Home » Cultura »Reactie rapida » Citesti:

Goethe și comunismul. Din nou despre Popescu-Dumnezeu

Radu Vancu septembrie 12, 2014 Cultura, Reactie rapida
32 comentarii 1,963 Vizualizari

[în curs de apariție în Timpul, 9/2014]

Într-un articol intitulat Istorie afectivă: Dumitru Popescu (Dumnezeu) și indignarea anti-comunistă (Cultura, 483-484, 11 septembrie 2014), Alexandru Matei se pronunță și el asupra textului dezgustător publicat de fostul kulturnic în numărul 26 al României literare sub titlul Evocări din «prima fază» – am scris și eu despre acea abominație, au scris destui alți scriitori, mai toată lumea a fost oripilată. Ei bine, Alexandru Matei nu este – fără să fie câtuși de puțin impresionat de pasajele ample în care fostul Dumnezeu jignește memoria morților Revoluției & îi înfierează drept „gropari” ai comunismului românesc, criticul găsește mai potrivit să plece în analiza de la felul în care fostul Dumnezeu îl înțelege pe… Goethe. I se pare importantă lui Alexandru Matei acea anume frază a lui Popescu-Dumnezeu despre Faust fiindcă „face să vorbească un anume stil: o grijă pentru frază care trădează fetişizarea literarului; un vocabular atent selecţionat pentru a putea fi validat moral, dar şi estetic, din perspectiva criteriului autenticităţii unei trăiri intense, dar deloc nude; pedala apăsată pe simţirea eului, atât cât să apară ca o producţie cel puţin în parte spontană”. Și conchide apoi: „în bine şi-n rău, el [acest pasaj] realizează, prin scriitură, o sensibilitate care este cea a României urbane post-staliniste şi care nu-şi va atinge apogeul decât după executarea tiranului, în anii 1990. Istoria României ceauşiste nu este una de fapte şi nici doar una de experienţe traumatice, ci şi – cu atât mai greu de urmărit – una de stil. Aşa după cum ştii imediat când intri într-un restaurant dacă e «comunist» sau nu, sau după cum recunoşti un clip din anii ’80, ’90, 2000, există un stil, independent de opţiunile politice conştiente ale enunţătorilor, care-i leagă pe atât de mulţi dintre intelectualii noştri, încât aceste opţiuni, atunci când vine vorba de stil – şi deci de simţire – nici nu mai contează”.

Nuanțe & „dezagramente”

Am apreciat dintotdeauna la Alexandru Matei echilibrul & atenția la nuanțe. De data aceasta, cred că încercarea de a nuanța cu orice preț o situație în care nuanțele sunt inutile l-a făcut să nu vadă evidența: anume că e irelevant cât de bun comentator al lui Goethe e un om care-și șterge bocancii pe memoria morților Revoluției. Că e irelevant cât de luminat ar fi fost Popescu-Dumnezeu printre intelectualii comuniști. (Dacă aș ține să nuanțez nuanța lui Alexandru Matei, aș zice că nu era deloc luminat un tip care, printre multe alte chestiuni dizgrațioase, își avusese rolul lui în elaborarea acelui Cod al eticii și echității socialiste din 1974, prin care se încerca crearea „omului nou”. Dar nu vreau să insist, așa că passons.) Că e irelevant cât de extraordinar scriitor/stilist ar putea fi fostul Dumnezeu. (Din nou, dacă aș ține să hipernuanțez, aș zice că efortul lui stilistic e mai degrabă ridicol & îl duce la o inadecvare uneori exasperantă – ca, de pildă, în finalul textului din România literară în care numește ororile regimului comunist „o categorie de dezagremente”; doar „dezagremente” au fost, prin urmare, și Canalul, și Piteștiul, și strivirea în pumni a lui Gheorghe Ursu, și toate celelalte. În unele cazuri, inadecvarea stilistică nu mai e o eroare stilistică, ci una morală. Dar nu țin să insist nici aici, să trecem și de data asta.)

