joi, martie 28, 2024

Femeile din Armata Roşie: eroine sau „neveste de campanie”? Cultul fake al veteranilor de război în fosta URSS

În epoca sentimentalistă şi post-adevăr pe care o trăim, e perfect de înţeles faima globală a Svetlanei Alexievici, jurnalistă şi scriitoare, premiul Nobel în 2015 în special pentru cartea din poză: o colecţie de mărturii la prima mână despre experienţa Războiului Mondial II aşa cum a fost trăit de femeile din Armata Roşie şi anexele acesteia (partizanii).

Metoda (istorie orală) şi conţinutul pun cartea în trend: subiectivitate (adevărul meu, adevărul tău…), puncte de vedere alternative, perspectiva de gender. Valid şi cu atât mai mult de apreciat cu cât a apărut în 1985, după meciuri cu cenzura sovietică, deoarece chiar sub Glasnost era greu de acceptat aşa deviere de la naraţiunea triumfalistă a “Marelui Război de Apărare a Patriei 1941-45” (MRAP), cu accent pe micro-istorii personale pline de dileme, absurdităţi, mizerii şi drame trăite de femeile combatant. Includerea pasajelor cenzurate în ‘85 dă seama de asta. Că ediţia română se vinde în supermarketuri la casă, lângă guma de mestecat, de unde am luat-o şi eu, e cumva tonic şi de bun augur pentru piaţa noastră de carte.

Pe de altă parte, cartea Svetlanei Alexievici e în sine un exponat în muzeul de istorie fake al regimurilor comuniste. Regăsim în ea ciozvârte zdravene din mitologia MRAP, de propagandă sovietică, toate teme cu relevanţă pentru politica şi cultura contemporană în statele fostei URSS. Chiar revizuit în libertate volumul are minusuri, pe lângă plusuri, care spun multe despre ce se întâmplă azi la Moscova, Kiev, Chişinău etc. Nu mă refer doar la istoria orală, metodă interesantă dar controversată, pentru că aplicată necritic poate pune în circulaţie puncte de vedere parţiale, viziuni fragmentare şi distorsionate ale faptelor istorice, aşa cum au adesea oamenii despre evenimentele prin care au trecut – cu alte cuvinte, fake news.

E vorba de mai mult decât atât: anume de perpetuarea, prin gura multor eroine de război, care îşi deschid sufletul Svetlanei Alexievici, a unor clişee retorice sau chiar bucăţi întregi de ideologie bolşevică hardcore. Suferinţele crâncene prin care a trecut populaţia sovietică după atacul forţelor Axei din vara lui ’41 sunt pe undeva trădate dacă rămân neexplicate în legătură cu cauza lor reală: uneori agresorii nazişti; alteori sistemul comunist însuşi, care lasă sistematic de izbelişte trupe şi civili atunci când dă de greu.

În plus, chestii precum cavalerismul fără cusur al ostaşilor sovietici faţă de camaradele lor femei (fete de 17-20 ani înrolate, multe voluntar) pe parcursul celor patru ani de front, în condiţii de mizerie greu de imaginat, ne testează din greu credulitatea. Doar una-două din zecile de mărturii din carte ridică un pic cortina asupra unui alt adevăr: ceea ce am numi azi “hărţuirile” frecvente şi realitatea neconvenabilă a “nevestelor de campanie”, documentată în lucrări de istorie convenţională, mai puţin subiectivă. Dar nu te aştepţi ca bunici veterane în vârstă de 60-70 de ani, cu pieptul plin de medalii şi însoţite de nepoţi la parada de 9 mai, să rememoreze aşa ceva în anul 1985, nu? Probabil ele nici măcar nu mint: mecanismele memoriei umane au această capacitate de a reţine selectiv doar ceea ce e în ton cu naraţiunea dominantă, strivitoare politic şi emoţional şi acceptabilă social, a 40 de ani de propagandă de stat în jurul MRAP.

La fel e cazul cu celelalte realităţi care subminează canonul, de asemenea întrevăzute ici-colo în mărturii, dar auto-cenzurate de intervievate: după ce războiul s-a încheiat în ’45, pe femeile Armatei Roşii nu le-au întâmpinat la întoarcerea acasă nici libertatea aşteptată, nici recunoştinţa sau fericirea personală. Ca şi bărbaţii care luptaseră pe front, au fost lăsate de izbelişte, fără joburi, fără raţii la alimente, fără locuinţe, pe care statul sovietic n-a fost niciodată în stare să le asigure.

De fapt organizaţiile de veterani au fost imediat interzise, fiind suspecte politic. Milioane de mari mutilaţi au fost stămutaţi în Nord, ca să fie mai puţin vizibili în marile oraşe. Alte milioane – priozonierii de război – se ştie deja că la întoarcere au aterizat direct în lagărele NKVD, deoarece Stalin era extrem de suspicios faţă de ruşii ce luaseră contact cu Vestul, chiar în prizonierat. (Amintirea  lui 1810-1815, când ofiţerii ruşi au adus din campanii europene idei de democratizare şi revoluţie anti-autoritară, nu-i dădea pace). Dar peste toate astea, femeile Armatei Roşii au suferit în plus blamul şi respingerea socială spontană şi sexistă, având imaginea de “muieri anormale” din moment ce s-au dus pe front şi au tras cu arma, pătate, cu care nimeni nu voia să aibă de a face. (Cum ne-ai adus pe cap aşa femeie, întreabă o mamă pe fiul ei întors de pe front, căsătorit acolo cu o camaradă? Nu te-ai gândit că ai două surori? Cine o să se mai apropie vreodată de ele?)

