joi, martie 28, 2024

Filosofia diletantismului dogmatic

Filosofia nu este doar o căutare dezinteresată a adevărului, animată de o sete naturală de cunoaștere, în care Aristotel (Meta., Cartea Alfa Mare I, 980a) vedea o trăsătură universală a ființelor umane. Începînd cu sofiștii ce au parazitat, încă din Atena lui Socrate, pasiunea filosofică pentru adevăr, vocația gratuită a iubirii de înțelepciune a fost deturnată de multe ori înspre susținerea unor țeluri partizane sau ”prea omenești”. Sofiștii și-au comercializat talentul oratoric și priceperea logică, ca un fel de ”mercenari ai cunoașterii”. Alții – inclusiv Platon, cu ai săi ”filosofi-regi” din Kallipolis – au folosit uneori filosofia pentru a susține o anumită viziune politică. În Scolastica medievală, filosofia a devenit aliata teologiei – în modernitate, ruda apropiată a științei.

Filosofia își poate păstra însă identitatea metodologică doar atunci cînd reține și interogații sau incertitudini – în termeni ”morali”, cînd lasă loc pentru umilința epistemică a subiectului cunoașterii. Chiar dacă este filosofia unui om credincios (a cuiva care crede într-un adevăr absolut), filosofia rămîne autentică numai dacă spațiul pe care îl păstrează pentru rațiunea critică este suficient de larg încît să poată primi, într-un dialog civilizat, și oameni cu credințe, valori și opinii diferite. La polul opus, cineva care se ”înarmează” cu noțiuni filosofice pentru a milita dogmatic în favoarea unor certitudini imutabile, zdrobindu-și adversarii cu patos belicos, este de obicei fie un ideolog ”de partid” ce instrumentalizează filosofia pentru a apăra un crez simplist, fie un diletant – fie amîndouă la un loc.

Cineva care crede că există, în mod obiectiv, un adevăr absolut nu este deloc constrîns să afirme și necesitatea infailibilității propriului său punct de vedere. Poate crede, de pildă, că, există (obiectiv) și alte galaxii, recunoscînd totuși că nu e în măsură să ofere informații corecte despre ele. Cel care susține, în schimb, că toate aserțiunile sale sînt invariabil corecte, reflectînd ”lumina” adevărului absolut în care crede, este foarte probabil un spirit dogmatic sau un fanatic. Iar, dacă are și veleități filosofice, este aproape sigur un amator.

Se cuvine totuși ca incertitudinile filosofice să fie rezonabile. De pildă, putem avea suficientă încredere în rațiunea noastră încît să afirmăm că asasinarea sau masacrarea persoanelor inocente este un rău radical – și că nici complicitatea la acest gen de crime (chiar dacă pasivă) nu poate fi nevinovată. Dar există și multe alte situații omenești în care avem nevoie de gradații. Diletantismul ”filosofic” dogmatic  nu cunoaște, însă, această scală și se războiește fundamentalist cu abateri minore de la virtute, cu același zel cu care ar combate răul moral radical. De multe ori, cu o indiscreție și o nedelicatețe care vorbesc de la sine și despre o caritate deficientă.

Chiar dacă nu poate fi generalizată într-o teorie propriu-zisă, microfizica puterii a lui Foucauld pare să fi suprins ceva despre condiția omului postmodern, cînd a subsumat descriptiv cunoașterea raporturilor de putere. Evident, tentația de a exploata ”cunoașterea” ca pe un capital de putere, eventual pentru a coagula o masă critică de susținători – de obicei uniți artificial și prin opoziția față de un ”țap ispășitor” (recipientul ”urii care unește”) – este destul de răspîndită. Hitler a avut nevoie de ”știința rasismului” și de ura antisemită pentru a coagula o forță partinică. Lenin și Stalin au avut nevoie de ”profeția” marxismului științific, ca și de ura față de ”imperialiștii burghezi”, pentru a-și construi un surogat de legitimitate. Deși toți aceștia aveau o ideologie cu pretenții exhaustive, susținută mai mult sau mai puțin ”filosofic” sau ”științific”, nu era de ajuns pentru a strînge un ”bazin” de susținători credincioși – adjuvantul urii față de un dușman periculos era indispensabil. Pe de altă parte, nu putem separa acea ”cunoaștere cu pretenții exhaustive” de manifestarea puterii lor autoritare sau totalitare. Acest gen de putere și ”cunoașterea absolută” par a fi interconectate și interdependente.

