Home » Armata »Cultura » Citesti:

Implicarea României în conflictul militar din Vietnam (1965-1973)

Petre Opris martie 7, 2019 Armata, Cultura
30 comentarii 9,554 Vizualizari

Implicarea diplomaţiei româneşti în conflictul din Asia de Sud-Est, din anii ’60, a constituit unul dintre atuurile folosite frecvent de Nicolae Ceauşescu pentru afirmarea pe plan internaţional a politicii independente a României. Diferiţi diplomaţi români s-au referit de-a lungul anilor – atât înainte de 22 decembrie 1989, cât şi după această dată – la eforturile pe care autorităţile comuniste de la Bucureşti le-au făcut pentru găsirea unei soluţii politice acceptabile pentru toate părţile implicate în războiul din Indochina, în scopul reunificării paşnice a celor două state vietnameze. În acelaşi timp, problemele politice şi militare pe care le-au creat autorităţile române în Indochina nu au fost abordate în expunerile publice şi în mass media din România din perioada respectivă, precum şi în documentele cu caracter memorialistic la care am avut acces.

Pentru a se înţelege mai bine tema la care referim, ne-am propus să prezentăm pe scurt o situaţie militară generală a conflictului respectiv.

La 2 august 1964, distrugătorul american „Madox” – aflat într-o misiune de supraveghere în apele internaţionale ale golfului Tonkin – a intrat într-un schimb de focuri cu trei vedete torpiloare nord-vietnameze. Aflând despre incident, preşedintele S.U.A. a ordonat dublarea imediată a numărului de nave americane care patrulau în zonă şi asigurarea unei protecţii aeriene permanente pentru acestea.

Două zile mai târziu, comandanţii distrugătoarelor „Charles Turner Joy” şi „Madox” au raportat că navele nord-vietnameze au atacat din nou. Cercetările ulterioare au pus sub semnul întrebării existenţa celui de-al doilea atac din golful Tonkin.[1]

Ambele incidente au fost menţionate de autorităţile de la Casa Albă pentru a-i convinge pe membrii Congresului S.U.A. să aprobe efectuarea unor raiduri aeriene de bombardament împotriva bazelor militare navale din Republica Democrată Vietnam şi a unor depozite de combustibili din acea ţară. În acel moment, preşedintele american credea că atacurile nord-vietnameze din golful Tonkin şi ale forţelor Vietcong din Vietnamul de Sud erau coordonate de autorităţile chineze – care ar fi urmărit erodarea şi discreditarea capacităţii S.U.A. de a împiedica instaurarea dominaţiei chineze în întreaga Asie.

Acţiunea americană deosebit de puternică împotriva R.D. Vietnam a generat o reacţie rapidă din partea autorităţile de la Beijing. Acestea au trimis imediat avioane proprii MiG-15 şi MiG-17 pe aeroportul de la Phuc Yen, aflat în apropierea capitalei nord-vietnameze, iar în decembrie 1964 a fost încheiat un tratat de asistenţă militară între R.P. Chineză şi Republica Democrată Vietnam. În cadrul acestuia s-a prevăzut trimiterea în nordul Vietnamului a 300.000 de militari chinezi (din unităţi de geniu, de transport şi de apărare antiaeriană) pentru a înlocui o parte din trupele regimului de la Hanoi – mutate în apropierea liniei de demarcaţie dintre R.D. Vietnam şi Vietnamul de Sud.[2] Primii militari chinezi au sosit în nordul Vietnamului în iunie 1965.

Puternicele bombardamente aeriene americane din perioada 7-9 februarie 1965 au determinat autorităţile de la Hanoi să solicite livrarea urgentă de către autorităţile sovietice, pe calea aerului, a unor cantităţi importante de armament antiaerian. Interesant este şi faptul că avioanele americane au atacat în momentul în care Aleksei Kosâghin, preşedintele Consiliului de Miniştri al Uniunii Sovietice, se afla într-o vizită la Hanoi, la invitaţia prim-ministrului Pham Van Dong (6-9 februarie 1965).

Două săptămâni mai târziu, Lev N. Tolkunov (adjunct al şefului Secţiei Relaţii Externe a C.C. al P.C.U.S.) a declarat la Bucureşti că autorităţile de la Moscova se pregăteau să livreze urgent rachete şi tunuri antiaeriene în R.D. Vietnam, precum şi armament uşor.[3]

La 27 februarie 1965, autorităţile de la Kremlin au solicitat acordul celor de la Beijing pentru a se permite survolarea teritoriului R.P. Chineze de către 40 avioane sovietice AN-12, care urmau să transporte la Hanoi 75 sisteme antiaeriene S-75 „Dvina” (care utilizau rachete V-750) şi 18 tunuri A.A. „Skoda” (cal. 37 mm).[4]

Autorităţile de la Beijing au respins solicitarea Moscovei deoarece considerau că operaţiunea respectivă putea fi descoperită de americani şi ar fi condus la noi pierderi umane. În acelaşi timp, ministrul de externe chinez a propus livrarea pe cale terestră a tehnicii militare sovietice, predarea acesteia urmând să fie făcută la graniţa dintre U.R.S.S. şi R.P. Chineză. Problemele privind traversarea teritoriului chinez şi livrarea acelei tehnici către R.D. Vietnam urmau să fie rezolvate de autorităţile de la Beijing.

Iniţial, autorităţile de la Moscova au fost de acord cu propunerile chineze şi, astfel, primele tunuri antiaeriene sovietice (cal. 37 şi 57 mm) au ajuns în luna martie 1965 în R.D. Vietnam. Concomitent, S.U.A. a declanşat la 2 martie 1965 operaţiunea aeriană „The Rolling Thunder”, bombardând intens instalaţii militare din R.D. Vietnam, iar primele subunităţi de luptă americane au debarcat la Da Nang, în Vietnamul de Sud, la 8 martie 1965 – acestea fiind formate, în special, din puşcaşi de infanterie marină de la o bază americană instalată pe insula japoneză Okinawa.

Ulterior, sistemele antiaeriene promise de către autorităţile de la Moscova şi 260 instructori sovietici au ajuns la Hanoi cu 12 garnituri de tren, tranzitând R.P. Chineză. Primul sistem „Dvina” a sosit în luna iunie în R.D. Vietnam, iar primele două rachete V-750 au fost lansate la 24 iulie 1965 – ambele avioane americane descoperite de operatorii radar fiind distruse. Concomitent, în Vietnamul de Sud se aflau circa 60.000 de militari americani, comandaţi de generalul William Westmoreland. Aceştia desfăşurau deja misiuni de luptă împotriva forţelor Vietcong, precum şi misiuni de consiliere a militarilor din unităţile sud-vietnameze.

Până la mijlocul anului 1966, specialiştii militari sovietici din R.D. Vietnam au participat la înfiinţarea şi pregătirea pentru luptă a 10 regimente de apărare antiaeriană (dotate cu sisteme de rachete „Dvina”), trei regimente de radio-transmisiuni şi două regimente de aviaţie de vânătoare (dotate cu avioane MiG-17, MiG-19 şi MiG-21).[5]

Implicarea politică şi militară a autorităţilor de la Moscova în conflictul din Indochina nu i-a luat prin surprindere pe liderii politici comunişti din statele europene aflate în blocul sovietic. Aceştia au ştiut încă din luna ianuarie 1965 faptul că U.R.S.S. intenţiona să intervină în favoarea guvernului de la Hanoi. În discursul pe care Leonid Brejnev l-a rostit la 19 ianuarie 1965 la Varşovia, în cadrul unei şedinţe a Comitetului Politic Consultativ al Organizaţiei Tratatului de la Varşovia, au fost prezentate următoarele idei: „În Vietnamul de Sud, SUA duc un război deschis împotriva poporului vietnamez, menţin acolo mari forţe armate. Politica faţă de Vietnam constituie o ilustrare a liniei agresive generale a SUA în Asia de Sud-Est. În ciuda tuturor insucceselor şi eşecurilor sale, imperialiştii americani nu renunţă la încercările de a rezolva pe cale militară problema Vietnamului de Sud.

Nu trebuie exclusă nici posibilitatea unor noi acţiuni agresive ale SUA împotriva Republicii Democrate Vietnam. După cum ştiţi, Uniunea Sovietică a declarat că dacă situaţia o va cere, ea va acorda R. D. Vietnam ajutorul necesar. În momentul de faţă, trimitem în R.D. Vietnam armamentul necesar. În afară de aceasta, am propus conducerii R. D. Vietnam să-i furnizăm rachete antiaeriene şi alte mijloace militare şi, de asemenea, să trimitem personal sovietic pentru a deservi această tehnică modernă puternică.

Recent, la iniţiativa noastră, s-a ajuns la o înţelegere privind trimiterea, în viitorul apropiat, în R.D. Vietnam a unei delegaţii sovietice pentru a discuta cu conducerea R.D. Vietnam problemele dezvoltării ulterioare a colaborării între URSS şi R. D. Vietnam, inclusiv ale colaborării militare. Delegaţia va fi condusă de tov. Kosâghin (subl.n.)”[6].

Documentele şedinţelor din ianuarie 1965 ale Comitetului Politic Consultativ al Organizaţiei Tratatului de la Varşovia relevă faptul că Leonid Ilici Brejnev a fost singurul şef al delegaţiilor participante la acea reuniune care a prezentat în mod explicit măsurile militare care urmau să fie întreprinse pentru sprijinirea guvernului de la Hanoi. Toţi ceilalţi participanţi la şedinţe s-au referit în discursurile lor doar la chestiunile europene aflate pe ordinea de zi: „problema germană”; crearea de către NATO a Forţei Nucleare Multilaterale (o propunere americană şi una britanică); întărirea Organizaţiei Tratatului de la Varşovia prin crearea unui stat major al alianţei; participarea reprezentanţilor Albaniei la lucrările Comitetului Politic Consultativ ş.a.

Statul român nu era implicată în acel moment în operaţiunile de sprijinire militară a regimului de la Hanoi, însă autorităţile comuniste de la Bucureşti acţionau în domeniul propagandei. Astfel, au fost trimise delegaţii la „Conferinţa internaţională de solidaritate cu poporul vietnamez, împotriva agresiunii imperialiste americane, pentru apărarea păcii” (Hanoi, 25-29 noiembrie 1964), respectiv la cea de-a doua „Reuniune a comitetului sindical internaţional cu oamenii muncii şi cu poporul din Vietnamul de sud” (Hanoi, 2-7 iunie 1965). În acelaşi sens, membrii Prezidiului Permanent al C.C. al P.C.R. au aprobat la 7 aprilie 1966 participarea unei delegaţii române la o reuniune internaţională a intelectualilor – iniţiată şi organizată de Comitetul Central al Partidului celor ce muncesc din Vietnam cu scopul „să condamne agresiunea americană în Vietnamul de sud şi să obţină sprijinul intelectualilor din lumea întreagă pentru cauza poporului vietnamez (subl.n.)” (Hanoi, mai 1966).

