Home » Analize »Cultura »Opinie » Citesti:

Fericire pentru vii și morți

Adela Toplean aprilie 26, 2019 Analize, Cultura, Opinie
21 comentarii 5,696 Vizualizari

Și cine mai sunt eu când, iată, mor?
- Ascultă adierea ce măruntaiele-ți usucă, suflul de Viață Nouă pe care-l recunoști făr-a-l fi cunoscut vreodată înainte. E ca și când un cineva potrivnic e acum în tine și te-ntreabă : tu ce cauți aici?

Ce veți citi în continuare încheiam, cu înfrigurare, într-o joi de noiembrie, în 2007. Împlineam treizeci de ani și aniversam șapte de când mă obișnuisem să dedic zilnic, câteva ore, studiului morții.

Prinsesem deja un loc oarecare – marcat cinstit și confortabil - într-un câmp de cercetare prolific cunoscut, îndeobște, de-a lungul și de-a latul lumii academice anglo-saxone drept Death Studies.

Trecusem prin toate: apucasem să desprind un algoritm de studiu, dar apucasem și să am impresia că mă plictisesc. Aveam niște deprinderi de lucru, dar multe (și tot mai dese) momente de exasperare. Aveam un orizont bibliografic și niște “reflexe de meditație” care, în principiu, preveneau alunecarea în negre platitudini despre moarte și morți, dar aveam și insuportabile momente de redundanță în care nu reușeam să gândesc decât ceea ce gândisem deja.

În plus, crescusem. Mă maturizasem. Spre deosebire de anii în care lucram, cu aplomb, la prima mea carte și trăiam din plin stânjenitoarea dramă de a nu mă fi putut abține să nu vorbesc la o vârstă necoaptă despre lucruri răscoapte, la finele lui 2007 mă simțeam deja izbăvită: eram deja “matură”, iar oamenii maturi nu lucrează cu puncte de referință absolute. Pierdusem, din fericire, gustul extremelor: pierdusem, pe de o parte, certitudinea propriului entuziasm în virtutea căruia, ani de-a rândul, râșnisem fără să istovesc zeci de interogații fundamentale în marginea problemei morții; pierdusem, pe de altă parte, gustul pentru veșnica îndoială – cea care, credeam eu – nu fără vanitate – mă îndreptățise să scriu despre moarte atunci când nici cunoștințele și nici experiența, ambele limitate, nu mi-ar fi îngăduit-o.

Și tot atunci, în 2007, până la Crăciun, ieșisem teafără din cea mai înfricoșătoare luptă: lupta cu Îngerul întunecat al scepticismului, cu vocea aceea care-mi șoptea înfundat: “nu mai e nimic de spus”. Acceptasem deja că despre moarte, în mod legitim, oricine poate spune orice. Cu toții suntem, din start, calificați, competențele noastre rămânând, în cele din urmă, legitim-“incalificabile”. Îmi era clar că scriind despre moarte scrii întotdeauna despre altceva, de unde iluzia (?) că ai mereu ceva de spus. Nicio luptă nu e mai onorabilă ca alta.

Și în sfârșit, tot în 2007, tot până în Crăciun, furia juvenilă de a-mi fi regăsit propriile intuiții în cărțile “mari” scrise de autori cu adevărat importanți, s-a transformat, treptat, într-un sentiment de împlinire. Așadar, s-a aflat și s-a consemnat. S-a și explicat.

Nu eram nici pe departe prima care să fi vorbit despre efectele retorice ale morții moderne. Toți cei preocupați de subiect remarcaseră că, după mai bine de jumătate de secol de când Gorer îi proclama tabuizarea(1), moartea a revenit nu doar în vervă, ci și mai versatilă ca niciodată, pe scena publică(2). Sociologii și antropologii arătaseră deja că a-ți înfrunta propria moarte la scenă (socială) deschisă, a-ți asuma, adică, diligent, varianta optimă de a muri – când? cum? cu ce impact și cu ce consecințe sociale, etice, psihologice? – se număra printre cele mai anevoioase obligații ale omului de azi. Se știa, de asemenea, că n-ai cum să-l convingi pe om de asta până nu se va fi convins singur. Așadar, “se știe”.

Ce ajunge însă (din ceea ce ni se pare nouă, tanatologilor că s-ar ști) la toți ceilalți, nepreocupați de “teoria morții”? Cât de imprevizibilă, de paradoxală, de contraintuitivă și, în ultimă instanță, de (“anti)-morbidă” e tanatologia? Și cui folosește?

Acum 12 ani, cu lecțiile popperiene învățate și, în același timp, prinsă până peste cap în studii empirice, nu mă pricepusem să răspund la aceste întrebări. Nu îmi era clar ce trebuia “demonstrat”. Nu mă trăgea deloc inima să recuperez, prin muncă etnografică, vreo dimensiune calitativă a morții. Îndeletnicirea asta semăna, în cazul meu, cu o regresie. Explic chiar acum la ce regresie mă refer:

Nu cred să fi avut mai mult de cinci ani când am început să merg – cu sau fără bunica – la priveghiuri. Nu din morbiditate, ci dintr-un soi de curiozitate căreia, într-adevăr, i-aș spune azi etnografică. Mă uitam în jur și luam (în cap) notițe așa cum aveam să aflu mai târziu că se documentează etnografii și scriitorii. Adolescentă, citind Muntele Vrăjit și Moartea lui Ivan Iliciam fost uimită până la revoltă văzând că (și) alții se gândiseră să descrie, în detalii precise, cadavre. Până în acel moment crezusem că a privi lucrurile urâte de aproape era exclusiv datoria și privilegiul meu.

Mai târziu, jucându-mă o vreme de-a studentul la medicină, am petrecut destul timp în săli de disecție; jucându-mă apoi de-a antropologul am petrecut încă și mai mult timp citind pagini etnografice despre moarte, morți, spitale și cimitire. Textele etnografice, spre desfătarea publicului specialist, nu poartă într-însele secrete adânci. Nici concluzii nu prea poartă (în orice caz – și asta tot spre bucuria specialiștilor – nu dintre cele ne-modeste.)

Nu știu însă pe nimeni dintre cei nepreocupați de teoria morții care să se dea în vânt după texte care n-au un înțeles anume! Când în discuție e moartea, realismul etnografic, “experiența trăită” așa cum ți-o redă etnograful sau antropologul, e mai puțin memento mori și mai mult literatură. La renumitul proces de meaning-making nu se înhamă niciun muritor de bună voie. Înțelegerea unui text etnografic despre moarte rămâne lesne una facultativă.