Ce e cu adevărat relevant e că un scriitor, indiferent cât de luminat & talentat, jignește memoria unor oameni care au murit pentru libertate. Inclusiv pentru libertatea noastră de a nuanța. Sunt și eu un practicant al nuanțelor & cred că lipsa lor (și a dialogului) a dus la radicalizarea pe care o constatăm azi. Însă există cazuri-limită în care nuanțele își pierd relevanța. Putea Popescu-Dumnezeu să fie luminat ca Georg Lukacs & genial ca Céline – textul lui e la fel de imund & revoltător (indiferent cât de bun cititor al lui Goethe ar fi putut fi). Iar prezența lui în România literară, asemenea. Aici nuanțele intelectuale & stilistice sunt irelevante; după cum e irelevant cât de competent muzical & estetic era Goebbels, de pildă, cu care Popescu-Dumnezeu a fost de altfel comparat.

De asemenea, nu mă convinge afirmația lui Alexandru Matei după care „stilul” lui Popescu-Dumnezeu ar fi ilustrativ pentru „sensibilitatea… României urbane post-staliniste”, și nici aceea că ar exista „un stil, independent de opţiunile politice conştiente ale enunţătorilor, care-i leagă pe atât de mulţi dintre intelectualii noştri, încât aceste opţiuni, atunci când vine vorba de stil – şi deci de simţire – nici nu mai contează”. Chiar și în România post-stalinistă existau o pluralitate de stiluri reciproc ireductibile: relativ monocolor era doar stilul criticii & literaturii oficiale, în vreme ce scriitorii dizidenți sau insubordonați erau cu totul individuați stilistic. Kulturnicii scriau într-adevăr toți la fel, cu aceleași idei & aceleași cuvinte prefabricate, iar Popescu-Dumnezeu nu face deloc excepție. În schimb, între Paul Goma și Alexandru Monciu-Sudinski, sau între Ana Blandiana și Mircea Dinescu, sau între Andrei Pleșu și Dan Petrescu, de exemplu, diferențele stilistice sunt evidente – scrisul lor e reactiv & viu, și implicit individuat ca orice ființă vie.

Popescu-Dumnezeu și comunismul „bun”

Cred că înțeleg de ce este, de data aceasta, atât de concesiv & de inutil nuanțat Alexandru Matei. Spune el undeva înspre sfârșit: „Apologia sa, însă, cea a unui comunism românesc «bun», merită cercetată în măsura în care discursul pe care ea îl apără nu a fost nici unul minor, nici numaidecât opresiv şi nici nu este străin unei anumite mentalităţi culturale din care îşi trage seva, de pildă, o anume perspectivă asupra rolului literaturii naţionale în formarea unui individ. Deşi evidenţiat pe vremea lui Dej, Dumitru Popescu este vârful de lance al comunismului românesc din perioada deschiderii, diferit de cel de dinainte mai ales prin valoarea conferită factorului naţional în dezvoltarea unei republici socialiste capabilă să iasă din sfera de influenţă a imperiilor.” Așadar, Alexandru Matei e dispus să treacă cu vederea inciziile batjocoritoare pe care „vârful de lance” le face pe trupurile morților Revoluției, întrucât fostul Dumnezeu ar fi fost ideologul unui comunism românesc „bun”. Mă întreb ce-ar fi gândit Alexandru Matei dac-ar fi citit undeva că apologia lui Goebbels pentru un nazism „bun”, sau a lui Mussolini pentru un fascism „bun” (sau a oricărui altui ideolog totalitar) merită cercetate fiindcă discursul pe care ele le apără nu e numaidecât opresiv etc. Cred că ar fi înțeles de la bun început că sunt, și acestea, cazuri în care nu încap nuanțe.

De dragul himerei acestui comunism „bun”, Alexandru Matei e dispus chiar să intre el însuși în zona de risc a ridicolului; de pildă, atunci când Dumitru Popescu spune: „În regimul trecut apologia socială, propaganda politică nu puteau fi nici măcar contrazise, ceea ce astăzi se face cu prisosinţă în cadrul libertăţii de expresie care, alături de iniţiativa privată, reprezintă marele şi realul câştig al românilor după 1989“ – ei bine, în acest caz, în loc să se întrebe când anume s-a îndrăgostit fostul șef al cenzorilor de libertatea de expresie (ipocrizia lui Dumitru Popescu e enormă, e ca și cum Rosenberg ar fi denunțat antisemitismul), Alexandru Matei se declară „foarte serios” cucerit de clarviziunea fostului Dumnezeu în ce privește judecarea democrației: „Mi se pare, vorbind foarte serios, una dintre cele mai lucide priviri asupra democraţiei româneşti.”

Rezumând: de dragul inventării unui comunism „bun”, un spirit de regulă alert & vigil precum Alexandru Matei desfoliază infinite nuanțe & practică un soi bizar de inferență, plecând de la Goethe pentru a ajunge la „comunismul «bun»”, doar pentru a putea să vadă în Popescu-Dumnezeu „una dintre cele mai lucide priviri asupra democrației românești”. Dacă ipocrizia lui Popescu-Dumnezeu mă revoltă, suspendarea voluntară a spiritului critic a lui Alexandru Matei reușește ceva mai grav: mă întristează.

http://revistacultura.ro/nou/2014/09/istorie-afectiva-dumitru-popescu-dumnezeu-si-indignarea-anti-comunista/

http://www.lapunkt.ro/2014/07/10/criticul-si-fostul-dumnezeu/

http://www.romlit.ro/evocri_din_prima_faz

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro

Citeste mai multe despre: , , , , , , ,



Currently there are "32 comments" on this Article:

  1. Vasîli spune:

    E laudabilă intenția de para deranjamentele? derapajele? cu iz revizionist. Dar, pe de altă parte, a lua în serios fandoselile? contorsionările? provinciale? infantile? care vin nu de puține ori din direcția revistei Cultura, care și-a făcut renume din a se… urina nuanțat în vînt… însemnă a credita un pic acest tip de discurs. Le asigură o polemică pe măsura dimensiunii: gaunoasă, falsă.

    • Doina Jela doina jela spune:

      Vasîli.

      Cred ca este mai mult decât lăudabilă această intentie. Este profilactică, dacă nu terapeutică. Altminteri, ai noștri tineri, inteligenți și scoliti se intorc de la Paris imbatati /intoxicati de Badiou și Zizek si cu mintea astfel tulburata, se delectează cu performantele stilistice ale lui Dumitru Popescu-Dumnezeu, care opune ”dezordinii” din discursul public de azi, ordinea de cimitir a timpurilor lui Ceaușescu, unde , dacă pe vremea lui Dej existau liste de carți puse la index, se gândea cu liste de cuvinte puse la index.
      Eu chiar ii multumesc dlui Vancu fiindcă a găsit forta să se smulgă din uluire si să scrie ceva pe tema asta…
      A mai scris, in nr. 30 din Romania literara, un fost detinut politic, dl. Gheorghe Lățescu Boldur, un text plin de indignare că așa ceva poate să apara în cea mai veche revista literara din România… Dar uite că poate… ca sa nu mai inteleaga nimeni nimic….

  2. cineva spune:

    Aici se dă alt film decât cel în care joacă bună parte din populaţia României.

  3. Peter Manu spune:

    “Mă întreb ce-ar fi gândit Alexandru Matei dac-ar fi citit undeva că apologia lui Goebbels pentru un nazism „bun”, sau a lui Mussolini pentru un fascism „bun” (sau a oricărui altui ideolog totalitar) merită cercetate fiindcă discursul pe care ele le apără nu e numaidecât opresiv etc. Cred că ar fi înțeles de la bun început că sunt, și acestea, cazuri în care nu încap nuanțe.”

    Ideologi totalitari au fost, nu-i asa, si Eliade, Noica, Cioran, Goga si multi altii care nu au comis, cu arma in mana, omuciderile inocentilor din secolul trecut. Pentru ei unii au gasit multe nuante, cand cinice, cand ridicole. Va reamintesc, de exemplu, ca academicianul Eugen Simion spunea despre Nicolae Paulescu, unul dintre cei mai inversunati antisemiti ai Romaniei, ca “nu i se pot imputa delicte reale”.

    Asadar, sunt in intregime de acord cu dumneavoastra ca sunt cazuri (ca toate cele citate) in care nu incap nuante. Dar cum se deosebesc acestea de cele in care incap nuante?

    • Radu Vancu Radu Vancu spune:

      Domeniul în cauză fiind atât de volatil, cred că nu se poate legifera: suntem nevoiți să judecăm fiecare caz individual.
      E mult mai dificil așa, dar e singurul mod onest & eficace.
      Așa cum ați făcut dumneavoastră, în excelenta carte despre Paulescu scrisă împreună cu Horia Bozdoghină.
      Nici un om rațional nu se mai poate îndoi, după ce-o citește, că Paulescu, dincolo de meritele lui științifice, a fost un antisemit violent & abominabil.

      • dusu spune:

        ´´Domeniul în cauză fiind atât de volatil, cred că nu se poate legifera: suntem nevoiți să judecăm fiecare caz individual.´´
        si cum noi e multi putem judeca cum ne place si ne cade bine

  4. lucid spune:

    Peter Manu: Eliade Cioran si Noica nu au fost niciodata ideologi. Ideologii Legiunii au fost Vasile Marin Ionel Motza si in primul rand Codreanu insusi

    • Peter Manu spune:

      Va inselati. Ideologia Legiunii Arhanghelului Mihail a fost fundamentata de Alexandru C. Cuza si Nicolae Paulescu, un lucru recunoscut explicit de C. Zelea-Codreanu. Mai tarziu, ideologia Legiunii a fost formulata de Traian Braileanu si Traian Herseni.

      Cioran, Eliade si Noica au fost, o perioda de timp, ideologi totalitari, opusi valorilor societatii democratice, dar nu impartaseau antisemitismul destructiv al legionarilor.

      • lucid spune:

        Codreanu doar a preluat idei de la AC Cuza si Paulescu – cuzistii (camasile albastre) si legionarii (camasile verzi) s-au batut de multe ori la propriu, fizic. Ideologia legionara e continuta in “Pentru legionari” a lui Codreanu, “Cranii de lemn” a lui Ionel Motza si “Crez de generatie” a lui Vasile Marin. Cele cateva contributii ale lui Braileanu sunt mu;lt mai tarzii. Iar remarcabilul sociolog Herseni – membru al miscarii legionare – e tot atat de ideolog ca si Eliade, Cioran sau Noica.

        • Peter Manu spune:

          Va inselati din nou. In “Mitul sangelui”, de exemplu, Traian Herseni a “justificat” ideologic rasismul (anti-evreiesc si anti-tiganesc) Miscarii Legionare.

  5. val spune:

    Cred ca este remarcabil (si laudabil) faptul ca o publicatie prestigioasa in sfera culturii romanesti, girata de un om de litere de dimensiunea lui Nicolae Manolescu, este deschisa unor personalitati literare de stanga, precum Dumitru Popescu. Desigur controversat si, mai ales, repugnat de “servantii” dreptei radicale, in care, prin vehementa si intoleranta, va includeti, acest scriitor este in continuare tinta sarcasmului si dispretului establishmentului culturii romanesti actuale. Dar, ca de obicei in acest context, critica este predominant glandulara, cu apodictii insultatoare (” textul dezgustător publicat de fostul kulturnic”, ” despre acea abominație, au scris destui alți scriitori, mai toată lumea a fost oripilată” etc.)
    Dupa 25 de capitalism valaho-bizantin, cu o natie dispretuita deschis si amplu de Europa civilizata, inclusiv pentru mentalitatea ei fatalist-vindicativa, in care domina (episodic) cultura urii, a negarii si a realitatii inversate, bunul simt si ratiunea intelectualului autentic, constant si rezistent in etica proprie sunt valori rare, din ce in ce mai greu inteligibile si, de aceea, neacceptate.

  6. Excelent articol, o replica ferma data celor care considera ca ideologul en titre al ceausismului ar fi fost uin intelectual rafinat. Nu, Popescu-Dumnezeu a fost pontiful ideologic al stalinismului national. A formulat gramatica acestui construct nefast. A fost unul dintre arhitectii dementialului cult al lui Nicolae Ceausescu. A fost secretar al CC insarcinat cu ideologia, dadea indicatii saptamanale redactorilor-sefi ce sa apara si ce sa nu apara in presa. A indrumat, adica a condus prin interpusi, cenzura. A luptat pentru “faurirea Omului Nou”. Este si azi un nostalgic al comunismului in versiunea sa sovina (Michael Shafir a scris candva despre comunismul xenofobic, Popescu este un exponent al acestui tip de comunism). As spune ca a fost un ideolog al stalino-fascismului din Romania.

    A participat pana in ultima clipa la sedintele Comitetului Executiv, a votat pentru represiune. A fost rector al “Academiei” PCR, adica scoala de partid “Stefan Gheorghiu”, instrument de indoctrinare, deci de spalare pe creier a activistilor. Maine, poimaine ne trezim si cu un articol al vreunui neo-marxist care sa-l reabiliteze pe “sofisticatul” Leonte Rautu, ori, cine stie, pe Iosif Chisinevschi…

    http://www.contributors.ro/cultura/scriitor-sub-comunism-stefan-agopian-dumitru-popescu-dumnezeu-si-tezele-din-iulie/

    • alexandru matei spune:

      O sa raspund articolului lui Radu Vancu. Pina atunci, voiam sa stiu cine sustine ca DP a fost un intelectual rafinat? Sau forumurile sunt pentru a sta la o bere…

      Altfel, Herseni a fost un sociolog de seama al deschiderii socialiste, dupa ce fusese doctronar legionar. Asta mi se pare fain, si imi pare bine ca il am deasupra mea pe domnul Tismaneanu, imi place sa ma uit la piruete.

      • lucid spune:

        Alexandru Matei: habar nu ai cine a fost Traian Herseni daca il faci doctrinar legionar (sau nu stii ce inseamna un doctrinar), sociolog de seama a fost – cel mai bun dupa Gusti – iar ironia cu deschiderea socialista demonstreaza ca nu ai citit nimic din ce a publicat dupa reabilitare. Cred ca nici jalnicele productiuni popesc-dumnezeiesti nu le-ai citit: manualasul propagandistic de tip makarenko “Biletul la control!” si pelteaua pseudo-memorialistica ilizibila “Pumnul si palma” din care dupa 40 de ani nu a mai ramas decat reactia din Literaturnaia Gazeta “Cu pumnul si palma impotriva istoriei”.

      • Domnule Matei, Nu v-am pronuntat numele in interventia mea. Oare de ce v-ati simtit obligat sa rapundeti pronuntand numele meu? Cum ati putea sa fiti Dvs cel care il considera pe Popescu-Dumnezeu un “intelectual rafinat”? O nu, Dvs il considerati un inchizitor ideologic, to be sure :)

        Atunci cand “Romania Literara” acorda un spatiu de o generozitate uluitoare divagatiilor incoerent-gongorice ale fostului maestru de ceremonii al ritualuirlor cultice ceausiste, intelectualii critici ar trebui sa protesteze. Este ceea ce-a facut Radu Vancu. Este ceea ce n-au facut altii. Prefer sa nu-i numesc, se vor recunoaste si singuri, dovada corespondenta noastra :)

  7. Andrei A. spune:

    Antisemitismul este o prezență permanentă la multe din vârfurile culturii române de la fondarea statului și până la sfârșitul celui de-al doilea război mondial, cu anumite resurgențe contemporane în ciuda cvasi-dispariției comunității evreiești din România. De voie, de nevoie, sîntem obligați, în ce privește clasicii, dacă nu a înghiți direct declarațiile infamante, atunci cel puțin să parcurgem o operă de valoare incontestabilă, știind totuși care erau anumite luări de poziție ale autorului. Dau două exemple, Xenopol și Iorga, doi pilieri ai istoriografiei române. Lista e lungă… Revenind deci la cei doi, citesc cu plăcere istoria critică a României sau pe cea a Bizanțului, încercând să „compartimentez”. Cum se spune, it is what it is- altfel, ar trebui să am o percepție total trunchiată în ce privește cultura română.
    Nu cunosc îndeajuns nici scrierile și nici personalitatea lui DP pentru a face aprecieri stilistice sau „de valoare” și nici măcar pentru a specula dacă s-a văzut pe el însuși drept un fel de Faust de Dâmbovița, dacă tot vorbim de Goethe. Îi cunosc într-o mai mică activitatea și am suportat-o pe pielea mea, și asta mi-e de ajuns. În ce privește apologia în general, un domeniu interesant și poate un pic diferit de lumea literară, este cel al filmului. Dacă naziștii ar fi câștigat războiul, Leni Riefenstahl și Eisenstein ar fi avut roluri inversate față de cele pe care le-a atribuit posteritatea. Un Triumf Al Voinței, Olympia, 10 Zile Care Au Zguduit Lumea, Crucișătorul Potemkin, păstrează merite tehnice, dacă nu artistice, atât de remarcabile încât devin inconturnabile în studiul cinematografiei, în ciuda conținutului propagandistic mai mult decât explicit. Poți să privești filmului lui Dovjenko, Pământ, situat în Ucraina la 1930 și care tratează „problema kulacilor”- îi apreciezi meritele artistice fără însă a te putea separa de adevărul istoric în ce privește „soarta care s-a abătut în curând” asupra protagoniștilor. Poate între toate artele, cinematografia a fost cea mai apropiată de mitul faustic. Fără a fi ei înșiși asociați propagandei fasciste dincolo de niște filmulețe de război (nu chiar inocente, pentru a fi obiectivi), titanii neo-realismului sau modernismului italian, ca Rosselini, Antonioni, Fellini, au fost cultivați, protejați și încurajați de Vittorio, unul din băieții lui Mussolini. E păcat că măcar din punctul de vedere al mecenatului, DP nu a lăsat o moștenire similară.
    În cele din urmă, posteritatea găsește mijloacele critice necesare pentru a decanta ce este valoros artistic față de ce reprezintă derapaje inacceptabile din punctul de vedere al contemporaneității și nu neapărat al perioadei în care operele respective au fost concepute- Celine e un exemplu- „anti-jidănismul” intelectualilor din anii ‘30, români sau de aiurea, nu constituia o minoritate „excentrică”. Revenind însă la film, proiectul lui Veit Harlan, Jud Süß, este de departe cel mai cunoscut film nazist al epocii. Dacă poți face abstracție de conținut, nu e un film rău în sens tehnic. Dar nefiind o capodoperă (nu știu dacă e cel mai bun termen pentru a defini arta într-o slujbă atât de abjectă), nu constituie un obiect de studiu să-i zicem obligatoriu, pentru cinematografia germană și este menționat strict la capitolul propagandă și nu la cel al realizărilor artistice.

    • dusu spune:

      antisemitismul ruminesc nu s a indreptat(se indreapta) doar impotriva evreilor

      • Spirache spune:

        Care erau celelalte directii spre care s-a indreptat (se indrepta) acel antisemitism ?!?

        • dusu spune:

          nu sint directii,domnule spirache ! sint sentimentele de superioritate,dispret pina la ura pe care unii rumini le simt la adresa unor oameni de alta etnie cu care impart tara.
          oare sa nu stiti ´´directiile´´ ? forumurili ruminesti sint pline de exemple

          • Spirache spune:

            Let’s make a long story short : antisemitismul nu e romanesc ci universal — si e indreptat impotriva poporului evreu . Full stop ! Aici nu incap metafore nici figuri de stil. Eu zic sa nu trivializam .

            • dusu spune:

              no io pa englazeste nu stiu,da stop am priceput.
              oricum,am vazut ca ruminii il explica in dex´´Atitudine, concepție reacționară, rasistă, de ură contra evreilor, provocată de clasele exploatatoare, cu scopul de a crea diversiune și a sparge unitatea de luptă a clasei muncitoare´´ ha ha ma,asta da explicatie de romanica
              apoi englejii ,ca tat va plac, zic ca ii ura impotriva jidanilor si arabilor
              amu io am o acceptiune mai larga,da io is prost
              si nu cred ca antisemitismul ii ruminesc sau universal,asa cum mamaliga nu poate fi numa rumineasca,depinde cine o prepara

  8. Fiindca tot a venit vorba de Goethe si ideologii totalitarismului, merita mentionat ca Goebbels a fost studentul lui Friedrich Gundolf, profesor de stiinta literaturii, de origine evreu, unul dintre cei mai respectati specialisti in biografia si opera lui Goethe.

    “1921 Promotion in Germanistik an der Heidelberger Universität. Goebbels schreibt seine Dissertation unter der Betreuung des jüdischen Professors Freiherr von Waldberg und studiert bei dem von ihm verehrten, ebenfalls jüdischen Literaturwissenschaftler Professor Friedrich Gundolf. Er läßt sich zeit seines Lebens mit seinem Titel anreden und unterschreibt als Paraphe mit “Dr. G.”.

    http://www.dhm.de/lemo/html/biografien/GoebbelsJoseph/

    Banuiesc ca Goebbels ar fi putut scrie cel putin la fel de “rafinat” stilistitc precum Popescu-Dumnezeu pe tema Goethe. Dar ma indoiesc ca un intelectual critic ar fi gasit acolo motive de aseptice digresiuni depre stil…

    • Andrei A. spune:

      Pentru că tot mi-am permis o paralelă în lumea filmului :
      - Goebbels a fost implicat direct în toate producțiile lui Harlan în vreme ce Riefenstahl „raporta direct lui Hitler”, în sensul în care nu era supusă cenzurii ministerului culturii și al propagandei, iar fondurile veneau direct de la cancelaria Reich-ului. Din pricina acestei poziții cu adevărat privilegiate, a fost urâtă cu aplomb de satrapul claudicant, care a încercat să-i torpileze proiectele la fiecare pas. Comparând succesul artistic sau tehnic în timp al filmelor ei față de Harlan, ne spune poate foarte mult despre „gusturile” lui Goebbels. Există o paralelă între cinematografia nazistă și cea sovietică în anii ‘30-‘40, în sensul în care cenzura și teroarea au înăbușit arta de avangardă a anilor ‘20. Ivan cel Groaznic, de Eisenstein, a cărui primă parte a fost lansată în 1944 este un film remarcabil pentru estetismul decorurilor, operatoriei și ilustrației muzicale (Prokofiev). E însă imposibil să disociezi trama filmului de persoana celui care trona la Kremlin în acele vremuri- cu atât mai mult cu cât Groznâi a fost creatorul primei poliții secrete din istoria Rusiei.
      - Unul din prigonitorii lui Tarkovski și o persoană care practic a fost țarul cinematografiei sovietice o bună vreme, era Serghei Bondarciuk. Pentru că tot se vorbea de stil, nu cred că are sens să elaborăm vreo comparație între cei doi :) . Bondarciuk merită totuși o mențiune pentru Război și Pace, cel mai scump film din istoria cinematografiei (convertit în fonduri actuale) și care, din fericire, și-a ales un mare clasic al literaturii ruse și nu un subiect de propagandă.

  9. gheorghe/gheorghieni spune:

    E de-a dreptul halucinant sa vorbesti de “eruditia” unui criminal ca Popescu “Dumnezeu.” S-a protestat cu atata vehementa pe marginea publicarii elucubratiilor acestuia in Romania literara incat eu habar n-am avut de acest lucru. Nr 26 al Romaniei Literare a aparut in iunie, deci acum 3 luni. In fine, pana la urma nu e vina acestui politruc ca a fost publicat si ca a scris ce a scris. Din cate stiu, Nicolae Manolescu este directorul acestei reviste. Ce are de spus NM in aceasta privinta? Publicarea s-a facut cu acordul sau? Daca nu s-a facut cu acordul sau, cine a facut-o? A facut NM vreo declaratie in acest sens? A protestat? Si-a turnat cenusa-n cap? Nu stiu, intreb si eu. Este intr-adevar de admirat ca cineva face cunoscut acest lucru, chiar daca vine cu intarziere.

    • val spune:

      “Ce are de spus NM in aceasta privinta? Publicarea s-a facut cu acordul sau? Daca nu s-a facut cu acordul sau, cine a facut-o? A facut NM vreo declaratie in acest sens? A protestat? Si-a turnat cenusa-n cap?”
      Hmmmm…..Vituperanta salba de intrebari, tipice unui комиссар politic al anilor 1950, dar transpus intr-un neo-McCarthysm paroxistic, adus in contemporaneitate. Mda, se pare ca CENZURA dreptei radicale nu a functionat eficient, permitand ”unui criminal ca Popescu “Dumnezeu.” sa-si infiltreze ideile diabolice in pura si suava cultura romaneasca post-decembrista. Cred ca NM ar trebui arestat, judecat de o comisie ad-hoc de reputati oameni de cultura, curati politico-ideologic, comisie coordonata cu o mana de fier de Domnul Profesor si (daca nu executat), infierat ca agent acoperit, dar acum demascat, al ocultei comunisto-stalinisto-putinisto-iliescisto-pontisto-anteniste. Apoi, exclus si interzis definitiv in cultura valaho-bizantina, cu domiciliu obligatoriu in Ferentari. Sau nu? :)

      • Radu Vancu Radu Vancu spune:

        Nu-l victimizați inutil pe Dumitru Popescu-Dumnezeu: nu el este o victimă a cenzurii, ci alții au fost victimele cenzurii pe care o conducea.

      • gheorghe/gheorghieni spune:

        Dramatismul comentariului dvs. induioseaza pana la lacrimi. Voi raspunde pe rand elucubratiilor ce le produceti mai sus.

        1. Da, Popescu zis si “Dumnezeu” este un criminal in adevaratul sens al cuvantului. Pt. a va lamuri asupra acestui fapt consultati orice jurist, avocat, judecator sau orice om constient de ce se petrece-n jurul lui.

        2. Rastalmaciti grosolan ce spun in postare insinuand ca cer “tribunale populare” pt. demascare. Dincolo de ironia ieftina este usor de observat ca habar n-avand de o astfel de enormitate, recte publicarea articolului in cauza, cer detalii tehnice in acest caz. Am fost de-a dreptul socat de linistea de pana acum.

        3. Este de la sine inteles ca responsabilitatea ultima privind continutul articolelor publicate in orice revista, jurnal, editura, etc. o poarta directorul/managerul sau patronul publicatiei respective. In cazul nostru responsabilul ultim este Nicolae Manolescu. Domnul Manolescu este obligat deontologic sa ia pozitie fata de publicarea articolului unui, repet, criminal. Vreau de asemenea sa stiu si daca s-au facut presiuni pt. publicarea articolului. Observ ca nu v-au impresionat deloc exemplul didactic cu Goebbels ce are ca scop revelarea gradului de imoralitate ce-a dus la publicarea articolului mentionat.

        4. Daca articolul lui Dumitru Popescu aparea pe Critic Atac sau il citea in direct Gadea sau Badea situatia nu s-ar fi schimbat pe fond ci doar ca nota articolului era in acord cu cele doua mijloace de propaganda. Chestiunea grava e ca avem in discutie o publicatie serioasa, daca nu gresesc finantata de la buget si care are director pe unul din cei mai de seama critici literari si un anticomunist declarat. Ba mai mult, Domnul Manolescu a cunoscut indeaproape si pe propria piele efectele produse de acest corifeu ceausist din fruntea cenzurii comuniste. Bunul simt ma obliga sa cer explicatii lui NM in acest sens.

  10. alexandru matei spune:

    Domnule Lucid, multumesc pentru adresare. Despre Herseni nu stiu multe, dar stiu ca a coordonat un volum despre cultura de masa in socialism. A trecut de la ceva la altceva, voiam sa spun.
    Domnule Tismaneanu, nu sunt singur ca ati citit articolul meu. Iar chestiunile de stil nu sunt aseptice, vreau sa intaresc asta. Daca ne referim la discurs, chestiunile de stil sunt esentiale. Acum ma puteti tutui in continuare, Domnule Lucid, ca doar eu sunt un intrus pe acest forum!

    • Mea culpa, nu m-am facut inteles. N-am spus ca “chestiunile de stil” sunt aseptice, ci unele digresiuni in jurul lor. Sunt primul care sa sustin importanta analizelor de discursuri (limbaje, in genere) totalitare (si nu numai). Una din cartile la care tin mult este “LTI” de Victor Klemperer. Mi-ar place sa citesc o carte similara despre retorica ideologica a Romaniei sub Ceausescu.Apreciez mult contributiile Ioanei Macrea-Toma, de pilda.Textul lui Popescu-Dumnezeu din “RomLit” este simptomatic pe linia auto-victimizarii fostilor demnitari comunisti. In plus,asemeni memoriilor sale (despre care am scris) si literaturii sale din anii 70 si 80, textul e impregnat de metafore arborescente, de analogii naucitoare si de incotinente aluviuni lexicale. Intra in categoria apologia pro vita sua. Care, poate veti concede, a fost o viata dedicata sugrumarii libertatii de gandire si de creatie.

  11. lucid spune:

    Alexandru Matei: ok. Nu ati raspuns totusi daca ati citit Biletul la control si Pumnul si palma. E greu sa intelegeti alergia pe care cei ce ne-am chinuit tineretea in ceausism o avem fata de acest individ al carui proto cod al moralei si eticii socialiste – biiletul – l-am “studiat’ la utc desi stiam ce morala si echitate era in camarila ceausista
    Individul era un farseur al ideilor dar si un cenzor nemilos al celor care i se parea ca “misca in front’ – fdus desigur.



Comenteaza:







Do NOT fill this !

Autor

Radu Vancu


Radu Vancu

Radu Vancu (n. 1978, Sibiu), poet, eseist și traducător. Conferențiar la Universitatea „Lucian Blaga” și redactor la revistele „Transilvania” și „Poesis internațion... Citeste mai departe


MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

"Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel." - Mihai Maci

E randul tau

cu ani in urma un prieten cambodgian mi-a povestit cum a fost omorat pe taica-sau pe vremea khmerilo...

de: r2

la "Ce-ar fi să vorbim cu-adevărat corect politic despre Fidel Castro?"

Cauta articole

decembrie 2016
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Noi    
 1234
567891011
12131415161718
19202122232425
262728293031  

Valentin Naumescu – Marile schimbari. Crize si perspective in politica internationala. Editie bibliofila

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

(An essay by Vladimir Tismaneanu and Marius Stan)