Cum reiese istoriile serioase, non-orale (Heller & Nekrich, 1986; Sixmith, 2011), vreo două decenii după încheierea războiului veteranii sovietici n-au fost în nici un caz figurile iconice de paradă care au devenit după aceea, în timpul lui Brejnev. Cât erau încă numeroşi şi în putere, foştii soldaţi (şi soldate) care luptaseră în Europa erau o sursă de nelinişte pentru regim: onoraţi la grămadă şi in abstracto la parăzile 1 Mai sau Octombrie/Noiembrie, dar suspectaţi, marginalizaţi şi ţinuţi în izolare individual, pentru că organizaţi puteau fi un nucleu de justificate proteste anti-regim.

Moda uncheşului şi bunicuţei cu pieptul plin de medalii, scoşi în faţă la evenimente în propaganda de stat, a apărut mai târziu. De fapt unii, precum femeia din poza alăturată, şi-au primit ultimele decoraţii abia în 1990, pe un nou val de propagandă. Resuscitarea imaginii sociale a veteranilor de război în URSS cu decalaj de decenii, adică începând de prin anii ’70, are trei cauze. Evident, pe măsură ce îmbătrâneau şi se împuţinau, nu mai erau atât de periculoşi politic, ci o legătură nostalgică a noilor generaţii cu o istorie pe care nu o trăiseră direct, deci manipulabilă în voie de regim.

În al doilea rând, Brejnev s-a ramolit destul de devreme în funcţie şi a dat el însuşi în boala decoraţiilor, cu care şi-a pavoazat pieptul, după ce s-a auto-promovat mareşal al URSS, deşi meritele lui în război erau minore. După exemplul său, a devenit de rigueur să umble lumea pe stradă cu felurite ordine militare pe haine civile, obicei bizar continuat până azi în ţări din fosta URSS. (Dacă decoraţiile sunt autentice sau cumpărate de prin târgurile de vechituri, e mai greu de spus, în special după 1991, după cum am aflat în timpul şederilor la Chişinău).

Dar cel mai important, nou-descoperita pioşenie pentru veterani a fost parte din virajul propagandistic mai amplu din anii ’70-’80, în epoca stagnării brejneviste. Pe măsură ce eşecul programului comunist devenea evident pentru toată lumea, cetăţenii blazaţi şi cinici nemaiputând fi minţiţi cu gogoşi ideologice despre ajungerea din urmă a Occidentului şi prosperitatea viitoare, maşinăria agit-prop a abandonat treptat imaginile anului 1917, cu bolşevism, realizări spectaculoase şi internaţionalism proletar, înlocuindu-le cu ruso-centrism şi retorica apărării patriei străbune asediate. Marxismul şi Marea Revoluţie Socialistă din Octombrie (un mare fake istoric) au fost lăsate discret deoparte; în locul lor au fost puse celălalt super-fake, Marele Război de Apărare a Patriei ’41-’45, şi temele naţionaliste veliko-ruse asociate cu el. Lupta de clasă a re-devenit luptă de rasă, cum fusese şi sub ţarism. Defilările de Octombrie Roşu au trecut in plan doi; la mare cinste a fost pusă Ziua Victoriei, adică 9 mai.

Legenda fondatoare şi legitimantă pentru regimul sovietic n-a mai fost revoluţia comunistă, ci “bătălia antifaşistă”, adică MRAP, cum fusese el botezat canonic de Stalin: cu asta s-au făcut de aici înainte filmele, cărţile, propaganda vizuală, campaniile de presă. Vladimir Putin nici n-a avut prea multe de schimbat după 1999, când a luat puterea: munca grea fusese deja făcută sub Brejnev. Azi, din Donbass până în Statele Baltice şi Caucaz, regimul lui Putin se luptă harnic cu “faşîstii” – morţi de 70 de ani.

Dilema fundamentală în legătură cu bunicuţele decorate din cartea Svetlanei Alexievici, aceste personaje ţinute douăzeci de ani sub obroc şi apoi scoase la lumină de regim pentru PR, se plasează sub tema mare “banalitatea răului”. Anume, e posibil ca oameni de treabă şi oneşti individual, dislocaţi din viaţa lor de cataclismul războiului şi dramele aduse asupra propriei familii, să devină ulterior, inconştient, ei înşişi unelte ale răului, sub forma unui regim mincinos şi criminal, pe care continuă să-l cauţioneze restul vieţii? Autoarea tace asupra subiectului.

Ce înseamnă “eroismul mişcării de partizani” – adică terorism sancţionabil conform convenţiei de la Geneva, încurajat iresponsabil de regimul sovietic în spatele frontului german, angajând adesea femei şi copii (vezi episodul în care o mamă era pusă să ducă muniţie în scutecele copilului, sau o fetiţă de şapte ani să introducă o bombă într-o casă), deşi valoarea militară a unor asemenea acţiuni a fost îndoielnică, în schimb riscurile create pentru civili au fost enorme, partizanii fiind priviţi uneori de ţărani cu aceeaşi spaimă ca şi ocupanţii germani? Ştim că Stalin nu dădea doi bani pe propria populaţie, dar măcar azi putem reflecta un pic asupra dilemei morale de a trimite adolescenţi să comită acte de terorism, sau continuăm glorificarea clişeistică a Zoiei Kosmodemianskaia, prin gura “gheroinelor”?

Cum pui în pagină declaraţii precum “l-am admirat mult pe tatăl meu, care a fost un comunist adevărat şi a luat parte la războiul contra culacilor” (i.e. chiaburi, adică colectivizarea sovietică manu militari, NA) şi le laşi ca atare, nu doar în 1985 dar şi în ediţiile ulterioare? Dar opinia că “am participat la eliberarea Letoniei şi Lituaniei” sau că tata luptase eroic în războiul din Finlanda – ca apoi să repeţi justificarea care apare cu obstinaţie la toate combatantele, anume că în luptă le mâna apărarea patriei de invadatorii nemţi, care n-aveau ce căuta pe acel pământ?

Sinceritatea şi “adevărul meu subiectiv” justifică orice? Cum ar fi fost primită o carte de interviuri cu foşti nazişti care au luptat pe front, presărată cu observaţii antisemite în limbaj de anii 30-40, incluse acolo şi necomentate de “istoric” pentru că ar exprima autentic “adevărul personal” aşa cum l-a trăit persoana X?