Nici chiar ție, celui care consemnează, nu ți se cere să pricepi ce vezi; și nici să-ți explici propriile sensibilități etnografice nu ți se cere. Eu una, de pildă, n-am înțeles niciodată de ce pantofii din picioarele morților mi-au părut întotdeauna mai morți decât morții înșiși. N-aveam, cred, mai mult de 5 ani când am început să împart încălțările oamenilor în pantofi de viu și pantofi de mort. Încă fac asta. De fapt, pentru mine, pantofii rămân și azi, după atâția ani, o aluzie impenetrabilă la rigor mortis. Pantofii mortului erau un fel de culme a morții, aveau ceva nepământean, mai înspăimântător decât nasurile înfundate cu vată sau degetele verzi, încleștate. Am văzut la viața mea multe cadavre care mai păstrau încă urme de viață. Pantofi, însă, niciodată.

Las cititorul să judece dacă cele de mai sus, așa cum le-a consemnat mintea mea de copil, sunt etnografice sau literare, descoperite sau imaginate (cititorul specializat și-au dat probabil seama că ce scriu aici e și o aluzie la fundamentele științifice ale etnometodologiei lui Harold Garfinkel(3)).

Decenii mai târziu, comunitatea Death Studies, cu ezitările și cu convingerile sale metodologice, vorbea prin gura mea ori de câte ori scriam texte pe criteriile academice impuse de cutare publicație.

Când scriam conform canoanelor, nu răstălmăceam aproape niciodată ce citeam. Când, în schimb, scriam “pentru mine”, constatam că aveam mereu mai multe date de teren decât mă simțeam îndemnată să folosesc. Și nici n-aș fi zis că abținându-mă de la articularea vreunei reflecții teoretice aș fi fost mai mândră de onestitatea mea intelectuală decât aș fi fost dacă nu m-aș fi abținut de la astfel de demersuri. M-am întrebat adesea ce-i de făcut cu scriitorul și ce-i de făcut cu tanatologul din mine?

Sociolog pur-sânge nu sunt. Gândirea socială nu e deloc sensibilă la subtext, gândirea mea, însă (prea indulgentă? prea intuitivă? predispusă la compromis? regresiv-etnografică?) nu s-a putut lipsi niciodată de subtext.

Filozof, nici atât. Gândirea filozofică de excelență, mereu vanitoasă, și-a pierdut demult orice interes pentru moarte. Eu – lipsindu-mi vanitatea – ajunsesem în punctul în care mi se părea că a mă feri cu orice preț de solemnitatea “problemei” morții era mai degrabă semn de lașitate decât de înțelepciune.

Eseist probabil că sunt, dar sunt fără tragere de inimă. Eseul despre moarte nu m-a mulțumit niciodată, deși, la nevoie, l-am scris. E greu, scriind eseistic, să nu devii excesiv. Textul despre moarte n-are nevoie nici de false solemnități, nici de false dezinvolturi. Și cu atât mai puțin de false eleganțe. El n-are nevoie decât de curajul de a nu se feri de “munca de jos”, mai exact de munca cu banalitatea morții(4). Acolo, cred eu, arde mocnit, esențialul. Mulți dintre cei care au avut răbdarea de a parcurge textul până aici au citit sau au auzit măcar de cele șapte eseuri confesive ale celui care a fost faimosul muribund Christopher Hitchens(5). Într-adevăr, tocmai pentru că era briliant și pentru că scria atât de bine, clișeele lui te răscolesc. Și tocmai de aceea Mortality rămâne, după mine, o carte care te provoacă inutil, stimulând în schimb orgoliul tuturor muribunzilor care, fie vorba între noi, nu-i nici pe departe neînsemnat. Ce scrie Hitchens rămâne, însă, din punctul meu de vedere, o convocare maladivă, un fel de interpelare-fundătură. Observația rămâne, cred, valabilă pentru orice eseu reușit despre moarte.

Scriitor e drept că mi-ar plăcea să devin. Dar se poate face literatură bună în marginea morții? Probabil că da, dar sacrificând multe achiziții teoretice pe care eu nu sunt încă dispusă să le sacrific. Or literaturii, eu personal nu i-aș însărcina misiuni intelectuale (singurul căruia într-adevăr i-a ieșit asta rămâne Musil, nicidecum Kundera). Nu prea văd, așadar, cum aș putea face să răzbată dintr-un text literar cele mai importante atribute moderne ale tanatologiei…

Dacă ar fi să-mi creez propriile-mi condiții stilistice și metodologice, dacă, adică, ar fi să vorbesc despre sistemele morții purtându-mi mie de grijă, venind în întâmpinarea propriilor nevoi intelectuale, n-aș ținti prea sus. Mi-aș reajusta bucuros atât ambițiile de investigație, cât și simțul datoriei stilistice. Mi-aș dori ca la final să pot spune: atât am văzut, atât am simțit, atât am gândit, atât am scris, atât am învins din propriile-mi prejudecăți teoretice și atât am înțeles dintr-ale altora, iar aceasta este o limită a felului meu de a ataca problemele morții, o limită pe care mi-o asum și nicidecum o scuză sau, Doamne ferește, un document autoetnografic.

Aș relua doar acele teme și aspecte ale morții care, după atâtea rescrieri, au continuat să mă nedumerească. În orizontul unor interese neabătut “omenești” aș regândi anumite modele de interpretare, anumite concepte și anumite practici contemporane legate de morți și muribunzi. Aș propune versiuni revizuite ale afirmațiilor pe care le-am făcut deja în marginea organizării morții. Le-aș aduce la zi atât în spirit cât și în literă, poate cu noi (dar asumate) fragilități metodologice, cu o schimbare de focus (dinspre occidentali spre români), cu câteva date recente din teren și cu reinterpretarea celor vechi în lumina celor noi, cu regândirea relației dintre medicină, sacru și rău absolut în România contemporană, cu afirmarea unor noi legături dintre biografie și moarte și, poate mai cu seamă, cu noi reflecții asupra misiunilor asumate de Death Studies.

Tanatologia americană, australiană, scandinavă și britanică stau cât se poate de bine cu “organigramele” morții, lucru care nu se poate spune despre tanatologia autohtonă. La noi se simte acut lipsa unor eforturi teoretice oneste și convergente. Se simte încă și mai acut lipsa unor practici instituționale coerente.

Deși nu mă mai pot convinge să scriu (din motive de economie existențială) o lucrare sistematică despre organizarea morții în România, mi-aș dori ca cititorul să găsească în acest text – dar mai ales în cele care îi vor urma – câteva idei condensate despre cum se folosește o societate marcată de un tip special de anomie (cum cred că este societatea românească) de vederile sale asupra morții și, în general, despre cum se folosește tanatologia contemporană de propriu-i obiect de studiu.