Dacă extrapolăm noțiunea de ”om postmodern”  la condiția omului globalizat de astăzi, hrănit cu idei și informații care circulă rapid în spațiul virtual, și care nu are, de multe ori, răgazul să metabolizeze această ”cunoaștere” sau să o adapteze la context, putem constata că mecanismul descris mai sus este reprodus uneori și la nivelele ”microputerii”. Bunăoară, blogosfera și rețelele media oferă un spațiu în care cineva care se pretinde posesorul unei cunoașteri privilegiate poate ”racola adepți”, pentru a-i înregimenta la un program de acțiune. Acest spațiu nu este, de cele mai multe ori, o agora în care se dezbat dezinteresat idei și opinii, în scopul apropierii de înțelepciune. Un Socrate ”ignorant” și ironic, care s-ar rătăci în ”dezbateri” de acest gen, ar putea ieși ușor cu capul spart.

Toate acestea ne pot duce cu gîndul și la niște interogații mai largi: care mai este rostul unui filosof dezinteresat (un Socrate) într-o ”lume postmodernă”? Unde și-ar mai găsi el precupeții și meșteșugarii cu care și-ar putea exersa maieutica, dacă toți interlocutorii săi au deja prejudecăți solide (acumulate în spațiul virtual) despre tot și toate?  Cum s-ar descurca cu asta și un fenomenolog ca Husserl, dacă ar propune un exercițiu de ”suspendare” a (pre)judecăților (epoche)? Sau ce ar face Pascal, cînd ar încerca să discute despre existența lui Dumnezeu în termenii unui pariu rațional, recunoscînd, cel puțin euristic, posibilitatea incertitudinii? Nu vreau să mă gîndesc la soarta oricăruia din acești gînditori într-o ”agora virtuală. Socrate ar fi, probabil, acuzat, că, întrucît discută cu ”clasa muncitoare”, pregătește revoluția proletară. Sau, dat fiind că a consimțit la instituția pederastiei, ar fi calificat drept ”neomarxist” sau agent al Moscovei ce pune bazele revoluției culturale occidentale. Husserl ar fi poate un elitist sau un metafizician desuet. Cît despre Pascal, în realitate el nu avea incertitudini, ci strategie retorică și apologetică – fermitatea convingerilor sale fiind identică cu cea a bunilor noștri filosofi amatori și teologi ireductibili de astăzi.

Nu știu, în definitiv, ce ar face oricare din acești filosofi în fața gîndirii pre-formatate și a clișeelor ”globale” reproduse mecanic de diverși preopinenți ”postmoderni”, mai mult sau mai puțin fermi în convingeri și atitudini. Dar, dacă ar întîlni un diletant dogmatic, care și-ar camufla ambițiile de putere într-o ideologie mascată în filosofie, probabil că nu l-ar lua în serios, altfel decît ca pe un frivol Thrasymachos. Socrate l-ar ironiza cu ”ignoranța” lui pe interlocutorul său sigur pe sine și poate ar muri încă o dată liniștit, crezînd în durabilitatea Binelui și a Dreptății. Firește și în scurta viață a ”dreptății celui mai puternic”…

Distribuie acest articol

27 COMENTARII

  1. Preocuparea nu sunt de fapt filosofii ci cei care vor sa acceada la „putere”.

    Mentalitatea asta nu este „postmoderna” este veche de cand lumea as spune ca radacinile ei se afla mai degraba intr-o mentalitate comunista.

    „Racolarea” de care vorbiti dumnevoastra se face sporind gradul de intelegere al oamenilor, adica aratandu-le incet drumul spre lumina si ajutandu-i sa lase in urma balastul mental, ideologic pe de o parte si pe de alta sa invete sa-i depisteze pe cei care vor sa-i mentina in bezna pentru ca se tin cu dintii de o „putere” iluzorie construita la randul ei pe tipare mentale si ideologice.

  2. Eu nu-s nici filozof, nici dogmatic ‘diletantist’, ci doar diletant in ceea ce priveşte filozofia. Şi găsesc că un articol ce conţine aceste cuvinte nu poate fi altfel decât interesant. Ca amator de filozofie antică am descoperit cu uimire din acest text că:
    1. pederastia este o instituţie şi
    2. Socrate a consimţit la instituţia pederastiei.

    1. Din câte ştiam eu, la grecii antici pederastia era un obicei tolerat mai ales in rândurile armatei unde se considera că ataşamentul dezvoltat intre soldatul adult şi cel adolescent ar garanta o mai bună combativitate şi un spirit de sacrificiu exemplar, insă nu existau norme juridice care să fi consacrat vreo instituţie a cuplurilor homosexuale. Pederastia nu era un mariaj. Dar se vede treaba că mă înşelam: cumva astăzi se pot defini pederastia şi instituţia in aşa fel incât să se întâlnească intr-o frază. Totul e să fi un bun sofist.