Oamenii oneşti şi de treabă, sau chiar cei care s-au comportat eroic în anumite situaţii, nu reflectează totdeauna corect asupra absurdităţilor şi contradicţiilor care le-au fost băgate în cap, ci le perpetuează. În asemenea cazuri, mai rămân ei glorioşi şi legitimi, ori le scade piedestalul? Experienţa lor de viaţă e “autentică” sau e de fapt un fake? E posibil ca un bunicuţ bun la suflet, care şi-a crescut nepoţii cu poveşti din război şi a mers după anii ‘70 la parăzile de 9 mai, să fi fost de fapt unealta răului absolut? Are vreo răspundere pentru asta? E orice istorie legitimă doar pentru că-i “a noastră”?

Mi-ar fi plăcut să găsesc în carte şi câteva vorbe despre subiectele astea spinoase, acum că tot se apropie finalul de august, când ne amintim şi de pactul Ribbentrop-Molotov; şi de puciul anti-Gorbaciov din 1991 care a dus la destrămarea URSS, atât de deplânsă azi de regimul de la Moscova; şi de evenimentele noastre din 1944; şi de sărbătoririle din Republica Moldova (independenţa şi limba). Germanii au avut tăria să se confrunte cu realităţile istorice neconvenabile şi să dezbată ce au trăit, de la anti-semitism până la relativizarea şi (zice-se) justificarea violurilor comise de Armata Roşie în Berlinul ocupat (vezi scandaloasa carte a Martei Hillers, după care s-a făcut recent filmul A Woman in Berlin). A explora cu adevărat perspectiva celuilalt cam asta înseamnă. În Europa de Est, e cale lungă până acolo; în Rusia călătoria nici n-a început.

Distribuie acest articol

46 COMENTARII

  1. Propaganda a fost și va fi, ea trebuie combătută mereu cu evidente și fapte, altfel rămâne ca ea sa creeze adevăr fals care se va perpetua în istorie. Trebuie repetat la nesfârșit ca MRAP nu a fost decât o făcătură să păcălească pe credulii ruși să devină carne de tun pentru o nomenclatură comunistă. În cazul Basarabiei, a Poloniei de est, a tărilor baltice și a Finlandei, rușii au „apărat” o patrie care a furat de la alte patrii teritoriile care nu trebuiau de fel „aparate” de rușii – sovietici, ele trebuiau lăsate națiunilor care nu au făcut decât într-adevăr să-și apere realele patrii cotropite. Rușii de azi, care se dau ca moștenesc URSS, moștenesc și evidenta înțelegere cu nemții înainte de război prin pactul Ribbentrop-Molotov, prin care s-au ajutat reciproc să-și împartă estul Europei. Ei se plâng că nemții le-au trădat înțelegerea. Era bine dacă nu o făceau? Și așa au ajuns sa sacrifice atâtea victime în Polonia și în celelalte tari mărginașe lor. Azi au pretenții în aceste teritorii, au armate nedorite acolo (Transnistria, Koningsberg, Karelia, Georgia) și încă pretind recunoștințe pentru o eliberare de propagandă care a adus peste cele dinainte și nenorocirea comunistă.

  2. Apropos de razboi si de rusi. In deceniul trecut tataul unui coleg german (mare montagnard) mi-a povestit ca s-a inrolat voluntar la 16 ani (trompandu-i cumva asupra varstei) in trupele germane de vanatori de munte. A cazut prizonier la rusi in Caucaz in 1943. A ajuns intr-un lagar de munca pentru prizonieri din Armenia unde era practic uin regim de exterminare, se practica canibalismul, etc. Cu ocazia unei betii muscalesti a gardienilor, un grup de prizonieri ce mai aveau cat de cat vlaga au reusit sa evadeze, au traverssat toata Amrenia socvietica si au ajuns in Turcia. Acolo au fost de asemenea internati intr-un lagar mizerabil, insa ala turcesc li se prea paradisul pe pamant pe langa cel rusesc.

    Dupa ce in anii ’50 URSS-ul in foame acuta de valuta a inceput sa primeasca turisti occidentali, fostul caporal a calatorit in fiecare an acolo. Nu il interesa sa vada nimic, ci doar sa se razbune pe tot ce indurase in lagarul sovietic. Nimic nu era mai reconforatant decat modul in care le suflau rusii in fund tuturor purtatorilor de valuta forte :)

    Spunea ca scena cea mai grotesca a fost la inceptul anilor ’60 la Soci. Plaja strainilor, curata, dotata cu sezlonguri, umbrele, chelneri cu manusi albe si tot soiul de produse exotice era despartita cu un gard de plaja sovietica, destul de murdara, unde se gasea doar ceva kvas si niste pepeni sparti si pe jumatate putreziti. Sezlongul lui era asezat aproape de gard si vorbea cat putea el de tare cu sotia lui, evident in limba germana. Rusii se adunasera mormaind indiganti la gard. Unul dintre ei a inceput sa vocifereze in ruseste ca nu de aia a luptat el in marele razboi pentru apararea patriei, unde a fost ranit si decorat cu nu stiu ce chelstie importanta, ca sa-i vada acum pe nazisti cum sunt tratati ca boierii in URSS, iar rusii ca mujicii tzarului. Niste tovarasi l-au insfacat de brate si s-au apucat sa-l traga de la gard in timp ce ala contiua sa zbiere cu ochii iesti din cap. Fostul caporal nazist a adunat toata rusa pe care o stia si a strigat ca si el e veteran de pe frontul de est si ca ridica paharul cu cocktail in cinstea veteranilor sovietici :)