După cum am spus deja, se prea poate să fi strâns cam mult material empiric. Anii de teren mi-au prins totuși bine. N-am pus niciodată vreo întrebare despre moarte gândindu-mă la cum trebui să sune răspunsul, iar acestei atitudini nu-mi vine să-i spun “deschidere” spre lume, îmi vine, în schimb, s-o compar cu privitul în adâncul rece și întunecat al unei fântâni. Răspunsurile oamenilor nu trezesc în mine chef hermeneutic, ci un fel de încordare, de meditație care îmi educă propriile reflecții, așa cum îmi imaginez că agorafobii, motivați terapeutic, încearcă să-și educe simțul deschisului.

Confortul biroului nu ar fi făcut niciodată posibilă acest tip de meditație născută la confluența a două moduri de raportare nu (întotdeauna) la moarte, ci la prăbușirea definitivă a tututorcondițiilor de fericire imaginate de un om la un moment dat. Nu două subiectivități se ciocnesc aici; se ciocnesc ideile mele cu inerenta “justețe” a vieții.

Când m-am oprit din întrebat oameni, n-am făcut-o din comoditate, ci pentru că, de la un punct încolo, răspunsurile lor chiar semănau între ele. Viața, pe cât e de adevărată, pe atât e de redundantă. Întrebări de felul: de ce cu aceștia și nu cu alții? De ce atât de vârstnici? De ce atât de tineri? surveneau în mintea mea din ce în ce mai rar, iar eu mi-am dat seama destul de repede că această atitudine intra în disonanță cu canoanele gândirii sociologice.

Mă mira, pe vremuri, că oamenii formulează impecabil probleme de infrastructură a morții, dar se poticnesc în reflecții. Azi nu mă mai miră. Firește că oamenii nu sunt lipsiți de nuanțe, numai că cel mai bine le ies mărturisirile cu subînțeles. Pot eu însă face etnografie pornind de la ceea ce subînțeleg? Evident că nu. Pe cât de interesantă mi se pare creativitatea științifică(6), pe atât de mult detest pseudorigoarea.

Meditația, totuși, nu-mi era interzisă. Metidând eu la răspunsurile lor, îmi devenea din ce în ce mai clar că raporturile târziu-modernilor cu moartea se consumă la nivelul vieții lor interioareși că cercetarea organizată a morții nu prea are cum să profite de așa ceva.

Îmi scria un prieten zilele trecute așa: “Ce am avea de spus despre moarte stă foarte adânc în ființă, într-un loc de unde limbajul nu are cu ce veni la suprafață.”

Cititorule, târziu-modern fiind (și deci preocupat de propriile abisuri sufletești), înțelegi și tu foarte bine la ce fel adâncuri ale ființei și la ce fel de neputință se referea prietenul meu. Din motive lesne de intuit, oamenii trecutului n-ar fi fost atât de preocupați de adâncul ființei lor; și nici nu s-ar fi simțit copleșiți de această neputință hermeneutică în fața morții. Nimic echivoc despre moarte în gura stră-stră-stră-bunicilor noștri. De altfel, despre moarte, cu oamenii foarte în vârstă de la țară nu prea ai ce vorbi. Nu-i preocupă problema fiindcă n-o iau personal. Îți repetă, fără detalii, ce-au auzit, de când se știu, la biserică.

Noi, însă, ființe anomice(7), niciodată firesc acordate cu datele epocii care ne-a făcut posibili, ne-am luat și această falsă libertate: de a ne simți atât neputincioși, cât și responsabili față de propriile adâncimi. A înfrunta azi moartea la scenă deschisă înseamnă, mi se pare, un singur lucru: să-ți spui pe șleau că nu știi ce nu știi fără însă ca incertitudinea asta să te oprească din a-ți încerca norocul(5) într-ale nemuririi.

Pare, în acest moment, complicat. Sper, dragă cititorule, să te lămurești pe parcurs. Dacă ai o pregătire academică, detaliile tehnice din notele de subsol îți vor limpezi anumite concepte, te vor pune în temă cu sursele fundamentale și cu anumite tradiții de cercetare. Cititorului nespecializat îi cer iertare pentru aceste trimiteri, însă e bine s-o spun că la el și la nevoia lui de text compact mă gândeam când am “sechestrat” datele tehnice în josul paginii. Textul este, așadar, conceput ca să fie citit și nu studiat.

Îmi iau, vedeți bine, precauții. Mi se pare că e singura cale spre libertatea intelectuală așa cum o înțeleg eu (și presupunând că aș și fi capabilă de așa ceva). Mă găsesc uneori, scriind, la limita corectitudinii metodologice sau paradigmatice. Tentația de a mă arunca atunci în gol nu e mică. Recunosc că modelele de cercetare rămân interesante pentru mine doar în măsura în care îmi stimulează imaginația. Dar există în mine și o nevoie de prudență care mă invită insistent la tăcere, iar dacă tăcerea nu îmi e mereu la îndemână, autolimitarea, frâna lucidă, autodisciplina îmi sunt. Pot bănui că însăși această tensiune este libertatea mea intelectuală; îmi face, de asemenea, impresia că, în timp, a devenit una din sursele principale ale identității mele personale și profesionale.

Acest text încheiat, deci, în toamna în care am împlinit 30 de ani, a fost supus de mai multe ori rescrierii tocmai din motivele de mai sus. Cum nu rescriu compulsiv ci mă opresc întotdeauna atunci când am convingerea că textul e suficient de “liber”, supun astăzi atenției varianta cu care eu mă simt relativ confortabil.

Apare aici o nouă – și, sper, mai bine strunită – expresivitate menită să alunge definitiv textul din zona salubră a socio-antropologiei morții și să-l azvârle, aiurea, pe terenul mâlos al experienței nemijlocite fără ca asta să însemne că ceea ce stă scris aici ne-ar deveni în vreun fel neinteligibil, poate dimpotrivă. Căci locul morții nu este în rezervații naturale, ci în noi înșine.

Făcând eu semn cu capul spre cimitirul de peste drum, l-am întrebat astă-vară pe tata: “Ce vezi când te uiți la crucile astea?”. Tata, un om de 67 de ani cu multe talente (toate reprimate), taciturn și mai degrabă singur, niciodată vesel și niciodată trist: “Ce să văd?”, zice. “Oameni.”

Mă surprind și pe mine din ce în ce mai des lepădându-mă de credința în “magia cuvintelor”. Mă surprind detestând ipocrizia stilistică și, în general, excesele de orice fel. Cu fluiditatea speculațiilor nu mă împac nici când se-ntâmplă s-o practic eu însămi, excesul de confesiune îmi produce repulsie, iar povestea care spune prea mult sau prea puțin mă exasperează. Am rețineri față cele mai multe metafore pe care le citesc la alții. Când eu însămi strecor metafore în texte teoretice, e ca și cum aș face-o în pofida mea. Sunt concesii pe care le fac unei părți din mine pentru care n-am absolut nicio considerație. (Îmi dau astăzi foarte bine seama că la acest amestec de perfecționism și alienare n-aș fi ajuns niciodată dacă n-aș fi scris despre moarte.)

