Home » Cultura »Educatie »Opinie »Sinteze » Citesti:

Iepurele precambrian şi patosul fragilităţii. La douăzeci de ani după Carl Sagan

Doru Valentin Căstăian decembrie 20, 2016 Cultura, Educatie, Opinie, Sinteze
19 comentarii 3,323 Vizualizari

Pe 20 decembrie, comemorăm două decenii de la moartea lui Carl Sagan, unul dintre cei mai spectaculoşi şi mai influenţi pedagogi pe care i-a avut omenirea în timpurile ei recente. Astronom şi fizician, Sagan este autorul unor volume iconice care au inspirat generaţii şi care continuă să o facă şi azi .Serialul său, „Cosmos”, a fost urmărit de sute de milioane de telespectori, iar cuvintele sale emoţionante, continuă să străbată sub forma unor înregistrări, spaţiul pe care l-a iubit atât de mult.

Sagan este în primul rând un savant, un reprezentant al ştiinţei moderne, un avocat al curiozităţii neostoite şi un mare umanist. În ceea ce mă priveşte, iubesc la Sagan profunzimea privirii, empatia comprehensivă, omenescul viziunii şi nesfârşita încredere în oameni şi în posibilităţile lor. Este adevărat că ansamblul tehnicilor şi proceselor pe care le desemnăm azi sub numele de „ştiinţă modernă” ne relevă un univers care, după cum spunea Steven Weinberg[1], laureatul Nobel pentru fizică, pare tot mai lipsit de sens pe măsură ce este mai cognoscibil. După părerea lui Sagan însuşi, cunoaşterea ştiinţifică nu este decât o succesiune de retrogradări.[2] Sub fascinaţia a ceea ce ne dezvăluie, omul îşi descoperă tot mai mult condiţia de vagabond, de „ţigan la marginea unui Univers indiferent la muzica sa”, pentru a folosi superba expresie a lui Jacques Monod.[3] Confruntată cu imaginea tot mai convingătoare a unui Univers arbitrar şi ostil, teologia (în special cea creştină, fundamental antropocentrică) a intrat, odată cu Copernic într-un proces simetric de apofatizare. Astfel, ea se vede silită să mizeze tot mai puţin pe doctrinele armoniei dintre cer şi pământ sau pe augustiniana doctrină a analogiei pentru a miza tot mai mult pe insondabilul voinţei divine şi pe funcţia pură a credinţei. Într-o lume în care semnele prezenţei divine sunt imperceptibile, credinţa pură este arma ultimă, ea însăşi ireductibilă.[4]Este ceea ce Mircea Eliade numea „totala camuflare a sacrului în profan”. În mintea mea, atunci când mă gândesc la inatacabilitatea credinţei în faţa faptului brut, apare una dintre scenele finale din Katyń, filmul lui Andresz Wajda din 2007, în care ofiţerul polonez, aflat pe marginea gropii comune deja plină cu trupurile camarazilor lui şi cu pistolul ucigaş la ceafă, îşi face cruce cu o figură în care se combină teama, speranţa şi beatitudinea martirilor. Acolo unde absenţa lui Dumnezeu devine apodictică, credinţa va fi deplină sau nu va fi deloc.

De aceea, Sagan nu trebuie văzut (şi nici nu este) drept un reprezentant postiluminist al mitului existenţei deplin raţionale  care bântuie încă minţile anumitor seculari. Eu îl văd mai degrabă ca pe unul dintre reprezentanţii recenţi ai unei religiozităţi alternative, o religiozitate imanentistă, monistă şi naturalistă care n-a fost vreodată lipsită de reprezentanţi, de la Epicur până astăzi. Ca pe propunătorul unui etos al evenimentului, improbabilului şi rarităţii, precum şi a ceea ce în altă parte am numit „patosul fragilităţii”[5]. O religiozitate care trece evenimentul, diferenţa, indiferenţa cerurilor şi caracterul accidental al existenţei de partea pozitivului şi nu în contul negativităţii. O religiozitate mai umană, întrucât este mai în acord cu ceea ce ştiinţa ne arată despre lume şi om şi, tocmai de aceea, mai puţin predispusă la fanatism. Crezul acestei religiozităţi naturaliste este exprimat sintetic în celebrul fragment din volumul Un palid punct albastru. Exploatând magistral imaginea Pământului capturată în februarie 1990, de staţia Voyager  1, de la marginea sistemului solar, astronomul şi pedagogul Sagan ne oferă pagini memorabile, care-ţi taie respiraţia şi care alcătuiesc unul dintre cele mai zguduitoare şi mai profunde apeluri la conştientizare şi responsabilitate făcute vreodată: „Priviţi din nou acel punct. Acolo ne aflăm noi. Este casa noastră. Suntem noi. Pe acesta şi-au trăit şi îşi trăiesc viaţa toţi cei pe care-i iubeşti, toţi cei pe care—i ştii, toţi cei despre care ai auzit şi, până la urmă, toate fiinţele umane care au existat. Acolo se află totalitatea bucuriilor şi suferinţelor noastre, mii de religii, ideologii şi doctrine economice încrezătoare, fiecare vânător şi culegător, fiecare erou şi laş, fiecare creator şi distrugător de civilizaţie, fiecare rege şi ţăran, fiecare tânără pereche îndrăgostită, fiecare mamă şi tată, copil plin de speranţă, inventator şi explorator, fiecare moralizator, fiecare politician corupt, fiecare „superstar”, fiecare lider suprem, fiecare sfânt şi păcătos din istoria speciei noastre a trăit acolo – pe un fir de praf suspendat într-o rază de soare.”