    Spunea ca n-a crezut in gargara propagandei nmaziste despre supraomul german si subomul slav, mai ales dupa ce a ajuns pe front si a vazut ca nu-i chiar asa de simplu sa-i vii de hac subomulu din poveste. Insa acolo unde a esuat lamentabil toata masinaria propagandei lui dr. Goebbels, a reusit pe deplin Inturist-ul sovietic.:)

    • Interesant si frustrant in acelasi timp.
      Insa cu adevarat dramatic a fost cand URSS si-a adunat toti veteranii de razboi fara maini si picioare (zeci de mii) si le-a dat domiciliu obligatoriu la Cercul polar, ca sa nu-i mai vada cetatenii si turistii straini.
      URSS a fost un mare experiment in eugenie sociala si rasism, dupa 1945. Cand Rusia va fi libera si va putea vorbi, atunci sa vezi marile carti si filme. Acum e inca pudoare politica si autocenzura

      • .”Cand Rusia va fi libera si va putea vorbi, atunci sa vezi marile carti si filme.” Cand va fi Rusia libera (daca chiar va ajunge acolo) va fi la generatii bune distanta de al doilea razboi mondial. Isi voe aminti de el cum isi amintesc azi de povestile din razboaiele napoleoniene. Se vorbeste si azi despre marea retrage a armatei lui Napoleon din Rusia. Despre faptuil ca au pierit sute demii de soladti ai lui Napoleon in gerul rusesc. Spune insa cineva vreo vorba despre milioanele de rusi ce au pierit in cumplita iarna 1812-1813 dupa ce oamenii contelui Rastopcin au incendiat Moskova cucerita de Napoleon, ca sa-i alunge pe francezi? Pe langa Moskova au pierit in geruri si foame o buna parte din locuitorii Rusiei europene dupa ce amrata rusa a practicat tactica pamantului parjolit distrugand totul inaintea francezilor. Asemeni Moscovei si Smolensk-ul a fost incendiat…

        E ca-n bancul cu Blair si Bush de pe vremea razboiului din Golf. Operatiunile militare se incheiasera si soseau primele liste cu pierderile in randul civililor. erau peste 100000. Blair e ingrozit si-l intreaba pe Bush cum naiba sa mosmondeasca treburile ca sa nu fie linsati de presa. Bush ii spune: „Las’ pe mine! Anunt eu cifrele”. Bush anunta in conferinta de presa ca operatiunile militare s-au incjheiat cu succes, dar ca din nefericire mai sunt si unele pierderi colaterale, precum 100000 de mii de civili arabi si o blonda cu sani mari. Ziaristii sunt oripilati si se intrec in a intreba indignati cum de a fost posibil sa fie ucisa blonda cu sani mari. Bush spune ca a initiat deja o ancheta ce nus e va incheia pana ce vniovatii nu sunt identificati si pedepsiti si ca Pentagonul ia primele masuri corective ca niciodata sa nu mai ajunga aproape de linia frontului vreo blonda cu sanii mari… Incet incet presa se calmeaza. La incheiere Bush is spune lui Blair „Ei ai vazut ca suta de mii de arabi n-a fost o problema?”

        Rusii au in snge dispretul pentru fiinta umana. Boris Certok, adjunctul lui Koroliov pentru sisteme de ghidaj a rachetelor descrie in volumul I al memoriilor sale „Rachete si oameni” sfarstitul razboiului in Germania unde fusese trimis sa recupereze cat mai mujlt din rachetele V2. La un moment dat in ultimele zile de razboi au facut jonctiunea cu americanii venind disnspre vest. Coloana americana s-a oprit in fata unui sat in care se baricadasera trupe SS ce refuzau sa se predea. Spre stupefactria lui Certok, comandantul american in loc sa-si trimita oamenii sa se lupte casa cu casa (cu pierderile aferente) a asteptat rabdator ore bune pana ce aviatia aliata a facut praf satul si abia apoi a intrat spunad ca nu are de gand sa riste aiurea viata vreo-unui om de al sau… In acelasi timp rusii pierdeau intre 80000 si 100000 de oameni luptand casa cu casa pentru a cuceri Berlinul lipsit de orice valoare strategica, doar pentru ca Sgtalin daduse ordin ca Berlinul sa cada inaintea zilei de 1 Mai (?!?!). …

    • Dispreţul faţă de oameni în jocul strategic, victorie cu orice preţ, vine mai degrabă de la marxism-leninism-stalinism-maoism-polpotism. Căpitanul Soljeniţîn, pus în locul lui Stalin, n-ar fi cerut armatelor să cucerească nişte oraşe mari în cinstea lui 7 Noiembrie! Şi în războiul din Vietnam, costul uman al victoriei comuniste e colosal, cu statistici încă neclare. Cam 3 milioane soldaţi şi civili contra 60 mii americani, execuţiile în masă, reeducările în lagăre, deportările, exodul, bombele şi minele mărind cifrele chiar după 1975.

  3. 1. In Estonia, rusii si urmasii rusi ai celor care nu erau in tara inainte de ocuparea de catre URSS, nu cetatenie, deci n-au drept de vot.

    2. Am intilnit si vorbit – cit a fost posibil – cu un inginer rus, care desi traia in Estonia si beneficia de un statut bun, vorbea ca un apucat: exista o conspiratie mondiala impotriva Rusiei (condusa de americani, evident) care urmareste sa fure avutiile acestei tari si alte elucubratii de acelasi fel.

    3. Am facut observatia ca Vesticii nu au nevoie sa faca razboi cu Rusia pentru resurse naturale, pentru ca rusii le ofera la vinzare si inca destul de ieftin – asta face un razboi inutil.

    Concluzia: individul ma uraste cu toate puterile unui rus frustrat caruia i s-au deschis ochii.

    • 1. Nu e chiar asa. Etnicii rusi obtin cetatenia statelor baltice daca invata limba oficiala a statului respectiv. Exista partide foarte puternice ale minoritati ruse in toate cele 3 state baltice.. Toate aceste partide sunt aliniate trup si suflet politicilor Kremlinului, indifernet care sunt aacestea. Inca de pe vremea luI Eltin….Am inteles ca noua generatie de rusofoni de acolo, nascuti dupa caderea URSS, sunt chiar mai incancenati ca parintii lor sovietici.