Multă vreme, așadar, nu mi-am găsit stilul de investigație adecvat și, poate nu întâmplător, din punct de vedere profesional, aceea a fost perioada mea cea mai productivă. Ajunsesem totuși să am impresia că preocuparea constantă, sârguincioasă pentru moarte e la fel de meschină și de ridicolă ca hedonismul. În acele vremuri în care nu-mi dădeam nicio șansă participam cu mult sârg la mai multe conferințe pe an. Se știe că unei comunități epistemice nu i se cere decât să respecte regulile jocului…

Întrebările la care nu aveam răspuns (cât de imprevizibilă, de paradoxală și de (“anti)-morbidă” e tanatologia și cui folosește?) mi-au tăiat însă multă vreme cheful de joc. Ce-i drept, prea mult spirit ludic n-am avut niciodată.

Dacă acum mi se pare că m-aș pricepe să vorbesc despre utilitatea tanatologiei mai bine decât în 2007 nu e pentru că în tot acest răstimp am citit și am scris cât am putut de mult despre moarte, ci pentru că în tot acest răstimp am citit și am scris și despre altceva.

Am încălat, deci, regulile jocului din ce în ce mai des. Când vocea comunității Death Studies nu mai vorbea prin mine, mă trezeam vorbind singură; iar când vorbeam singură, vorbeam ofensiv, escapistic despre secularizare, postsecularizare, religie, vicii, narcisism, relaționalitate, progresism și corectitudine politică.

E adevărat că împrejurul omului totul devine moarte, iar pentru ca omul să scape de moarte ar trebui ca mai întâi să scape de el însuși, dar încetând eu să vorbesc cu glasurile altora și lăsând reflecția să-și urmeze cursul firesc, am început să mă acomodez cu temele vieții. Am ajuns astfel la concluzia banală că, surprinzând viața înainte să devină moarte, îți dai mai repede seama ce-ți rămâne de făcut în plan teoretic.

Prin tata și prin alții ca el (adică prin cunoscuți complet dezinteresați de temele morții) am început să realizez că atât în cimitire cât și în afara lor zac oameni. Uneori aceiași. Și când întrebi un om ce-și dorește, omul acela, pacient în stadiu terminal sau flăcău în putere, îți va răspunde: “Vreau să fiu fericit.”

N-am inventat eu răspunsul acesta din rațiuni literare. L-am preluat din best-seller-ul renumitului chirurg de origine indiană Atul Gawande. Volumul a apărut în 2014 cu un titlu simplu și eficient: Being Mortal(8). “Vreau să fiu fericit” este răspunsul dat de tatăl autorului, muribund, dependent de o echipă de paliație, când a fost întrebat ce-și dorește. Serviciile de paliație, cum voi arăta în alt text, sunt într-adevăr apte să redefinească fericirea pornind de la scopurile (mă întreb dacă nu cumva e o greșeală să le spunem modeste) ale unui vârstnic aproape imobilizat.

Peste tot, așadar, pe străzi, în spitale și-n cimitire dai de oameni, de oameni care vor să fie fericiți pe lumea aceasta și pe lumea cealaltă!

Cum te poți, deci, folosi de tanatologie, drag cititor nepreocupat de teoria morții? Văzând cum procedează (sau cum se procedează în numele lor) cei ajunși în punctul adevăratei seriozități, în punctul, adică, în care mintea, corpul sau ambele îi trădează definitiv. Îți reamintesc că și ei își clamează exact ca tine și ca mine dreptul la fericire. Și ei ca tine și ca mine, în cazul în care fericirea le este călcată în picioare, vor cultiva în mica lor grădină sentimente vindicative. Ca orice formă de nefericire, și nefericirea de a muri pretinde antidoturi. A muri, vorba lui Baudrillard(9), este o discriminare! E bine asta sau e rău? E util? E nociv? E inevitabil? E simptomatic?

Nu știu dacă cititorul acestor rânduri știe că bolnavii (mai cu seamă cei suferinzi de boli incurabile) sunt nemaipomenit de eficienți în a-și stabili prioritățile cotidiene. Pe ei nu-i paște pericolul de a se lăsa târâți în agende imposibile. Psihologii știu cât de mult diferă preferințele oamenilor în funcție de personalitate, vârstă, pregătire profesională etc. Ei bine, muribunzii indiferent de vârstă și de ocupație, preferă, în mare, aceleași lucruri; iar preferințele lor sunt, toate, pro-sociale.

Tu, cititorule, cel pe care moartea deocamdată îl cruță, ai poate ceva de învățat despre propriile priorități uitându-te la cei ce mor sau la cei care au suferit o pierdere. Nu ca să-ți aduci aminte că vei muri, ci ca să poți supraviețui. Într-o lume a suferinței, nu strică să știi cine are dreptul automat la compasiune, la salvare, la viață silită sau la moarte necondiționată; nu strică să știi cum contribuie tanatologia la stabilirea și menținerea priorităților și canoanelor societății de azi.

Ai putea să te uiți spre ce se întâmplă când muritorul se apropie de ceea ce el suspectează a fi o formă finală de nefericire, ai putea să reflectezi la posibilități și ai putea să-ți potrivești la rândul tău simțul speranței așa cum, trezindu-te pe alt fus orar, ți-ai potrivi un ceas.

Deși nu plănuiesc să detaliez acum, aș spune totuși un lucru despre instituțiile morții, căci avântul științific nici n-ar fi fost posibil fără entuziasm instituțional. În ultimii 15 ani s-a instituționalizat masiv suferința (“the business of compassion, “unleashing compassion etc.) iar dispoziția birocrațiilor occidentale pentru moralitate (în sens weberian) dispărută, știm bine, de decenii bune, a reapărut ca prin minune. Astăzi, birocrației despre care ne-am obișnuit să spunem că adăpostește toate relele lumii, i se cere să pară virtuoasă. Cu atât mai mult instituțiile morții trebuie să fie un exemplu de virtuozitate socială…

Să revin acum la utilitatea tanatologiei: nefiind astăzi ușor să separi tanatologia de tanatopolitică, există riscul (sau șansa?) de a te folosi de științele morții ca de o unealtă a milei. Una printre multe altele, e adevărat, însă cu avantajul că nu e ușor s-o suspectezi de rea-credință ideologică așa cum – presupunând prin absurd că cineva și-ar dori asta – se poate face cu orice alt subcâmp al științelor sociale.