Raporturile ştiinţei cu credinţa sunt din ce în ce mai complicate. Teologia antropocentrică face eforturi subtile şi giganteşti pentru a asimila faptul ştiinţific. Există multe încercări oneste şi altele mai puţin oneste. Aşa cum, uneori, există chiar refuzul de a accepta faptul ştiinţific. Există detractori ai ştiinţei care luptă la baionetă, supralicitând failibilitatea ei şi visând în taină ca, undeva, intr-un strat de rocă precambriană, să fie găsit un schelet fosil de iepure. Un iepure precambrian ar fi cu adevărat un scandal care ar putea răsturna dintr-o dată darwinismul, poate cea mai agresiv non-antropocentrică doctrină ştiinţifică contemporană. Dar iepurele precambrian intârzie să apară. Şi aş îndrăzni, în bună tradiţie pascaliană, să pariez că nici nu va apărea. Va trebui cel mai probabil să acceptăm ceea ce ştiinţa ne spune cu privire la locul nostru în Cosmos şi în lumea vie.

Sagan, pe deplin conştient de dificultăţile conceptuale ale practicii şi teoriei ştiinţifice, îndrăzneşte să creadă, laolaltă cu ceilalţi savanţi că, dincolo de poticnirile şi derivele ei, ştiinţa reuşeşte să ne spună ceva cu adevărat valid despre lume. Ştiinţa care a asumat failibilitatea noastră structurală fără să o explice printr-o cădere. Care a asumat arbitrarul şi contigentul lumii fără să implice vreo escatologie. Care a asumat suferinţa şi distrugerea fără să implice vreo teodicee. De aceea, religiozitatea lui ştiinţifică este una care face opţiuni contrare dualismelor teologice si metafizice clasice care se aşteaptă să poată răscumpăra arbitarul, răul şi suferinţa. Pentru Sagan, fragilitatea este primordială. Acceptarea ei şi a etosului pe care-l presupune nu doar că este posibilă, dar, privind lumea de azi, aş spune că devine urgentă. Poate că e vremea să înţelegem că această alianţă a oamenilor este tot ceea ce putem opune adâncului negru şi neomenesc al cerului fără de sfârşit.

Ca profesor, mi—aş dori din suflet ca tot mai mulţi elevi să descopere intensitatea pasionată a cărţilor lui Sagan. Pentru că, după cum ne spune marele dispărut, orice copil este un naturalist prin naştere.

NOTE____________


[1] Steven Weinberg, Primele trei minute ale Universului, Editura Politică, 1984, p. 168

[2] Carl Sagan, Un palid punct albastru, Herald, Bucureşti, 2016

[3] Jacques Monod, Hazard şi necesitate, Humanitas, Bucureşti, 1991, p. 146

[4] Paul Veyne exprimă admirabil acest lucru: “Credinţa şi raţiunea au câteva raporturi, însă insuficiente sau parţiale. Fără credinţă gratuită şi fără Revelaţie nu există credinţă adevărată. Praestet fides suplementum sensuum defectui vom intona laolaltă cu Toma din Aquino: cunoaşterea empirică nu poate duce la credinţă.” (în Când lumea noastră a devenit creştină, Tact, Cluj Napoca, 2010, p. 84)

[5] https://bookhub.ro/carl-sagan-un-palid-punct-albastru/

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro



Currently there are "19 comments" on this Article:

  1. allotriosis spune:

    “Pentru că, după cum ne spune marele dispărut, orice copil este un naturalist prin naştere.” Asta e o gogorita materialist/pozitivista cat galaxia noastra de mare. Dar asa se-ntampla cand indivizi raschetati ideologic pe creier, precum Sagan, isi folosesc talentul nativ construind fraze ce suna frumos dar gaunoase sau false in inteles.
    Din contra, copiii traiesc intr-o lume incarcata de farmec (an enchanted world). Nu pt. mult timp insa, ca venim noi, idiotii de adulti, si ii aruncam intr-o scoala care are grija a-i pune pe calea dreapta a “metodei stiintifice”. Eu doresc ca toti copiii sa devina constienti de marele pericol ce-l reprezinta extremismul stiintei care domina de mai bine de o jumatate de secol ceea ce numim azi , eronat bineinteles, educatie.

    • Doru Castaian spune:

      Citatul (aproximativ) e din “Lumea si demonii ei”si se refera la capacitatea oricarui copil de a fi fascinat de natura. Pana acum n-am intalnit nici un caz care sa il contrazica pe Sagan.

      • Doru Castaian spune:

        Cat despre scoala care ii invata “metoda stiintifica”, sa nu va faceti nici o grija. Nu-i invata. Profii de stiinte discuta copios horoscopul. :)

      • allotriosis spune:

        Fascinat de natura nu inseamna naturalist. Sunt convins ca sesizati diferenta vazandu-va scurtul CV in coloana din stanga.
        Asta cu horoscopu’ ati scos-o din burta. Daca cineva critica un aspect al unui subiect atunci e musai ca acel nenorocit sa fie total impotriva acelui subiect. Si in acest caz, cand critici sfanta stiinta, pai e obligatoriu sa fii ultra religios, deci, obscurantist care vrea sa tina poporu’ maret si doritor de cunoastere in bezna intelectuala generata de credinta.
        Le amintesc tuturor moralistilor ce au inceput deja sa comenteze articolul, aparand stiinta orbeste si fara sa cerceteze (suna cunoscut?), ca aproape toate universitatile si scolile ce au aparut in Evul Mediu in Europa au fost fondate si organizate de biserica (catolica sau protestanta). Adica ce vi s-a spus la scoala e fals sau in cel mai fericit caz partial adevarat.

        • Doru Castaian spune:

          Daca am sa am timp, am sa caut pasajul din Sagan. In sensul asta foloseste termenul acolo si in sensul asta l-am folosit si eu. Exista in fiecare copil o fascinatie naturala fata de lumea vie si fata de Cosmos. O fascinatie pe care am observat-o si eu ani in sir la elevii mei. Cat despre indoctrinarea stiintifica din scoli, va repet ca nu exista. De fapt, stiinta adevarata cred ca e incompatibila cu indoctrinarea. Dar exista un scientism ingust, reductionist, pe care-l resping si eu si la care banuiesc ca va referiti. Din pacate, am in spate ani de cancelarie, ceva cursuri de formare pentru colegi profesori(pe care le-am tinut in calitate de formator) si ma tem ca nu gresesc. Desi invatamantul romanesc acorda un numar mare de ore stiintelor, extrem de rar (ca sa nu spun aproape deloc) am intalnit oameni care sa inteleaga metoda stiintifica sau care sa se raporteze la stiinta intr-un mod mai aerisit, mai larg, mai deschis. Din pacate, am intalnit mult mai des gandire magica si paralogica la oameni care ar fi trebuit sa gandeasca stiintific. Eu nu va consider fundamentalist sau obscurantist si va multumesc pentru interesul aratat articolului meu. Dar cred ca aveti o prejudecata fata de Sagan sau poate pur si simplu nu sunteti sensibil la ceea ce imi place mie la el. Am incercat sa-l omagiez aici pe Sagan tocmai pentru ca reuseste sa integreze patosul stiintific intr-un program mai larg, un program umanist. Si pentru ca e lipsit de virulenta aceea paguboasa de regasit la noii atei. Fie ca va place sau nu, Sagan chiar a inspirat generatii si, iata, trec deceniile, iar noi inca vorbim despre cartile lui. Nu oricine poate asta. De asemenea, recunosc ca am o viziune proprie cu privire la relatia dintre stiinta si metafizica si, fara a contesta rolul medieval al bisericii in educatie, cred ca azi biserica nu mai poate trai strict din invocarea traditiei. Ca sa zic asa, nu cred ca stiinta si religia sunt ” non-overlapping magisteria”, cum spunea Gould.

    • Demosthenes spune:

      Lumineaza-ne. Care e marele pericol al extremismului stiintei ? Sa ajungi sa gandesti critic cu propriul creier ? Sa nu mai venerezi zei ? Fara extremism stiintific scriam acum in cel mai bun caz cu condeiul pe pietre si ne rugam lui Zamolxe pentru inca o bardaca de vin.

      Sau te referi la pozitionarea stiintei ca metafizica materialista (nu cred ca Sagan se face vinovat de asta) ? Caz in care sunt de acord, dar doar pentru ca anumite rezultate stiintifice care ar trebui sa puna materialismul la coltul lui(mecanica cuantica, teorema Bell: http://www.nature.com/news/physics-bell-s-theorem-still-reverberates-1.15435) sunt asimilate cu intarziere.

  2. man of war spune:

    “We live in a society exquisitely dependent on science and technology, in which hardly anyone knows anything about science and technology.” – Carl Sagan
    cine da inteligenta spermatozoidului in marsul sau triumfal si cucerirea ovulului ? (cucereste ? ademeneste ? amindoua ? niciuna ? sau alta ? ) firul de praf in lumina soarelui se poate topi precum o picatura de apa ?

  3. Alin SAVU spune:

    A fost o încântare să vă citesc. ”Creierul lui Broca” mi-a fost carte de cătătâi multă, multă, vreme. Vă mulțumesc frumos pentru inegalbilele clipe de lectură pe care mi le-ați oferit.

  4. Gamma spune:

    Aceasta este imaginea
    https://en.wikipedia.org/wiki/Pale_Blue_Dot#/media/File:Pale_Blue_Dot.png

    In alta ordine de idei ma intreb oare cati ar fi gata sa planteze un iepure in strate precambriene de dragul credintei si ce ar insemna asta din punct de vedere moral pt ei …

  5. Dragoș spune:

    Am unele rezerve față de acești autori (Sagan, dar și Hitchens, Dawkins și alți profeți ai Științei).
    Fiecare are derapajele sale și în acest context ele țin mai ales de științele umaniste (ca fizicieni, biologi sau doar jurnaliști pasionați nu au rezerve în a se pronunța fără studiu prealabil în chestiuni de antropologie, sociologie, istorie, etc. ). Cred că eșecul lor exemplar, sistematic este cel al unei Istorii a Științei, o mitologie destul de periculoasă cu un important accent anti-religios, și în special anti-creștin, ce reflectă o tradiție iluministă și post-iluministă (e.g. J. W. Draper, A. D. White)
    Aici intervine și mirarea mea: cum niște minți așa luminate, niște proclamați umaniști, avocați ai curiozitătii neostoite ce impresionează prin profunzimea privirii și empatie comprehensivă reușesc să rateze atât de sublim înțelegerea unor lucruri oarecum simple (not rocket science), să eșueze în tradiționalul, comodul, dar și intolerantul, anti-umanistul Noi vs Ei. Din acest punct de vedere reacția primului comentator, deși exagerată din punctul meu de vedere, este întrucâtva de înțeles.

    • Doru Castaian spune:

      Intrebarea dumneavoastra e buna. Chiar daca nu e “rocket science”, ar putea fi mai greu decat rocket science. Cred ca e pur si simplu lipsa de empatie, incapacitate de a privi si cu ochii celuilalt. Sagan insa emult mai empatic decat Dawkins si Hitchens. Pe de alta parte, nici de partea celorllalti nu vad foarte multa empatie.

      • Dragoș spune:

        Acești Ceilalți sunt – de obicei – fie din vremuri apuse, fie contemporani nouă dar absenți din dezbateri, din dezinteres, neștiință, sau poate chiar din empatie. Înțeleg că unii pot fi iritați de fundamentalismul și intoleranța unui preopinent, însă sublimele idealuri umaniste se suspendă atunci când acuzi o lume pornind de un singur individ (sau câțiva), atunci când iritarea se transformă în discurs împotriva creștinismului sau a creștinilor în general, cu un arsenal retoric ce cuprinde nu rareori vechi “castane” și “rațe”. Poate că un Dawkins este mai vehement decât Sagan. Discursul lor, însă, este în esență același.

        Am să vin cu un exemplu. Așa cum aminteam și în mesajul anterior, acești autori nu se mărginesc la a se minuna în fața secretelor universului și a le dezvălui, ci propun o istorie, un manifest identitar, un “ăștia suntem Noi și așa am fost de când ne știm” în permanentă raportare la Ceilalți. La Sagan, bunăoară, întâlnim un laitmotiv al bibliotecii din Alexandria. Apare, dacă-mi aduc bine aminte, încă din primul episod al serialului Cosmos, dar este destul de prezentă și în scrierile sale. Am la îndemână chiar volumul Cosmos și aici venerabila bibliotecă devine chiar “the first true research institute in the history of the world”! Ar putea fi doar o perspectivă exaltată, naivă. Dar unde e lumină este și întuneric. Biblioteca între timp a dispărut și verdictul lui Sagan sună necruțător: “Oppression and the fear of learning have obliterated almost all memory of ancient Alexandria” – noi, cei care am prins gustul socialismului științific, ne mai aducem poate aminte de limbajul de lemn și omniprezenta oprimare istorică și exploatare a omului de către om. Aflăm, în cele din urmă, că biblioteca a fost distrusă într-o Alexandrie decadentă, dominată de o “growing Christian Church”. Autorul nu poate rata uciderea Hypatiei, “the last scientist who worked in the Library”, invidiată de arhiepiscopul orașului pentru că era “symbol of learning and science”!
        Înfricoșătoare nu sunt doar ficțiunile stridente, căci atunci Sagan ar fi fost doar un autor iresponsabil, ci că discursul este construit într-o direcție anume, vizibilă din spațiul cosmic :) De altfel vinovații se schimbă în funcție de nevoile de moment e.g. https://twitter.com/richarddawkins/status/296166105284763648

        Și dacă Sagan este un exemplu de “așa nu”, ar fi potrivit să închei cu un exemplu de “așa da”: https://amphilsoc.org/sites/default/files/proceedings/403_0.pdf Poate că nu este întâmplător că o perspectivă umanistă este într-adevăr … una umanistă, profundă, atentă la detalii, atentă la oamenii din toate timpurile.

        • Doru Castaian spune:

          Multumesc pentru articol si pentru sugestiile de lectura din comentariul anterior. Ar fi mai multe de spus, in esenta cred ca aveti dreptate si semnalati niste probleme reale ale discursului lui Sagan. Pe de alta parte, cine nu exagereaza uneori? N-as uita insa ca un sambure de adevar exista chiar si in relatarile despre biblioteca din Alexandria. Nu se poate contesta ca existau izbucniri ostile frecvente ale crestinilor la adresa paganilor la inceputul secolului V, pagani al caror cult tocmai fusese interzis (edictul lui Teodosie din 392, consfintit prin victoria de la Raul Rece din 394). Si alti istorici documenteaza instigarile crestinilor si agresivitatea la adresa paganilor (de exemplu, instigarea lui Teofil, liderul comunitatii crestine din Alexandria, care a dus la atacarea Serapeionului). De asemenea, nici alti istorici nu-i vad pe crestini straini de stingerea sprirtului bibliotecii din Alexandria (de exemplu, Stephen Greenblatt). Eu prefer sa ma concentrez pe partea afirmatoare, deschisa, pozitiva a lui Sagan, asa cum am spus si in articol. Sper sa mai avem ocazia sa discutam. :)

          • Dragoș spune:

            Să ne aplecăm puțin asupra detalillor. Atacul împotriva Serapeumului este descris de cinci scriitori antici: Rufinus din Aquileia, Theodoret din Cyrrhus, Socrates Scholasticus, Sozomen și Eunapius din Sardis. Un templu a fost dărâmat, statuile au fost distruse, dar nu găsim nimic despre arderea cărților. Eunapius este un păgân ostil la adresa creștinilor și cu siguranță n-ar fi pierdut ocazia de a-i acuza pe aceștia de încă o grozăvie. Mai știm că Alexandria a fost un centru intelectual pentru creștini și păgâni deopotrivă și că în bibliotecile orașului se găseau numeroase și importante lucrări creștine. De ce și-ar fi ars creștinii propriile lor scrieri? În plus, viața intelectuală a orașului pare să-și fi continuat cursul (v. infra).

            Complexul, reconstruit de împăratul Caracalla după un incediu, se înălța pe o acropolă. Într-o curte rectangulară, înconjurată de colonade, se aflau câteva temple, un bazin și o coloană ridicată de Dioclețian care domină și astăzi platoul. Șiruri de camere se întindeau în spatele colonadelor pe două din cele patru laturi. Un discipol al lui Libanius, Aphthonius din Antioch, menționează că în unele camere se găseau și cărți. Asta era “marea bibliotecă”? În fine, curtea cu colonade a rezistat până în Evul Mediu, când sultanul ayyubid Salah ad-Din a dărâmat coloanele și a întărit cu ele zidurile orașului dinspre mare.

            Cu privire la “sâmburele de adevăr” pe care-l invocați, autorii contemporani reflectă o realitate mai complicată (și mai incomodă), cu lupte de stradă între două sau mai multe tabere (politice, sociale, religioase). Despre evenimentelle din 391/392 vedeți: http://penelope.uchicago.edu/~grout/encyclopaedia_romana/greece/paganism/serapeum.html
            Agresivitatea împotriva creștinilor (oameni torturați, uciși) nu intră în acest sâmbure?

            Istoricii sunt și ei de mai multe soiuri. Autorul pe care-l citați este istoric literar, specialist în Renaștere, în literatură engleză. Eu unul nu m-aș duce la un stomatolog pentru o operație de apendicită :) Dar fie, iată o recenzie:
            https://thonyc.wordpress.com/2012/05/01/the-swerve-is-really-a-full-frontal-crash/

            In Greenblatt”s worldview, which is a disconcerting throwback to the heyday of John William Draper and Andrew Dickson White, the protagonists of Western intellectual history always appear on stage clad in white or black robes, depending on which team they support. Needless to say, Epicurus and Lucretius, as the fragile heroes of “team reason,” are constantly at the brink of destruction thanks to the malicious interference of “team Church,” whose intrinsic evilness is evident from the fact that Jan Hus and Giordano Bruno were burnt at the stake-episodes on which Greenblatt dwells for several pages, despite their being only tenuously related to the subject of his book.
            Neither does he forget to slip in an account of the library of Alexandria, the destruction of the Serapeion and the murder of Hypatia of Alexandria, which is essentially a rehash of old Gibbonian (and Saganian) tropes that have been debunked so well by Tim O’Neill over at Armarium Magnum. True, Greenblatt’s account of these events does contain some hints that he did enough research to realize that Hypatia’s death was probably just the result of partisan politics and that no ancient account mentions the destruction of books when the Serapeion was sacked. But, as if to honour the principle of ”never change a winning story,” he goes on to blabber: “The murder of Hypatia signified more than the end of one remarkable person; it effectively marked the downfall of Alexandrian intellectual life and was the death knell for the whole intellectual tradition that underlay [De rerum natura]“. I am not sure whether Greenblatt simply never heard of people like Hierocles, Asclepius of Tralles, Olympiodorus the Younger, Ammonius Hermiae, Hermias, or the woman philosopher Aedesia (who managed to pursue her philosophy without being physically harmed) or whether they were not intellectual enough for his taste, but if I was a representant of fifth and sixth century Alexandria, I would doubtlessly be pissed at his lack of consideration.

            Revenind la Sagan, am descoperit articolul acesta: http://www.tandfonline.com/doi/abs/10.1080/00335638509383727
            As an attempt to portray science as a righteous force, as a holy movement culminating in the cosmic drama, Sagan projects a moralistic vision of science, a theodicy vindicating the ethical integrity of the scientific way. As such, as communication not just about what is and is not but also about what is good and bad, Cosmos has its rhetorical roots in the traditions of religious discourse as much as in the scientific.

        • allotriosis spune:

          Pai dupa acest ultim comentariu mai credeti ca prima mea postare e exagerata? Nu de alta dar pt. mine e evident ca suntem cel putin la acelasi nivel de “exagerare”.

  6. allotriosis spune:

    Si acum un link pt. cei ce “cred si nu cerceteaza” in ale stiintei.

    http://www.iflscience.com/editors-blog/the-biggest-mistake-in-the-history-of-science/



Comenteaza:







Do NOT fill this !

Autor

Doru Valentin Căstăian


Doru Valentin Căstăian

Profesor, publicist, traducator, doctor in filosofie (Universitatea de Vest Timisoara), realizator de scenarii pentru softuri educationale. Citeste mai departe


E randul tau

Pai mai dati foc pe ici pe colo si o rezolvati!

de: radu

la "#Rezistența. Sau cum a reinventat România speranța socială"

Cauta articole

martie 2017
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Feb    
 12345
6789101112
13141516171819
20212223242526
2728293031  

Valentin Naumescu – Marile schimbari. Crize si perspective in politica internationala. Editie bibliofila

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

"Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel." - Mihai Maci

(An essay by Vladimir Tismaneanu and Marius Stan)