În paralel, ca urmare a bombardamentelor aeriene şi navale care au fost executate de forţele armate americane, Frontul Naţional de Eliberare din Vietnamul de Sud şi Ministerul Afacerilor Externe nord-vietnamez au solicitat „ajutor de orice fel, inclusiv armament şi voluntari, de la ţările socialiste”. Potrivit informaţiilor pe care le avea la dispoziţie, Corneliu Mănescu (ministru al Afacerilor Externe) l-a informat la 15 aprilie 1965 pe premierul Ion Gheorghe Maurer despre solicitarea făcută de nord-vietnamezi şi despre ajutoarele acordate guvernului de la Hanoi de către celelalte state socialiste: URSS, China şi R.P.D. Coreeană au fost de acord să furnizeze arme şi orice fel de material de război; Polonia a acordat un ajutor material în valoare de 50 de milioane de zloţi (în devize convertibile), din care 500.000 de zloţi pentru livrarea de medicamente şi pansamente; Cuba a donat 10.000 de tone de zahăr; Cehoslovacia a fost de acord cu continuarea acordării de ajutoare materiale atât pentru R. D. Vietnam, cât şi pentru Frontul Naţional de Eliberare din Vietnamul de Sud; R.D.G. a pus la dispoziţia guvernului de la Hanoi mărfuri în valoare de 500.000 mărci şi Crucea Roşie est-germană a donat 120.000 mărci pentru ajutarea victimelor bombardamentelor americane executate asupra localităţii Dong-Hoi.

Ca urmare a apelului făcut de guvernul de la Hanoi, Ion Gheorghe Maurer a susţinut în şedinţa Biroului Politic al C.C. al P.M.R. din 22 aprilie 1965 propunerea „M[inisterului] A[facerilor] E[xterne] ca Crucea Roşie a R.P.R. să acorde ajutor în medicamente, îmbrăcăminte, alimente şi auto-sanitare în valoare de 1.500.000 lei victimelor bombardamentelor din R.D. Vietnam, iar Liga Română de Prietenie cu Ţările din Africa şi Asia să acorde ajutor în alimente, îmbrăcăminte şi medicamente în valoare de 1.000.000 lei Frontului de Eliberare Naţională din Vietnamul de Sud”. Prim-ministrul român a explicat, pe scurt, sensul propunerii respective celorlalţi participanţi la reuniune, astfel: „Aici se fac propuneri în legătură cu Vietnamul. Ţinând seama că ei au fost ajutaţi de toate ţările socialiste, se propune să se dea un ajutor în medicamente, alimente, îmbrăcăminte. Eu susţin această propunere. Este vorba deci să acordăm un ajutor tot în îmbrăcăminte, alimente, medicamente, valoarea acestui ajutor să fie de 1.500.000 [lei] şi să fie acordat prin Crucea Roşie, se mai prevede un ajutor în valoare de 1.000.000 lei pentru Frontul Naţional de Eliberare, iar acesta să fie acordat prin Liga de Prietenie. Ca amestec propun să fim circumspecţi. Putem să trimitem acest ajutor, putem să spunem că a trimis chiar Liga de Prietenie a Frontului de Eliberare Naţională un ajutor care constă în alimente, îmbrăcăminte, medicamente. Probabil că ne vom pomeni chiar şi cu o delegaţie a Frontului de Eliberare Naţională în legătură cu discutarea acordării unui ajutor de altă natură, până atunci să fim de acord să dăm acest ajutor. Sunteţi de acord? (subl.n.)”.

În declaraţia premierului român se poate observa, pe de-o parte, dorinţa sa de a ajuta poporul vietnamez, iar, pe de altă parte, grija pe care Ion Gheorghe Maurer o manifesta pentru a menţine stabilitatea şi coerenţa relaţiilor politice şi diplomatice ale României atât cu statele comuniste, cât şi cu SUA. Hotărârea finală a fost adoptată în unanimitate în cadrul şedinţei respective, imediat după intervenţia primului-ministru, fără să existe alte discuţii pe această temă.

Bombardarea de şapte ori a oraşului nord-vietnamez Nam Dinh de către aviaţia americană, în zilele de 2 şi 3 august 1965, a determinat guvernul de la Hanoi să trimită statelor socialiste un nou apel diplomatic în scopul condamnării unanime a acţiunilor militare săvârşite de S.U.A. în Indochina. Autorităţile de la Bucureşti au acceptat parţial sugestia lui Hoang Tu, ambasadorul nord-vietnamez la Bucureşti, de a organiza „în câteva oraşe de provincie, unde se află fabrici textile [...] mitinguri de protest împotriva acţiunilor SUA de bombardare a oraşului Nam Dinh, iar presa să organizeze o campanie în acelaşi spirit”. George Macovescu (adjunct al ministrului Afacerilor Externe) a propus la 11 august 1965 lui Gheorghe Apostol (prim-vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri) ca în presa centrală din România să fie publicată o ştire despre mesajul de solidaritate al muncitorilor de la Uzina Textilă Arad, adresat textiliştilor din Nam Dinh. Propunerea a fost discutată în şedinţa din 12 august 1965 a Prezidiului Permanent al C.C. al P.C.R. şi atunci s-a hotărât ca mesajul să fie trimis de „colectivul Uzinelor Textile Buhuşi”, iar la Ambasada R.D. Vietnam din Bucureşti să ajungă un exemplar din ziarul local editat la Buhuşi, care să conţină textul mesajului de solidaritate solicitat de comuniştii nord-vietnamezi.

Şase luni mai târziu, în cursul unei şedinţe a Prezidiului Permanent al C.C. al P.C.R. (19 ianuarie 1966), au fost purtate discuţii pe marginea „Scrisorii C.C. al P.M.U.P., adresată Comitetului Central al P.C. Chinez, în legătură cu convocarea unei consfătuiri a partidelor comuniste şi muncitoreşti din ţările socialiste pentru a examina problema coordonării ajutorului ce trebuie acordat Vietnamului [de Nord]”. Cu acel prilej, premierul Ion Gheorghe Maurer a declarat astfel: „În prezent, se pare că SUA deplasează în această parte (în Indochina – nota Petre Opriş) un mare număr de militari, o mare cantitate de arme, concentrează în jurul Vietnamului un număr de submarine [nucleare] Polaris, construiesc aerodromuri, înfiinţează baze, cred că au şi o mare cantitate de armament atomic în Vietnam[ul de Sud]; circa 800.000 oameni ai lui Cian Kai Şi sunt pregătiţi gata de luptă (în Taiwan – nota Petre Opriş). Se poate spune că se pregătesc pentru o ripostă faţă de o eventuală intervenţie a Chinei în războiul din Vietnam. Toate acestea pot fi prefaţa unei dezlănţuiri mai mari în această regiune, pregătiri pentru pornirea unui război mai larg asupra Chinei. Chiar în războiul din Vietnam, unde SUA nu au succese, perspectiva angajării Chinei în acest conflict pare a deveni posibilă [...] Cred că va trebui să urmărim atent tot ce se petrece în lume, în legătură cu situaţia din Vietnam, şi să căutăm să influenţăm, acţionând în toate direcţiile. De pildă, tovarăşul Alexandru Bârlădeanu va merge la Londra şi acolo, în mod sigur, în discuţii se va pune problema şi de [Harold] Wilson şi de Stewart şi noi vom arăta poziţia noastră. Am putea, în dezvoltarea punctului nostru de vedere, să arătăm că noi credem că ar fi bine dacă SUA ar şti să plece din Vietnam acum când nimeni nu ar putea afirma că asta este o urmare a victoriei militare a Vietnamului; să arătăm că retragerea SUA din Vietnam ar avea ca urmare o creştere a prestigiului SUA, în timp ce rămânerea lor în continuare acolo va duce la izolarea lor. Am putea sugera să fie sfătuite Statele Unite ale Americii să plece din Vietnam (subl.n.)”.

La rândul său, Nicolae Ceauşescu a menţionat la 19 ianuarie 1966 următoarele: „Din felul cum sunt puse problemele în scrisoare, se vede clar că s-a urmărit a se întocmi un document din care să rezulte că noi am făcut totul pentru a găsi soluţii în problema Vietnamului, dar chinezii nu vor. Eu cred că noi nu putem sprijini această scrisoare, să le răspundem [polonezilor] zilele acestea scurt, să le mulţumim pentru că ne-au trimis copia scrisorii şi să le spunem că aceasta este o problemă a lor cu chinezii, noi nu ne amestecăm în discuţiile lor, că noi dacă avem de discutat problema vietnameză o discutăm cu vietnamezii. Să nu le dăm nici un răspuns la fondul problemei [...]

În legătură cu războiul din Vietnam să ne gândim cum să acţionăm în perspectiva imediată. Sunt de acord că până în prezent situaţia războiului din Vietnam este în favoarea noastră [...] Cred că preocuparea pentru a găsi soluţii care să nu permită o extindere a războiului în Vietnam trebuie să existe şi la noi. Această problemă îi preocupă în mod sigur şi pe chinezi. Ei n-au acceptat cererea URSS de a-i pune la dispoziţie aeroporturi nu de frica că cu câteva sute de avioane URSS o să domine China, ci mai degrabă pentru a nu crea pretexte americanilor, să poată ataca China. Cu toată violenţa lor de limbaj, ei totuşi sunt prudenţi. Noi va trebui să urmărim foarte atent nu numai ce spun, dar şi ce fac şi unii şi alţii, pentru a putea ajunge la concluzii juste [...]

În legătură cu războiul din Vietnam, poate că ar fi bine să fim puţin mai activi. În primul rând, n-ar fi rău dacă am încerca să facem o vizită în Vietnam, pentru a cunoaşte starea de spirit; trecând prin China, am putea avea şi cu ei o discuţie pe probleme internaţionale [...] De asemenea, am putea fi mai activi cu ţările socialiste vecine, să explicăm punctul nostru de vedere şi să contracarăm aceste acţiuni de izolare a chinezilor, nu în sensul de a apăra pe chinezi, ci de a explica punctul nostru de vedere. Să nu aşteptăm numai să vină ei la noi, să mergem şi noi la ei, să manifestăm mai multă iniţiativă în această privinţă [...]