Nu-ți va trece, cititorule, prin minte să pui la îndoială limpezimea morală a celui preocupat de bătrânii, de bolnavii și de morții tăi! Din ce sunt mai mulți morți, din ce intenția morală a celui care documentează și explică moartea devine mai clară, mai constrângător-evidentă (#curesocialdeath citeam ieri pe un portal al confraților din Death Studies). Cum cea mai oarecare moarte stârnește astăzi reacții morale, cine sunt cei care se vor implica în Studiile Morții? Evident, cei însetați de dreptate!

Numai că între compasiune și rațiune – ambele instituționalizate – nu prea pot apărea compromisuri fericite. Cel mai fericit compromis rămâne, probabil…eutanasia.

Confruntați, așadar cu o suferință fatală și inoportună, specialiștii și nespecialiștii se întreabă toți, cu dreaptă și cu sfântă mânie: “Cum a fost cu putință?”.

Din păcate, însă, compasiunea e cu atât mai contagioasă, cu cât e mai ineficientă. Asta nu înseamnă că nu se trece la treabă: profilaxie, terapie, paliație, anchete, proteste, revoltă, demisii, grupuri de susținere: “trauma and loss” și “loved ones”, “dying alone” și “assisted dying”, “work of grief” și “complicated grief”, “policy responses” și “corruption kills”, “compassionate community” și “assisted suicide as compassion”. Ca târziu-moderni, ne regăsim în toate aceste perechi de teme. Ca români, doar subtextul ne este accesibil, anume: avem obligația morală de a nu ne lăsa târâți (de ticăloși) în moarte.

Abia când discuți moartea împreună cu corupția înțelesurile sale îți sar în ochi. Și atunci totul devine deodată util!

Dar nu cumva prea util? Cum instituțiile care s-ar fi cuvenit să ne apere de moarte ne-au aruncat chiar ele în brațele morții, în România, răul morții a fost și este resimțit ca “rău instituțional”. Dar este oare destul?

Dincolo de afirmații generale, e într-adevăr greu de văzut cum anume se poate arăta (fără a supraevalua importanța unui puhoi de cifre, a chestionarelor, a presei sau a confesiunilor oamenilor) dacă se poate ajunge la o impecabilă întreprindere teoretică a morții ca rău instituțional. Și dacă am ajunge la o astfel de “organigramă a răului”, ar avea ea oare vreo legătură cu felul în care oamenii chiar înțeleg moartea în România contemporană? Un asemenea studiu ar merita întreprins numai din motive cu adevărat serioase, iar ambiția profesională îmi pare în acest moment un motiv profund neserios…

Și ce-o să-ți spui atunci? Că “înțelegerea” morții rămâne, la noi în țară sau aiurea, o extra-opțiune mai mult sau mai puțin extravagantă, așa cum, să zicem, a devenit Lumea de Apoi pentru creștinul modern?

La ce ți-ar folosi, totuși, să înțelegi? Și ce e, până la urmă, de-nțeles? Cine se poate lăuda că a-nțeles moartea? Tanatologii? Ivan Ilici? Socrate? Cicero? Montaigne? Nonconformiștii? Anarhiștii? Devianții? Torționarii? Condamnații? Eroii? Sinucigașii? Geniile?

Cărți, cărți cât vezi cu ochii. Înțelepciunea cea mai reavănă devenită sfărâmicioasă ca o țărână. Nimic nu ne mai privește cu adevărat, căci ne-am obișnuit să le privim noi pe toate. Tanatologia a început să privească la moarte atunci când moartea a început să nu ne mai privească.

Filosofia privea într-adevăr la moarte în vremurile în care moartea ne privea pe noi. Privirile, la vremea aceea, se întâlneau: privesc la realitatea care mă privește.

Această întâlnire a privirilor este, cred, ceea ce face posibilă înțelepciunea.

Științele sociale s-au născut și ele tot dintr-un defazaj, adică dintr-o desincronizare a privirilor. Privirile științelor sociale sunt priviri sfredelitoare, fatalmente neînțelepte. Științele sociale scrutează, vulturește, ceva ce a uitat să ne privească.

“Și atunci ce e obiectul de cercetare? O pradă?” ar putea întreba vreun cititor. “Nici măcar”, îmi vine să răspund. Obiectul de cercetare este un simulacru de pradă! Obiectul de cercetare al științelor sociale este o momitoare cu plută.

Dacă, cititorule, te-am nedumerit, ofer un scurt exemplu de obiect de cercetare devenit momitoare cu plută: ideea unei realități construite social nu a fost, cândva, de nebăgat în seamă. Au curs râuri de cerneală pe tema asta. Și despre construcția socială a morții s-a scris mult, Baudrillard nefiind nici pe departe primul.

Pe la jumătatea secolului trecut, câțiva sociologi (care se-ntâmplă să fie preferații mei) s-au făcut direct responsabili de circulația acestei idei conform căreia există o legătură construită între sensurile subiective și contextele/faptele sociale. Alfred Schutz este strămoșul ideii, iar PeterBerger și Thomas Luckmann sunt părinții săi naturali.

Problema e că, între timp, s-a ajuns la o sumedenie de “isme”. Niște constructe “științifice”(10) tot mai influente și mai paradoxal-robuste (constructivism-construcționism, interacționism simbolic) au țintit din ce în ce mai sus. Astăzi, ele își propun să analizeze sistematic și “riguros” abisurile sufletești. Astăzi se insistă mult pe faptul că construcția nu este doar a faptelor, a realităților(11) etc., ci și a credințelor noastre prin raport cu ele. Interioritatea omului, centrală pentru filozofi și pentru oamenii religioși, nu îi e defel străină celui care se revendică de la un model constructivist, însă atunci când acesta din urmă privește la această interioritate – stupoare! - interioritatea nu-l mai privește la rândul său. Ochii interiorității sunt morți.

Teoriile constructiviste ale personalității și terapiile constructiviste în general au omorât, iar apoi au împăiat subiectivitatea. Ochiul interiorității construite este un ochi de mort.

Că stările de nefericire pun cât se poate de acut problema unor sensuri este totuși adevărat. De unde luăm, atunci, sensuri pentru suferința noastră? Le descoperim sau le construim?

Citeam, nu de mult, că prima și cea mai copleșitoare provocare a suferinței ar fi de natură cognitivă. Cognitivă! Roger Rosenblatt, strălucitul eseist american, a strecurat această aluzie în cartea despre moartea fulgerătoare a fiicei sale Amy, o tânără femeie de 38 de ani, soție și mamă a trei copii mici(12).

“Cum se poate una ca asta?” va întreba cititorul. Copilul tău moare, iar tu, în loc să-ți suferi pur și simplu suferința, te străduiești să o-nțelegi? Și cine, aflat în suferință, poate susține un solid și autentic angajament cognitiv? Și “oare înțelepciunea omenească nu face totul mai greu”? scria Kierkegaard(13) într-unul din Discursurile edificatoare, lăudând supunerea lui Iov în fața voinței divine, lăudând, altfel spus, tocmai refuzul de a-și înțelege chinul.