    2. Din câte ştiam eu, Socrate a fost căsătorit şi a avut vreo 3 copii. Şi nu era prea fericit in căsnicia lui din moment ce susţinea că omu care nu nimereşte o nevastă bună are toate şansele să ajungă filozof. Dar nu există nicio sursă a epocii care să fi atestat înclinaţiile şi activităţile homosexuale ale lui Socrate. Iarăşi trăiam cu impresii greşite, poate chiar heterosexual-dogmatice, despre marele filozof. Iată că in interpretarea post-modernă a comportamentelor masculine de acum 2500 de ani un dialog prelungit intre 2 bărbaţi poate apărea ca fiind un soi de preludiu sexual. Poate că anumite afirmaţii, anumite vorbe-n dodii, anumite gesturi ce implică o toleranţă cam dubioasă faţă de ocheadele unor adolescenţi pot fi astăzi privite ca fiind semne ale unei homosexualităţi mai mult sau mai puţin refulate. Asta e, trebuie să mă împac cu imaginea unui Socrate gay, frustrat, aburitor şi gargaragiu, un proto-marxist ridicol. Totul e să fi un bun sofist şi adevărul -oricât ar fi de ruşinos- iese la iveală…

  3. Incitante si stringente interogatii.
    Eu, unul, m-as bucura sa pot citi pe contributors excursuri, dialoguri si chiar polemici filozofice.

    Privitor la ce anume ar putea pati un Socrate al nostru, mi se pare ca raspunsul il avem deja. E drept, pentru multi, e vorba de unul surprinzator si care, probabil, i-ar irita o data in plus pe si mai multi dintre noi.

    In definitiv, de ce ii irita Socrate pe cei mai multi dintre contemporanii sai? El, spre deosebire de ceilalti, recunoastea ca nu stie si le arata si lor ca nu stiu ceea ce pretind cu emfaza ca stiu. Iar asta putini pot ierta sau trece cu vederea. In vremurile acelea puteai muri din cauza asta: dupa cum stim, Socrate a ales sa moara.
    Cred ca la noi, rolul lui Socrate l-a jucat magistral chiar Patapievici, si asta desi el nu se pretinde filozof. Probabil ca nici la ora asta, in Romania, nu putem gasi un om mai citit decit el. Dar ce a facut el? Si-a facut vreun partid? A incercat sa faca prozeliti? A facut vreo scoala sau propagat vreo ideologie? Nu. A incercat sa dialogheze in beneficiul nostru cu o multime de oameni de bunt simt, destepti si cultivati. Mai mult, a facut din institutia pe care a condus-o timp de 7 ani un model cu impact international. A scris carti remarcabile si articole in care nu si-a ascuns optiunile problematice, nici macar pe cele politice. Ce a primit in schimb? A fost numit fascist (basist) si eliminat ca atare din viata publica. Ura impotriva lui a fost propagata de televiziuni pina acolo incit omul ajunsese sa fie scuipat pe strada iar in Parlament (cu ocazia condamnarii comunismului, si unde se afla impreuna cu Plesu si cu Liiceanu), la un pas de a fi linsat: unii l-ar dori impuscat (Breban). Straniu destin pentru cineva care n-a fost preocupat in viata lui decit de carti, idei, dialog, cultura, spirite alese – cuvintele, s-a spus, pot fi, uneori, mai periculoase decit gloantele.
    Rolul lui Socrate l-au jucat insa si altii, cu nu mai putin talent. Plesu, prin demersul sau prin care a incercat revalorificarea dilemei, inchipuiti-va daca puteti, ca numai prin asta a reusit sa scandalizeze o multime de romani care STIU, care erau sau care sint edificati. Ce-au vazut si inteles oamenii? Au vazut ca Plesu a fost ministru in mai multe guverne si s-au lamurit repede ce e cu el. Carevasazica, daca ai o optiune politica clara, ca Patapievici, atunci esti fascist, daca insa nu iti lamuresti pe deplin optiunile si esti dilematic, esti lipsit de caracter, ca Plesu, care e mai urit decit Socrate, e gras, si pe deasupra tigan, etc. Liiceanu e liicheanu fiindca a conceput faimosul Apel catre lichele, si-a insusit Editura Politica cu scaunele si mesele comuniste si si-a permis sa faca din ea editura fanion a Romaniei, Humanitas. In special Plesu si Liiceanu sint vazuti ca fripturisti pentru ca au slujit cum s-au priceput ei mai bine binele comun. Ne amintim ca Socrate, pus sa-si dea o pedeapsa, a cerut o pensie si masa gratuita pina la sfirsitul vietii pentru serviciile aduse comunitatii, iar asta n-a facut decit sa scandalizeze o data in plus marimile cetatii ateniene.
    Pentru ca ne-au aratat in oglinda, intelectualii nostri de marca sint injurati zilnic, nici vorba de respect, daca vorbim de politicieni sau popor. Televiziunile au facut adesea emisiuni de demascare cu audienta in care au linsat practic intelectuali de marca. Amintiti-va insa si de forumurile mai vechi din Revista 22, de sub articolele remarcabile ale lui Andrei Cornea sau de cele din Evenimentul Zilei de acum citiva ani, de sub articolele stralucite ale lui Mircea Cartarescu.
    S-ar spune ca pentru oamenii cu bun simt n-ar trebui sa fie o problema sa-l recunoasca si sa-l respecte pe Socrate. Vedem bine insa ca chiar si pentru ei poate fi dificil, frustrant si chiar dureros sa-si admita ignoranta. Problema e ca nu putem deveni mai intelepti, si cu atit mai putin iubitori de intelepciune daca incercam mereu sa-l eliminam pe Socrate din cetate. Caci daca ceva lipseste aproape cu desavirsire din societatea romaneasca de azi, aceea e chiar intelepciunea.

