Home » Cultura »Politica & Doctrine » Citesti:

Hitler si filozofia

Vladimir Tismaneanu septembrie 2, 2013 Cultura, Politica & Doctrine
17 comentarii 1,720 Vizualizari

Liderilor totalitari le plăcea să se considere intelectuali. Lenin, Stalin, Mussolini, Hitler, Mao – toți doreau să fie văzuți și elogiați ca filozofi. Convinși că aveau misiunea de a purifica umanitatea de „dușmanii poporului” și să creeze paradisul terestru (definit drept societate fără clase sau ca o comunitate rasială perfect omogenă), ei au încercat sa construiască justificări ideologice pentru crime în masă. Spre deosebire de dictatorii tradiționali, liderii totalitari au urmărit scopuri utopice și au căutat să transforme nu doar ordinea politică, dar și pe cea a minții umane. Un personaj autodidact, căruia îi lipsea orice fel de pregătire intelectuală sistematică, Adolf Hitler a interiorizat principale sale idei prin intermediul influenței unor persoane cu același orizont de cunoaștere, vulgarizatori resentimentari, care au pervertit tradiția filozofică germană. Scris alert, deseori captivant în pofida unui exces al anecdoticului, volumul Hitler’s Philosophers de Yvonne Sherratt este o contribuție importantă la înțelegerea atât a viziunii îmbibată de ură a lui Hitler asupra lumii cât și a principalelor surse care au inspirat încercarea sa de a deveni „Führer-ul-filozof”.

Nu există nicio certitudine documentară care să ateste dacă Hitler a studiat vreodată lucrările metafizice ale unor gânditori precum Kant, Hegel, Fichte sau Nietzsche. Cel mai probabil și-a format propria sa viziune asupra acestor filozofi marcanți pe baza unor surse secundare. Este posibil să fi citit diatribele antisemite ale lui Richard Wagner sau meditațiile straniu incoerente ale ginerelui lui Wagner, Houston Stewart Chamberlain. După lovitura de stat eșuată din 1923, a folosit timpul petrecut în închisoare pentru a reflecta asupra ideilor acestora, dar nu există în producția sa literară nici o urmă de influență directă, neechivocă. Yvonne Sherratt accentuează temele antisemite în tradiția filozofică germană, dar, încă odată, acestea din urmă erau destul de frecvent întâlnite în mediile culturale și politice ale Europei secolului nouăsprezece. De fapt, chiar și Karl Marx (pe care Hitler îl disprețuia dar pretindea că l-ar fi citit) demonstra un nivel destul de înalt de vitriol antisemit în scrierile sale de tinerețe. Mai mult decât atât, așa cum Brigitte Hamann a arătat în cartea sa despre universul vienez frecventat de Hitler (Hitler’s Vienna: A Dictator’s Apprenticeship, Oxford University Press, 1999), când acesta era un tânăr dezrădăcinat și pauper, el a interiorizat majoritatea ideilor care apoi au devenit marotele lui de o viață pornind de literatura rasistă oarecum periferică în capitala Austro-Ungariei. Cu alte cuvinte, nu avea nevoie de contribuțiile sofisticate ale lui Kant și Fichte pentru a începe să urască evreii pe care îi vedea drept încarnarea a tuturor lucrurilor pe care le detesta.

Sherratt și-a structurat cartea în două secțiuni: prima se ocupă de Hitler, de „aghiotantul său filozofic”, Alfred Rosenberg, un lunatic mistic și un înverșunat rasist și de o serie de personaje principale naziste sau filozofi pro-naziști. Este cea mai bună parte a cărții și ar fi trebuit să fie singura componentă a volumului. În timp ce profesori de filozofie Alfred Baeumler și Ernst Krieck au fost fanfaroni mediocri atrași de național-socialism datorită propriilor convingeri rasiste, alții au fost personaje marcante care au mers în această direcție cel mai probabil din motive de oportunism și mai puțin din fanatism. Cele mai importante două cazuri care au fost larg discutate în ultimele două decenii sunt: filozoful politic Carl Schmitt, care a devenit principalul constituționalist al celui de-al Treilea Reich, și Martin Heidegger, considerat drept cel mai apreciat și influent filozof al Germaniei de la Hegel încoace. Întrebarea, la care Sherratt răspunde doar tangențial, este care au fost cauzele profunde ale convertirii lui Schmitt și Heidegger la nazism și care a fost impactul pe termen lung al metamorfozei lor ideologice asupra propriilor scrieri.