Lovitura suferinței este frontală. Perfect evidentă pentru orice copil sau tată, tânăr sau bătrân(14), înțelept sau ignorant. Nimic nu pare a fi de deslușit, căci totul pare să fie anume făcut pentru a fi suferit.

Numai că după ce ne arată nerodnicia înțelepciunii omenești atunci când aceasta dorește să măsoare suferința, Kierkegaard adaugă: “nu rezultă deloc de aici că reflecția și expunerea dezvoltatoare nu-și au însemnătatea lor”(15) Reflecția trebuie să fie vie atunci când inima este neliniștită. Reflecția orientează tulburarea. În cuvintele lui Kierkegaard: “poate că atunci ceea ce a înțeles chibzuirea în parte se va aduna, renăscând deodată în clipa hotărârii.”(16)

De la cine altul dacă nu de la Kierkegaard să aflăm ceea ce va deveni, mai târziu, punctul 0 în terapiile doliului (mai ales în cele constructiviste)? Anume, că travaliul suferinței începe acolo unde se declanșează procesul de “meaning-making.

În cuvintele mele: suferința pare să fie chibzuință pusă, în sfârșit, la lucru.

Așadar, provocarea cognitivă pe care Rosenblatt o resimte, ca tată rămas fără fiică, este nu doar întemeiată, ci și stringentă pentru orice om realmente implicat în propria viață. Strădania de a rămâne ancorat cognitiv în propria suferință este de fapt strădania de a stăvili perorația. În marginea pierderii poți, de nevoie, improviza, nu însă și specula; primul este un act al imaginației, al doilea, un înșelător act sub-cognitiv.

Speculația condamnă la ruminație obsesivă, la “învârteală interesată”, la “zadarnic” și la “prea de tot”, la depresie isterică și la eseuri. Lipsindu-i mecanismele de autolimitare, speculația proliferează anxios, fără oprire. Perorația este cea care îl cufundă pe cel ce suferă în propria-i suferință. A perora în marginea morții și a suferinței e o formă de a te înșela pe tine însuți, de a nu te chema pe nume.

Tot Kierkegaard scria: “Dacă e sigur că moartea însăși nu se coboară niciodată să dea explicații: ei bine, atunci e important să te înțelegi pe tine însuți.”(17)

În orizontul morții moderne se pare că nu te poți reinventa în lipsa unor repere personale, fundamental-verosimile. Aflat la un pas de moarte, muribundul modern “non-conformist” iată că se răzgândește însă brusc! În fapt, nu vrea să moară de capul lui!

Iminența morții înșeală întotdeauna așteptările. Perorând și speculând, povestea fondatoare devine scorneală, iar adevărul fundamental se preschimbă - fatalmente - în sofism.

Elias Canetti(18) scria în cartea sa despre mase și putere(15) despre erupția mulțimii beligerante și aruncarea sa în brațele Morții. Sinucidere colectivă? Nu. Pentru cel care iese la război, abia părăsirea Mulțimii înseamnă părăsirea Vieții! Câtă vreme se află la grămadă, omul este nemuritor. De murit, se moare doar cu amănuntul. Până să fii pe cont propriu, orice chemare a Morții este, în fapt, un triumf asupra ei, căci cauza comună este întotdeauna stringentă, clar-motivantă și inechivocă.

Cu alte cuvinte, ea este opusul perorației! Revoluție, război, armătură ritualică, algoritm simplificat și eficient, unde-s mulți, puterea crește, iar împreună cu ea, crește relevanța simbolică a voinței comune. E nevoie să fii lăsat singur-singurel, într-o cameră cu Moartea ca să afli cu adevărat cine ești și ce anume te face fericit.

Ultimele câteva zeci de pagini de tanatologie vor apărea, treptat, pe această platformă. Cu ele îmi propun să-mi închid orizonturile teoretice. Tot ce le urmează va fi o ficțiune.

NOTE__________________

1) Geoffrey Gorer, ‘The Pornography of Death’ Encounter 5, 1955, pp. 49–52.

2) Cel mai recent și, nu întâmplător, unul dintre cele mai edificatoare studii care discută termenii apariției și depășirii modelului sechestrării morții în societatea occidentală îi aparține profesorului Tony Walter, “The Pervasive Death”, în Mortality, 2018, DOI:10.1080/13576275.2017.1415317

3) Harold Garfinkel, Studies in Ethnomethodology, Prentice Hall, Eaglewood Cliffs, New Jersey, 1967. Interesantă și surprinzătoare pentru cei interesați de recuperarea lui Durkheim este și lucrarea lui Garfinkel, Ethnomethodology’s Program. Working Out Durkheim’s Aphorisms, Rowman & Littlefield Publishers, 2002.

4) Această banalitate – țin să precizez – e cu totul altceva decât clișeele morții pe care ajung să le secrete instituțiile responsabile cu gestionarea sa.

5) Christopher Hitchens, Mortality, Atlantic Books, 2012.

6) Cartea lui Charles Wright Mills, The Sociological Imagination, Oxford UP, Oxford, New York, 1st ed. 1959, ed. 2000, rămâne, pentru mine, o lucrare importantă. Acolo se vede clar cum și de ce teoriile conflicționiste au câștigat în câteva decenii atât de mult teren. Imaginarul sociologic al modernilor devine inevitabil comabativ.

7) Înțeleg “anomia” nu atât în sensul ei “primar” consacrat de Durkheim în Le Suicide, (dezordine, deranjare, alienare, confuzie a reperelor, derută interioară și/sau socială), ci mai curând în sensul pe care îl formulează și re-formulează în câteva rânduri Robert K. Merton: defazaj dintre niște obiective culturale și mijloacele legitime de orice fel (relații sociale, practici cotidiene, mecanisme instituționale, norme legitime) prin care aceste obiective prețuite pot fi într-adevăr atinse. Textele lui Merton despre structura socială și anomie au influențat decisiv sociologia devianței de după prima jumătate a secolului XX. Teoria mertoniană a fost explicitată, rafinată și, pe alocuri, criticată de mulți teoreticieni importanți, printre care Talcott Parsons, Charles Wright Mills (care îl “rescrie” critic pe Parsons) și Robert Dubin care face niște distincții logice la care voi reveni cu altă ocazie. Când grupuri mari de oameni se comportă ca și când normele ar fi ne-necesare, irelevante sau inaccesibile, dezordinea normativă creată conduce la o lipsă de coordonare a mijloacelor cu scopurile recunoscute de acele grupuri, dând, astfel, o acută sezanție de neputință (powerlessness). Lipsa structurii și sentimentul ineficienței proprii pun presiune (social strain) pe toți membrii societății, dar unele grupuri și comunități trăiesc, într-adevăr, mai dramatic decât altele această lipsă de eficiență. Voi pune în curând la dispoziția cititorilor interesați un text dedicat anomiei.

