Home » Cultura » Citesti:

Horia-Roman Patapievici despre cum ar fi din nou cu putinţă omul european

Anca Manolescu iunie 5, 2015 Cultura
9 comentarii 2,019 Vizualizari

Noul volum al lui H.-R. P., Partea nevăzută decide totul (Humanitas, 2015) e cartografierea unei falii. Completată cu sugestia a ceea ce ne poate redresa. E analiza căderii de nivel de la Europa creştină şi cea modernă la postmodernitate. A măsura denivelarea între ele ca operaţie necesară pentru a întrezări, pentru a regăsi direcţia ieşirii din impas. Iată una dintre temele dominante ale lui H.-R. P, de la Omul recent la Discernămîntul modernizării şi pînă la volumul de faţă. Aici tratarea ei are precizia austeră şi intens angajată, are echilibrul, amploarea, patosul lucid ale unui discurs de stil clasic. H.-R. P. a reunit cîteva studii întinse, publicate în revista olandeză Nexus, dedicată reflecţiei filozofice asupra actualităţii, la care se adaugă articole apărute în Idei în dialog. Deşi e o culegere de texte scrise între 2005 şi 2014, volumul arată ca scris dintr-o aceeaşi suflare. Unitatea lui nu e construită; decurge firesc dintr-o reflecţie care trece dincolo de cărţi, care nu încetează să facă parte din viaţa autorului.

Mai precis, ceea ce separă civilizaţia tradiţională şi cea modernă de starea dominantă astăzi în Occident nu e o scădere de nivel, ci de dimensiune. E o reducţie a spaţiului mental şi existenţial. Spaţiul modelat de ideologia postmodernă, ca şi de cea totalitară de altfel, are o dimensiune esenţială mai puţin faţă de celălalt. Ignoră/ refuză orice verticală a principiilor. Şi-a pierdut în fond calitatea de spaţiu. Ne situează într-un domeniu „plan”, lipsit de ierarhie calitativă, de reper absolut, de respiraţie axială. În prima parte a secolului XX, criticii modernităţii îi puneau acesteia în seamă pierderea verticalei. H.-R.P. rafinează judecata privitoare la modernitate. Dacă Europa creştină trăia firesc şi integral sub raza transcendenţei, Europa modernă s-a construit călăuzită fiind tot de o ipostază a absolutului: cea a valorilor umaniste. Ceea ce filozofia veche numea lucrurile „cele mai înalte” sau lucrul „cel mai de preţ” (tà mégista, la Platon, tó timiótaton, la Plotin) s-a perpetuat în conştiinţa modernilor ca un absolut, ca un reper mobilizator, faţă de care se măsoară statura omului, demnitatea, efortul lui, calitatea de om bine format.

Vorbeam despre coerenţa volumului. Într-adevăr, primul studiu – „Conversaţia neîntreruptă” – face prezent acel mediu unde preocuparea pentru nevăzutele de preţ continuă să rămînă vie astăzi. E grupul de dialog informal, dar riguros şi pasionat, e cercul de studiu, de dezbatare, de strădanie într-o cunoaştere care angajează viaţa interlocutorilor. E întîlnirea cîtorva oameni care se întîlnesc pe verticala fiinţei lor. „Conversaţie neîntreruptă” pentru că – de-a lungul veacurilor – interlocutorii se orientează către aceleaşi valori, sînt captivaţi de acelaşi ţel, participă la o aventură comună. Locul său emblematic este pajiştea de pe malul rîiului Ilisos, unde Socrate stă de vorbă cu Phaidros. Iar citînd şi comentînd pe Lev Şestov în conversaţie cu Benjamin Fondane, pe Thomas Mann cu al său Hans Castorp prins în dialogurile din Muntele vrăjit, pe Alexander Wat în convorbiri cu Czeslaw Milosz, pe V. Ivanov în corespondenţa cu M. Gerschenson, la care l-am putea adăuga pe Nikolai Berdiaev cu cercurile de discuţii de la Petersburg, Moscova ori Paris, pe lîngă atîţia alţii, H.-R. P. dovedeşte că locul acela nu a rămas niciodată pustiu. Că astăzi încă grupurile de dialog şi de prietenie intelectuală păstrează – dincolo de mentalitatea dominantă şi de instituţiile oficiale – cultura înaltă ca pe ceva vital, ca pe un mijloc de formare a omului întreg. Din aceste medii – fără vizibilitate publică mare – cultura sufletului s-ar putea întoarce în cetate. Despre astfel de grupuri, H.-R. P. poate vorbi nu numai invocînd referinţe literare, ci şi din propria experienţă, datorită căreia a scris Zbor în bătaia săgeţii. Aş adăuga că Simone Weil – care e de altfel una dintre referinţele lui H.-R. P. în volumul de faţă – invoca pasajul din Matei 18, 20 pentru a face din convorbirea verticală între cîţiva prieteni un preţios exerciţiu spiritual (Cahier VI). Ba chiar în prologul la una dintre ultimele ei scrieri, La connaissance surnaturelle, ea imaginează întîlnirea sufletului cu Christos ca pe un dialog între doi intimi, ca pe o conversaţie liberă despre sensurile hrănitoare ale realului.

Al doilea mare text al volumului – „Pînă nu se întunecă Apusul” – pune problema sterilităţii europene actuale. Analizează „clasele de valori” după care s-a construit omul european şi criza lor actuală, faptul că ele sînt acum nu numai abandonate, ci şi repudiate de ideologia dominantă. De aici decurge neputinţa societăţilor noastre de a continua să formeze tipul uman care a adus pe lume civilizaţia europeană. Rămîne totuşi, potrivit lui H.-R. P., speranţa, rămîne totuşi soluţia „părţii nevăzute”. Deşi întrupările istorice ale acelor clase de valori sînt astăzi respinse, persistă totuşi fibra interioară a omului european, instinctul, atitudinea lui mentală – modelate de-a lungul secolelor – rămîne acel spirit european care, în vîrsta tradiţională şi în cea modernă, s-a dovedit capabil de absolut. Foarte precis caracterizat de H.-R. P., acest spirit poate da naştere unor noi „trupuri” istorice, unor ipostaze noi ale europenităţii.

În sfîrşit, textul „Spiritul şi legea” se aplică asupra socio-politicului european actual. Denunţă analitic dezagregarea convivialităţii responsabile. Arată ce anemie periculoasă s-a instalat în democraţia occidentală, unde cetăţenii tind să se transforme în asistaţi de către Stat, în consumatori de drepturi, în indivizi indiferenţi faţă de spiritul legii. Or, în lipsa unei transcendenţe date de valorile umaniste, în lipsa unui spirit călăuzit de ele, pe care numai cetăţenii îl pot face să lucreze, democraţia decade într-o literă manipulabilă. Şi poate da temei „legal” instalării totalitarismului. Drept dovadă, periculos de apropiată, stă mecanismul – detaliat descris – al „loviturii de stat (aparent) legale” pe care PSD aproape a izbutit să o dea în 2012. (O tactică la care nu a renunţat nici astăzi.)

A gîndi cu o geometrică intensitate şi ideile politice şi concretul socio-politic, a face să circule fără fisură argumentaţia între cele două planuri: iată ceva ce face parte din tonul cu totul special al lui H.-R.P. A fi angajat faţă de eleganţa ideii şi, în numele ei, a pleda pentru civilitate în mediul nostru excesiv de pestriţ: iată ceva de o reconfortantă coerenţă.

În sfîrşit, ultimul text – „Unicul principiu absolut al politicii” – reia tema formării sufletului cu o notă specială, referitoare la raportul între pace şi război care în societăţile tradiţionale avea drept centru decisiv interioritate umană, socotită capabilă să iradieze în domeniul exterior, al treburilor publice. Pe cînd în „paradigma inversă” a modernităţii pacea şi războiul sînt judecate în termeni de exterioritate, de politică şi de administrare a societăţilor.

Parcurgem aşadar, împreună cu H.-R.P., trei domenii din ce în ce mai aplicate, mai apropiate de concretul istoric: de la puterea formativă a culturii înalte, la capacitatea unei civilizaţii de a întreţine această putere formativă şi pînă la socio-politicul european actual. Toate trei fiind judecate după acelaşi criteriu: cel al transcendenţei. Aşa cum îl tematizează şi îl foloseşte H.-R. P., criteriul transcendenţei nu se mărgineşte la un înţeles religios. E un criteriu universal şi totodată precis. H.-R. P. îl invocă sub forma pe care i-a dat-o Platon; de asemenea în formularea sa matematică, cea a teoremei de incompletitudine a lui Kurt Gödel. Pentru a explica în mod veritabil un fenomen, pentru a-i găsi sensul e necesar să faci apel la un nivel mai cuprinzător, mai înalt decît cel în care se situează fenomenul, „e nevoie de instituirea unui raport de transcendenţă” faţă de  el (p. 268). Într-un model „plan” de lume, lucrurile nu au un reper superior la care să se raporteze şi ca atare nu au rezolvare, nu au sens: rămîn indecidabile, pot fi oricînd manipulate pe linia forţei, iar oamenii pot ajunge să fie reduşi la condiţia de obiecte.

Toată această carte – din care am amintit doar o parte dintre texte – e o demonstraţie riguroasă a primejdiei de a ne transforma în obiecte în lipsa atenţiei pentru „partea nevăzută care decide totul”. Dar a defini criza înseamnă totodată a trezi judecata, a trezi atenţia bine orientată.

Există cîteva trăsături prin care reflecţia lui H.-R. P. este – aici ca şi în toate scrierile lui – cu totul aparte în peisajul gîndirii româneşti actuale.

E vorba, întîi, despre precizia neînduplecată a gîndului, despre ascuţimea ştiinţifică cu care sînt tratate lucrurile. Temele filozofice, lucrurile fine ale spiritului primesc o geometrică, perfect tăiată caracterizare. Fără a-şi pierde seva vitală, fără a cădea în abstracţiuni inofensive, fără a-şi diminua încărcătura de adevăr. H.-R. P. face apel la acea virtute a matematicii pe care o preţuia Simone Weil, cea de care s-a slujit un Nicolaus Cusanus pentru a tematiza realul articulat cu Unul. Astfel înfăţişate, lucrurile spiritului îşi arată densitatea, realitatea tare.

E vorba apoi despre regăsirea rudeniei între temele religiei şi preocupările fundamentale ale ştiinţei şi ale filozofiei, despre convergenţa lor către un nord al sensului. Principiile, modelele, cercetările din matematică ori din fizică – aşa cum le înfăţişează H.-R. P. – nu oferă doar analogii pentru realităţile spirituale; sînt vectori către ele, strădanie de a pătrunde metodic în nevăzutul realului, în adîncimea lui. „Cine a pierdut dimensiunea profunzimii, şi a pierdut şi religia”, spune el undeva, socoteşte că „tot ce e profund ţine neapărat de religie.” În schimb, „cînd sistemul de valori e viguros, valorile au profunzime şi în afara religiei” (p. 263). Iar a regăsi vechea continuitate între cunoaşterea religioasă şi cunoaşterea ştiinţifică înseamnă nu numai a recupera implicitul spiritual al ştiinţei. Înseamnă totodată a scoate religia din zona limitată, cvasi privată unde a aşezat-o vremea noastră. Înseamnă a regăsi colegialitatea căilor de sondare a realităţilor care întemeiază sensul, care ne întemeiază.

Aici, ca şi în celelalte scrieri ale lui, H.-R. P. ne invită să fim de faţă, să participăm la „conversaţia neîntreruptă” de pe malul rîului Ilisos.

*

Ceea ce voi spune în continuare nu se referă la Horia-Roman Patapievici. Nici la Gabriel Liiceanu. Se referă la dl academician Nicolae Breban şi la Academia Română. Dar ne priveşte pe toţi. Faptul că într-un spaţiu public, într-un cuvînt public, dl Breban a rostit o abia voalată incitare la crimă e un pericol nu numai pentru democraţie, ci pur şi simplu pentru o trăire laolaltă civilizată. E un atac împotriva noastră, a tuturor cetăţenilor României, împotriva societăţii. Faptul că Academia Română a minimalizat incidentul – indiferenţă ori cinism? – e şi mai grav. O instituţie de cultură care ar trebui să fie reprezentativă pentru România nu condamnă îndemnul la împuşcare rostit de un membru al său, în mijlocul unei şedinţe a instituţiei. A nu condamna, ci a minimaliza o atare declaraţie înseamnă nu numai a o tolera. Înseamnă implicit a o gira. Dl Breban şi Academia Română subminează astfel un principiu fundamental al trăirii civilizate laolaltă.

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro



Currently there are "9 comments" on this Article:

  1. mina spune:

    Din punct de vedere fizic văzutul e relativ, nevăzutul e zona din care provine și despre care se pot spune puține lucruri. Pentru a vorbi despre ele se folosesc limbaje distincte , cel fizic și cel metafizic/cuantic. Ținând cont că despre nevăzut nu există certitudini ci doar sume de probabilități, e greu să admiți că nevăzutul decide totul. Cu certitudine putem spune că din nevăzut vine văzutul, dar nu ca o decizie, ce implică o voință apriori, ci c ca o potențialitate manifestată. Mai curând putem vorbi despre contextul care decide totul, așa cum spune și fizica actuală.

  2. Ela spune:

    …citind acest admirabil text despre un, nu mai putin remarcabil autor si opera sa, imi pun o aceeasi intrebare care ma obsedeaza de cativa ani incoace “si atunci, de ce?”
    Cum este posibil ca, cu oameni de aceasta calitate si probitate, cultura romaneasca sa fie la pamant, si societatea atat de bolnava?
    Sunt prea putin numerosi ? Oare, numarul surselor de lumina conditioneaza intensitatea fenomenului? Oare, daca ar fi mai multe care sa-si dirijeze spectrul catre o aceeasi tinta (!), capacitatea lor de penetratie in creierele si inimile suferinde, deoarece scufundate in obscuritatea mediocritatii, ar spori…? Nu sunt sigura…dar, o solutie trebuie sa existe, de asta sunt convinsa!
    Oamenii au mai multe calitati decat defecte, in fiecare individ exista mai multe de admirat, decat de dispretuit, aceasta este realitatea, demonstrata si verificata, atat biologic cat si psihologic! Tot stiintific verificat este si faptul ca, in momente de criza, paradoxal, omului i se exacerbeaza defectele…spun paradoxal, pentru ca in astfel de momente “normal” ar fi ca ratiunea sa conduca catre gasirea de solutii menite sa puna capat crizei, or este exact pe dos! Apare o “logica pasionala” care inverseaza totul, pana la, insasi, cronologia celui mai simplu rationament, care se schimba brusc, plasand concluziile inaintea premiselor : esecul este garantat!
    Pentru a opri cercul vicios (probleme – desemnarea vinovatilor – oprob public, isteric si energofag, care face sa se uite complet scopul initial: cautarea solutiilor – acutizarea problemelor, diversificarea lor – desemnarea vinovatilor – s.a.m.d.) sa se transforma intr-o veritabila spirala, ar fi de dorit ca intelectualii publici, respectati si ascultati de lume, sa-si diversifice discursul…pentru binele nostru, al tuturor!
    Kant spunea “sa fii fericit nu este o datorie dar, sa nu fii fericit inseamna sa-ti incalci toate datoriile”!
    Mi se pare vital ca romanii sa-si cultive SI ceea ce au mai bun in ei, sa dea prioritate unor sentimente si atitudini menite sa-i calmeze si sa-i pondereze, ca astfel, sa vada mai clar in ei si in jurul lor…
    Sunt convinsa ca, daca un Patapievici sau un Liiceanu ar initia o campanie de promovare (reabilitare?) a indulgentei, gratitudinii, recunostintei, admiratiei, politetei si respectului, oamenii si-ar da o sansa…Daca, severi, critici si intransigenti am ajuns unde suntem azi (…) este posibil ca, schimbandu-ne radical atitudinea, sa ni se schimbe si calitatea drumului pe care mergem…

    • sile spune:

      De ce? Iata de ce: http://opentextbc.ca/introductiontopsychology/wp-content/uploads/sites/9/2013/11/d73ccd6f6f078851c839adbfac443d77.jpg

      Varfurile sunt mereu minoritare. Daca omul obisnuit nu intelege ca doar varfurile il pot trage in sus, si prin urmare ele trebuie stimulate, ajungem in situatia de azi. Consecinta a 45 ani de comunism in care s-a tot spus ca varfurile sunt de fapt dusmanii poporului. Desi, dupa alti 25 ani, parca n-as mai spune despre comunism ca e singura cauza.

    • Horia spune:

      Foarte de acord, insa pentru asta trebuie in primul rand resurse, ori acesti oameni sunt pur si simplu epuizati de incremenirea noastra. E ca si cum ai vorbi la pietre. Ne urnim extrem de greu, iar ei refuza sa mai riste sa-si expuna fiinta si timpul ramas in bataia pietrelor cu care sigur vor fi batuti, stiind ca rezultatul acestei asumari, mai mult ca sigur va fi zero.

      • Vlad spune:

        Nu poti sti cum se leaga lucrurile … Poate mai e nevoie doar de o picatura. Sigur picatura poate rodi si peste cateva generatii … Omul nu poate sti …

      • Geo spune:

        Nu sint sigur ca lumea ar arunca cu pietre intr-unul care o valorizeaza,o incurajeaza fara s-o judece DE LOC,sau care ar incerca sa o convinga ca este indreptatita sa aiba exigente,si ca dispune de toate competentele si calitatile necesare ca sa traiasca civilizat! In plus,nu-i nici minciuna si nici macar exagerat:asa este! Numai ca dupa zeci de ani de batut in cap,trebuie un pic de tact si de rabdare ca omul sa-si revina din traumatism! Daca se vrea binele acestei natii,metode de reeducare si de reabilitare exista,fiti convins,numai sa se vrea!

  3. Vlad spune:

    Incheierea precum si asertiunea la Simone Weill si cea la mediul pestrit pornesc din nevazutul dumnevoastra.

    Nu stiu daca a fost cu intentie comparatie intre vazut si nevazut oricum e interesant rezultatul.

    Cred ca totusi domnul Patapievici ar fi preferat sa vada nevazutul din dumnevoastra nu bine cunoscutul vazut. Va intalniti cu cartea domnului Patapievici pe taramul inimilor, de care vorbeste Simone Weill, totusi v-ati dat inima unei carti si asta se vede pentru ca bataile respira linistea si nemiscarea paginii si nu dinamica unei fiinte.

    Cred ca vazutul include inclusiv similitudinea ideilor ca si sinteza a trairilor personale si a perceptiei pe care o avem despre realitatea inconjuratoare, precum si afinititatea afectiva manifesta sau nemanifesta.

    Cred ca nevazutul este misterul fiintelor, al existentei care se lasa descoperit si se transforma in clipe irepetibile. Pe de o parte avem o responsabilitate fata de ce dam, pe de alta pentru ceea ce am primit si pe de alta parte pentru ceea ce putem primi. Capacitatea de a intelege relatia intre noi si spectacolul vietii ne responsabilizeaza pe de o parte si ne deschide pe de alta parte.

    Frumosul si uratul, placutul si neplacutul se sustin unele pe altele. Ne raportam la unele prin contrast cu celelalte. Unele fara altele nu ar exista si ele exista pentru a crea in om pulsiunea volitiva.

  4. dusu spune:

    va multumesc doamna ptr ultimul paragraf
    inca un motiv ptr a nu purta respect unui grup ce poarta numele de academicieni

  5. adrian rusu spune:

    well…ca de obicei… Mediul de contact cu nevazutul nu este intelectul ci moralul. El ne transpare prin 10 porunci morale, si nu prin 10 teoreme. E insa adevarat că poruncile nu sunt flatante, în vreme ce «gandirea» este.



Comenteaza:







Do NOT fill this !

Autor

Anca Manolescu


Anca Manolescu

Anca Manolescu este doctor in filozofie al Universitatii din Bucuresti. A fost cercetator la Muzeul Taranului Roman, departamentul de antropologie culturala. Este acum cercetator i... Citeste mai departe


MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

"Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel." - Mihai Maci

E randul tau

cu ani in urma un prieten cambodgian mi-a povestit cum a fost omorat pe taica-sau pe vremea khmerilo...

de: r2

la "Ce-ar fi să vorbim cu-adevărat corect politic despre Fidel Castro?"

Cauta articole

decembrie 2016
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Noi    
 1234
567891011
12131415161718
19202122232425
262728293031  

Valentin Naumescu – Marile schimbari. Crize si perspective in politica internationala. Editie bibliofila

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

(An essay by Vladimir Tismaneanu and Marius Stan)