      Cei ~25 de milioane de rusi pe care caderea URSS i-a lasat in afara frontierelor Rusiei in cea ce muscalii numesc „vecinatatea apropiata a Rusiei” reprezinta o adevarata bomba. E foarte greu de spus ce-i de facut azi, dar e foarte putin probabil ca se vor asimila intr-un viitor previzibil in tarile unde traiesc sau ca vor incerca macar sa fie cetateni loiali ai acestor tari. Au si azi complexul stapnalui caruia sluga i-a luat casa cu de-a sila. Asta-i o boala grea si fara leac. A se vedea situatia similara a maghiarilor din Romania, Slovacia sau Serbia care nici dupa 100 de ani nu au scapat de ea. Marea diferenta (ce face treaba si mai dificila) e ca in cazul rusilor ei au in spate toata puterea militara a Rusiei + agresivitatea carmuirii de la Kremlin, ceea ce nu e cazul ungurilor.

      • Exista si o alta diferenta, foarte mare, fata de cazul maghiar: nu au, si nu au avut niciodata nimic de oferit. Fara valori, nici materiale, nici spirituale, nimic. Pe cand maghiarii au fost mereu parte a civilizatiei europene.

          • Nu ne place, cultura rusa nu exista.
            Decat datorita importarii ei din occident.
            Asta e, sunt departe de lumina.
            Ne-o ofera insa in stilul lor, prin intestinul unui sifilitic impaiat.

          • Josef Sveik, mai cunoasteti si o alta tara cu „cultura majora”, de care fuge toata lumea? Sau Rusia e singura? Dumneavoastra unde ati emigra, daca s-ar pune problema, in Rusia sau in Ungaria? Cultura este acel lucru care cladeste o tara. Din asta o putem cunoaste. E acel lucru care pluteste in aer, care se simte in oameni, in relatiile dintre ei, in institutii, in tot.

      • 1. Tipul es nascut, crescut si instruit in Estonia – vorbeste perfect limba locului.

        2. Cind calatoreste, are nevoie de vize ca orice rus, pentru ca nu are pasaport estonian.

        3. Acum, ca nu doreste sa se naturalizeze, nu stiu, dar e posibil, pentru ca e mai incrincenat decit orice Putin.

        • Bine asta e un caz oarecum izolat. Asa cum spuneam etnicii rusi din tarile baltice prefera sa obtina cetatenia tarii in care traiesc chair daca nu se integreaza si nu-i sunt loaili. Estonia in sine are o puternica minoritate rusa de peste 27% din populatie. Aproape 90% din rusii de acolo au cetatenia estona.

          Chestia cu pasaportul e stranie. Inteleg deci ca are pasport rusesc. Daca el nu are nici macar un pasaprot estonian pentru „necetateni” (adica nu vor sau nu pot sa se naturalizeze) in mod normal nu ar putea intra in Estonia fara viza estona chiar daca e nascut acolo.

    • Daca vreti sa aprofundati problema, va recomand si alte carti de substanta pe aceeasi tema:
      – Catherine Merridale – Ivan’s War: Life and Death in the Red Army, 1939-1945 (tipa a fost ceva kremlinolog, i-a studiat o viata, ciar stie ce spune);
      – Mark Solonin – Butoiul si cercurile;
      – Nikolay Nikulin – War Memories.
      Nikulin a fost istoric de arta, a lucrat la Ermitaj, iar memoriile lui sunt de departe cele mai socante din tot ce am citit pe tema asta, si sunt pasionat de subiect. Spune la un moment dat ca prin anii 70 s-a intanlit la un simpozion cu un omolog german (din RFG). Neamtul foarte politicos, foarte profesional, deschis, dar a refuzat sa dea mana cu el. Motivul – luptase pe frontul de Est si inca avea cosmaruri, nu intelegea nici acum ce natie e aia si ce armata care isi trimit orbeste, val dupa val, tineretul in uniforma, sa atace frontal pozitii fortificate si sa fie secerati cu miile de mitraliere. Orbeste si prosteste. Toata cartea despre asta e… :(

      • Faza cu veteranii fara maini si picioare, mutati la cercul polar ca sa nu strice poza regimului in „Ivan’s War” am citit-o. Si tot acolo am citit printre altele despre un ofiter naiv, care credea ca daca a luptat, a supravietuit si a fost decorat are dreptul sa spuna ce crede. Si i-a scris, in 1945, lui Mihail Kalinin cu propunerea de a desfiinta kolhozurile si de a da oamenilor pamantul sa-l lucreze, ca el asa vazuse in Germania si acolo oamenii erau mai motivati sa lucreze si productiile erau mai mari.

        • Pana la urma „eroii sovietici” au putrezit in lagare pentru mai putin. Situatia cea mai crunta a fost a celor ce au trecut de frontierele URSS in 1944 spre Romania, Polonia, Ungaria, Bulgaria, Yugoslavia, Cehoslovacia si Germania. Cum in toate ceste tari standardul de viata era binisor deasupra celui din URSS, cei ce erau auziti ca povestesc din ce au vazut ei in tarile „eliberate” devenea crima de „agitatie impotriva puterii sovietice”.

          O alta poveste grotesca era cea doi ofiteri, unul decorat cu ordinul steagul rosu si alalalt cu alta decoratie, din asta importanta. dar nu mai retin care. La betie cei doi se apucasea sa traga cu pistolul la tinta in poza unui neamt din Pravda sau Izvestia. Fatalitatea facea ca pe oagina ailalta era o poza cu biroul politic, iar doua gloante trecusera prin ea, unul prin figura lui Kaganovici si altul prin cea a lui Molotov. Ambii ofiteri au fost degradati pe loc (dupa ce un binevoitor a dat ziarul ofiterului NKVD local) si expediati imediat in lagar.pe motiv ca instigau la asasinarea conducerii partidului.:)

  4. ”Ce înseamnă “eroismul mişcării de partizani” – adică terorism sancţionabil conform convenţiei de la Geneva” – războiul de partizani în sine e legal, nu înseamnă terorism. Condiția e ca partizanii să poarte uniforme sau măcar semne distinctive, gen banderole.