Între timp, cei interesați de aprofundarea acestor teorii pot consulta următoarele lucrări:

Philippe Besnard, “Merton à la recherche de l’anomie”, pp. 3-38, în Revue française de sociologie, 1978, 19-1.

Robert Dubin, “Deviant Behavior and Social Structure: Continuities in Social Theory”, pp. 147-164, în American Sociological Review, vol. 24, nr. 2, 1959.

Robert K. Merton, Social Theory and Social Structure, the 1968 enlarged ed., The Free Press, Londra.

Charles Wright Mills, The Sociological Imagination, Oxford UP, Oxford, New York, 1st ed. 1959, ed. 2000.

Talcott Parsons, Social Structure and Personality, The Free Press, Londra, New York, 1st ed. 1964, 1970; Action Theory and the Human Condition, The Free Press, Londra, New York, 1978.

8) Atul Gawande, Being Mortal: Illness, Medicine and What Matters in the End, Metropolitan Books, Henry Holt and Company, New York, NY, 2014. V. mai ales relatarea cazului Lazaroff.

9) Jean Baudrillard, Léchange symbolique et la mort, Gallimard, Paris, 1976.

10) Recomand aici o carte cu un binemeritat succes: Bruno Latour, Steve Woolgar, Laboratory Life: The Social Construction of Scientific Facts, Princeton UP, New York, ed. a II-a 1986.

11) Ian Hacking, The Social Construction of What?, Harvard UP, Cambridge, Ma., ed. revizuită 2000.

12) Roger Rosenblatt, Making Toast, Ecco Press, New York, 2010.

13) Soren Kierkegaard, “Domnul a dat, Domnul a luat, fie numele Domnului binecuvântat”, în Opere, vol. III, tr. Ana-Stanca Tabarasi, Humanitas, București, 2011, p. 166.

14) Ibid., p.164.

15) Ibid., p.166.

16) Ibid.

17) Ibid., p. 575.

18) Elias Canetti, Masele și puterea, ed. Nemira, tr. Amelia Pavel, București, 2009.

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro



Currently there are "21 comments" on this Article:

  1. Dedalus spune:

    Ma intreb de ce nu se acorda mortii animalelor o atentie macar comparabila cu cea acordata mortii oamenilor.

    • gamma spune:

      Deh , pt unii oprirea unui supercomputer este “altfel” fata de oprirea unui calculator de buzunar . Ba chiar acestia banuiesc ca exista entitati ce extrag ultimul backup si-l muta pe alt hardware in alta dimensiune , hardware care este apoi torturat sau intretinut la specificatii optime in functie de ce performante a avut softul la ignorarea realitatii obiective.

    • marius velcea spune:

      Excelentă întrebare! Aș putea să scriu un răspuns de dimensiuni comparabile cu articolul doamnei Toplean. Dar, pe (foarte) scurt, din jenă, atunci când nu este din ignoranță. Nu putem concepe ca animalul să manifeste asemenea demnitate în fața morții și (mai ales) a suferinței care o precede. În plus, animalele sunt vii până în ultima clipă. Foarte rar ne dăm seama dacă un animal este muribund sau somnolent. Și cu cât este mai departe de noi pe scara evolutivă, cu atât deslușim mai greu semnele morții iminente sau suntem de-a dreptul dezinteresați.
      Un răspuns ceva mai facil ar fi fost să spun că avem o deficiență de ordin empatic; nu că n-am avea-o, dar ea nu se reduce la animale. Despre plante nici nu mai are rost să vorbesc – mor și ele cu tupeu, deși nici măcar nu au bunul-simț să aparțină regnului nostru.
      În sfârșit, conștiința finitudinii este prețul pe care-l plătim dezvoltării excesive și (în definitiv) futile a encefalului.

      • Dedalus spune:

        Oare nu avem empatie fata de animale din constructie, sau am pierdut-o in istorie?

        Sigur, unii o au, dar sunt o exceptie, o relicva sau o dovada?

        • marius velcea spune:

          Depinde din ce unghi privim. Din punct de vedere biologic, empatia este o anomalie. Nu se așteaptă nimeni ca o haită de lupi să urle o doină de jale după ce a doborât un cerb. Acolo, singurul „ritual“ este ordinea în care se hrănesc membrii haitei și ține strict de ierarhie. Din punct de vedere etologic, etnologic etc-logic însă, lipsa empatiei poate fi considerată o deficiență; omul este singura specie care știe foarte clar ce pierde atunci când moare și relaționează această „trecere“ (sau transformare) cu transcendentalul. Mai există câteva genuri de mamifere (genuri taxonomice) care manifestă un comportament ritualic atunci când se întâmplă să moară un individ din cadrul grupului – mă gândesc la hipopotami, elefanți și unele specii de primate – dar este improbabil ca la baza acestuia să se afle cine știe ce credință sau să denote o înțelegere a fenomenului morții. Poate (printre alte cauze) o încercare de a-l înțelege.
          Deci da, lipsa empatiei față de animale ține, pe de o parte, de „construcție“ (mai corect, de evoluție și ontogeneză), iar pe de altă parte, de istoria civilizației occidentale. Există comunități a căror existență nu presupune „sacrificarea“ (a se citi uciderea) animalelor sau plantelor. Spunem despre ele că „trăiesc în armonie cu natura“ dar, vorba autoarei, în subtext, le considerăm primitive.
          Nu am pierdut empatia față de animale niciunde și nicicând, pentru că nu am avut ce pierde. Ea ține de cultură, de civilizație și mai cu seamă de caracterul fiecărei persoane.

  2. O lebada alba spune:

    Data fiind experienta si rigoarea pe care le demonstrati cred ca un studiu despre Viata ne-ar fi foarte util tuturor.

  3. ion adrian spune:

    “…pantofi de viu /pantofi de mort ..”
    Superb . Dar doar pana acolo am ajuns cu cititul . Poate ca dupa ce termin voi mai reveni. Daca nu Pasti fericit! cu sanatate si detasare de tot ce nu este o “initiere in splendoare …”

  4. quovadis spune:

    Ea n’a mai plâns, pierdut privea
    La sfetnic, lung, dar nu-l vedea
    Si n’a mai inteles ce-a zis
    Si nu vedea cum au închis
    Sicriul alb – era un vis
    Si ea-l traia.

    Senini de plânset ochii ei,
    Vedea barbati, vedea femei,
    Cu spaima multa’n jur privea.
    Din mult nimic nu’ntelegea;
    Si sã muncea sã stie, ce-i ?
    Si nu putea.