Mai mult decât atât, orice am crede noi despre refuzul lui Heidegger de a-și asuma consecințele morale ale logodnei sale său cu național-socialismul, este nedrept să fie prezentat drept „Supraomul lui Hitler”. Fără îndoială, el s-a purtat oribil cu fostul său mentor și prieten apropiat, Edmund Husserl, rupând orice relații cu acesta imediat ce naziștii au eliminat profesorii evrei din comunitatea academică. A ținut un discurs rectoral abject în 1933 la Freiburg. Într-un articol publicat în 1934, Heidegger a excelat într-un panegiric șocant care indubitabil i-a murdărit reputația de gânditor umanist: „Führer-ul, el și numai el, este realitatea, prezentul și viitorul, legea Germaniei”. Sherratt insistă asupra relațiilor ambivalente ale lui Heidegger cu studenții săi evrei, din care mulți vor fi surprinși de reverentele făcute de idolul lor filozofic în raport cu ideologia criminală a nazismului. Unii dintre ei, precum Herbert Marcuse, nu vor reuși niciodată să depășească această repulsie morală; alții, precum Hannah Arendt, vor evolua de la a-l considera pe Heidegger un monstru moral, imediat după război, la a-l ierta și chiar a-i promova scrierile în spațiul anglo-saxon.

Ar fi fost util pentru Sherratt dacă ar fi comparat pasiunea de oarecare scurtă durată pentru național-socialism a lui Heidegger cu atitudini similare la cealaltă extremă a spectrului ideologic, de exemplu orbirea stalinistă a lui Georg Lukacs și credința sa, niciodată dezmințită, în bolșevism ca filozofie a libertății. La fel de fascinant este și destinul ideilor lui Schmitt asupra legitimității și violenței. Daca la un moment dat ele au fost asociate revoluției naziste împotriva valorilor și instituțiilor liberale, tezele lui Schmitt au fost preluate în ultimii ani de reprezentanții extremei stângi post-marxiste. Habent sua fata libelli…

A doua secțiune a volumului este mai problematică: în primul rând, pentru că autorii discutați ar putea fi descriși drept victime ale lui Hitler și nu filozofii acestuia. Sherratt recunoaște acest lucru, dar titlul cărții induce în eroare. În al doilea rând, cititorul este expus unor bogate informații biografice (care nu sunt în fapt inedite) despre Walter Benjamin, Theodor W. Adorno și Hannah Arendt, dar mai puțin unei analize și interpretări a lucrărilor acestora. Nu sunt convins că idila dintre tânăra Hannah Arendt și Heidegger este atât de relevantă pentru un astfel de volum de arheologie intelectuală. Era Arendt o adeptă a lui Heidegger? Am îndoieli. Îi admira opera? Fără îndoială. S-a scris mult pe acest subiect și nu de multe ori cu bună credință. Arendt nu s-a implicat în dezvinovățirea lui Heidegger, dar a încercat să înțeleagă cecitatea morală (și lipsa de discernământ) a celui din urmă ca parte a ceea ce a numit furtunile ideologice ale secolului douăzeci..

Deși le menționează, Sherratt nu reușește să propună o discuție profundă a principalelor lucrări despre totalitarism ale lui Arendt și Adorno. Aflăm multe despre cum Adorno a socializat cu familia lui Thomas Mann în timpul exilului său californian, dar aproape nimic despre ideile fascinante despre tragedia modernității din opera lui. În concluzia sa, Sherratt regretă faptul că „Walter Benjamin, Hannah Arendt și Theodor Adorno, în pofida marilor lor realizări, nu au reușit să fie incluși în canonul filozofic al lumii anglo-saxone” (pp. 262-3). Presupunând că acest lucru este adevărat (am mari rezerve), am îndoieli că volumul de față, mai ales a doua sa parte, va reuși sa producă o schimbare majoră a acestei situații.

Yvonne Sherratt, Hitler’s Philosophers (New Haven/London: Yale University Press, 2013) recenzie de Vladimir Tismăneanu publicată în revista International Affairs, Chatham House, vol. 89, nr. 4, 2013, pp. 30-31. Traducere din limba engleză de Bogdan C. Iacob.

Articol aparut pe portalul LaPunkt:

http://www.lapunkt.ro/2013/09/02/hitler-si-filozofia/

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro

Citeste mai multe despre: , , , , , , , , , , , , , , , ,



Currently there are "17 comments" on this Article:

  1. Andrei George spune:

    În mod ciudat, Germania sfârșitului de secol XIX era una din cele mai democratice țări- apropo de multe lucruri, printre care și refuzul antisemitismului. Dacă Austro-Ungaria avea într-adevăr o problemă- Germania nu. Foarte mulți evrei au luptat pe front în primul război mondial de partea Germaniei. Mai rău, majoritatea evreilor din Germania au rămas în țară când ar fi putut să fugă- pe considerentul că în Germania nu se pot întâmpla gesturi antisemite.

    • Aveti dreptate, Viena era in egala masura un leagan al modernismului si un creuzet al antisemitismului. Exista Viena lui Klimt, Freud, Karl Kraus si Wittgenstein (v. cartea lui Allan Janick si Stephen Toulmin) si Viena lui Hitler, cu lumea ei de pamfletari marginali, de artisti ratati si pseudo-profeti resentimentari…

      http://www.goodreads.com/book/show/12080.Wittgenstein_s_Vienna

      http://www.youtube.com/watch?v=IG1U-d4v7wo

      Despre Viena lui Hitler:

      http://www.amazon.com/Hitlers-Vienna-Portrait-Tyrant-Young/dp/1848852770

      • victor/victoria spune:

        Necunoscand situatia Austriei la acea vreme nu ma pot pronunta pe problema antisemitismului, insa in Germania chestiunea era veche. Antisemitismul era inradacinat in etosul german iar Hitler nu a facut decat sa-l aduca la rang de politica de stat. Democratia in Germania vremii e mai mult decat discutabila; poate doar in comparatie cu Austria se poate vorbi de asa ceva. Singura tentativa reala de democratie ramane Republica de la Weimar care a esuat rapid ducand la dictatura. Leo Strauus glumea serios la un moment dat, vrand sa exemplifice antinomia filozofie si politica, argumentand ca Anglia a avut o politica solida si sanatoasa dar o filozofie superficiala pe cand Germania a avut o filozofie de exceptie si o politica dezastruoasa.
        Repet opinia exprimata acum ceva timp in legatura cu Heidegger. Nu cred ca acesta a imbratisat (pentru scurt timp dealtfel) national socialismul din interese materiale; inclin sa cred ca a “vazut” in acea doctrina o imagine reflectata a proiectului Sein und Zeit; a crezut ca umbrele proiectate pe peretele pesterii de propaganda Nazista sunt nimic altceva decat propriile-i idei si viziune despre Dasein autentic. Este de asemenea evident ca a realizat oroarea comisa la un an de la numirea ca rector. De asemenea trebuie remarcat ca exterminarea evreilor nu incepuse inca, desi intimidari si crime avusesera loc.
        Se mai stie de asemenea ca sora lui Nietzsche a deformat ideile fratelui incercand sa le dea o nota in tonul national socialismului. Inca se mai pastreaza reminiscentele deformarii prin interpretarea ridicola a pasajului despre the “savage blond beasts” ca fiind un model uman de urmat, alimentand propaganda rasita ariana.

        • Antisemitismul existent, neindoios, in spatiul intelectual geman a fost radicalizat de propaganda maniacala de dupa noiembrie 1918. Max Weber a explorat subiectul in conferintele sale despre vocatia omului de stiinta si a omului politic. Nici eu nu cred ca Heidegger a cedat seductiei naziste dn parvenitism politic. Mitul nazist al unei renasteri de dimensiuni cosmice i-a sunat atractiv din varii ratiuni. Ca si Ernst Junger, s-a trezit, dar era tarziu.

  2. Dan Coe spune:

    Fara indoiala liderii totalitari nu erau niste docti, dar au avut totusi niste “calitati” care i-au ajutat sa se impuna in fata unor adversari certamente mai “dotati” din punct de vedere intelectual.
    Problema e , cred eu, unde si de ce a cedat o societate asa zis democratica, in fata unei agresiuni totalitariste. Are azi societatea, ea insasi, mecanismele si parghiile necesare pentru a putea bloca derapajele totalitariste, fara a se ajunge in situatia unor confruntari violente?
    Pentru ca interventile armate de tip SUA, chipurile pentru salvarea democratiei, nu fac decat sa “anticipeze” alte reactii de sorginte totalitarista sau teroristo-nationalista.

  3. Virgil Iordache Virgil Iordache spune:

    Mi se pare ca sunteti prea dur cu Heidegger. Numai și existența poveștii de iubire cu Arendt și ar trebui să ne pună pe gânduri în privința etichetării lui.

    E ca și cum l-am critica pe Iustin Pârvu pentru că a fost legionar, am zice că e o persoană imorală pentru că a intrat în organizația în care toți colegii și profesorii lui de la seminarul teologic de la Cernica erau deja când a ajuns acolo.

    Sau poate că sunt subiectiv, pentru că îi apreciez prea mult opera.

    Colateral: avem nevoie în Ro de analiză foarte documentată a fenomenului legionar, cu analize clare pe responsabilitățile personale a cât mai multe persoane, în special a celor care au suferit și/sau murit în pușcării. BOR e prudentă în canonizarea unor oameni ca Gafencu sau Boca în absența unor astfel de analize. Umbrele a ce au făcut colegi de generație cu ei cad și asupra lor. Mi-a apărut asta pregnant cu ocazia beatificării Monseniorului Ghika. Cred ca dvs sunteți într-o bună poziție să coordonați și să identificați sursele de finanțare pentru o astfel de muncă monumentală care să fie material de referință pentru cei care vor să își clarifice atitudinea și pentru instituțiile din Ro.

    cu bine,

  4. Lupul Monarhist spune:

    Aceasta este diferenta dintre o societate occidentala sanatoasa (care merge pana la capat in cautarea justitiei la aproape 70 de ani de la derularea evenimentelor) si nepasarea administratiilor de la Bucuresti in raport cu trecutul totalitar.

    http://www.foxnews.com/world/2013/09/02/2-year-old-former-nazi-ss-man-being-tried-for-wartime-execution-dutch/?test=latestnews

  5. Robert spune:

    Ma grabesc sa salut contributia domnului profesor Tismaneanu intr-o directie inca putin explorata. Ma refer la toate aceste “hermeneutici ale justificarii”: cum au folosit asemenea personaje precum Lenin, Hitler, Stalin etc. intregul camp al filosofiei clasice spre a-si justifica propriile optiuni ideologice. De exemplu, in “Caietele filozofice” ale lui Lenin am gasit note in care Vladimir Ilici isi exprima entuziasmul pentru prezenta unor presupuse rudimente de materialism la ganditiorii presocratici (sic!). As fi curios daca exista studii temeinice asupra acestor “hermeneutici ale justificarii” (sau ale “legitimarii”) utilizate de ideologii totalitarismelor moderne.

  6. Mihai Voicu spune:

    Adică dacă Hitler era ceva mai cult și mai filosof nu ar fi comis crime? În general oamenii proști produc distrugeri moderate, doar oamenii foarte inteligenți au “capacitatea” să producă distrugeri majore globale. Dacă ar fi să estimez, Hitler era probabil mai cult decât politicianul mediu din România.

    Mi se pare foarte periculos să confundăm tool-ul (inteligență, cultura) cu valorile. Tool-ul este agnostic de morală, poate fi pus în slujba binelui sau a răului deopotrivă. A crede că problema dictatorilor a fost lipsa de cultură înseamnă doar că vom avea grijă ca următorul dictator să fie și mai eficient.

    • Ciobanul Bucur spune:

      Si pe mine ma intriga faptul ca exista incercari de prezentare a celor doi mari dictatori ai secolului trecut ca fiind niste inteligente mediocre. Am urmarit pe canalul ARTE un documentar din care reiese clar ca Roosvelt era fascinat de Stalin. Stalin avea o biblioteca ce i-a uimit pe cercetatori, mai ales prin notele marginale pe care le scria pe unele pagini.
      Legat de Hitler, nu e de conceput ca nemtii, practic in unanimitate, sa se fi lasat fascinati de un tip mediocru si mai ales sa-l urmeze pana in ultimele clipe. Numai prin teroare, cei doi nu puteau determina cursul istoriei in secolul trecut.

      • Cine ii prezinta pe Hitler si Stalin drept “inteligente mediocre”? Articolul (recenzia) este despre filosofii care l-au sustinut, intr-un moment sau altul, pe Hitler (revolutia nihilista a nazismului) si despre cei care i s-au opus. Discut ambitiile lui Hitler si Stalin de a fi socotiti ei insisi filosofi. Au fost ideologi, neindoios, nu filosofi. Nu au dominat doar prin teroare, ci si prin ideologie. In totalitarism, ideologia nu este despre putere, este ea insasi putere.

        • Virgil Iordache Virgil Iordache spune:

          Dați vă rog sursă bibliogafică pentru afirmația ideologia este ea însăși putere. Nu pot să o înțeleg.

          Mulțumesc.

          • Vladimir Tismaneanu Vladimir Tismaneanu spune:

            Vaclav Havel, “The Power of the Powerless”: (M. E. Sharpe);

            Vladimir Tismaneanu, “The Crisis of Marxist Ideology in Eastern Europe: The Poverty of Utopia” (Routledge), tradusa la Polirom.

            Martin Malia, “The Soviet Tragedy”

            Kenneth Minogue, “Alien Powers”

            • Virgil Iordache Virgil Iordache spune:

              Mulțumesc și revin după ce citesc. Am ipoteza de lucru că puterea este capacitatea de a influența oamenii, iar ideologia un instrument utilizabil pentru a influența oamenii. Ideologia nu ar putea fi în această ipoteză de lucru putere, ci instrument pentru a avea putere. Ideologia ca putere ar fi o reducere a diversității instrumentelor de a obține puterea la doar ideologie și o perpetuare întru absurditate a aceste stări printr-o intonare ritmică a lozincilor ideologice. Atunci un sistem totalitar ar putea avea ca și criteriu de identitate o astfel de stare, ideologia ca putere. Să vedem ce iese din analiza textuală.

            • Literatura problemei este imensa. Capitolul despre “Ideologie si teroare” din “Originile totalitarismului” de Hannah Arendt, este esential. Marxismul ca ideologie totala absorbita de intelectuali a fost discutat de Raymond Aron in “Opiul intelectualilor (tradus in romaneste la Curtea Veche, colectia “Constelatii”). Apoi. Daniel Bell cu propria teza despre “The End of Ideology”, adeseori simplificata excesiv. Pentru studiul sociologic-istoric al ideologiilor, cartea lui Karl Mannheim, “Ideology and Utopia”, ramane o referinta indispensabila. Ideologia este, in genere, falsa cunoastere (falsa constiinta) care se pretinde cunoastere absoluta. Slavoj Zizek, pe vremea cand nu intrase inca in circuitul vedetariatului gauchist global, a scris lucruri serioase pe subiect. Ironia este ca filosful care a denuntat ideologiile drept expresii ale falsei constiinte, Karl Marx, a construit el insusi o ideologie ce se pretindea stiintifica si nu era, de fapt, decat o religie seculara

          • Vali spune:

            Simplu, într-o societate totalitară, ideologia e temei doctrinar, corpus pedagogic și cadru legislativ. E, altfel spus, suportul dogmatic al unei dictaturi, capitalul ei de lozinci, suflu normativ și legitimitate. Putere , care va să zică.

            Carte de specialitate? Există cu duiumul. Îi las domnului profesor Tismăneanu plăcerea de a indica biblioteca specifică.

    • Vali spune:

      Nu știu dacă un Hitler “mai cult” ar fi fost un autocrat… estompat, fără agendă asasină. (Asta dacă prin “mai cult” înțelegem enciclopedism, erudiție, elefantiază a informației culturale). Dar un Hitler “mai filozof” (sic!), nu în sensul unui raport strict acumulativ cu istoria filozofiei, ci al unui efort de gîndire în perimetrul filozofiei (cu tradiția ei, cu ticurile ei constitutive, cu limbajul și problemele ei), un astfel de Hitler, zic, ar fi avut alt tip de exigențe de la sine și de la posibilitatea de a înțelege ființa societății. Cred că precauția epistemică (“Die Philosophie ist das Streben uns selbst von der angeborenen Sophistik zu befreien.” – Schlegel) și anvergura intelectuală a vecinilor “de resort” l-ar fi ținut departe de sofismele grosolane din Mein Kampf și de nebunia politică în care a antrenat Germania.

      (Vă dau dreptate, totuși, cînd spuneți că inteligența și frecventarea bibliotecilor nu fac dovada competenței etice sau a calificării politice. Nici agerimea mentală, nici cultura generală nu ameliorează, musai, interioritatea.)



Comenteaza:







Do NOT fill this !

Autor

Vladimir Tismaneanu


Vladimir Tismaneanu

Vladimir Tismaneanu locuieste la Washington, este profesor de stiinte politice la Universitatea Maryland. Este autorul a numeroase carti intre care "The Devil in History: Communism... Citeste mai departe


MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

"Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel." - Mihai Maci

E randul tau

cu ani in urma un prieten cambodgian mi-a povestit cum a fost omorat pe taica-sau pe vremea khmerilo...

de: r2

la "Ce-ar fi să vorbim cu-adevărat corect politic despre Fidel Castro?"

Cauta articole

decembrie 2016
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Noi    
 1234
567891011
12131415161718
19202122232425
262728293031  

Valentin Naumescu – Marile schimbari. Crize si perspective in politica internationala. Editie bibliofila

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

(An essay by Vladimir Tismaneanu and Marius Stan)