      • Și mai e o chestie. Dacă UNII dintre partizanii sovietici nu purtau uniforme sau semne distinctive, asta e pentru că ar fi fost inutil: atunci când germanii capturau partizani îi executau și pe cei care purtau semne distinctive, și pe cei care nu le purtau.
        Adică în acest caz e de condamnat încălcarea legilor războiului de către germani, nu de către sovietici.

        • Germanii au respectat riguros conventia de la Geneva si legile razboiului pe frontul de vest. Sovieticii nu le-aui respectat niciodata pe niciun front. Ei au ucis la gramada civili si militari.

          Cum in Ucraina si Bielorusia (ca sa nu mai vorbim de tariel baltice) populatia i-a primit pe germani in 1941 ca eliberatori una din sarcinile fundamentale ale partizanilor era sa provoace pe toate caile cat mai multe represalii ale germanilor asupra populatiei civile. Asta e unul din motivele pentru care de mutle ori partizanii luptau in civil, torturau si mutilau soldatii germani capturati, Nu se poate zice nu le-a iesit. :) Au provocat intr-adevar o vendetta sangeeroasa in spatele frontului.

    • @profesoru – poza aceea e de la un muzeu din Bielorusia și se vede chiar din poză că erau adunați special pentru poză. Discuția este despre cum luptau, nu despre cum arătau în poze de grup pentru propagandă.

  5. Despre Soci numai de bine. Sunt tare curios: cati dintre cei care reiau tot felul de legende despre garduri si diferente au stat acolo macar cateva zile?

  6. La noi rusoaicele au luat tot – haine, prosoape, până și cămășile de noapte. Au dat jos și farfuriile de pe pereți din casa străbunicilor. Bine, pe lângă alte fapte comise de viteaza Armată Rroșie, se poate spune că noi am scăpat super-ieftin. De asta cartea Svetlanei Aleksievici nu mi se pare nici măcar propagandă, ci un fel de bășcălie ieftină când o compari cu realitatea. (e o scenă în carte în care rusoaicele ajung într-un castel german abandonat, încearcă rochiile scumpe, apoi le pun la loc )

    La urma urmei, dacă eu aș fi într-o armată ce invadează o țară bogată – Germania, Elveția – iar șefii nu ar sancționa jefuirea civililor, categoric nu m-aș purta mai bine ca musafirele străbunicii.

    Când vorbeau de ele ai mei le numeau “c .. le ce erau cu armata”. Dar nu știu dacă era un calificativ exact, sau doar erau ei cătrăniți pentru ștergurile și blidele luate.

    • Cartea ramane valoroasa si substantiala, trebuie citita, macar pentru ca noi sa intelegem formidabila rezistenta a mitologiei „veteranului de razboi” in URSS si Rusia lui Putin, pana azi, piesa de baza a propagandei politice. La fel, de unde vine bizara lor fixatie ca si azi au de luptat cu „fascistii” (vezi Donbass), in care crede chiar o parte din societatea rusa, dincolo de propaganda regimului.

      Si nu uita ca a aparut in 1985, cand in Romania nici nu visai asa discutii. De fapt, noi nici azi n-avem ceva similar despre armata romana pe frontul de Est, sunt inca in denial”.

      Problema este ca ea consemneaza niste declaratii si amintiri ca atare, onest. Intrebarea este daca ce declara acele femei e real, sau auto-cenzurat, influentat de 40 de ani de propaganda, de auto-justificari, etc. Aici nu face nici un efort sa lamureasca, le lasa asa ca atare. E singurul meu repros.

      Eu cred ca unele din episoadele in care serviciile medicale ale Armatei rosii au ajutat civili sau chiar prizonieri germani sunt reale. Nu au fost doar jafuri si violuri peste tot. In acelasi timp, daca astea nu apar in carte, nu mai putem stim ce-i real si ce-i inventie sau auto-justificare. E o amestecatura

      • Cartea merita citita. Si, desigur, judecata si gandita eliminand subiectivismul involuntar, sau poate nu, si constrangerile socio/politice de exprimare.
        Este totusi o carte document, in felul ei…

  7. ”Ce înseamnă “eroismul mişcării de partizani” – adică terorism sancţionabil conform convenţiei de la Geneva”

    Nu este adevarat. In teritorile ocupate, actiuniile militare ale populatiei locale impotriva fortei ocupante nu este considerat terorism, dpdv legal.

    • Really? Uite, fa te rog incadrarea legala a cazului Zoia Kosmodemianskaia, piesa de baza in mitologia sovietica a partizanilor. Citeste detaliile si argumenteaza ca nu e terorism standard contra populatiei civile din Ucraina. Arata care e diferenta de IRA, ETA sau fedayeens post-Saddam

      • E un argument lung cu ceva zone gri, recunoscute ca atare in doctrina internationala, dar, pe scurt:

        1. IRA veche a fost terrorism din 1916 pana in 1919 (cand UK a inceput negocierile de pace in Irlanda) dupa care a fost combatant legitim pana la Trataul din 1922. IRA moderna a fost tot timpul terrorism, pentru ca a actionat intr-o situate de pace intre state, si nu a fost recunoscuta ca combatant legitim de nimeni. O poveste similara au toate miscarile de eliberate din Africa, din anii 60-70 (vezi Algeria, sau Angola, sau Rhodesia/Zimbabwe). Incep ca miscari teroriste, devin legal „combatanti” cand sunt recunoscuti ca atare de partea cealata. Asta e zona gri. care inca se rezolva politic, prin raport de forta. Daca sunt relativ puternici fata de adversary, devin combatanti legali.