    I-a fulgerat deodata’n gând
    Sã râdã, cãci vedea plângând
    O lume’ntreaga’n rugãciuni.
    “In fata unei gropi s-aduni
    Atâta lume de nebuni !
    Sã mori râzând…”

    Si clopotele’n limba lor
    Plângeau cu glas tânguitor;
    Si-adânc din bubuitul frânt
    Al bulgãrilor de pãmânt,
    Vorbea un glas, un cântec sfânt
    Si ‘nãltãtor.

    “-Nu cerceta aceste legi,
    Cã esti nebun, când le’ntelegi !
    Din codru rupi o ramurea,
    Ce-i pasã codrului de ea !
    Ce-i pasã unei lumi întregi
    De moartea mea !”

  5. Andrei spune:

    Foarte lung textul si cu multe trimiteri la povesti proprii, insa nu neaparat in ordine cronologica – e un eseu autobiografic sau o sistematizare a concluziilor? O mai buna sistematizare a articolului (si o scurtare a lui, e articol, nu carte) e de dorit.

    Fara suparare, greu de inteles care anume e mesajul pana la urma, scopul acestiu articol, ce aduce nou, ce prezeinta si incapsuleaza din experienta, filozofia si cunostintele biografice existente.

    • Adela Toplean Adela Toplean spune:

      E adevărat că textul n-a fost scris ca un articol. E, de fapt, o introducere, de-asta pare atât de lipsit(ă) de focus. E sigur însă că răspunsuri la absolut toate nedumeririle menționate de dvs găsiți pe parcursul său.

    • ne(a)fericitu' spune:

      Eu cu astea am ramas:

      1. “…între compasiune și rațiune…nu prea pot apărea compromisuri fericite. Cel mai fericit compromis rămâne, probabil…eutanasia.”

      2. “Și când întrebi un om ce-și dorește, omul acela, pacient în stadiu terminal sau flăcău în putere, îți va răspunde: “Vreau să fiu fericit.”

      3. “E nevoie să fii lăsat singur-singurel, într-o cameră cu Moartea ca să afli cu adevărat cine ești și ce anume te face fericit.”

  6. Prototipescu Fanel spune:

    se prea poate ca oamenii sa moara de rusine, intr-un fel sau altul ?
    vorba personajului interpretat de Hopkins in “The Edge”…

  7. Laur spune:

    Greu de înțeles moartea atâta timp cât nu reușim încă să înțelegem viața. Asemeni morții, așa cu spunea prietenul dvs, și viața are rădăcini adânci în ființa noastră, greu de exprimat în cuvinte. Probabil unele întrebări nu vor avea răspuns niciodată și poate e mai bine așa.

  8. Dedalus spune:

    Moartea nu exista. Cum ar putea exista ceva ce inseamna non-existenta?

  9. Alexandru spune:

    Multumesc pentru postare Adela. Articolul tau este ca un “ghem,” cu multe “fire” adunate la un loc aratand zbuciumul tau interior, ideea ca nu putem aborda moartea ca pe un subiect oarecare. In pofida celor ce au cercetat subiectul, moartea se incapataneaza sa ramana o experienta individuala, exclusivista, fara a putea fi impartasita. Pana si religia, auto-promovata in mijlocitor al mortii, nu are acces inauntru. Promisiuni desarte despre lucruri inaccesibile in lumea asta, care o sa devina abundente in viata de apoi, facute unor oameni speriati si disperati. Pe buna dreptate cineva facea o paralela intre preoti si politicieni, spunand ca doar taramul promisiunilor difera! Simpla observatie ne arata ca viata si moartea sunt prezentate in antiteza si astfel sunt insusite de marea majoritate. Cat traiesti, ai optiunea fie sa accepti ideea mortii sau, dimpotriva, sa “uiti” complet, in mod deliberat, de existenta ei. A doua atitutine este prevalenta, cultura in care traim ajutand foarte mult. E greu sa convingi omul care a inteles ca este muritor ca are nevoie de ultimul model masina! Daca insa viata si moartea sunt vazute si acceptate ca un singur fenomen, doua procese care incep simultan, doar unul insa fiind vizibil, viata, atunci poate ca acceptarea mortii ar deveni fireasca. A izola viata de moarte este ca si cum ai ascunde partea de sus a clepsidrei, te uiti doar la nisipul adunat jos si refuzi sa vezi ca tot ce se aduna jos, se imputineaza sus! Noi oamenii ne amagim ca suntem nemuritori, traim ca si cand viata noastra ar fi eterna, lasam ce e important pe maine, mergem la culcare suparati pe viata si pe altii, in ciuda evidentei ca, maine nu vine niciodata! Pentru fiecare dintre noi, de fiecare data moare altcineva, de aceea moartea este ca un ecou indepartat, mereu acele clopote care bat si noi auzindu-le punem intrebarea gresita: pentru cine bat?! Intotdeauna moare altcineva pentru ca tu, cel ce moare, nu mai poti raporta, impresiile curg doar inspre moarte si nu catre viata.
    Cred ca “pantofii de mort” au lasat asa o urma adanca in memoria ta de copil pentru ca subconstient ai realizat ca acesti pantofi, noi, luciosi, tepeni, nu au sa mearga vreodata, nu vor fi folositi niciodata in scopul in care au fost creati. Pantofii mortului sintetizeaza artificialitatea intregii abordarii a mortii in societate, falsitatea, minciuna, ignoranta noastra despre subiect. E interesant subiectul si o sa urmaresc cu interes celelalte sectiuni pe care intentionezi sa le postezi.

    • Adela Toplean Adela Toplean spune:

      Nu pot decât să vă mulțumesc. Foarte interesantă observația legată de pantofii nepurtați. Pe de altă parte, îmi aduc bine aminte că, acum câteva decenii, mulți își îngropau morții cu pantofi recondiționați (lustruiți, etc.).
      Mă străduiesc, da, să finalizez și alte texte. Nu mi-e tocmai ușor :)



Comenteaza:







Do NOT fill this !

Autor

Adela Toplean


Adela Toplean

Adela Toplean este doctor în filologie, activează din 2003 în Death Studies cercetând atitudinile contemporane în fața morții, a publicat numeroase studii de sociologia mor... Citeste mai departe


E randul tau

Vedeti ca o parte din analiza dvs. se face pe Nota de informare generica din site (de fapt cred ca e...

de: Bogdan Manolea

la "Câteva considerații referitoare la votul diasporei din noiembrie 2019"

Carti recomandate de Contributors.ro

DEMOCRAȚIA SUB ASEDIU ROMÂNIA ÎN CONTEXT REGIONAL

Carte recomandată de contributors.ro

Cauta articole

septembrie 2019
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Aug    
 1
2345678
9101112131415
16171819202122
23242526272829
30  

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

"Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel." - Mihai Maci

(An essay by Vladimir Tismaneanu and Marius Stan)