    In acest context, merita cu prisosinta reascultat dialogul despre Socrate dintre Andrei Cornea si Horia Roman Patapievici.

  4. Sint absolut de acord cu analiza dvs. .Retin aici pasajul despre ,abaterile minore de la virtute, si despre deficitul de caritate. Un coleg de platforma , intr-un art. anterior , spunea ca ,diavolul se ascunde in detalii, , sintagma des auzita , inversarea originalului . Cum orice argumentatie risca sa devina vicioasa , tot asa cum in orice filosof pare sa stea ascuns un sofist , e mai bine sa ne referim la ,cazuri, cunoscute.De ex. , acela al lui Ivan Karamazov , care nu are abateri grave , nu ucide , dar isi da incuviintarea , din slabiciune omeneasca .Este ceea ce ascetii numesc ,consimtire, , seductie , iar retorii , captatio benevolentiae .Hitler nu ar fi existat fara Nietzsche , fireste ca Nietzsche nu este responsabil , sau nu direct , de crimele nazismului , exista insa o inlantuire cauzala .Ca sa eviti efectele trebuie sa actionezi asupra cauzelor , ideile trebuie combatute cu idei , exista un radicalism intelectual impotriva caruia este nevoie , deloc paradoxal , tocmai de radicalism , de lipsa de compromisuri , ideile periculoase trebuie retezate , din fasa , fara mila .Fata de aceste idei camuflate ,lipsa de caritate, este deplin indreptatita , mai ales ca ele sint departe de a fi nevinovate , moral .Eu cred ca toti filosofii mai noi , toti specialistii , nu fac prea multe parale pe linga Dostoievski , care nu era nicidecum un ,print, blajin , ci unul dintre cei mai de temut polemisti , stia el ce stia .
    Nu este o obiectie , fireste , ci o reflectie , imi dau seama ca va refereati la cu totul altceva.Va multumesc.

    • @Lucian

      Da, si eu cred ca, de multe ori, claritas est caritas. Si ca ideile periculoase (fasciste, rasiste, fundamentaliste etc.) trebuie combatute transant. Ma refeream insa, asa cum ati intuit, la altceva: la ingaduinta fata de slabiciunile minore ale semenilor si la delicatete. Nu cind e vorba de idei care pot conduce la crime, chiar daca intelectualii sau ideologii care le-au pus in circulatie au stat numai ”in biblioteca”.
      Cu ginduri bune.

      • Cred ca problema nu e doar a unor idei ci a ideologiilor in general. Cei care promoveaza un set de idei, conceptii ca fiind cel corect automat supun excluziunii alti oameni care nu sunt de acord cu ideile lui.

    • „Hitler nu ar fi existat fara Nietzsche” …

      Daca vreun critic de arta din Viena junetzii lui Hitler i-ar fi apreciat desenele, comentariul dvs. nu ar fi existat nici el. Permiteti-mi sa va spun ca nasul Cleopatrei nu era unic, doamna respectiva a avut/are o infinitate.