        2. Kosovo si East Timor este singrele exemple pana acum unde miscarea de eliberare nationala a devenit combatant legitim prin recunoastere cvasi internationala, si nu prin negocieri cu partea adversa.

        3. Asta cred ca explica cum e cu ETA si cu fedayeens post-Saddam. Sunt teroristi pentru ca nu au nici un fel de recunoastere politica ca ar fi altceva.

        4. In cazul Zoia Kosmodemianskaia vorbim de o stare de razboi, intre doua state. Intre URSS si Germania exista o stare de razboi, si nu exista nici un fel de armistiu sau „cease-fire”. ZK era parte a unei structuri organizatorice miltare a statului sovietic, actionand pe teritoriul sovietic. Pentru ca nu era soldat al Armatei Rosii, nu se bucura de conventia de la Geneva, deci germanii au executat-o legal, dar ce a facut ea nu era terrorism, ci activitati militare.

        5. Situatia ar fi fost diferita daca URSS si Germania ar fi semnat un armistitiu sau acord de incetare a focului. Atunci atat puterea ocupanta (Germania) cat si populatia civila din teritorile ocupate capata drepuri si obligatii. Din acest punct de vedere, legal vorbind, Rezistenta franceza (in conditiile unui armistitiu legal) a fost mai „terorista” decat Zoia Kosmodemiaskaia.

        6. Si asta e situatia din teriorile ocupate de Israel astazi. E o stare legala de „ocupatie” (sunt rezolutii ONU care o definesc ca atare). Asta inseamna ca atat Israelul cat si populatia din teritorii au si drepturi si obligatii specifice. De accea de face Hamas e legal terrorism.

        • Tu cam gresesti, fiindca probabil nu stii ca URSS nu a semnat nici o conventie de la Geneva. O dai cu reguli, dar ele functioneaza daca au fost semnate de ambele parti.

          Am observat ca multi in comentarii au facut aceasi greseala. URSS nu a fost semnatara conventiei de la Geneva, nu s-a aplicat nici o regula cu prizonierii de ambele parti, fiindca URSS nu facea parte din conventia de la Geneva sau alte aranjamente cum erau intre tarile europene. Era totul permis de ambele parti.

          Vezi ce au facut cu populatia civila mai ales refugiati in Germania, toate partile: USA, UK, URSS. Alexandru Marinescu de exemplu, erou URSS. Totul era permis, a fost ordine intre acei civilizati care au avut intre ei niste conventii si tratate care s-au respectat pe alocuri sau in mare parte.

  8. Idolatria stalinista a eroinelor MRAP se exprima acum si in adoratia fara limita, marturisita unanim de turistii/e pravoslavnici/e din Rusia, Ukraina, Bielorusia, Kazahstan, Georgia etc. in vizita la prieteni in Israel, pentru IDF, Armata de Aparare Israeliana, mai ales pentru tineretul feminin, secular, laic, in uniforma activului IDF…

  9. Subiectul contributiei femeilor la efortul de razboi e un subiect sensibil, si nu numai pentru istoria post-sovietica. Topica se incadreaza in efortul de a minimiza efortul femeilor mai prin toate armatele combante in al doilea razboi mondial.

    Bunaoara in SUA a existat o unitate de lupta compusa din piloti femei in al doilea razboi mondial. Femeile din unitatea respectiva nu au fost recunoscute decat recent, cand subiectul participarii femeilor la actiunile de lupta nu a mai fost asa de controversat si femeile au inceput a fi acceptate in trupele de elita americane.

    Similar s-a intamplat si in Japonia, unde insa femeile au avut un rol mult mai controversat, de consolare, pregatire si incurajare a soldatilor kamikaze, plus participarea la munca de productie a armamentului… Putzin s-a vorbit despre subiectul respectiv dupa razboi.

    • @John Doe – unitatea ta ”de luptă” compusă din piloți femei livra avioane americane în URSS, prin Alaska și Siberia. La ce acțiuni de luptă au participat acele ”ferry pilots” femei? De ce crezi că se numeau ”ferry pilots”?

      • @Harald,

        Daca ti-ai fi facut temele in loc sa te repezi la atac aiurea, ai fi vazut ca femeile pilot americane au testat toate modelele de avioane militare noi, au antrenat pilotii barbati si au asigurat liniile de aprovizionare cu armament ale sovieticilor. Nu or fi fost ele in combat direct, insa daca crezi ca treaba lor era lipsita de risc, inseamna ca nu ai facut niciodata armata. In primul rand, mureau pe capete cand experimentau modelele de avioane. La vremea aia siguranta avioanelor nu era prea mare. Ce crezi, sa te prabusesti cu un avion experimental era mai usor decat sa cazi intr-un avion doborat de inamic? In al doilea rand, ai auzit vreodata de disruperea liniilor de comunicatie? Japonezii erau si ei in razboi cu SUA si cu Rusia si pandeau toate livrarile catre rusi, chiar si deasupra stramtorii Bering. Au fost multe femei americane care si-au pierdut viata pilotand avioane pentru armata americana.

        Insa nimic din astea nu conteaza la tine, si ai lipsit exact pontul pe care il faceam, ca femeile pilot americane nu au primit nici o recunoastere a eforturilor lor pana acum vreo 10 ani. Te tot agati de detalii secundare numai ca sa te bagi in seama.

        • @John Doe – așa e, n-am făcut armata, probabil frontiera de pe Tisa o păzeai tu, iar eu pășteam caprele pe-acolo.