Trebuie să întărim şi să lărgim relaţiile cu ţările capitaliste. De Gaulle îşi dă seama că întărirea poziţiei SUA este în detrimentul tuturor ţărilor. Să creăm condiţii pentru demascarea şi izolarea SUA. Să discutăm şi cu chinezii, să nu acrediteze peste tot ideea că ţările noastre nu sunt de acord cu nici o discuţie în problema Vietnamului, pentru a nu crea impresia falsă că SUA doresc o rezolvare paşnică a problemei, dar noi, ţările socialiste, nu vrem. Să găsim o tactică care să pună SUA în situaţia de a se demasca că nu vor să plece din Vietnam [...]

Fiecare ţară să dea [R.D. Vietnam] ajutor cât poate, direct şi în forma în care crede mai potrivit, fără nici o coordonare (realizată la nivel internaţional – nota Petre Opriş) (subl.n.)”.

Trei săptămâni mai târziu, în cadrul şedinţei Prezidiului Permanent al C.C. al P.C.R. din 10 februarie 1966, Nicolae Ceauşescu, Chivu Stoica, Gheorghe Apostol, Emil Bodnăraş şi Alexandru Drăghici au aprobat „acordarea unui nou ajutor Frontului de Eliberare Naţională din Vietnamul de Sud în valoare de 1.000.000 lei, constând din medicamente, instrumente medicale, ţesături din bumbac şi o sumă de 10.000 dolari în devize libere”. În plus, autorităţile comuniste de la Bucureşti s-au angajat să susţină financiar înfiinţarea şi funcţionarea la Bucureşti a misiunii permanente a Frontului de Eliberare Naţională din Vietnamul de Sud.

În cadrul aceleiaşi reuniuni, membrii Prezidiului Permanent al C.C. al P.C.R. au aprobat ca „şeful Secţiei Relaţiilor Externe a C.C. al P.C.R. să aducă la cunoştinţa ambasadorului R.D. Vietnam la Bucureşti dorinţa ca o delegaţie condusă de un membru al Prezidiului Permanent al C.C. al P.C.R. să facă o vizită de prietenie în R.D. Vietnam, într-un timp cât mai apropiat, solicitând în acest sens părerea conducerii R.D. Vietnam”.

Un document din Arhivele Naţionale Istorice Centrale ne dezvăluie şi câteva aspecte inedite privind ajutorul militar acordat de autorităţile de la Bucureşti regimului comunist de la Hanoi. Astfel, în ziua de 11 martie 1966, însărcinatul cu afaceri a.i. al României la Hanoi a fost invitat la Comitetul de Educaţie Fizică şi Sport din R.D. Vietnam pentru a participa la o întâlnire cu Nguyen Van Quan (vicepreşedintele Comitetului de Educaţie Fizică şi Sport) şi Nguyen Van De (secretarul C.C. al U.T.M.). Cu acel prilej, reprezentantul român a fost înştiinţat despre faptul că autorităţile de la Hanoi „solicită din partea U[niunii de]. C[ultură]. F[izică şi]. S[port]. şi C.C. al U.T.C. din Republica Socialistă România un ajutor constând din: arme de tir sportiv HP de [calibru] 5,6 mm, cu câte 1000 de cartuşe fiecare şi ustensilele necesare fabricării cartuşelor, echipament necesar pentru învăţarea radiofoniei şi telegrafiei (manipulatoare, receptoare, emiţătoare, căşti radio şi altele), un club de telegrafie fără fir şi radiotelegrafie (care urma să fie instalat într-un port maritim – nota Petre Opriş), grupuri electrogene portative de 1-5 kW, corturi de 10 persoane, motociclete cu ataş, autobuze sanitare, autocamioane”. Pe lista respectivă erau incluse, de asemenea, aparate telefonice portative (cu comutatori şi fire conductoare proprii), compasuri, aparate şi ceasuri pentru scufundări subacvatice, prese hidraulice şi compresoare. Reprezentanţii nord-vietnamezi au precizat că, în prima urgenţă, aveau nevoie de arme sportive şi cartuşe, iar cantităţile şi livrarea celorlalte materiale solicitate rămâneau la aprecierea autorităţilor române.

Scopul pentru care nord-vietnamezii apelau la autorităţile române a fost precizat în scrisoarea înmânată însărcinatului cu afaceri a.i. al României din capitala R. D. Vietnam astfel: „pentru instruirea tineretului ţării noastre în domeniul sportului de apărare”. În vederea pregătirii unui război de gherilă în Vietnamul de Sud, în special împotriva trupelor americane, guvernul de la Hanoi a desfăşurat „în mijlocul maselor şi a tineretului o largă mişcare pentru studierea şi însuşirea tehnicii militare de bază, în mod deosebit în mijlocul tinerilor, membrii ai mişcării «cele trei pregătiri», a voluntarilor şi a detaşamentelor armatei populare de voluntari”. Pentru acoperirea deficitului de materiale speciale necesare instruirii tinerilor, autorităţile nord-vietnameze au solicitat sprijinul celor două organizaţii de tineret din România. Prin intermediul acestora, atât guvernul de la Hanoi, cât şi cel de la Bucureşti au încercat să nu fie implicate direct în acţiunea respectivă, răspunderea pentru o eventuală deconspirare a întregii operaţiuni şi eşecul acesteia revenind Comitetului de Educaţie Fizică şi Sport  şi Uniunii Tineretului Muncitor din R.D. Vietnam, respectiv Uniunii de Cultură Fizică şi Sport (U.C.F.S.) şi Uniunii Tineretului Comunist (U.T.C.) din România.

La 29 aprilie 1966, Gheorghe Apostol (prim-vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri) a fost informat în scris despre solicitarea nord-vietnameză de ministrul Afacerilor Externe şi de preşedintele U.C.F.S. Corneliu Mănescu şi Augustin Alexa au propus trimiterea la Hanoi a 100 de manipulatoare radio (evaluate la suma totală de 3200 lei), 100 căşti radio (8600 lei), 500 de arme de tir HP (600.000 lei) şi 750.000 cartuşe (225.000 lei). Puştile respective proveneau dintr-un stoc al Ministerului Forţelor Armate destinat instruirii militarilor în termen şi erau fabricate în ţară. În Nota de propuneri trimisă lui Gheorghe Apostol s-a precizat faptul că U.C.F.S. nu putea să livreze toate materialele solicitate de partea vietnameză deoarece o mare parte dintre acestea nu se aflau în dotarea sa.

Valoarea totală a bunurilor româneşti donate Republicii Democrate Vietnam în luna mai 1966 a fost de 836.800 lei, partea română asumându-şi inclusiv cheltuielile legate de ambalarea şi transportul acestor materiale până la Hanoi. Facturile pentru toate bunurile livrate au fost achitate din fondurile Uniunii de Cultură Fizică şi Sport şi Uniunii Tineretului Comunist.

Donaţia de materiale speciale solicitate U.C.F.S. şi U.T.C. de către autorităţile nord-vietnameze a fost aprobată la 9 mai 1966, în şedinţa Prezidiului Permanent al C.C. al P.C.R. Cu acelaşi prilej, membrii acelui for de conducere politic au amânat aprobarea solicitării guvernului de la Hanoi referitoare la trimiterea în România a 100 de ingineri şi tehnicieni, precum şi a 900 de muncitori vietnamezi, pentru calificare şi specializare în mai multe domenii de activitate: industria construcţiilor de maşini (tractoare), industria chimică (rafinarea petrolului, obţinerea de mase plastice şi îngrăşăminte chimice), industria electrotehnică (realizarea tranzistorilor), industria construcţiilor (ciment, materiale de construcţii, proiectări şi construcţii industriale, realizarea de căi ferate şi rutiere, construcţii social-culturale). Potrivit cererii exprimate de partea nord-vietnameză, muncitorii respectivi urmau să vină în România în anii 1966 şi 1967 pentru a lucra între 3 şi 5 ani, iar toate cheltuielile de studii şi de întreţinere erau suportate de autorităţile de la Hanoi. Proiectul respectiv a fost amânat de membrii Prezidiului Permanent al C.C. al P.C.R., care au solicitat Consiliului de Miniştri un punct de vedere „ţinând seama şi de felul cum vor proceda în această privinţă celelalte ţări socialiste”.

Un an mai târziu, generalul-maior Trần Sâm a solicitat ţărilor socialiste un ajutor militar de urgenţă (suplimentar) pentru anul 1967, în scopul apărării litoralului (staţii de radiolocaţie pentru descoperirea navelor şi conducerea focului artileriei de coastă, piese de artilerie care puteau lovi obiective aflate la mare distanţă, mijloace de descoperire şi distrugere a minelor acustice, grupuri electrogene, torpile).

Autorităţile române au analizat cererea înaintată la 18 martie 1967 de către adjunctul ministrului forţelor armate nord-vietnameze şi au aprobat, la 4 aprilie 1967, trimiterea la Hanoi, suplimentar, a 42 de torpile clasice cal. 530 mm, care „au fost aprovizionate din URSS în anul 1952 pentru distrugătoare care au fost scoase din înzestrare[a Marinei Militare Române] şi casate în anul 1961”. Ministrul Forţelor Armate a subliniat că, pentru anul 1967, guvernul de la Bucureşti aprobase livrarea către R.D. Vietnam a 30 de grupuri electrogene mobile de 30 kW şi a precizat faptul că „celelalte tipuri de tehnică militară solicitate nu se fabrică în ţara noastră, fiind asigurate din import pentru nevoile forţelor armate, iar acordarea de ajutor cu astfel de materiale din existentul marilor unităţi şi unităţilor nu este indicată deoarece: staţiile şi autostaţiile de radiolocaţie sunt în cantităţi mici, cu care se asigură nevoile minime ale Marinei militare; tunurile existente la trupele de uscat au bătaie sub 20 km (subl.n.)”.

Solicitarea nord-vietnameză privind ajutorul militar a fost repetată la Bucureşti de Lê Thanh Nghị, vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri, care a fost primit la 22 august 1967 de Nicolae Ceauşescu. Oaspetele a precizat atunci faptul că unităţile nord-vietnameze de apărare antiaeriană au utilizat cu succes armamentul şi muniţiile livrate de români, împotriva aparatelor americane care au bombardat în special capitala ţării şi portul maritim Haiphong.[7]

Ulterior, într-un raport întocmit la 27 octombrie 1969 şi adresat Prezidiului Permanent al C.C. al P.C.R., generalul Ion Ioniţă a precizat astfel: „Întrucât Ministerul Forţelor Armate are sarcini suplimentare de înzestrare pentru gărzile patriotice şi [formaţiunile de] pregătirea militară a tineretului [pentru apărarea patriei], precum şi pentru acordarea de ajutor militar Republicii Democrate Vietnam, nu mai sunt posibilităţi să se ofere [Partidului Popular Laoţian, Partidului African al Independenţei, „Mişcării Populare de Eliberare din Angola” şi „Frontului de Eliberare din Mozambic”] alte cantităţi de materiale din existentul sau din prevederile planului de înzestrare al Ministerului Forţelor Armate pe anul 1970 (subl.n.)”[8].

Un an mai târziu, ambasadorul Constantin Băbeanu a discutat la Hanoi cu viceprim-ministrul Nguyên Con despre problemele deosebite create de inundaţiile care au avut loc în acel an în România. Demnitarul nord-vietnamez a amintit, la întâlnirea care a avut loc la 1 septembrie 1970, despre lupta poporul său împotriva Statelor Unite ale Americii şi l-a rugat pe ambasadorul român acreditat la Hanoi să transmită o scrisoare lui Ion Gheorghe Maurer, din partea prim-ministrului Pham Van Dong. În documentul respectiv se solicita acordarea unui ajutor economic şi militar nerambursabil Republicii Democrate Vietnam, în cursul anului 1971. Printre produsele dorite de guvernul de la Hanoi s-au aflat 21.000 arme de infanterie, 70.000 lovituri pentru aruncătoarele de grenade antitanc, 1000 aruncătoare de grenade antitanc, 20.000 complete de echipament militar, 1000 tone de trotil, 50 autobasculante, 30 buldozere, 200 camioane, câte 100 autoturisme de teren şi tractoare cu remorcă, câte 30 autosanitare şi autocisterne, 35 autopompe şi motopompe, 3000 km de cablu telefonic de campanie, echipament pentru 400 paturi de spital (la fel ca în anul 1967), medicamente, instrumente medicale etc.[9]

Pentru stabilirea cantităţilor de mărfuri pe care autorităţile române le puteau oferi ţării sale, prim-ministrul Pham Van Dong a invitat o delegaţie guvernamentală pentru a efectua o vizită în R.D. Vietnam.

Membrii Prezidiului Permanent au aprobat la reuniunea din 7 septembrie 1970 să fie analizate toate solicitările nord-vietnameze, iar Gheorghe Rădulescu a fost desemnat conducător al delegaţiei economice care urma ajungă la Hanoi în luna octombrie 1970.

Autorităţile comuniste de la Bucureşti s-au implicat în mod activ în conflictul din Indochina atât pe plan economic şi militar, cât şi prin mai multe acţiuni diplomatice (factor de mediere între taberele beligerante). Din momentul în care diplomaţii S.U.A. au stabilit un canal direct şi sigur de comunicare cu reprezentanţii guvernului de la Hanoi, România a ieşit treptat din prim-planul convorbirilor dintre cele două părţi angajate în războiul din Asia de Sud-Est şi a dezvoltat o colaborare economică şi militară cu Republica Democratică Vietnam. Un exemplu în acest sens este acordul încheiat la Hanoi între şefii delegaţiilor guvernamentale ale R.S. României şi Republicii Democrate Vietnam (16 martie 1972). În acel document s-a prevăzut, printre altele, livrarea către guvernul de la Hanoi, în cursul anului 1972, a următoarelor cantităţi de armament, muniţii şi tehnică militară fabricate în România: 1000 aruncătoare de grenade antitanc RPG-7, 500 puşti-mitralieră RPK şi 150 puşti-mitralieră RPD cal. 7,62 mm, 8000 pistoale-mitralieră AKM, 6000 lovituri pentru aruncătoarele de grenade RPG-2, echipament complet pentru un regiment de construcţie mecanizată de drumuri (5 grupuri motocompresor de aer de 5 mc/min, opt betoniere de 250 litri, 10 buldozere cu tractor S-1300 şi scarificator, trei automacarale de 5 tone, patru trailere cu tractor U-651, 10 rulouri compresor şi trei concasoare pentru piatră), 150 autocamioane SR-114, 20 buldozere cu tractor S-650, 20 autoturisme de teren M-461, 30 autobasculante de 5 tone şi 200 bărci pneumatice de cauciuc.[10]

La 4 mai 1972, Tudor Zamfira, ambasadorul României la Hanoi, a fost informat oficial de către Hoang Van Tien, viceministru al Afacerilor Externe, despre faptul că guvernul nord-vietnamez dorea urgentarea livrării armamentului, muniţiei şi a tehnicii militare prevăzute în acordul încheiat la Hanoi în martie 1972. Autorităţile de la Bucureşti au analizat solicitarea şi au aprobat expedierea materialelor în cursul lunilor mai şi iunie 1972 – cu excepţia a 50 de bărci pneumatice, a puştilor-mitralieră RPK, a buldozerelor şi a unor utilaje prevăzute pentru regimentul de construcţie mecanizată de drumuri, care urmau să ajungă în Vietnam până la sfârşitul anului 1972. De asemenea, Hoang Van Tien a declarat la 4 mai 1972 lui Tudor Zamfira că autorităţile nord-vietnameze aveau nevoie de un ajutor suplimentar din partea României deoarece „desfăşurarea în continuare a războiului necesită eforturi sporite”. Pe lista înmânată ambasadorului român erau menţionate „produse economice şi de tehnică militară, care au fost evaluate la o sumă totală de 3,9 mil. ruble, din care produse economice în valoare de circa 1,1 mil. ruble şi tehnică militară în valoare de circa 2,8 mil. ruble”[11].

Autorităţile de la Bucureşti au analizat cererea respectivă şi au fost de acord să livreze o parte din mărfurile solicitate, în valoare totală de 400.000 ruble: 50 autocamioane SR-114, zece buldozere pe tractor S-651, opt autoateliere mobile de reparaţii auto, şapte excavatoare de 0,4 m.c., cinci tone de glucoză injectabilă, cinci tone de granule de polietilenă, precum şi conductori electrici în valoare de 50.000 de ruble. Deoarece posibilităţile României de acordare a unor ajutoare nerambursabile erau mai mici decât solicitările Republicii Democrate Vietnam, guvernul de la Hanoi a fost nevoit să apeleze la alte state pentru a primi produsele pe care autorităţile române nu le aveau disponibile: 50 autocamioane, 10 buldozere, 13 excavatoare, 12 autoateliere auto, 300 tone de electrozi de sudură, 15 tone de glucoză injectabilă, 15 tone de granule de polietilenă, cinci tone de bicarbonat de potasiu şi conductori electrici în valoare de 150.000 de ruble.

În cadrul şedinţei din 18 mai 1972, membrii Prezidiului Permanent al C.C. al P.C.R. au aprobat achitarea de către statul român a aproximativ 83.000 de ruble pentru cheltuielile de transport şi asigurare a produselor economice trimise suplimentar în R.D. Vietnam sub forma unui ajutor nerambursabil. Totodată, s-a aprobat acordarea unui ajutor militar în valoare totală de 1,012 milioane de ruble guvernului de la Hanoi, în conformitate cu lista înmânată ambasadorului Tudor Zamfira de Hoang Van Tien (4 mai 1972).[12] Ajutorul respectiv a fost nerambursabil şi a constat din 2500 pistoale-mitralieră AKM şi 250 puşti-mitralieră RPK (jumătate din cantităţile solicitate de nord-vietnamezi), 400 aruncătoare de grenade antitanc RPG-7 şi 6000 lovituri pentru RPG-7 (cu 600 de bucăţi, respectiv cu 14.000 de bucăţi mai puţin decât cererea venită de la Hanoi), precum şi 500 km cablu telefonic de campanie P-275 (un sfert din cantitatea solicitată de vietnamezi).[13]

După patru luni de la reuniunea Prezidiului Permanent al C.C. al P.C.R. din 18 mai 1972, Hoang Van Tien a discutat din nou cu ambasadorul Tudor Zamfira şi i-a înmânat o scrisoare din partea lui Fam Van Dong, adresată lui Ion Gheorghe Maurer (26 septembrie 1972). În documentul respectiv, prim-ministrul nord-vietnamez a solicitat un ajutor economic şi militar în valoare de aproximativ 5 milioane de ruble. Acesta urma să fie acordat de România în cursul anului 1973 sub forma unui credit pe termen lung sau în condiţiile unui ajutor nerambursabil, decizia finală aparţinând autorităţilor de la Bucureşti. Printre produsele româneşti dorite de partea vietnameză se aflau lubrefianţii (5000 tone), lingourile şi cablurile de aluminiu (150 tone), electrozii de sudură (200 tone), produsele laminate (1500 tone), soda caustică (500 tone), soda calcinată (400 tone), P.V.C., polietilena şi poliesterii (câte 100 tone, fiecare), aldehida formică (30 tone), vopseaua şi pigmenţi de vopsea (în valoare de 300.000 ruble), romfenul (100 tone), carbonul activ (50 tone), uleiul  de parafină (10 tone), produsele farmaceutice (în valoare de 20000 ruble), mierea de albine (20 tone), aparatele şi instrumentele medicale (în valoare de 500.000 ruble), piesele de schimb pentru conductele de apă, 10 concasoare de piatră CM-6, 20 excavatoare, 45 grupuri electrogene Diesel, 30 autocisterne, 20 tractoare pe şenile S-1500, 250 motoare pentru autoturismele de teren M-461, 500 anvelope pentru tractoare, piesele de schimb pentru tractoare, concasoare, excavatoare, rulouri compresoare şi autoturisme M-461, cartonul asfaltic pentru acoperiş, hârtia de ziar, fermoarele, foliile de polietilenă (100 tone), echipamentele pentru reconstrucţia a trei linii de fabricare a cimentului de la Haiphong etc. În timp ce autorităţile de la Bucureşti acordau ajutorul respectiv, guvernul de la Hanoi urma să exporte în România mărfuri în valoare de 300.000 ruble, la fel ca în anul 1972.[14]

În scrisoarea lui Fam Van Dong, adresată lui Ion Gheorghe Maurer, se solicitau şi alte produse româneşti, în special militare: 15.000 pistoale-mitralieră AKM, 1000 puşti-mitralieră RPK cal. 7,62 mm, 1500 aruncătoare de grenade antitanc RPG-7, 10 milioane de cartuşe cal. 7,62 mm pentru AKM, 5 milioane de cartuşe cal. 7,62 mm pentru carabina SKS md. 1944, 80.000 lovituri pentru RPG-7, 300 tone trinitrotoluen (cu accesorii pentru amorsare), 5000 km cablu telefonic, binocluri, busole, piese de schimb pentru armament şi pentru echipamentul de radiolocaţie, încărcături de azvârlire pentru loviturile PG-2, PG-7 şi ale aruncătorului de bombe cal. 120 mm, echipamente pentru două regimente de construcţie mecanizată a drumurilor, 300 camioane, 100 autovehicule de comandament, 90 automobile speciale, 50 tractoare cu remorci, 10 autoateliere, 3 macarale cu turelă, 100 rezervoare de cauciuc, 50000 metri conducte pentru benzină, uleiuri speciale şi vaselină, ţesături şi materiale pentru echiparea militarilor (20.000 complete), suspante pentru paraşută (1000 km), conserve de carne (500 tone), placaj (50 tone), radiotranzistoare, paturi de spital echipate complet, inclusiv cu plase contra ţânţarilor (câte 1000 bucăţi, fiecare) etc.[15]

Informaţiile din scrisoarea prim-ministrului Fam Van Dong au fost analizate la Bucureşti şi, la reuniunea din 29 septembrie 1972, membrii Comitetului Executiv al C.C. al P.C.R. au aprobat să se acorde Republicii Democrate Vietnam, în anul 1973, un ajutor economic şi militar nerambursabil de aproximativ 5 milioane de ruble. Discuţia privind acel subiect a fost foarte scurtă: „Nicolae Ceauşescu: Pentru că tot suntem la ajutoarele acestea, să mai discutăm un ajutor. Vietnamul [de Nord ne] cere 5 milioane ruble pentru anul următor, anul 1973. Noi, până acum, am dat ceva mai mult. Sunteţi de acord? – Toţi tovarăşii sunt de acord”[16].

Guvernul de la Hanoi a primit un sprijin substanţial din partea României în perioada 1965-1972. Informaţii esenţiale pot fi găsite într-o situaţie statistică întocmită la Comitetul de Stat al Planificării în luna octombrie 1972. Din documentul menţionat, strict secret la acea vreme, rezultă faptul că regimul de la Bucureşti a susţinut Republica Democrată Vietnam prin oferirea, în perioada 1965-1972, a unor produse şi servicii în valoare totală de 162,35 milioane de ruble – din care 142,65 milioane ruble sub forma unor ajutoare economice şi militare nerambursabile, iar 19,7 milioane de ruble sub forma creditelor pe termen lung.[17]

Membrii Prezidiului Permanent al Comitetului Central al P.C.R. au avut posibilitatea să consulte documentul respectiv şi ultimele solicitări vietnameze, iar în ziua de 13 noiembrie 1972 au aprobat acordarea în anul 1973 a unui ajutor militar nerambursabil guvernului de la Hanoi, în valoare totală de 6,8 milioane de ruble (tehnică militară – 3 milioane ruble; produse economice cu posibilitate de utilizare în domeniul militar – 3,8 milioane ruble). Totodată, a fost acordat pe linie economică un credit pe termen lung de 5,8 milioane de ruble, fără perceperea vreunei dobânzi şi rambursabil prin livrări de mărfuri după terminarea războiului din Vietnam. Valoarea transportului tuturor mărfurilor româneşti era estimată la două milioane de ruble şi a fost inclusă în creditul acordat pe linie economică.[18]

În concluzie, cercetarea ştiiinţifică a temei pe care am propus-o nu trebuie să se limiteze la analizarea expunerilor publice şi a materialelor propagandistice apărute în număr foarte mare în perioada războiului din Vietnam. În analiza istorică se impune cu necesitate folosirea materialelor din arhive care descriu anumite fenomene contrare celor expuse în mass media din perioada analizată şi în documentele memorialistice care au fost publicate până în prezent – dacă asemenea fenomene au existat şi nu au fost expuse niciodată. Inflaţia de cuvinte care descria aşa-zisa luptă pentru pace a comuniştilor români (inclusiv cea din timpul războiului din Vietnam) era generată de către propagandiştii comunişti cu scopul de a-l preamări pe liderul suprem al P.C.R. şi Nicolae Ceauşescu nu a acţionat în nici un fel pentru a stopa propriul cult al personalităţii. Manifestările ipocrite de adulare a sa au evoluat treptat în anii ’70 şi, astfel, un ateu convins (Ceauşescu) s-a transformat subit într-un Apostol (creştin) al Păcii planetare. O asemenea imagine publică este într-un contrast evident cu adevărul relevat de documentele care nu erau destinate publicităţii.

Situaţia respectivă ne-a adus aminte de o glumă celebră apărută în acea perioadă: „Comuniştii luptă pentru pace până când nu va mai rămâne piatră peste piatră”. Aviz amatorilor de regimuri totalitare, în care se propovăduieşte curgerea de lapte şi miere spre toate punctele cardinale şi rezolvarea dintr-o singură mişcare a unor conflicte militare latente din întreaga lume (de exemplu, cazurile Coreea de Nord şi Ucraina).

AJUTOARELE ACORDATE DE ROMÂNIA REPUBLICII DEMOCRATE VIETNAM (1965-1972)

- în milioane ruble -

1965 1966 1967 1968 1969 1970 1971 1972 Total 1965-1972
Total general 3,3 15,2 31,0 47,7 26,7 15,0 10,75 12,7 162,35
Din care:

I. Ajutor nerambursabil – total

3,3 9,2 31,0 47,7 26,7 7,5 8,25 9,0 142,65
Din care:

1. Pe linie economică

1,5 4,5 17,0 25,0 13,8 - 0,4 - 62,2
2. Pe linie militară 1,8 4,2 14,0 22,7 12,9 7,5 7,8 9,0 79,9
3. Pe linia căilor ferate - 0,5 - - - - - - 0,5
4. Pe linie de Cruce Roşie - - - - - - 0,05 - 0,05
II. Credit pe termen lung, pe linie economică – total - 6,0 - - - 7,5 2,5 3,7 19,7
  • A.N.I.C., fond C.C. al P.C.R. – Cancelarie, dosar nr. 126/1972, f. 199.

NOTE_________________


[1] Thomas Parish, Enciclopedia Războiului Rece, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2002, p. 121.

[2] Relaţiile româno-chineze 1880-1974. Documente, Ministerul Afacerilor Externe şi Arhivele Naţionale din România, coord. ambasador Romulus Ioan Budura, Regia Autonomă „Monitorul Oficial”, Bucureşti, 2005, p. 735.

[3] Pentru detalii privind convorbirile dintre L.N. Tolkunov, ambasadorul Ivan K. Jegalin, Nicolae Ceauşescu şi Emil Bodnăraş (Bucureşti, 23-24 februarie 1965), vezi Arhivele Naţionale Istorice Centrale (în continuare: A.N.I.C.), fond C.C. al P.C.R. – Cancelarie, dosar nr. 15/1965, f. 4-42. Se poate remarca absenţa de la acele convorbiri a lui Gh. Gheorghiu-Dej (grav bolnav) şi desemnarea lui Nicolae Ceauşescu, din partea conducerii P.M.R., pentru a lua parte la discuţii împreună cu Emil Bodnăraş, fost ministru al Forţelor Armate. O lună de zile mai târziu, Nicolae Ceauşescu prelua puterea politică la Bucureşti.

[4] Comp. Relaţiile româno-chineze 1880-1974. Documente, op. cit., p. 701; 733; A.N.I.C., fond C.C. al P.C.R. – Secţia Relaţii Externe, dosar nr. 28/1965, f. 7.

[5] Lorenz M. Lüthi, The Sino-Soviet Split. Cold War in the Communist World, Princeton University Press, Princeton and Oxford, 2008, p. 305-307; 318-319; 321; 325; 327-328.

[6] A.N.I.C., fond C.C. al P.C.R. – Secţia Relaţii Externe, dosar nr. 15/1965, f. 27-28.

[7] Vasile Buga, România şi conflictul americano-vietnamez, 1966-1975, în România: Supravieţuire şi afirmare prin diplomaţie în anii Războiului Rece. Comunicări, articole, studii, vol. 3, coordonator: ambasador Nicolae Ecobescu, Editura Cetatea de Scaun, Târgovişte, 2014, p. 285.

[8] A.N.I.C., fond C.C. al P.C.R. – Cancelarie, dosar nr. 142/1969, f. 63-64.

[9] Idem, dosar nr. 90/1970, f. 21-28.

[10] Idem, dosar nr. 53/1972, f. 13-15. Din partea României, acordul respectiv a fost semnat de Gheorghe Rădulescu, vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri. Idem, dosar nr. 6/1972, f. 5.

[11] Idem, dosar nr. 53/1972, f. 8.

[12] Idem, dosar nr. 126/1972, f. 178.

[13] Idem, dosar nr. 53/1972, f. 8-12.

[14] Idem, dosar nr. 126/1972, f. 176.

[15] Idem, dosar nr. 107/1972, f. 91-97; dosar nr. 126/1972, f. 175; 182-185; 187-197.

[16] Idem, dosar nr. 107/1972, f. 15.

[17] Idem, dosar nr. 126/1972, f. 199.

[18] Ibidem, f. 4; 178-179.

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro



Currently there are "30 comments" on this Article:

  1. Cinicul spune:

    Am fost recent intr-o vizita prin SE Asia si am vizitat si muzeul militar din Hanoi. N-am observat nici un exponat de arme provenite din Romania, marturisesc ca nici nu m-am uitat cu atentie.
    Foarte multa tehnica militara sovietica (tancuri si MIG-uri), franceza (capturata pana la Bien Den Phu, cat si din Vietnamul de S in timpul razboiului cu USA), si americana. Tancurile, avioanele si autoblindatele franceze si americane erau de doua feluri: distruse si intacte. Cele intante fusesera capturate dupa ce USA s-au retras din razboi, iar Vienanul de Sud n-a opus o rezistenta serioasa celor din N.
    Ca francofon convins am avut o mare dezamagire vizitand si o veche inchisoare franceza, numita ulterior Hanoi Hilton, unde au fost tinuti si prizonierii de razboi americani, inclusiv John McCain. Oricat de desantata ar fi propaganda vietnamenza, n-am putut sa nu recunosc ca francezii s-au purtat oribil in Indochina.
    Si totusi…
    Am avut ceva frictiuni cu ghidul vietnamez, care-mi impui capul cu foametea din inchisoarea franceza, cand i-am tradus din franceza un document afisat pe perete cu nivelul ratiilor pentru prizonierii politici vietnamezi, si a recunoscut ca erau mai generoase decat aveau acum 30 ani parintii sai, tatal fost capitan in armata N vietamneza si mama profesoara.
    Si totusi singurele cladiri frumoase din Hanoi sunt cele lasate de francezi, serviciul in restaurante pastreaza inca distinctia europeana, iar obezitatea nu a pus inca stapanire pe acesata tara.

    • Petre Opris Petre Opris spune:

      Vă mulţumesc pentru comentariu. Impresii de acest gen mă ajută să înţeleg mai bine epoca despre care scriu. Cu stimă, P.O.

    • r2 spune:

      Nu stiu daca ati vizitat si zone ne-turistice. E o saracie atat de mare incat nu-ti mai trebuie nici un muzeu care sa-ti vorbeasca de foametea din inchisori. Despre ajutorul dat de Romania am aflat prima data de la un coleg vietnamez.

      • Cinicul spune:

        Saracia din Vietnam este inca mare, dar nu se compara cu cea din Cambogia sau Laos. Vietnamul a avut in ultimii 15 ani o crestere economica mai rapida chiar decat China.
        Multi vietnamezi au fost trimisi in anii 70 la studii in Romania in special la Iasi si Cluj. La acea vreme Romania era un rai pentru acesti studenti. Un grup de absolventi de la Cluj vine destul de des in R.
        Vom auzi mai des despre Vietnam acum cand am inceput sa importam muncitori de acolo.

    • Josef Svejk spune:

      Și cum anume ați fi deosebit un AKM de producție sovietică de unul de producție românească sau maghiară?! Singurul element distinctiv al PM-ului românesc (ca și la cel maghiar) era mânerul de pe uluc (la ungurio r înșrubat, la români e sculptat). Numai că s-au fabricat în paralel PM cu uluc „sovietic” și „românesc” cel puțin până prin anii 70. Cred că vreo 10%-15% din armele camarazilor mei de batalion în 88-89 erau cu uluc sovietic. Râdeam spunuând că alea sunt „refuzate la export” – visul românului din epocă era să obțină produse „refuzate la exprt” care erau net superioare calitativ celor pentru cpnsum intern. Bănuiesc că cele cu „uluc sovietic” erau destinate exportului atunci cânnd autpritățile române nu doreau să se identifice ușor producătorul armei. E drept că s-au exportat și arme cu uluc „românesc”. Îmi amintesc niște imagini la TV din timpul primuljui Război din Golf când garda republicană a lui Saddam defila cu PM-uri cu mâner pe uluc. AG-7 de producție sovietică erau identice cu cele de producție românească. La fel pușca mitralieră sau mitraliera de companie (pe rusește PK). La fel PSA-urile – arma semiautomată SKS. Singurele care le pot deosebi de la distanță sunt PSA/SKS-urile de producție yugposlavă (am unul) care au baioneta rabatabilă vizibil diferită de cea sovietcă.

      Am ajuns în Vietnam o singură dată cîteva zile în 2006 să vizitez niște subcontractori. Cea mai interesantă parte a excursiei mi s-a părut Saigon (Actualmente Ho Și Min). Am vizitat cu un grup de vetereni americani celebrele tuneluri ale Viet cong-ului. Ghidul era un „colonel șef” :) (senior colonel) vietnamez pensionar cu cămașa plină de decorații, cu o caschetă imensă ca de bucătar, ce vorbea o engleză bunicică. Unul din veteranii americani era un un fost „tunnel rat” (șobolan de tunel) care se ocupase la sfârșitul anilor 60 cu descoperirea și distrugerea tunelurilor vietnameze ale Viet Min-ului cu aruncătoare de flăcări și explozibil. Polcovnicul vietnamez și tunnerl rat-ul s-au angajat într-o discuție animată pe tema lor. Tunelul ce l-am vizitat nu era unul „original” ci era viziblL alterat ca să încapă și oameni mai înalți – probabil că americanii erau grosul vizitatorilor. Echivalentul $20/tur fiind o sumă prohibitivă pentru vietnamezi. La finalul turului a fost o chestie cu desăvârșire penibilă. Colonelul șef s-a plâns de pensia sa mizerabilă așa că pifanii americani în retragere s-au apucat râzând să-i arunce „quarter”-și (monede de 25 de cenți) pe care bâtrănelul îi părindea din zbor cu o agilitate maimuțărească surprinzătoare pentru vârsta sa.

      • Cinicul spune:

        Cum spuneam nu am vreun efortrt sa disting arme de fabricatie romanessca. M-am bazat pe ce scria in explicattile de dedesubt, in vietnameneza. engleza si uneori si franceza. Trebuie sa spun ca traducerile in engelza erau facute cu picioarele.

      • alkxzs spune:

        dacă ai trecut prin armata ca gâsca prin apă problema ta! dacă chiar ai făcut-o
        se pot identifica diferențele chiar și fără ulucul ”specific”!
        în primul rând seria și sigla fabricii, apoi țevile de la AKM -urile românești sunt ceva mai subțiri, față de cele rusești, diferă și mânerul tip pistol unde armele românești au modele diferite față de cele din alte țări
        modul de inscripționare a selectorului diferă, ai acolo S, FF, FA, te las pe tine să afli ce scrie pe alea rusești, sau din alte țări

  2. stefan60 spune:

    Acum am aflat cum de aveam creveti vietnamezi fripti (in rondele) prin magazinele Clujului (cindva) .
    “pretenia intre popoare ” . creveti contra AG 7 , cartuse , bombe . Comert infloritor . Schimb in natura . :)

    La cubanezi ce am livrat de erau pline magazinele (tot cindva) de Havana Club ?

    • Petre Opris Petre Opris spune:

      Îmi aduc aminte de Havana Club, dar nu am găsit încă nimic despre Cuba prin dosare. Mai caut! Mulţumesc pentru idee.

  3. Josef Svejk spune:

    Domnule Opriș,

    Există urme documentare care să ateste prezența unor consilieri militari români în Vietnam pe timpul războiuluiu? Unul din ofițerii din regimentul meu a spus râzând că regretatul și pitorescul colonel Spânu de la Regoimentul 60 (pe care înțeleg că l-ați cunoscut) ar fi fost acolo în tinerețele sale și că de acolo i s-ar fi tras ciudățeniile. Am fost timp de câteva luni în trupa sa de traducători – Era metoda perfectă de chiul – traduceam manuale militare străine, în special americane – fotocopii de o calitate înfiorătoare. Care manulae ne erau prezentate pe un ton conspirativ ca sucese epice ale spionajului militar românesc și „documente secrete”. A trebuit să semnăm angajamente că nu vom vorbi despre ele – iată că tocmail l-am încălcat :).

    Vreo 10 ani mai târziu când am ajuns prima oară în SUA am aflat că „manualele ultrasecrete” se găseau cu maxim $10 bucata prin toate „Military Surplus Store” (magazine ce vând echipament militar uzat). Probabil că marii noștrii spioni din America în iepoca de aur le cumpărau din astfel de magazine la prețuri de nimic și după aia le fotocopiau prezentaîându-le ca rezultate ale unor acțiuni de spionaj eroice și probabil foarte costisioare:) Am cumpărat șocat să cumpăr în vara lui 1998 la $7.99 (îl mai am și azi) manualul de instrucție al diviziei 101 aeropurtate pe ca care mă chinuisem în armată să-l traduc după niște poze neclare luate de unul din găinarii de acolo ai patriei.

    Oricum ideea a fost că l-am întrebat pe dl. colonel cum a fost treaba în Vietnam și dacă a fost într-adevăr acolo pe vremea războiului. Legenda spunea că ar fi însoțit o echipă de vietnamezi în junglă, care echipă ar fi fost măcelărită iar el ar fi fost unicul surpraviețuitor gădit tănit după zile bune, de unde i s-ar fi și tras comportamentul „exotic”. A zâmbit, dar schimbat imediat discuția sărind-mi la jugulară că trag de timp, că chiulesc și că manualul ăla la care mă opinteam de atâta vreme trebuia să fi fost de mult tradus (ceea ce er de alrfel adevărat). Nu pot să uit nici azi, cum și-a pus mâinile pe șolduri, era în combinezonul său „cu burtă”, albastru de pilot pe reactoare (nu cred că avea brevet de pilot) cu eșarfă mare portocalie la gât, și-a aruncat cun un gest teatral cascheta pe birou și cum a început să vocifereze cu capul dat pe spate, cu puternicul său accent moldovenesc că „Io kolonielul Spânu am ajuns la mâna caporalilor! Asta nu mai e armată, uăi! Ăasta-i kuplerai (bordel pe ungurește) curat!”. După care a trecut la subiectul favorit: Să-i înjure pe generalul Milea (ministrul apărării pe atunci, nu știu ce avea cu el), pe Elena Ceaușescu și la final pe însuși Pingelică. Așa-i și spunea ”Pingelică” sau „cizmarul suprem” – apropos de titlul pompos de „comandant suprema al forțelor armate” al bâlbâitului.

    Dumnnezeu să-l odihnească pe dl. Spânu.

    • Petre Opris Petre Opris spune:

      Pe la mijlocul poveştii dumneavoastră am avut impresia că scrieţi despre fiul regretatului colonel Spânu. Aşchia nu sare departe de trunchi!
      Dumnezeu să-l odihnească!

    • David FK spune:

      @ Josef Svejk (08/03/2019 la 13:31)

      Intreresante povestile pe care le spui.

      Ai ceva talent a incropi ceva din nimic dar te tradezi imediat cu asemena perle despre colonelul Spanu care incepea a vorbi cu “puternicul său accent moldovenesc ” si…continua in ungureste “…… kuplerai (bordel pe ungurește) curat!”. Poligloti, domnule nu gluma (voi doi colonelu si tu) !

      Este neverosimil si departe de realitatea vremurilor aceleaa in care ai facut cele 9 luni de armata inaintea inceperii anului intai de faculate:

    • donquijote spune:

      Este pe undeva, pe langa subiect, dar mi-ati adus aminte una dintre “legendele” pe care mai faceam haz cu colegii: despre spionajul militar si economic efectuat de bravii nostri securisti care isi riscau viata in misiuni peste hotare.
      In timp ce “tehnica de lupta” a noastra, tinuta la secret in armata, aparea pe coperta revistei pentru pionierii sovietici, Radio (ajungea saptamanal si in oraselul meu 1-2 exemplare la pret de 2,40 lei pe bucata) iar filmele de propaganda pe care le vazuseram in armata s-au dovedit a fi compilatii din surse mai mult sau mai putin publice sau chiar de propaganda de pe partea ailalta a Zidului…
      Preluarea unor tehnologii “Vest” cu licenta, cu contracte in regul, esueaza din cauza unei comunicari dificile cu partenerul “Vest”… (mai concret, inginerii nostri nu sunt autorizati sa comunice tehnic, ca sa nu cumva sa comunice altfel, deci comunicarea se face tot la nivel de persoane verificate)
      Toate povestile cu tehnologii “furate” din “Vest” de catre securisti si reproduse in tara fara jena… sunt pana una alta, pentru mine POVESTI
      Cand stiam (eu cel putin, credam) ca inginerii care “defectau” catre Securitate erau niste ratati din punct de vedere profesional, cum ar fi putut ei sa fure secrete pe care nu erau in stare nici sa le recunoasca, daramite sa le reproduca? Un proiect inovativ, care contine sute sau mii de pagini si desene, numai vorbim de notite si adnotari sau chestii care apar numai in memoria celor care le-au creat… din care lipsa unor detalii sau explicatii poate insemna diferenta dintre a fi sau a nu fi.
      Cine a trudit la un proiect nou si a trecut de mai multe ori prin faza “acum, da , nu mai e nimic gresit… ” dar maine dimineata mai gasesti o eroare care te intoarce inapoi cu o luna sau cu mai multe, poate intelege ce greu daca nu imposibil este sa fotografiezi niste planuri care sa fie apoi reproduse rapid puse in opera…
      Ma intreb, or fi existand in istoria securitatii povesti de succes cu mari secrete “furate” de bravii securisti si puse pe tava industriei romanesti, sau armatei romane, pentru a constitui un avantaj clar si o utilitate efectiva. …?
      In perspectiva timului pot doar sa vad ca baietii aveau o viata frumoasa, in comparatie cu oamenii obisnuiti; lucrau in vest, nu cred ca se punea problema sa se descurce cu o diurna de cativa dolari pe zi ca sa se gandeasca cum sa mai vanda niste macrameuri sa aiba de-o bere…
      PS. Trebuie sa recunosc si partea buna: partea cu importul era ok, cad era. Nu-mi aduc aminte ca vreodata sa fi cumparat (atunci cand era voie, adica in preajma sarbatorilor, sau cine stie din ce pricina) portocale de calitate atat de proasta asa cum gasesti zilnic acum. “Baietii” nu se zgarceau (oricum nu cumparau cu banii lor, iar comisionul era garantat proportional cu pretul platit), dar nu am avut parte vreodata de portocale uscate sau mucegaite sau putrezite, ca acum.
      Uite ca m-am gasit eu nostalgic dupa vremea prea grabnic-impuscatului

      • Josef Svejk spune:

        Ha, ha, ha… Trebuie sa va contrazic :)

        Eu am vazut cu ochii mei cel putin un succes al spionajului industrial romanesc :) Era in a doua jumatate a anilor ’90. O faceam pe ingienrul proiectant de mai putin de doi ani. Seful meu mi-a cerut sa proiectez ceva accesoriu al unei linii tehnologice. M-am apucat de lucru. S-a oprit a doua sau a treia zi la calculatorul meu (ehei, erau vremurile ecranelor de 15 ” pentru AutoCAD). Toti ceilatli lucrau pe planseta. A tras cu sete din tigara si mi-a spus amuzat: “Nu faci bine ce faci”. M-am uitat la el cu o privire lunga. A chicotit si mi-a spus: “Vino dupa mine!”. M-a bagat in brioul d-lui Moga (care era in vacanta) si dupa vreo 15-20 de minute apare cu o mapa mare de desene. Erau copii destul de proaste pe ozalit ale unor desene germane, cu stampila “secret”, sau asa ceva. Cu ocazia privatizarii firmei, arhiva de documente secrete a ramas in fabrica. Putini cred ca stiau de ea (eu sigur nu, pana atunci) si si mai putini aveau acces. Continua sa se hlizeasca: “Nu e bine sa reinventezi roata”. Era ceva accesoriu relativ similar cu ceea ce trebuia sa fac eu. M-a lasat cu desenele vreo ora doua. mi-am luat toate notele necesare. Lam chemat, a luat mapa si a dus-o inapoi a arhiva.

        Cea mai bina vanduta linie era una de imprimare si uscare. Era o licenta germana de prin anii ’70. Licenta expirase de mult, dar noi continuam sa o faricam cu unele modificari si sa o exportam prin lumea a III-a (Turcia, Egipt, Algeria, Maroc Subcontinentul Indian, Iran, si chiar si Mexic) unde avea un succes nebun. Am vandut-o chiar si in China, dar dupa ce au cumparat 3-4 linii au relevat-o si au inceput sa o fabrice ei si mai ales sa o exporte. Adica au tzapuit tzaparul :) Compania germana de la care se cumparase licenta era defuncta de mult. Se topise prin achizitii succesive. La vremea achiztionarii licentei mai multi angajati au lucrat in Germania cateva luni. Se cumparase doar licenta modulului de baza, nu si multitudinea de accesorii si optiuni. Sub o forma sau alta au reusit sa fure copiile de sectie de la aproape toate aceste accesorii desen cu desen, piesa cu piesa. Nu stiu cine a facut-o: angajatii sau securisti. In orice caz au avut grija sa treaca prin fiecare tabel de componenta si adnoteze numerele noastre de desen echivalente celor germane. Aici era de fapt si marele castig. In vremea dinaintea bzelor de date si a sistemlor PDM era foarte greu sa reutilizezi componente. Practic nu a mai trebuit sa (re)proiectez cam 1/3 din componente. Am putut reutiliza o buna parte din ceea ce era deja prioiectat si desenat.. Plus am gasit raspunsul la mai multe chestii ce pe atunci nu putea fi simulate virtual si pe care ar fi trebuit sa le determin prin incercari. Strutocamila a fuctionat brici din prima :)

        • Vasile Enache spune:

          Uf, mi-ati luat o piatra de pe inima! Deci se putea!

          Totusi acum ma inervez: baaa, spionillor de pe langa Electronum…! voi ce dracu ati pazit, ca mai mult decat ce puteam obtine si prin citit reviste sau Biblioteca Americana nu ati produs.

          Ca pe rusi ii spionam personal, la nivel mult mai detaliat, cumparand revista de la chiosc.

          • Josef Svejk spune:

            De fapt mi-am amintit de un al doilea (potential) caz de succes. Despre asta am insa n-am niciun fel de detalii si se bazeaza pe multe presupuneri: In armata am avut de doua ori ocazia sa vad/folosesc un aparat de vedere pe timp de noapte bazat pe amplificarea luminii reziduale. Capitanul Aniţa ne-a dus vreo doua seri la in poligon cu un astfel de aparat si l-a dat la fiecare din pluton sa ne jucam cu el veeo-un minut pe caciula. Avea sigla mare a IOR. Aniţa a spus ca e in serviciu de cativa ani si daca incepe razboiul vom avea fiecare cate unul. Pana atunci urmau sa stea in magazie din cauza ca erau foarte scumpe si din cauza ca armata nu prea avea baterii :). Functiona binisor (pentru mine atunci era impresionant) si avea sina de montaj pe PSL in locul lunetei. Cam 20 de ani mai tarziu prin (2007-2008) dupa ce am obtinut cetatenia americana si umblam prin magazinele de arme sa-mi fac arsenalul personal am vazut la Gander sau Cabella (nu mai retin exact) in sectiunea cu arme si accesorii la second hand un aparat de vedere pe timp de noapte ce pot sa jur (erau totusi 20 de ani distanta) ca era identic cu ala vazut in Ianurie-Februarie 1989 in poligonul regimentului 60. M-am repezit la el creznd ca e ala de IOR. Era de fapt un Thomson frantuzesc. Sunt convins ca nu l-a furat Thomson de la IOR, ci invers :) Ce pot sa spun e ca (din nou, e vorba de doua decenii distanta) lucratura IOR-ului era bunicica. Calitatea si acuratetea imaginii asa cum mi-o aminteam (sigur sunt mai multi factori) era undeva pe la mijlocul a ceea ce puteau aparatele de vedere pe timp de noapte cu amplificare de lumina reziduala ale anilor 2000. Ceea ce era remarcabil.

            N-am nici cea mai vaga idee cum a fost fabricat, cum si cand a fost furat (era vremea listei COCCOM, e imposibil ca Romania comunista sa fi putut obtine o licenta). Cert e ca am vazut tot pe la magazinele cu echipament militar uzat aparate similare de productie sovietica din aceeasi epoca. Erau mai mari, mai grele si mai proaste. Deci nu avea nici cum sa fie licenta sovietica. Singura presupunere rezonabila pe care o pot face e ca a fost cumva furata suficienta documentatie de la Thomson ca sa poata fi fabricat la un nivel calitativ foatre aproapiat de original.

  4. No-man's-land spune:

    Bun articol, dar greu de crezut…

    • Petre Opris Petre Opris spune:

      O, da! Nici mie nu mi-a venit să cred anumite detalii după ce, ani de zile, am fost convins că românii au fost rude cu porumbeii păcii. Aşa erau descrişi în mass media din copilăria mea.
      Am ezitat înainte de a trimite acest material în România deoarece ştiu că nu este convenabil pentru anumiţi istorici (români şi cel puţin un american) să vadă cum se năruie “lupta pentru pace” iniţiată sub conducerea lui Nicolae Ceauşescu. Îmi dau seama că am luat-o pe contrasens.

      • Ghita Bizonu' spune:

        Eu sunt ceva mai varstnic (nascut 52) decat dvoastra …. si pot sa va spun ca in anii 69-73 era asa o banuiala ca noi eram “solidari” cu vietnmamezii la nivel de paturi, aspirine si conserve ..
        De al;tfel si dataledvoastra zic acelasi lucru – ajuoirul romanesc nu a fots unul “de razboi” ci economic si medical .
        Si din ce4 stiu medierile romanesti au fost apreciate de SUA… si trebuie zis ca istorica impacare dintre SUA si RPC (1972) adfost posibila si ptr ca RSr a jucat rolul telefonului fara fir ….. sau sa ma exprim mai elevat rolul mediatorului amabil…

        Si din ce tin minte am furnizat un ajutor mult mai mare Cambogiei …. insa la final a aparut Pol Pot care ne-a stricat bunatate de investitie (parca 7 mld lei)

  5. No-man's-land spune:

    Bun articol, ca de obicei.

  6. Ghe. spune:

    Faptele așa sunt – ori așa au rămas consemnate. O verificare la arhivele din Hanoi nu strică, totuși. Mai interesantă ar fi prezentarea cauzelor. Cea mai probabilă nu cred că este de natură politic-pură (din interese strategice), ci psihiatrică: Ceușescu a fost un căcănar piticot care voia să fie “mare” și “întâiul” în toate. Și el, în felul lui, construia un socialism original (cum emulul lui la fel de luminat a procedat cu democrația). Fără pic de viziune (idem Ilici), gospodărea șmecherește situația. Mai rezolva și problemele din Orientul Mijlociu și criza palestiniană, se emancipa de ruși promovând aceeași reprimare a eventualilor și presupușilor opozanți, era mână largă cu toți ciudații, el ca jupân al unei țări aflate pe trei sferturi în feudalism etc. În perioada războiului din Vietnam, poate chiar credea în victoria socialismului …. Din astfel de gândire de demiurg închipuit a rezultat deturnarea noastră de la istorie, criminala rupere de fluxul ideilor și științei, excepționalismul fanariot și autocultivat al Securității (devenit azi unul din pricipalii factori explicativi ai colapsului RO!) și altele asemenea, pe care nu le-am terminat de decontat și care nu se pot măsura în bani.

  7. man of war spune:

    ceausescu (un analfabet) juca n picioare lumea araba si o impaciuia cu israelul. aud acum ca ceausescu controla si vietnamul, iar ca medalie vestitii creveti se vindeau la liber / fara cartela. domnule, mare a mai fost olteanul din scornicesti si destept untelligenceul inconjurator, au speriat planeta, ce mai

    • MIHAI 2 spune:

      Aveti o viziune LIMITATATA.
      Pe langa crevetii de care zice toata lumea mai erau si CARAMELE. Aveau ambalaj dublu. Dupa ce scoteai prima hartie – a doua era lipita-lipita de bomboana , iar daca aveai vreun alt roman prin apropiere era o REGULA sa-ti spuna ca SE POATE MANCA SI CU HARTIA PE EA deoarece este comestibila.
      In ceea ce il priveste pe COLOSUL DE LA GHENCEA (si nu ma refer la Gigi Becali) trebuie sa recunoastem ca de pe la 1877 incoace Vietnamul a fost singurul razboi in care ne-am aflat de la un capat la altul in tabara castigatoare.

      De exemplu recent Donald a anuntat ca ne vom retrage din Afganistan si ca talibanii cu care ne-am canonit au devenit parteneri de dialog

  8. Fall of Saigon spune:

    Eu n-am crezut ca americanii au pierdut razboiul din Vietnam (1 November 1955 – 30 April 1975) nici dupa terminarea lui. Razboiul a luat, cu adevarat, amploare dupa “Gulf of Tonkin incident”, un false flag pus la cale ca sa-i dea lui Lyndon Johnson puterea de a conduce cum crede de cuviinta razboiul din Vietnam. Pina in 1975, in Vietnam au murit degeaba 58.318 de tineri americani, plus alti 303.644 raniti si schiloditi, vietnamezii morti din cauza razboiului fiind in jur de 2-3 milioane.

    Nu am crezut ca americanii au pierdut razboiul nici cind a cazut Saigonul, fiindca ascultam zilnic “Europa Libera” si credeam fiecare cuvint pe care il auzeam acolo (din cauza ca nu credeam nici un singur cuvint din presa comunista de la Bucuresti), aveam o incredere oarba in America (fiindca uram de moarte URSS), in politicienii americani (fiindca ii uram pe bolsevici), in CIA (fiindca stiam ce a facut si faceau Securitatea, KGB-ul etc.).

    “Europa Libera” avea o misiune foarte usoara fiindca simpla consemnare cotidiana a adevarului despre situatia dezastruoasa din lagarul socialist era suficienta ca sa cistige increderea ascultatorilor. Fiind singura noastra sursa externa de informatii (BBC-ul si DW spuneau aceleasi lucruri, dar in programe mai scurte), dar fiind finantata de CIA (mai apoi, in urma unor proteste, banii treceau prin Congress, dar asta nu a schimbat nimic), eram expusi si la propaganda, lucru pe care eu l-am inteles abia dupa foarte multi ani. America era pentru cei mai multi dintre noi in anii aceia “the shining city upon a hill”, in care speram sa ajungem intr-o zi.

    Razboiul din Vietnam a fost un dezastru pentru America.

    Am fost impresionat de descoperirea pe care a facut-o dl Opris, ma refer la ce zicea Maurer in ianuarie 1966, o evaluare a situatiei si o solutie recomandata americanilor (!!!) incredibil de inteligente. Ce e interesant e ca Robert McNamara, unul din principalii arhitecti ai razboiului, a inceput sa se indoiasca de victorie abia spre sfirsitul anului 1966 (s-a prins mai tirziu decit Maurer!):

    Cititi pe politico punct com:

    McNamara becomes Vietnam War skeptic, Oct. 14, 1966
    By ANDREW GLASS
    10/14/2017 07:43 AM EDT

    Daca ar fi aparut in presa de la Bucuresti ce spunea Maurer nu in ianuarie 1966, ci in ianuarie 1975, as fi izbucnit in ris fiindca:
    1. nu ma putea face nimeni sa cred ca americanii pot fi invinsi de cineva intr-un razboi.
    2. mi s-ar fi parut de un ridicol infinit ca Maurer sau Alexandru Bârlădeanu sa se duca la Londra, sa stea de vorba cu Harold Wilson si sa ii spuna “că noi credem că ar fi bine dacă SUA ar şti să plece din Vietnam acum când nimeni nu ar putea afirma că asta este o urmare a victoriei militare a Vietnamului; să arătăm că retragerea SUA din Vietnam ar avea ca urmare o creştere a prestigiului SUA, în timp ce rămânerea lor în continuare acolo va duce la izolarea lor. Am putea sugera să fie sfătuite Statele Unite ale Americii să plece din Vietnam”.

    Incredibil de informat si de lucid Maurer. Si ce sfat intelept le-a dat americanilor!

    P.S.
    Pentru imagini deprimante din ultimele zile ale razboiului, cautati pe pe youtube:

    u.s. embassy fall of Saigon

    Sint foarte multe. De exemplu:

    https://youtu.be/vHLKFSWzImk
    https://youtu.be/og6bi3cgf5g

    Un vietnamez stabilit in America imi spunea ca taica-sau, invatator din Vietnamul de Sud, a facut 6 ani de puscarie dupa plecarea americanilor. De ce? A ridicat din umeri: “fiindca fusese cu americanii”.

    • CosminA spune:

      America a pierdut un război în care au fost folosite doar arme convenționale. Altfel…
      Mai vorbeam de încălzirea globală?

    • Cinicul spune:

      America nu a pierdut razboiul din Vietnam, a pierdut doar acasa suportul publicului american. Permitand accesul reporterilor independenti pe linia frontului a aratat americanilor ce inseamna un razboi modern in care nu prea sunt selectate tintele. Imaginea unor copii vietnamezi bombardati cu naplam (“Napalm Girl” traieste si azi in Canada) a facut mai mult decat zeci de divizii ale lui Giap.
      Aceasta lectie a fost invatata mai tarziu, iar in razboiaiele sec 21 nu s-a mai permis accesul liber al reporterilor (decat embedded in mijlocul trupelor). Un bun exemplu este controlul informatiilor asupra asediului Mosul-ului.

    • MIHAI 2 spune:

      Eu am prins dinastea si la noi cand s-a instalat democratia fix de catre tovrasi.
      Asa ar fi ROMEXIT plus RETRAGEREA DE LA DEVESELU , doar ca pe tancurile invingatoare cu stea rosie s-ar putea sa-i vedem tot pe Angi, Sandi si Bot.

  9. Nedu Merescu spune:

    @ Petre Opris -”Cu acelaşi prilej, membrii acelui for de conducere politic au amânat aprobarea solicitării guvernului de la Hanoi referitoare la trimiterea în România a 100 de ingineri şi tehnicieni”
    .
    Pana la urma Romania nu a primit ci a format cateva sute de ingineri (nu numai ingineri ci si doctori) vietnamezi.
    Cate sute de vietnamezi si-au facut studiile in Romania? La fel ca alte sute de prin Africa si Orientul Mijlociu? Sute, mii, exista vreo estimare?
    Intorsi acasa, fosti studenti straini din Romania au ajuns in pozitii influente in administratia, economia si uneori in politica tarilor lor. O fi bine,o fi rau?
    Teoretic, de pe urma fenomenului, Romania ar fi trebuit sa beneficieze de oarece avantaje diplomatice, culturale si pana la urma economice sau poate de alta natura.
    Asa cum toate tarile care formeaza studenti straini beneficiaza intr-un fel sau altul atunci cand fostii studenti ajung in pozitii inalte in tarile de lor de origine. O fi bine,o fi rau?
    .
    Din cand in cand apare in presa cate o relatare despre intalnirile dupa 30-40 de ani de la terminarea facultatii la care participa si fostii studenti straini.
    In Adevarul, “Foşti studenţi români şi vietnamezi, din nou împreună după 40 de ani. Cât de iubită e România în Hanoi, la 10.000 km distanţă”
    Filmulet cu reintalnirea in Vietnam a unor fosti colegi de facultate:
    https://www.youtube.com/watch?v=eFJQjiZmgtw
    O fi bine,o fi rau?

    • Petre Opris Petre Opris spune:

      Mulţumesc. Am citit chiar ieri un document din 1981 în care se preciza că aproximativ 20.000 de cetăţeni străini studiau în România în acel an. Voi reveni asupra acestui subiect.

  10. MirceaS spune:

    Bunà ziua d-le Opris
    Am fost redirijat càtre site-ul dvs. de rumaniamilitary.ro si mi s-a dat ocazia pentru a treia oarà sà citesc un articol bine închegat si documentat. Îmi place nu numai fondul, dar si forma, cu detalii si cu o anumità distantà. Felicitàri !

    Ca sà fiu cârcotas, o micà observatie. Submarinele americane care dàdeau târcoale coastelor vietnameze nu erau « Polaris ». Acesta est numele rachetelor cu încàrcàturà nuclearà de la bordul lor. Submarinele respective erau din clasa George Washington.

    Succes în continuare !



Comenteaza:







Do NOT fill this !

Autor

Petre Opris


Petre Opris

A absolvit Şcoala Militară de Ofiţeri de Artilerie şi Rachete „Ioan Vodă” (Sibiu, 1990) şi Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureşti (1997). Doctor în istor... Citeste mai departe


Lansare carte

Sâmbătă, 23 noiembrie, se lansează noul volum al profesorului Constantin Crânganu. Amanunte, aici.

E randul tau

Wage led growth e doar un nume sofisticat pentru ceea ce numim de obicei, in termeni si mai "tehnici...

de: r2

la "Direcții alternative în economie"

Carti recomandate de Contributors.ro

DEMOCRAȚIA SUB ASEDIU ROMÂNIA ÎN CONTEXT REGIONAL

Carte recomandată de contributors.ro

Cauta articole

noiembrie 2019
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Oct    
 123
45678910
11121314151617
18192021222324
252627282930  

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

"Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel." - Mihai Maci

(An essay by Vladimir Tismaneanu and Marius Stan)