      „Ca sa eviti efectele trebuie sa actionezi asupra cauzelor”. Cu conditia sa le cunosti pe toate. Si, desigur, intr-un univers laplacian. Ce facem, insa, acolo unde Laplace rateaza? Recte, mai peste tot …

  5. Si eu am remarcat institutionalizarea pederastiei si acceptarea ei pana si de Socrates
    Atunci cum sa nu se legalizeze casatoriile gay? Doar pentru unii care cred intr-un oarecare Iisus spun ca e un pacat?
    Asa se spala creierele si daca nu e. suficient cenzuram si internetul

    • Avem mai sus inca un exemplu de filosofie a diletantismului dogmatic: pentru ca Socrate a simpatizat pederastia trebuie numaidecat legalizate casatoriile homosexuale.
      Las’ ca pederastii aia ai lui Socrate erau oameni insurati cu femei si nici prin cap nu le trecea ca s-ar putea insura cu baietii.
      Las’ ca marea descoperire a lui Socrate a fost nu ca le stie pe toate, ci cat de putin stie de fapt fiecare individ luat in parte, inclusiv el, fata de cat crede ca stie. https://www.youtube.com/watch?v=PcfxiP1LSmo&t=14m
      Si atunci de ce trebuie legalizate casatoriile homosexuale? Doar pentru ca unii care cred intr-un oarecare Socrate cu existenta incerta, intr-o fictiune numita drepturile omului si alta fictiune numita casatorie spun ca e un pacat sa nu le legalizezi, conform noii dogmatici? https://www.youtube.com/watch?v=nzj7Wg4DAbs&t=8m46s

  6. Cred ca e o mica eroare in text:
    e vorba de Michel Foucault .

    se zice in engleza:
    ‘Foucauldian discourse analysis’ based on theories of Michel Foucault.

    Sa nu dramatizam:
    un Pascal sau Socrate ar putea dialoga foarte bine cu un Richard Swinburne, Peter van Inwagen, Dean Zimmerman, Michael Loux si cu multi altii.

    ( In alta ordine de idei:
    – in timpurile noastre Socrate ar putea avea si o mare sila/scarba de modul cum se traieste azi;
    Blaise Pascal ar avea cu certitudine o sila mult mai mare)

    • @CP filosof amator

      Da, este o eroare de tipar. Rectific: ”Foucault”. Comentariile lui Scotus si Suarez la Aristotel tin deja de o alta ”traditie de gindire”. Multumesc insa oricum ca le-ati amintit.
      Cu ginduri bune.

      • Multumesc pentru raspuns, Un raspuns e un lucru rar azi,

        As vrea sa ma ocup mai intens de diverse ‘directii de gandire’ si chiar sa ma ocup PRO BONO.
        Azi m-am ocupat un pic de :
        Buhle, Johann Gottlieb Gerhard (1763–1821)
        – Lehrbuch der Geschichte der Philosophie und einer kritischen Literatur derselben, 8 vols (Göttingen, 1796–1804).
        – Geschichte der neuern Philosophie seit der Epoche der Wiederherstellung der Wissenschaften, 6 vols (Göttingen 1800–1805; repr., Brussels, 1969).

        si de : W. V. O. Quine – On what there is

        Cred ca Romaniei ii lipsesc multe traduceri
        As vrea sa traduc PRO BONO mai multe, cum ar fi :
        Friedrich Ueberweg – Grundriß der Geschichte der Philosophie
        Descartes, Pascal, Leibniz ( cele netraduse in romana sau altele mai noi).

        Richard Swinburne – The existence of God (si altele)
        Peter van Inwagen – Metaphysics

        , cartile acestea si/sau alte carti

        Nu stiu cum sa fac asta, cu cine sa colaborez

        Cu cele mai bune ganduri

        • Pai, este simplu: adresati-va unei edituri (sunt cateva de buna calitate) iar daca nu cereti bani, vor fi foarte bucurosi ca pot scoate cartile la un pret mai mic (in fine, sa speram).

  7. „Filosofia nu este doar o căutare dezinteresată a adevărului, animată de o sete naturală de cunoaștere, în care Aristotel (Meta., Cartea Alfa Mare I, 980a) vedea o trăsătură universală a ființelor umane.”

    E bine sa mai amintim si urmatoarele:

    Omnes homines natura scire desiderant

    DUNS SCOTI QUESTIONES SUBTILISSIME SUPER LIBROS METAPHYSICORUM
    ARISTOTELIS (Prologus)

    Nunc autem propositio ipsa est ad propositum applicanda, videlicet ad ostendendum dignitatem et nobilitatem hujus scientiae sic :
    Si omnes homines natura scire desiderant ;
    ergo maxime scientiam maxime desiderabunt. Ita arguit Philosophus primo hujus cap. 2. et
    ibidem subdit,
    quae sit maxime scientia, illa scilicet quae est circa maxime scibilia.
    Maxime autem dicuntur scibilia dupliciter; vel quia primo omnium sciuntur sine
    quibus non possunt alia sciri ; vel quia sunt certissima cognoscibilia.
    Utroque autem modo ista scientia considerat maxime scibilia ;
    igitur haec est maxime scientia, et per consequens maxime desiderabilis.