          Despre avioanele din WWII, pur și simplu bați câmpii. Erau în jur de 1.000 de femei pilot, iar rolul participării lor era ”to relieve male pilots for combat duty”. Nu erau considerate militari, iar asta e oarecum discutabil, într-adevăr. În zilele noastre toți păcălici sunt considerați militari, iar ele totuși pilotau avioane pe bune, deci ar fi fost corect să fie considerate militari, după standardele de azi. Dar la vremea aceea, neparticipând la misiuni de luptă, era destul de justificată neincluderea lor printre militari.

          E adevărat că unele dintre ele au testat avioane, dar nu-ți imagina că era vreuna Chuck Yeager sau Tex Johnston. Testau avioane la modul că le testau funcționalitatea. Exact cum faci tu un test drive la o mașină, fără ca prin asta să devii Lewis Hamilton și fără să-ți dea nimeni grade militare pentru asta. Odată ce isteria feministă a scăpat de sub control, sigur că acum le-ar trebui făcute statui la toate și avansate cel puțin la grad de general de 4 stele. Dar asta acum, nu atunci când pilotau ele avioane.

          • P.S. – ca să-ți poți face o idee despre ce însemnau 1.000 de piloți femei, US Air Force avea 80.000 de avioane la sfârșitul războiului și 2,4 milioane de aviatori (airmen). E adevărat că mulți erau doar mitraliori sau navigatori, dar participau totuși la misiuni de luptă, mureau și ei deasupra Germaniei împreună cu piloții. Câte dintre femeile tale pilot au murit în total, în tot războiul? Probabil nici 100.

          • @Harald,

            Doamne fereste ca vreo femeie sa ridice capul si sa se ridice deasupra conditiei ei, ca Harald minimizeaza totul in cel mai misogin spirit. Datorita acestor femei in al doilea razboi mondial, al caror contributie la efortul de razboi a fost doar recent de catre guvernul federal american, astazi avem femei pilot in armata americana active in misiuni de lupta recente in Irak. Unele din ele sunt veterani de razboi, au grade mari in armata, si active in Senatul american zilele astea, de ambele parti ale spectrului politic.

            Harald, abandoneaza cauzele pierdute. Nu arati decat ca esti ranchiunos si misogin, Mai esti si conservator, insa nu consider conservatorismul un pacat in sine.

            • @John Doe – cifrele sunt cele reale, nu le minimizez eu. Chiar crezi că locul femeilor e în misiuni de luptă? Ai vrea să o vezi pe fiica ta omorând oameni? Eu nu.

            • @Harald,

              Ce faci e o manipulare grosolana.

              Daca propria mea fiica ar fi vrut sa intre in armata americana, as fi condus-o eu insumi la centrul de recrutare. Multe femei americane se inroleaza in marina, aviatie, sau armata. Nu am eu caderea sa discut ce vrea sau nu vrea sa faca fiica mea adulta si sa-i influentez deciziile atata vreme cat stie ce face si care sunt consecintele. Asta e alta atitudine misogina de-a domniei tale.

            • @John Doe – cam prin clasa a VII-a avea succes metoda asta, de a caracteriza interlocutorul pe post de argument într-o discuție. În liceu deja erau alte standarde, cel puțin printre copii crescuți cu tată. Care nu și-ar fi visat mama ducându-se la război, dar învățau de la tată să le fie jenă față de propria persoană atunci când mințeau.

              În lipsa unui model masculin autentic în cursul educației, nu se poate forma o identitate sexuală clară, iar discuțiile în contradictoriu ajung adesea la limita patologicului. Fabulațiile nu au nicio limită, subiectul inventează situații absurde cu maximă nonșalanță. E destul de greu de imaginat că o fată cu aptitudini războinice dă prea mulți bani pe un tată crescut pe lângă fustele bunicii. De-obicei, în astfel de cazuri fata nu există deloc, ce există e doar patologia.

        • @John Doe – eu nu te-am întrebat dacă ai conduce-o de mână la centrul de recrutare, eu te-am întrebat dacă ai vrea să o vezi omorând oameni. E plină lumea de băieți deștepți care știu să răspundă pe lângă, iar asta sigur nu de la tată se învață.

          Uniforma aduce un oarecare prestigiu, statul folosește forțele armate pentru a promova oameni pe scara socială, dar în lumea reală misiunile de luptă înseamnă a omorî oameni, nu a fi dusă de mână la centrul de recrutare.

  10. Am citit de curand cartea.. O aveam mai demult, dar cine se grabeste sa citeasca amintiri din razboi… Noroc cu articolul…

    O lectura trista, cu oameni a caror viata a fost curmata de ororile razboiului…
    Cat entuziasm la inceput, la inrolare, cata inconstienta, patima, ura, dragoste de patria mama Rusia… de Stalin (ce oroare…)…si cum s-au intors acasa, cine s-a mai intors…
    Doamne, ce face razboiul din oameni…cum a mai marcat viata acestor copile…
    Macar daca nu am mai trece prin astfel de orori…

  11. Eu spre exemplu nu am stiut ca Stalin a dat ordin ca soldatii rusi sa nu se predea. Adica efectiv, inaninte de a fi capturati sa se sinucida…
    vezi spre exemplu cum un soldat a fost trimis in lagar de rusi dupa ce s-a intors din prizonierat din Germania…

    • S-au întâmplat și lucruri mai sinistre. Americanii au avut de mai multe ori ocazia să descopere că prizonierii ruși, pe care tocmai îi eliberaseră din lagărele germane și îi transferau trupelor sovietice, erau imediat împușcați sau spânzurați, încă înainte ca americanii să se fi îndepărtat de zona în care avusese loc transferul. Pare să fie moștenirea mongolă a rușilor, pentru ei viața oamenilor nu valorează nimic. Nici a lor proprie, nici a altora.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Sorin Ionita
Sorin Ionitahttp://www.expertforum.ro
Paleo-liberal (adica din soiul cel vechi) Partener fondator la EFOR (www.expertforum.ro) think tank independent Citeste si preda teorii ale dezvoltarii si sectorului public Consultant pe reforma institutionala si descentralizare in Europa de Est si Balcani

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro