrie, iar la întoarcere trenul în care era a fost atacat. Varga (însoțitorul lui Tokes) „spunea că a auzit trei focuri de armă cînd trecea prin Sinaia, noaptea. El și-a amintit că soldații erau gata să riposteze, dar atacul s-a încheiat la fel de neprevăzut precum a început” (pag. 350).

În ajunul Anului Nou soții Tokes se aflau la Mineu și au primit vești că ar urma să fie atacați. „Soldații au ordonat „stingerea” pentru tot satul” își amintește Iuliu Pop din Mineu (pag. 350). Edith Tokes era îngrozită: „Credeam că voi muri în acel Ajun de An Nou. Nu credeam că vom supraviețui. Eram peste măsură de îngrijorată că se va trage și vor muri oameni”. Cînd unii au început să cînte, Edith i-a întrebat: „Ați înnebunit? Pot să dea buzna aici în orice moment!”. Uitîndu-se pe fereastră au văzut că sătenii veniseră cu mașini și căruțe, cu unelte agricole pe post de arme, și înconjuraseră casa în care stăteau soții Tokes, ca să-i apere. Nu a existat însă nici un atac (pag. 351).

Fostul primministru ungar Miklos Nemeth – o sursă în care Arpad Szoczi are multă încredere, dar mie îmi miroase a politician care înflorește și-și arogă merite nereale ori a membru în clubul celor fraieriți de Stănculescu – i-a spus autorului că o unitate de securitate era cît pe ce să-i atace pe soții Tokes. Atunci l-a rugat pe ministrul apărării Karpati să intre în legătură cu Stănculescu. „Oamenii lui au verificat informația și pe la miezul nopții am primit un telefon, cum că opriseră Securitatea cu aproximativ jumătate de oră înainte ca aceștia să acționeze. Securitatea era pe urmele familiei Tokes, care a scăpat la mustață, cu jumătate de oră. Datorită acestei misiuni militare Tokeșii sînt în viață. Dacă toate acestea nu s-ar fi întîmplat, Tokeșii ar fi fost lichidați. E aproape o certitudine” (pag. 351). Mă întreb totuși, ce ar fi rezolvat securitatea omorîndu-i pe soții Tokes în 31 decembrie 1989, la 6 zile după moartea soților Ceaușescu?

De menționat că autorul a dorit să discute și cu Stănculescu, dar închisoarea în care fostul general era cazat la acea vreme i-a refuzat cererea.

Arpad Szoczi a studiat și arhivele securității de la CNSAS, mai ales cu privire la membri ai minorității maghiare. Unul dintre cei mai importanți informatori ai securității a fost soțul uneia din surorile lui Tokes (pag. 357), divorțat după revoluție. Acesta locuiește acum în Ungaria și autorul se întreabă cum de îl lasă autoritățile maghiare să locuiască acolo cînd se știe că a lucrat pentru securitatea română. Alt informator al Securității a fost Istvan Szocs (pag. 361), tatăl lui Geza Szocs, cel care avusese un rol important în editarea revistei samizdat „Contrapuncte”. Peter Heltai, devenit celebru în Ungaria cînd ajunsese șef al știrilor de la televiziunea maghiară, a dat și el informări Securității, iar cînd s-a aflat a fost scandal în Ungaria și Heltai a trebuit să demisioneze. Autorul a studiat dosarul de la CNSAS a lui Heltai și consideră că informațiile date de acesta au fost inofensive (pag. 370).

În capitolul „Conspirații, conspirații peste tot”, autorul își exprimă părerea că Uniunea Sovietică s-a implicat activ în revoluția română, și își bizuie opinia pe 3 fapte (pag. 373):

1. Statisticile din România arată că în 1989 în țară se afla un număr dublu de cetățeni sovietici, față de cei care vizitaseră țara cu un an înainte
2. Forțele speciale au prins un grup de soldați sovietici care, îmbrăcați în civil peste hainele militare, voiau să intre în România. I-au trimis înapoi în Iugoslavia.
3. În Timișoara există nouă morminte fără nume, între cele 109 ale celor care au murit în luptele din Timișoara în timpul Revoluției Române. Pe fiecare piatră funerară e gravat „Erou necunoscut”. Cu toate acestea, avînd în vedere faptul că familiile, care pot dovedi că unul (sau mai mulți) dintre cei dragi a murit în timpul confruntărilor, pot primi sume mari de bani și terenuri, de ce în peste 20 de ani nimeni nu a pretins recompensa pentru oricare dintre acești nouă eroi necunoscuți? Se poate dovedi cu un simplu test ADN.

Cercetare făcută de mine în 1991 despre turiştii străini din decembrie 1989 din Timişoara.

Cercetare făcută de mine în 1991 despre turiştii străini din decembrie 1989 din Timişoara.

Primul punct mi se pare nerelevant, dacă e vorba de statistici pe întreg anul 1989 și pe întreaga Românie, mai ales că statisticile referitoare doar la orașul Timișoara și la decembrie 1989 nu confirmă nimic neobișnuit despre numărul de cetățeni străini veniți în vizită. Liberalizarea lui Gorbaciov, care nu a fost un fenomen brusc ci s-a dezvoltat treptat, cu diferențe între diferite părți ale URSS (de pildă, în RSS Moldovenească gorbaciovismul a învins abia în noiembrie 1989 – linc) a făcut ca pentru mulți cetățeni sovietici să fie mai lesne de dobîndit aprobarea de a călători în străinătate și a dus la o creștere generală a activității turistice a cetățenilor sovietici, fără nici o legătură cu România. Cel de-al doilea punct mi se pare născocit, n-am auzit pînă acum de nici un fel de grup de soldați sovietici care au fost trimiși înapoi în Iugoslavia și nici autoritățile iugoslave nu cunosc să fi afirmat că au avut soldați sovietici pe teritoriul lor. A existat însă un grup de turiști sovietici care voia să se întoarcă în URSS venind din Iugoslavia, prin România, și asupra căruia s-a deschis focul de către militari români, la Brădești, lîngă Craiova, pentru că n-au oprit autoturismele la somație. Este unul din foarte multele cazuri din decembrie 1989 cînd s-a deschis focul asupra unor autoturisme care n-au oprit la baraje rutiere, rezultînd morți ori răniți, și care sînt enumerate în ordonanța Parchetului de clasare a dosarului revoluției (linc). Fără excepție, acestor cetățeni li s-a atribuit calitatea de victime, nu de teroriști. În 2015 Curtea Europeană a Drepturilor Omului a condamnat România pentru împușcarea acelor cetățeni sovietici nevinovați (linc). În ceea ce privește al treilea punct, nu știu de unde a luat domnul Szoczi numărul de 109 persoane „care au murit în luptele din Timișoara în timpul Revoluției române”. Numărul morților revoluției timișorene stabilit prin anchetele justiției este mai mic. Eu am publicat lista lor (linc). În diferite surse bibliografice a apărut un număr mai mare de morți ai revoluției din Timișoara, adăugîndu-se la listă persoane din județul Timiș ucise în revoluție în alte localități, persoane ucise la revoluție în teritoriul care era de competența Procuraturii Militare Timișoara, dar nu în orașul Timișoara, persoane moarte în decembrie 1989 dar în întîmplări care n-au legătură cu revoluția. În 1990, cînd s-a amenajat în cimitirul eroilor din Timișoara ansamblul monumental legat de revoluția din 1989, anchetele procuraturii nu erau finalizate. Existau la acea vreme 9 certificate medico-legale de constatare a morții referitoare la cadavre din grupul celor furate din spitalul județean și arse la crematoriu la care nu se stabilise cui aparțineau. De aceea în cimitirul eroilor s-au făcut 9 morminte simbolice pe care scrie „erou necunoscut”. Sînt doar morminte simbolice și nu morminte adevărate, nu e nimeni îngropat acolo, deci nu se poate face nici un fel de test ADN. Ulterior însă procuratura a identificat cui aparțin acele certificate care în 1990 erau nerevendicate. Există și problema dublei numărări – pe de o parte se numără ca mort în revoluție certificatul medico-legal care constată moartea unei persoane neidentificate, pe de altă parte există morți în revoluție la care nu s-a identificat nici un certificat medico-legal (fiind arși la crematoriu cadavrul lor a dispărut și nu mai poate nici un medic legist să emită un asemenea certificat), moartea fiind recunoscută prin hotărîre judecătorească conform decretului 32/1954. Cel mai probabil, acei morți în revoluție fără certificat medico-legal, declarați prin hotărîre judecătorească, corespund certificatelor medico-legale de deces nerevendicate. Sînt aspecte pe care le-am explicat în articolul meu mai vechi „Misterul” celor 40 de cadavre (linc). Procurorul Romeo Bălan, în cartea sa „Victimele revoluției”, a explicat amănunțit cum a decurs identificarea eroilor timișoreni incinerați la București (linc). În cimitirul eroilor din Timișoara, datorită neglijenței autorităților timișorene, au rămas cele 9 pietre simbolice de mormînt cu inscripția „erou neidentificat” deși ulterior s-au făcut identificări, și totodată unii eroi ai revoluției care au fost identificați mai tîrziu nu au piatră în acest cimitir. Pe de altă parte, cum se arată în cartea „Libertate te iubim, ori învingem ori murim!” (linc) editată de asociația „17 Decembrie” din Timișoara a răniților și familiilor îndoliate din revoluție, s-a făcut în cimitir piatră de erou al revoluției și pentru o persoană care a murit în decembrie 1989 într-un accident rutier.

Arpad Szoczi a vrut să ia legătura și cu Mihail Gorbaciov pentru a-l întreba despre revoluția română. I s-a răspuns de către secretarii acestuia că domnul Gorbaciov nu are timp pentru o întîlnire, dar să caute în cărțile publicate de Gorbaciov unde va găsi toate informațiile. Domnul Szoczi a urmat sfatul, a citit „cele mai multe” dintre cărțile lui Gorbaciov dar nu a găsit „nimic despre Ceaușescu sau ceea ce s-a întîmplat în timpul Revoluției” (pag. 374). A mai cerut informații de la ministrul rus de externe Serghei Lavrov, răspunsul primit fiind că acesta „nu fusese implicat atunci și nu ar fi în măsură să aducă vreo lămurire” (pag. 375). Atunci a încercat să afle informații indirect, de la una din sursele sale favorite – Miklos Nemeth. „Se spunea că Gorbaciov l-a dat jos pe Ceaușescu, pentru a se răzbuna pe el, dar nu aveam nici o dovadă pentru asta. De atunci, m-am întîlnit cu Gorbaciov de mai multe ori, dar nu l-am întrebat niciodată dacă ei s-au aflat în spatele evenimentelor. Am mai auzit că ei (KGB-ul) au fost și în Timișoara, dar pînă nu aud „da” de la Gorbaciov, nu pot nici să confirm, nici să neg”, i-a spus fostul primministru maghiar (pag. 375).

„Dacă nu ar fi fost nici o misiune secretă, nu ar fi fost nici un interviu TV cu Tokes, nici o scrisoare de la episcopul Bisericii Reformate pentru președintele Departamentului Cultelor, în care se recomandă ca Tokes să fie dat afară din cauza interviului, atunci – probabil – nu ar fi existat nici un ordin de evacuare pentru 15 decembrie, nici o adunare a congregației sale și a celor din jurul bisericii lui în acea zi, nici o confruntare, dar nici moarte și distrugere”, își exprimă părerea autorul (pag. 379).

Cartea domnului Arpad Szoczi aduce unele informații interesante, dar este exagerat să fie considerată „adevărata poveste despre revoluția română”. Eforturile de documentare ale autorului sînt impresionante – desfășurate în mai multe țări și continente – dar perspectiva este unilaterală. La paginile 388-389 ale cărții e dată o listă a persoanelor interviate în cursul scrierii cărții. Sînt 60 de persoane, majoritatea de naționalitate maghiară (unii, cu cetățenie română). Persoane de naționalitate (etnie) română trecute pe listă sînt doar 4 sau 5: Radu Tinu (securist care a avut în grijă cazul Tokes), Beloia Saul (alt securist timișorean, de fapt nu știu ce naționalitate are), Ivan Peter Chelu (informator al securității, prieten cu Geza Szocs), Dragoș Petrescu (președintele CNSAS) și Ceslav Ciobanu (tălmaciul lui Gorbaciov, bănuiesc cu obîrșii românești din Basarabia). În cuprinsul cărții mai povestește că a avut discuții cu Mircea Dinescu și Romeo Bălan. Sînt multe alte persoane care ar fi putut da informații relevante pentru „adevărata poveste a revoluției”, multe alte documente care explică evenimentele. Unele au fost deja publicate, dar autorul pare ignorant despre bogata literatură legată de decembrie 1989 care a fost publicată (asta poate fi și un avantaj, nu îi sînt induse anumite prejudecăți; rămîne doar cu prejudecățile proprii, de maghiar născut în Canada care și-a format părerile despre exotica și îndepărtata Românie din ceea ce a auzit de la emigranți unguri).

Mai citește:
Lansare carte: „Timișoara – Adevărata poveste despre Revoluția Română” de Arpad Szoczi
Impresii de la lansarea cărții „Timișoara. Adevărata poveste despre revoluția română” de Arpad Szoczi
Aniversarea revoluţiei la Timişoara. Invitaţi: Emil Constantinescu, Lech Walesa, Viktor Orban, Laszlo Tokes, Imre Pozsgay ş.a.
Cazul Laszlo Tokes (cercetări proprii ale mele – Marius Mioc)
– Interviu cu Laszlo Tokes în 2001. Playlist pe youtube cu tot interviul: http://www.youtube.com/view_play_list?p=5A3DA51FBE9684FE
Discuţiile preliminare ale interviului cu Laszlo Tokes (video)
Interviu cu Laszlo Tokes anul 2001 – partea 1 (video)
Laszlo Tokes: Nu mi-am putut închipui ca preot simplu reformat să lupt pentru eliberarea ţării de sub dictatură (video)
Cum a ajuns în 1989 interviul cu Laszlo Tokes la televiziunea maghiară (video)
Cazul Laszlo Tokes: moartea lui Erno Ujvarossy – crimă sau sinucidere?; agresiunea din noiembrie 1989 (documente, video)
Încercarea securităţii de a-l racola ca informator pe Laszlo Tokes (facsimile, video)
Cum au reacţionat alţii despre cazul Tokes (video)
Cazul Laszlo Tokes: Chitanţa de 20000 de lei şi ajutorul de la HEKS (deasemeni: înregistrare video cu explicaţiile lui Tokes)
Arestarea lui Laszlo Tokes şi semidetenţia de la Mineu (video)
Laszlo Tokes: S-a pretins că au apărut elicoptere şi pe cerul Mineului (video)
Cazul Laszlo Tokes: Şedinţa organizată de autorităţi pentru destituirea lui Tokes
Cazul Laszlo Tokes: cererea de evacuare şi sentinţa Judecătoriei Timişoara
Cazul Laszlo Tokes: Procesul verbal al şedinţei consiliului parohial reformat din 16 martie 1989
Trupa de teatru în limba maghiară „Thalia” şi securitatea română. „Încercarea lui Tokes Laszlo de a atrage sub influenţa sa unii tineri de naţionalitate maghiară a fost contracarată”
Aluzii la problemele familiale ale lui Laszlo Tokes din perioada 1988-1989, în arhiva parohiei reformate din Timişoara
Trupa de teatru Thalia – declaraţii video ale celor implicaţi
Caracterizarea lui Laszlo Tokes de către episcopul Laszlo Papp (14 august 1989)

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro



Currently there are "10 comments" on this Article:

  1. Decebal spune:

    Un articol instructiv, dupa parerea mea. Sunt curios ce fel de reactii va starni…

    Despre evenimentele din decembrie ’89, ca si despre personajele proeminente ale acelor zile ar trebui sa vorbim pe indelete abia dupa ce toate documentele referitoare la evenimente si la personaje vor fi desecretizate. Abia atunci am avea o sansa de a intelege cine slujea interesele cui si in ce fel. Am banuiala ca multi agenti straini misunau prin Romania, atunci si ca Ceausescu stia el ceva, cand amintea de “agenturili straine”. :)

    Ma gandesc ca anularea clauzei natiunii celei mai favorizate in anii ’70 ar fi lovit, in egala masura si in cetatenii romani de origine ungara ce traiau in R.S.R. Dar, probabil, prioritatile erau altele, in viziunea FMDO. Cumva ironic, astazi, cetatenii romani de origine ungara beneficiaza de “clauza nationalitatii celei mai favorizate de statul roman”, chiar si numai fiindca li se permite sa aiba un pseudo-partid etnic cu drepturi depline de partid politic. :)

    Respectul nu poate fi decat reciproc si respectul se castiga prin fapte, chiar si prin lucruri marunte.

    O buna prietena de-a mea este plecata in Spania, de vreo 15 ani de zile si s-a casatorit cu un spaniol. Desi ea nu are prieteni romani acolo, sotul ei a invatat limba romana si foloseste limba romana cand viziteaza Romania. Il respect pentru ca, exceptand accentul, vorbeste o romana foarte curata, mai curata decat a multor cetateni romani. E spaniol, nascut in Spania si are peste 45 de ani. Prin contrast, un cetatean roman (peste medie, ca intelect), nascut, crescut si educat in Romania, matur, isi pozeaza vacile pe o pajiste si intituleaza poza “Vacii mei”. :)

    (Tema articolului este, evident, serioasa, dar am gandit ca nu strica sa mai si zambim…)

    • mariusmioc spune:

      Domnule Decebal, sînt enorm de multe documente care au fost deja desecretizate.
      Numai Mărieş de la asociaţia 21 Decembrie spunea că a primit de la parchet 1 milion de file de documente.
      Problema e că aceste documente nu interesează pe aproape nimeni. Eu am mai manifestat interes, dar n-am timp să citesc toate documentele disponibile. În afară de mine mai cunosc o singură altă persoană interesată de ce spun aceste documente (şi aceea nu e Mărieş, care nu prea citeşte documentele pe care le-a primit dar face conferinţe de presă să prezinte informaţii despre revoluţie pe care i le-au susurat la ureche diverse persoane pe care nu le poate nominaliza)
      https://mariusmioc.wordpress.com/2010/12/10/o-dezvaluire-dubioasa-pretinsa-anulare-a-condamnarii-la-moarte-a-lui-ceausescu-explicatii-pe-care-asociatia-21-decembrie-le-datoreaza/
      Jurnaliştii bucureşteni nu ştiu decît să se smiorcăie că nu se află adevărul despre revoluţie dar nu fac nici un efort să-l afle. E ca în bancul cu Bulă care se roagă zilnic lui Dumnezeu să cîştige la loterie, pînă se enervează Dumnezeu şi îl întreabă: Băi, tu cînd ai de gînd să-ţi cumperi bilet la loterie?
      Cînd au de bifat că se interesează de revoluţie (de obicei la aniversări), jurnaliştii mai fac cîte un interviu în care Victor Stănculescu “rupe tăcerea” pentru a 127-a oară, sau dacă nu e Stănculescu e alt demnitar ceauşist, securist ori cel puţin informator al securităţii.

      • Decebal spune:

        Acesta este unul din motivele pentru care se secretizeaza documente pe perioade de zeci de ani: atunci cand pot fi consultate, nu mai intereseaza decat istoricii. :)
        Evident, este foarte greu sa parcurgi un milion de pagini, intr-o viata de om. Ar putea fi un “proiect” comun, pentru 10-20-30 de jurnalisti, care sa-si imparta aceste documente si sa “extraga aurul” din ele. Dar, din pacate, ideea de asociere are un renume prost, in Romania…
        E doar o banuiala, dar as putea sa pun pariu ca documentele cu adevarat relevante si importante sunt “secret de stat de importanta deosebita” si nu sunt accesibile oricui. De aceea, anumite personaje dorm linistite si viseaza frumos in limbi straine. :)

  2. Stefan Bragarea spune:

    Corectă recenzia, slăbuță cartea!

  3. dorin valeriu spune:

    Cat de serios poate fi un autor care ne spune ca in ’89, la o reuniune a Pactului de la Varsovia au participat reprezentanti ai Tarilor Baltice ?
    Am urmarit in vara acelui an interviul cu Tokes la “Panorama” lui Chrudinak. O revarsare de reprosuri, unele justificate (era un stat comunist in care oprimarea era generala), altele aberante , la adresa Statului Roman. Cum poti vorbi de “genocid cultural” cand Statul sustinea o intreaga retea scolara in limba maghiara, dela gradinita si pana la universitate , sase teatre si o opera, un cotidian “central” si unul judetean in toate judetele din Ardeal, un ansamblu de cantece si dansuri populare, reviste literare editate de Uniunea scriitorilor, cand anual apareau sute de titluri de carte si se mai si importau din Ungaria ? Sigur, s-ar fi putut mai bine si mai mult dar oare romanii si alte natii nu s-ar fi putut plange? In “interviu” minciunile cu caracter sovin si iredentist curg incontinent. Ce altceva poti spune la urmatoarea afirmatie (citez):
    “Au romanizat orasele noastre unguresti din Ardeal colonizand peste treimilioanesijumatate de romani adusi din Vechiul Regat”! ?Mai mult decat toata populatia urbana a Ardealului ! Sa razi, sa plangi ? Am vazut si interviul cu familia (extinsa)Tokes in care batranul patriarh de la Cluj indemna ca, asemenea sotiei sale, toate femeile maghiare din Ardeal sa faca sapte copii “si atunci Ardealul va redeveni unguresc”.
    Stiu de la bunicii si de la parintii mei, nascuti si traitori ani multi in Ungaria ca nu e o fericire sa fii minoritar .E o realitate pe care mare parte a minoritarilor traitori in Romania si-o asuma cu realism. Ca mai sunt “capete infierbantate” care se zbat in proiecte utopice ce incep, invariabil, printr-o propaganda agresiva si mincinoasa la adresa Romaniei si a romanilor e un fapt. Un fapt ce poate invenina atat relatiile interetnice din Romania cat si relatiile interstatale romano-maghiare.
    Ca loc de (si) mai bine este destul, nici o indoiala. Dar acolo se poate ajunge doar prin adevar, intelepciune, intelegere …

    • dusu spune:

      “Stiu de la bunicii si de la parintii mei, nascuti si traitori ani multi in Ungaria ca nu e o fericire sa fii minoritar .E o realitate pe care mare parte a minoritarilor traitori in Romania si-o asuma cu realism.”
      domnule; imi pare ca exprimarea dvs,sigur mai subtila, seamana cu opiniili majoritati rominilor noi:amu ii rindu nostru sa le o facem !
      vedeti domnilor(ma refer si la autor),de aia patria dvs va trece in viteza a doua,daca nu in marshalier
      Transilvania a fost iubita de frati de la Budapesta si de frati de la bucuresti;se pare ca dragostea mai mare a fost a fratilor regateni mai jmekeri, ce de curind isi luasera nume de romini.ce a cistigat Transilvania dupa anexare se vede azi

  4. abc spune:

    Din alta perspectiva.
    Exercitiu de empatie.
    Sa ne gandim la Romanii din Moldova Ucraina sau Timoc.
    Ar avea dreptul la…

    -Prezervarea limbii de comunicare si a obiceiurilor traditionale. ? Ma refer la asigurarea unui invatamant in limba materna, dreptul de a purta costumele traditionale, de a canta cantecele pe care inaintasii lor le cantau in diferite momente ale vietii….

    -Ar avea dreptul la un accesul egal la functiile administrative locale, regionale si nationale din institutii, inclusiv justitie, aparare?? Adica la angajare in armata, promovare in justitie criteriul vorbitor de limba romana sa nu fie unul care te blocheaza in ascensiunea pe posturi mai bune, daca ai competentele necesare(bineintelesa comunicarea in limbii oficiala a majoritatii este unul…)??

    -Ar avea dreptul la prefecti romani in regiuni cu peste 80 de procente vorbitori de limba romana, ar avea dreptul la primari care sa cunoasca familiile din localitate si necesitatile lor, ar avea dreptul sa spuna rugaciunile in limba preotului si cultului local??

    -Ar avea drepturi la fonduri care sa le permita intretinerea infrastructurii actuale, a unor monumente istorice(foste cladiri de primarii , statui a unor personalitati din trecut)…care fac referinta la o anumita identitate si un trecut comun unde candva minoritarii au fost majoritari. (Sa ne gandim la burgurile din Transilvania- Brasov,Sighisoara , Sibiu etc la castelele fostilor grofi, la vechile biserici, vechile sate ..in loc sa sfarseasca in grajduri pentru animale nu a fost mai buna strategia de a investi bani si le transforma in obiective turistice care aduc bani din exterior??)

    Eu cred personal ca romanii din exterior merita aceste lucruri, fara sa fie scuipati, injurati sau intimidati, blocati in ascensiunea profesionala, obligati sa-si renege identitatea, sa vorbeasca doar limba majoritatii.

    Si atunci, intrebare de ce maghiarii din Romania nu merita lucrul acesta??? De ce sa nu beneficieze de aceleasi drepturi si libertati individuale. De ce sa se forteze sa vorbeasca romaneste cu un prefect plantat de la capitala, care nu face un minim efort sa spuna buna ziua in limba maternala, care sustine superioritatea unei limbi in fata alteia.

    Chestiune de un simt si respect cred. Tot de bun simt si respect tine si invatarea limbii majoritatii si folosirea ei in contexte cand interlocutorul de buna credinta, in vizita, mentionez in vizita(nu o persoana care are intentia sa stea o perioada mai lunga) nu gaseste cuvintele in limba minoritatii.

    De ce romanii fac efortul de a invata limbile de circulatie internationala-engleza, franceza, germana sa spuna un hello, bonjour, dasvidania…dar rar extrem de rar fac efortul de a invata si spune asta lui Janos maghiarul sau Peter sasul cu care se vad de cel putin zece ori pe zi..in schimb invata injuraturile???

  5. mariusmioc spune:

    Mi s-a semnalat ce spunea într-o conferință de presă din decembrie 1989 col. Gyorgy Keleti, purtătorul de cuvînt al armatei maghiare, știre transmisă în 26 decembrie 1989 la radio Budapesta: „I would like to say that a progressive weaking of the Securitate has been experienced. We ourselves can see this, because our radio searching and locating units which were in Hungary a few days ago were monitoring broadcasts from 31 Securitate radio centers–yesterday 19, and today only 5. We of course put this data at the disposal of the Romanian military leadership”.
    https://romanianrevolutionofdecember1989.files.wordpress.com/2012/01/image06.jpg



Comenteaza:







Do NOT fill this !

Autor

Marius Mioc


Marius Mioc

Scriitor. In decembrie 1989 a participat la revoluţie. Prezent în 16 decembrie 1989 în mulţimea de lîngă casa pastorului Laszlo Tokes. Arestat în noaptea de 16/17 decembrie ... Citeste mai departe


MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

"Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel." - Mihai Maci

E randul tau

Că incompetența și corupția sînt legate, merg mînă în mînă, stau la aceeași masă, etc., ...

de: vintila mihailescu

la "Corupție sau incompetență?"

Cauta articole

decembrie 2016
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Noi    
 1234
567891011
12131415161718
19202122232425
262728293031  

Valentin Naumescu – Marile schimbari. Crize si perspective in politica internationala. Editie bibliofila

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

(An essay by Vladimir Tismaneanu and Marius Stan)