    Omnis homo naturaliter scire desiderat

    Francisco Suárez, Disputationes Metaphysicae
    Disputat. I Sectio VI
    UTRUM INTER OMNES SCIENTIAS METAPHYSICA MAXIME AB HOMINE APPETATUR APPETITU NATURALI

    1. Ratio proponendi quaestionem.— Hanc quaestionem praecipue propono propter Aristotelem in prooemio Metaphysicae, ut occasione illius nonnulla declaremus, quae ex illo prooemio declaranda supersunt, ne aut ea omnino praetereamus, aut necessarium nobis sit ad ea iterum redire. Confert etiam huius dubitationis expositio ad dignitatem huius doctrinae amplius commendandam, ex eo quod naturae hominis, ut rationalis est, maxime est conformis, vel potius summa naturalis eius perfectio.

    2. Aristoteles ergo, lib. I Metaphysicae, c. 1 et 2, videtur directe intendere partem affirmantem huius dubii, nimirum naturalem hominis appetitum maxime ad metaphysicam attrahi. Quod ut persuadeat, praemittit axioma illud: Omnis homo naturaliter scire desiderat.

    • @AndreiV

      Nimeni nu e perfect: :). Dar, la Socrate, ignoranta asumata era si o (auto-)ironie.
      Cu ginduri bune.

  8. Parca nu Socrate indemna la uzul ratiunii pentru a explica viata, in timp ce teologia cu pasiune propaga ideea de a primi ca explicatie unica a vietii divinitatea in multiplele forme? Sau filozofii contemporani noilor religii care cochetau cu ideile filozofilor antici Democritus, Socrate, Platon etc…nu erau oare ostracizati sau chiar reprimati in formele de religie institutionala, tocmai pentru absenta elementelor unui discurs crestin…. universitatile devenind prin consecinta mediul de propagare a acestor idei…??

    Despre ce vorbim.

    Despre capacitatea unei fiinte umane de a utiliza un vocabular bogat, spectacular(in orice limba) pentru a construi o argumentatie care face abstractie de fapte si realitate sau despre adevarurile verifiabile si confirmate prin metoda stiintifica?

    Problema societatilor ramase la nivel educational sub hipnoza religiilor este ca daca la nivel de control social(construire a normei) sunt sisteme regulatoare are introduc o ierarhie a valorilor- ierarhie care se suprapune in primul rand principiilor de supravietuire in grup, nu-i asa…???
    Ttot ceea ce face sau nu face un membru sub amenintarea unei judecati divine…in fond e inhibitia si controlul spiritului natural de supravietuire care include utilizarea violentei fizice chiar a inducerii mortii in situatii percepute existentiale- pentru a permite o previzibilitate a functionarii grupului(reducerea consecintelor potentiale in caz de divergenta intre membrii).

    Insa in epoca in care experimentele psihologice, cunoasterea sistemului nervos uman, din punct de vedere biochimic si electric, inducerea diverselor stari , transferul unor stari de la un animal la altul, forme de telepatie rudimentara bineineles…ce foloseste mai mult , apelul continuu la o pedeapsa comunitatii uniformizate ideologic, a clerului ..si ceea mai eficienta a fricii difuze nedefinite(doar daca definim frica de ceva o putem rationaliza si tratat, nu-i asa.. prin desensibilizare etc)….
    Oare nu e ironic ca in universitatile actuale mergem cu doua sisteme de gandire total diferite ca modalitate de abordare…primul care incearca intelegerea viitorului si prezentului judecand dupa o argumentatie a trecutului, uneori depasita si dubioasa..o abordare historica..vs un sistem mai suplu care repune si chestioneaza tot timpul aceasta pozitionare dar care are limitele lui-parametrizarea simpla a complexitatii(desi simplicitatea e omniprezenta in natura)…Nu e la fel de interesant ca intr-un mediu limitat se vorbesc despre incetinirea Universului(trecerea in faza de racire etc) in alte medii se vorbeste despre omniprezenta Universului actual….eventual inlocuit cu un altul mai idilic paradisiac….
    Eu cred ca cautarea unui sens al vietii e o reteta individuala fiecare cu ingredientele sale si nu o carte de meniuri, chiar de lux…

  9. Provocarea filosofului a fost, si n-ar fi inutil sa ramana ;) , studierea vietii in epoca pe care o traieste! Aici este dificultatea maxima, nu in interpretarea trecutului, din pozitia celui care cunoaste, deja, sfarsitul filmului! Asta e la indemana oricui!
    Ce-ar face azi Socrate, Platon sau Pascal?
    Nu stiu exact, am insa asa, ca o vaga impresie, ca s-ar „rezuma” sa inteleaga oamenii care-i inconjoara, si nu pe cei disparuti de sute si de mii de ani…!?
    Dupa parerea mea, un veritabil filosof nu traieste izolat de contemporanii lui! Chiar si astazi, cand internetul permite comunicarea fara „dezavantajele” intalnirii concrete, mi se pare absurd ca, cel pasionat de evolutia reala a gandirii, sa accepte, ca unica referinta, ceea ce oamenii din spatele ecranelor, vor sa-i dea…
    Regret ca in RO, unde este atata nevoie de educatie, de slefuire a comportamentelor si de ameliorare a perceptiei pe care oamenii o au despre ei insisi, nu exista un filosof ca Michel Onfray – care sa dea cursuri gratuite de filosofie „populara” (pe intelesul celor care au nevoie!!!) – , sau un umanist pasionat, etern admirativ de oameni si de viata, ca Jean d’Ormesson, de la Academia Franceza – care sa extraga din orice mizerie existentiala, partea de divin care-i este atribuita, cu generozitatr, fiecarui om, adica sa-i dea acea „speranta rezonabila” de care omul modern duce lipsa…
    Filosofii romani contemporani imi par tristi, mereu nemultumiti, probabil si frustrati, fie de apartenenta la un popor incult (…), fie de pozitia lor in ierarhia intelectualitatii publice, adica aceea „bagata in seama”. In orice caz, cu asemenea atitudine, nu au nicio sansa sa schimbe ceva din ceea ce detesta, acea mentalitate cu care ei ar trebui sa lucreze dar nu o fac (!), si ale carei victime suntem cu totii… :(

  10. ce filosofie sa i dai celui in care urla foamea ? poate o bucata de piine
    dar prostului infatuat cocotat in virful piramidei, care se autointituleaza pompos, elita ?
    nu de filosofie au nevoie astia, ci de educatie, iar daca primitivii sint incapabili s o asimileze, atunci cei din jur au datoria sa i marginalizeze. inainte de a fi invadati de barbari, romanii au construit viaducte si drumuri. pina sa devina melting potul de azi si sclavul banilor, imperiul britanic a purtat coroana reginei in asia, africa, america, au crestinat si civilizat. cultivarea valorilor si respectul fata de traditii, iacata cum se poate perpetua o cultura / civilizatie

  11. Totusi ca tot ati adus in discutie in acest articol filosofia si intr-un comentariu ideile periculoase. Care ar fi distinctia intre ideile bune si ideile periculoase ? Exista idei bune ? Ce le face bune ? Avem o idee buna care transcende timpul ? Care ar fi aceasta idee ? Daca avem un set de idei bune tot ce nu se incadreaza in aceste idei bune si pe cei pe care le promoveaza ii ostracizam, interzicem ?

    Putem lua ca exemplu Legile lui Moise. Iisus vine sa implineasca Legea nu sa o rastoarne si totusi exista o decuplare intre legea pe care o stiu iudeii si ceea ce spune el. De ce ? Ce le scapa iudeilor ?

    • „Ce le scapa iudeilor ?” :)
      Eu as zice ca, pare complicat de priceput cum, o multime de oameni convinsi de ideea lui Isus ca totul se rezolva prin iubire, il adora pe el, UN EVREU, si ii uraste pe restul de evrei, cu aceeasi „pasiune”…
      Acest detaliu imi scapa mie…poate si altora?

    • In fine, nu sint un expert in biblism si teologie, dar din cite stiu exista si multe continuitati intre VT (legea mozaica) si NT (poruncile lui Isus). Nu stiu daca e potrivit sa va referiti la o ”decuplare”. Se vorbea la un moment dat si de o erezie, marcionismul (respingerea Scripturii evreiesti si a Dumnezeului lui Israel de catre un anumit Marcion, care credea, pe de alta parte, ca Isus e Mintuitorul lumii trimis de Dumnezeu). In rest, cred ca am dat deja exemple de idei care, din experienta umanitatii, sint periculoase si nocive (fundamentalismul, rasismul, fascismul etc.). Mai sint si altele, in general tot coroborate cu experienta oamenilor.

  12. Daca ar fi sa luam ideea europenilor, a valorilor europene si a uniunii europene am putea spune ca e o idee la care au aderat niste oameni.

    Daca ar fi sa luam ideea sa zicem a moldovenilor, a valorilor moldovene si a uniunii moldovene cu ce ar fi diferita fata de cea a europenilor in afara de locatia geografica.

    Europa e in fond daca e sa o luam asa … tot o conventie …

  13. Ați menționat cooptarea forțată a „științei” în ce privește cele două mari curente totalitariste ale secolului XX. Pe aceeași temă, am putea releva faptul că au avut un creuzet comun, respectiv ultimul sfert de veac XIX. Este o perioadă cum nu se poate mai efervescentă în ce privește descoperirile științifice și inovațiile- cred însă că se distinge prin această pasiune populară pentru „știință” în sensul în care a existat un optimism legat de ea, o încredere în faptul că avea să transforme societatea către mai bine, susținând un anume gradualism. Ultima jumătate de veac care a precedat primul război mondial în Europa este una de pace și prosperitate crescândă, care justifică optimismul multora dintre contemporanii ei. Știința, cu sau fără ghilimele a permeat straturi întregi ale societății- dincolo de extremele politice care își dau o poleială „științifică”, avem și cazuri benigne, cum ar fi teoriile lui Lombroso (în măsura în care le decuplezi de antropometria nazistă), sau cazuri unde termenul de „știință” este mai flu, cum ar fi psihanaliza, care s-a născut în aceeași perioadă.
    Economic vorbind, La Belle Epoque nu a încetat brusc în acele zile fatidice de sfârșit de iulie 1914, ci undeva la începutul acelui secol. George Steiner vorbește pe larg despre Viena ultimilor ani de pace, ca despre un loc erodat crescând de un fel de malaise, intuiție a ororilor ce aveau să vie. O bună parte din liderii celor două curente totalitare erau produsul educational al acestei epoci (în fine, Stalin a trecut pe la seminar, deci este o excepție :)).
    Primul război mondial a spulberat noțiunea de progres continuu și a torpilat de asemenea înclinația spre gradualism. Dacă înainte partidele naționaliste erau periferice, acum ele devin pilieri politici până la acapararea puterii. Iar dacă tot înainte partidele socialiste dețineau „monopolul” reprezentării „clasei muncitoare”, ele se văd înlăturate de comuniști și alte extreme de stânga care înainte de război erau considerate exotice.
    Fără îndoială că respectul germanilor pentru știință era de asemenea natură încât orice referință la rasism în acest context primea un pseudo-gir intelectual. A fost însă necesar cataclismul primului război și tragedia păcii pentru a spulbera din temelii societatea wilhelmină și a crea condițiile prielnice exploziei naziste- Germania nu era nici pe departe cel mai antisemit loc al Europei în acel început de veac XX.
    Nivelul Rusiei era atât de jos încât pretinsul socialism științific, folosit ca măciucă ideologică, ar fi putut avea nenumărate alte denumiri fără vreun prejudiciu în ce privește controlul asupra societății. Lumea bolșevicilor este fără tăgadă și una a științei și tehnicii. Este greu de speculat cum anume ar fi evoluat fie un imperiu țarist dar constitutional, fie o țară condusă de un dictator „semi-capitalist”. Bolșevicii însă au fost considerabil mai „științifici” și mai „tehnici” decât țarismul în oprimare și reprimare- fie că vorbim de aspectul „administrativ”, fie mult mai grav, de cel al ingineriei minților (unde i-au devansat pe naziști deși nu aș folosi aceasta pentru alcătuirea unei scări a nocivității între cele două puteri totalitare).

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Tereza-Brindusa Palade
Tereza-Brindusa Palade
Profesoară de Etică Politică la Facultatea de Științe Politice a SNSPA, București. Eseistă, publicistă și poetă. Membră a Grupului pentru Dialog Social. Autoare a numeroase cărți de eseistică filosofică și teologică, printre care amintim: Noaptea gîndirii metafizice (2008), Fragilitatea Europei (2009), Castelul libertății interioare (2010), Chemarea înțelepciunii (2011), Infinitul fără nume (2013). Autoare a zeci de articole științifice în limbi străine, dintre care unele publicate în reviste de prestigiu ca Annalecta Husserliana, Persona, European Journal of Science and Theology. Autoare a sute de articole apărute în presa culturală și de opinie din România. Autoare a două volume de versuri și a unor serii de poeme publicate în revistele literare Familia, Viața Românească și Discobolul.

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro