joi, martie 28, 2024

În absența regelui

1.

Privesc orașul furnicar ­

Cu oameni mulți și muri bizari,

(…)

S-aude clopot răsunând,

Cu prapuri, cruci, icoani, viind,

Preoții lin și în veștminte

Cântând a cărților cuvinte.

(…)

Se scurg încet ­ tarra bumbum ­

Ostașii vin în marș acum,

Naintea lor tambur-major,

Voinic el calcă din picior

Și tobe tare-n tact ei bat

Și pașii sună apăsat;

Lucesc și armele în șir,

Frumos stindarde se deșir…”

Nu l-am văzut decît o singură dată, în realitate, pe regele Mihai și atunci era flancat de Ion Iliescu și de Adrian Năstase. Avea un aer atît de absent, încît, așa cum îl vedeam, de jos, din sala aglomerată pînă la refuz a Ateneului din București, părea, acolo sus, în loja regală, mai degrabă o fotografie discretă, ștearsă, lipită samavolnic pe un decor de operă bufă cu tovarăși de partid pictați în tușe groase.

Era în primăvara anului 2004, iar eu mă aflam la un eveniment cultural în calitate de reporter. Cred că a fost ultimul eveniment la care am fost trimisă ca jurnalist. Am demisionat la scurt timp de la Evenimentul zilei. Mai am încă frînturi din textul pe care nu mai știu dacă l-am publicat sau nu.

În curtea Ateneului, Eminescu, îngropat în coroane de flori, se uita melancolic la maşinile luxoase care trăgeau la peron şi la gardienii transpiraţi, atenţi să nu parcheze în faţă vreun neica-nimeni, cu vreo Dacie răpănoasă. Era mare agitaţie în jurul lui, toată suflarea se afla acolo ca să-i sărbătorească ziua, doar el rămânea nemuritor şi rece în acea învălmășeală de bluze strălucitoare, lameuri, rochii lungi ținute stîngaci cu mîna să nu se păteze în bălțile de noroi, figuri fardate în exces și, ici, colo, cîte un frac din cele cu coadă. Era toată crema Bucureștiului prezentă la gala premiilor Institutului Cultural Român, manifestarea se transmitea în direct la TVR, iar eu, în loc să-mi facă loc cît mai în față, ca jurnalistul destoinic (ceea ce n-am fost niciodată, din păcate), stăteam pierdută în contemplarea acelei mulțimi de oameni pe care hainele cădeau atît de rău. După atîtea decenii – prostul gust cotropitor de care lumea nouă, cea venită în căruțe de la sat la oraș, nu s-a putut dezbăra nici pînă azi. Care dintre actorii  – foști emeriți, foști ai poporului, acum cu pensii de mizerie – ar fi putut să-l învețe pe Ingerașul, pe Mareșalul, binefăcătorul lor, să poarte frac? Trecea pe lîngă mine, însoțit de o curte de admiratori și m-am ferit din calea alaiului la timp cît să evit o coliziune.

Eminescu, de sub florile vestejite, părea la fel de incomodat ca un aniversat care nu vrea să facă tam-tam de ziua lui, dar se trezește în mijlocul unei petreceri-surpriză, cu invitați care-l stînjenesc. Aproape îmi venea să-i fac un semn prietenos, să-i spun, lasă, n-o să dureze mult, o să ne treacă timpul observîndu-i, știi tu: privesc orașul-furnicar… Un scriitor SF poartă o veșnică cravată neasortată, scoasă dintr-un dulap de activist de partid din anii 80, fiica unui dramaturg veninos și turnător din comunism, realizatoare de televiziune, are o fustă foarte scurtă, neverosimilă ca o metaforă avangardistă într-o poezie de Bolintineanu, printre atîtea rochii lungi, aproape crinoline. Ambii îl conduceau spre intrare pe Ion Iliescu.

N-am reușit să prind un loc prea bun, nici să stau jos n-a fost posibil, dar măcar am apucat lîngă o boxă, ca să pot  înregistra. De unde eram însă, se vedea foarte bine loja centrală, deocamdată goală. Probabil invitații oficiali s-au oprit undeva, în foaier, înainte de a-și face apariția. O văd între timp pe prezentatoarea spectacolului, o actriță tînără, expresivă, de o frumusețe delicată, îmbrăcată parcă de un dușman cu o rochie roșie, din acea tafta care de fapt nu e tafta, ci poliester ca de dublură de palton, cu umerii goi, cu mănuși lungi, negre, care-i sînt prea mari și fac cute urîte ca o piele zbîrcită, iar în picioare cu… cizme. Rămîn cu ochii la cizmele astea absolut monstruoase, un detaliu demn de teoria insolitării a lui Sklovski. Oare s-a gîndit ea, a îmbrăcat-o cineva, există un scenograf, un rost, un plan în toată manifestarea asta? E o glumă? O farsă? Sau e creierul meu înfierbîntat, obosit, cel care, în aversiunea lui tot mai profundă față de jobul de jurnalist, vede monstruos? Din fericire o văd intrînd într-o lojă laterală pe una dintre doamnele din conducerea proaspăt înființatului ICR, o mostră de eleganță exemplară. Rămân cu ochii țintă la minunatul, excentricul colier pe care-l poartă și care pare scos dintr-un tezaur bizantin. Deasupra însă, fața e de o inexpresivitate dureroasă, pare un manechin, perfect, de cea mai bună calitate, o lucrare bine executată dintr-un muzeu de figuri de ceară.

În timp ce doamna cu cizme începe să spună ceva la microfon, în loja centrală încep să intre personalitățile, într-o foială de bodyguarzi și asistenți spre care se întorc toate capetele din sală. Cînd imaginea se limpezește, în prim plan îi pe văd Ion Iliescu și pe Adrian Năstase, iar între ei, mai în spate, pe regele Mihai. Fostul rege Mihai, cum mi s-a atras atenția în redacție că se scrie corect. Din spatele acestuia, se iţeşte figura principelui Radu Duda. După ce se așază, Iliescu şi Năstase încep să schimbe amical impresii şi se apleacă unul spre altul prin faţa regelui, căruia i se obturează astfel perspectiva. Scaunul lui e așezat puțin înapoia scaunelor celor doi. Regele e complet imobil, iar cînd cei doi se apropie mult unul de altul ca să-și șoptească ceva confidențial, perspectiva I se obturează complet, dar nu pare deranjat, nici măcar nu pare că observă. Rămîne impasibil, cu aceeași figură tristă pe care o știm din fotografii. Diferenţa de mimică dintre rege și președinte e însă frapantă, Iliescu se distrează copios, Năstase participă la entuziasm, apoi, cînd prezentatoarea face o glumă, Iliescu aplaudă și rîde cu toată gura.

În cuvîntul de deschidere, Augustin Buzura, președintele ICR, mulţumeşte în toate felurile pe care le permite limba română conducătorului ţării, pe care îl numeşte „un distins om de cultură”. Insistă, conducătorul țării, Ion Iliescu, ca și cum ar vrea să evite vreo confuzie. Adaugă, cam ca nuca-n perete: „nu e timpul de glumiţe şi de ironii de prost-gust”. Oare unde bate? Să fie o aluzie la ultimele articole din Dilema? Ceva pare că-l deranjează, o muscă inoportună la un dineu de gală, exact cînd că bage lingura-n supă. La finalul discursului pronunță încă o dată numele lui Ion Iliescu. Pianista I.D. spune și ea, cîteva minute mai tîrziu, că ”iniţiativa Institutului trebuie privită cu mai multă seninătate”, că ”trebuie să credem în Buzura şi în Iliescu şi în Cătălin Ţîrlea”, cu care doamna făcuse „minunate emisiuni”. Părea că cineva sau ceva îi ameninţa cu neseninătatea, deși acel cineva sau acel ceva nu se găseau acolo, nu era vorba despre o prezență, ci despre o absență care-i deranja și  pe care o invocau ei înșiși, imprudent. Sala era mesmerizată, împietrită, fără reacție.

Eu continuam să mă uit spre loja regală. Contrastul dintre regele Mihai, imobil, și jovialitatea celor doi, Iliescu și Năstase, devenise deja brutală. Regele părea din ce în ce mai mult un tablou, parcă se topea ridicîndu-se și amestecîndu-se între medalioanele cu figuri istorice de deasupra, în timp ce Iliescu și Năstase erau atît de locvace și se distrau atît de bine, încît mai aveau puțin și coborau pe scenă. De fapt, n-a mai durat mult pînă cînd, într-un tumult de pîrîituri (microfonul prezentatoarei tocmai atunci începuse să dea rateuri), s-a anunțat Marele Premiu, Trofeul Institutului Cultural Român și s-a rostit numele lui Ion Iliescu. Lumea crede că preşedintele a luat marele premiu, la fel am înțeles și eu, se aplaudă frenetic şi îndelung, prezentatoarea se duce în loja oficială și i-l înmînează. Iliescu, cu trofeul într-o mînă şi cu diploma în cealaltă, ia hotărît microfonul și anunţă că, de fapt, s-a produs o neînțelegere. Tăcere mormîntală. Pare că doar Iliescu a citit (sau a scris?) scenariul autentic, prezentatoarea a rămas cu mănușile suspendate în aer și cu privirea derutată. Ion Iliescu își drege vocea și zice: Marele premiu al Institutului Cultural Român se îndreaptă către… regele Mihai. Şi cum erau vecini de scaun, se întoarce şi-i dă trofeul.

Aplauzele încep și mai furtunoase ca înainte. Unele doamne au ochii înlăcrimaţi… nici un conflict nu mai e posibil, foştii monarhişti sînt împăcaţi, feseniştii sînt mîndri de mizericordia şefilor lor, toată lumea e mişcată şi impresionată în numele culturii nemuritoare. Consens, acel vechi și triumfător consens. Regele pare încurcat, primește trofeul, dar nu urmează nici un discurs. Oricum, în gălăgia care creștea, nici nu s-a fi auzit, iar prezentatoarea a dispărut din peisaj.

Apoi toate personalitățile cunoscute s-au îndreaptat spre ieşiri, loja oficială a rămas complet goală. A urmat un concert de pian pe care nu l-a mai ascultat aproape nimeni, doar mie nu-mi venea să plec, îmi găsisem un loc pe scaun, pe unul din primele rînduri, mai erau cîțiva rătăciți, dar nu mai era nimeni dintre cei îmbrăcați de gală. Doamna cu mănuși și cizme reapăruse între timp pe scenă ca să-l prezinte pe interpret. Pianistul era foarte tînăr, de unde stăteam puteam să-i văd mîinile, erau aproape transparente. M-am gîndit că politețea o să mă coste, că probabil nu aveam să mai prind 104 și simțeam deja în oase frigul de afară.

2.

Se scurg încet ­ tarra bumbum ­

Ostașii vin în marș acum,

Naintea lor tambur-major,

Voinic el calcă din picior

Și tobe tare-n tact ei bat

Și pașii sună apăsat;

Lucesc și armele în șir,

Frumos stindarde se deșir;

Ei trec mereu ­ tarra bumbum ­

Și dup-un colț dispar acum…

Ce frumos era totul pentru ei atunci… Ion Iliescu îmbrățișîndu-se cu Năstase prin fața regelui Mihai, cu principele Duda ițindu-se în spate. Cu toții, în aceeași lojă, la un eveniment subțire, organizat de ICR-ul condus de Buzura. Aveau tot: putere politică deplină, legitimitate, spoială culturală, ba chiar se simțeau împăcați și cu istoria, doar nu erau acolo, în aceeași lojă, fostul rege și urmașii celor care-l obligaseră să abdice? Totul era perfect, ca un puzzle rezolvat o dată pentru totdeauna. Ba chiar aveau să-i înapoieze regelui și unele dintre fostele proprietăți regale, palatul Săvârșin, Palatul Elisabeta, atîtea și atîtea locuri de joacă pentru tînăra casă regală, locuri numai bune pentru a monta butaforia unei regalități devenite pentru totdeauna inofensive. Femei cu pălării aveau să se perinde pe la diferite sindrofii, monarhiști sinceri sau pretinși aveau să joace cu sîrg în această piesă de teatru, una dintr-o lungă serie de spectacole montate de Ion Iliescu și de acoliții lui, maeștri ai realității pe care o vedem și nu e. O perfectă, măiestrit executată neutralizare a amenințării monarhiste, duse la capăt sub ochii din ce în ce mai stinși ai unui rege căruia încă de tînăr i s-a refuzat, de fapt, identitatea. ”Antonescu și alții mă considerau un copil”, spunea undeva. Un copil nevoit să fie rege la nici șapte ani, apoi la 19. ”N-am luat parte la discuție, dar am fost prezent la ea”, spunea despre noaptea de 5 spre 6 septembrie 1940. Și: ”El (Antonescu) a pregătit totul, eu am primit doar hîrtiile și a trebuit să le semnez, neavînd nimic de zis.” Cînd, peste patru ani, a putut spune ceva, a spus esențialul. Și apoi: ”L-am închis într-o cămăruță la etaj unde tatăl meu își ținea colecția de timbre.” Un copil serios pe care nimeni nu-l ia în serios, așa părea regele Mihai și în acea seară de aprilie 2004. Iar obstinația cu care nu-l iau în serios e direct proporțională cu frica pe care o au, teribilă, tocmai de seriozitatea pe care acest rege-copil ar putea s-o readucă în țara în care, după Constituția de la 1923, încă este șeful statului.

Îmi amintesc senzația cu care m-am întors, în autobuzul 104, din centru spre Drumul Taberei: gustul sălciu al lucrurilor care nu crezi că se vor schimba vreodată. Ei aveau să fie mereu acolo: Iliescu, Năstase, Buzura care-i dădea un premiu lui Iliescu care i-l oferea regelui Mihai. Glume, rîsete, voie bune. Eternitate. Mi se părea că mestec un grăunte din muntele de nechezol pe care-l mestecaseră părinții și bunicii mei, ani peste ani, la infinit.

Ceva totuși s-a stricat în mersul armonios al lumii, din perspectiva lor, a celor care plecaseră mulțumiți de sine în acea seară de la Ateneu. Adrian Năstase n-a cîștigat alegerile prezidențiale, s-a produs un scurtcircuit pe care nu-l pot digera nici azi. De aici și gesturile lor apotropaice, miruitul urmăriților penal din parlament, crucile pe care și le făcea cu sîrg soția lui Ponta înainte să dea drumul buletinului de vot în noiembrie 2014. Nu pot înțelege altfel decît recurgînd la explicații supranaturale ce li s-a întîmplat. Ce i-a oprit din marșul triumfal.

Traian Băsescu a cîștigat alegerile la limită, de două ori, în 2004 și în 2009.

România a intrat în UE, cu drepturi depline, în 2007.

În 2005, H.R. Patapievici l-a înlocuit pe Augustin Buzura la conducerea ICR. Doamna cea falnică și inexpresivă și minunatul ei colier pierd scena și răsare, dintr-o Românie mai bună care pînă atunci fusese exilată în dependințe întunecoase, un fel de Cenușăreasă, o femeie minionă, care vorbește calm, care nu poartă nimic ostentativ și care, de fapt, cu o tenacitate uluitoare, transformă această fostă fabrică de premii rușinoase, într-o instituție europeană de prim rang. Un luminiș într-o pădure care amenință, dacă se extinde, habitatul de umbră și răcoare prielnic ciupercilor post-totalitare.

Lui Adrian Năstase îi merge, de asemenea, o vreme, rău. Foarte rău. Îl vedem cu fularul Burberry la gîtul însîngerat, în 20 iunie 2012. Sirene de poliție și de ambulanță în poarta vilei din Zambaccian. Încercare de sinucidere ratată, transmisă aproape în direct la televizor, la fel de ”în direct” ca revoluția din decembrie 1989. Se întîmplă inimaginabilul: marele bărbat de stat, fost prim-ministru, lumina care venea în forță de la Răsărit, intră la pușcărie, ba chiar de două ori.

Dar e prea frumos ca să fie adevărat. Sau poate succesul, binele, firescul sînt lucruri  imposibil de suportat de o lume bolnavă de rușinea nerezolvată din comunism. În 2012 luminile balului se sting una cîte una și PSD e hotărît (și ajutat) să recupereze paradisul pierdut.

Pe 29 aprilie 2017, Adrian Năstase, eliberat deja de ceva timp, scrie pe blogul personal: ”Din pacate, ceea ce parea sa fie un an foarte bun pentru pruni si pentru meri, a fost puternic afectat de frigul din ultimile zile. Florile s-au uscat, polenizarea nu a mai putut avea loc. Au scapat cativa meri care au inflorit mai tarziu. Si multe dintre flori au avut de suferit. Inghetul de peste noapte a afectat si magnolia si liliacul. Avem cativa puieti de kivi, toate frunzele lor s-au uscat dar cred ca-si vor reveni. Vor fi probleme cu fructele si legumele peste tot in tara. Asa cred. Si o veste buna, totusi. Avem o vitica frumoasa, de trei saptamani.”. Pe 11 aprilie 2017, Fundația Europeană Titulescu organizează simpozionul internațional: „Securitate Europeană și Regională: contribuția României și a Rusiei la consolidarea unui climat de încredere în zona Mării Negre”. Simpozionul a fost moderat de Președintele Fundației Europene Titulescu – Dl. Adrian NĂSTASE împreună cu Dl. Valery Kuzmin, Ambasadorul Federației Ruse în România.

3.

Din tot ce am citit despre regele Mihai, cel mai mult m-a impresionat interviul pe care i l-a luat profesorul Sorin Alexandrescu în septembrie 1989. “Șeful legitim al statului român” (“het wettige staatshoofd van Roemenië” titra cel mai important ziar olandez, NRC Handelsblad), povestește, fără emfază, dar cu seriozitatea cuvenită faptului istoric, ce se întîmplase în seara de 30 decembrie 1947: ”Abdicarea mi-a fost impusă prin arestarea gărzii Palatului și înlocuirea ei cu o unitate militară comunistă, plasarea de arme într-un al doilea cerc în jurul Palatului și tăierea legăturilor telefonice. În timpul discuției, Groza și-a arătat pistolul din buzunar mamei și i-a spus în germană: ”Țin asta în buzunar ca să nu mi se întîmple și mie ce i s-a întîmplat lui Antonescu!”. Totuși, nu amenințările lui Gheorghiu-Dej și Groza m-au făcut să renunț la tron, ci șantajul că ei altfel ar fi dezlănțuit o baie de sînge în toată țara.”

Era al doilea interviu pe care-l dădea unui român, iar aceste fapte, seci, relatate de cel care a fost în mijlocul lor, direct implicat și personaj principal, sînt și astăzi cețoase. Sorin Alexandrescu mărturisește că a fost ”uluit” atunci, în septembrie 1989, ascultîndu-l pe regele Mihai. Pe bună dreptate, pentru că bezna care se lăsase peste istoria României era încă deasă. De la istorici mincinoși, la scriitori-mistificatori, ca Petru Dumitriu și alții, pînă la activiști neobosiți, toată suflarea comunistă lucrase la marea încețoșare. Mă întreb cît de limpezi sînt lucrurile azi, la aproape 30 de ani de la acest interviu; văzînd cum vorbește un senator al României despre rezistența din munți, mă îndoiesc că ceața s-a ridicat de tot.

Și tot Sorin Alexandrescu comentează, la 17 ani de la interviu: ”Nu cerea tronul înapoi, ci dorea doar să revină, îndată ce se va putea, a ”a-și sufleca mînecile” și a se apuca de lucru. Nu puterea, ci refacerea țării, era obiectivul lui, motiv pentru care un eventual vot pentru monarhie putea să mai aștepte. Regăsesc aici, la nivel politic, aceeași simplitate și directețe ca și în restul comportamentului său. Nu știam atunci, în septembrie, că după numai 3-4 luni va cădea Ceaușescu. Nu mă refer aici la modul în care Regele, după Revoluție, nu a fost lăsat să intre în țară, ci chiar întors din drum o dată, de poliție. Vreau numai să spun că simplitatea nobilă a viziunii lui politice era atunci, în septembrie, aceea a unui om din ”vechiul regim”, crescut în spiritul legii, nu al puterii sau al manipulării ei. Nu este naivitate în această viziune, ci un respect al legii drepte, tot una, pentru el, și atunci cînd l-a înfruntat pe Antonescu, ori pe Groza, și cînd lucra într-o întreprindere, și cu vorbea cu mine, un necunoscut.”

Nu doar că referendumul despre monarhie nu s-a mai organizat, nici măcar în intenție, dar ceva (destinul?) a făcut ca azi chiar și sugestia unei asemenea acțiuni să frizeze trădarea de patrie. În plus, urmașii regelui au lucrat cu un sîrg neabătut la distrugerea oricărei posibilități de simpatie publică față de monarhie. Principele Duda pare un personaj croit de un Petru Dumitriu în declin pentru a spulbera orice nădejde, iar felul grotesc în care aceeași casă regală se poartă cu nepotul suveranului, principele Nicolae, spulberă orice speranță (nu știu dacă acesta merită sau nu pedeapsa și nici nu cred că contează, dar sugestia că a fost îndepărtat pentru că devenise apropiat de Băsescu împinge lucrurile într-o fundătură uselistă rău mirositoare). Faptul că ProTv a speculat telenovelistic, de curînd, scenariul lacrimogen conform căruia un nepot nu e lăsat să-și vadă bunicul aflat în suferință e doar un efect al unei situații create nu de televiziunea comercială, ci de o mînă de oameni din jurul regelui care par lipsiți nu doar de educația aristocratică pe care se presupune că ar trebui s-o aibă, ci și de o minimă prudență mediatică. Să chemi poliția elvețiană pentru că nepotul voia să-și vadă pentru ultima dată bunicul frizează absurdul. Absurdul lumii de după 1944.

4.

Într-o răspîntie uzată

Și-ntinde-un orb mîna uscată,

Hamalul trece încărcat,

Și orologiile bat ­

Dar nimeni mai nu le ascultă

De vorbă multă, lume multă.”

Am tot căutat zilele astea în cărți de istorie, în documente sau interviuri, frînturi din care aș putea să compun un portret al regelui Mihai. Cînd trăiești în străinătate, într-un fel curios devii responsabil, așa cum nu te-ai simțit niciodată trăind în țară, de marile evenimente care au legătură cu țara ta de origine. Dacă te întreabă cineva despre ele? E bine să fii pregătit, să nu te faci de rîs. Să știi măcar la cine să apelezi, care sînt cărțile în care se poate găsi instantaneul de istorie autentică, necontrafăcută, citatul exact și, pe cît posibil, semnificativ. Keith Hitchins, în cea mai recentă istorie a României publicată la Cambridge University Press: ”Comuniștii se îndreptau inexorabil spre acapararea întregii puteri și în acest context monarhia devenise o anomalie. Cum se temeau că această rămășită a lumii vechi ar fi putut să devină un focar de opoziție la lumea nouă, cei din Partidul Comunist au făcut și ultimul pas, logic pentru atingerea scopului lor, dominarea întregii țări, și l-au forțat pe regele Mihai să abdice pe 30 decembrie 1947. Abdicarea și proclamarea republicii  în aceeași zi au fost încununarea campaniei din ultimii trei ani, campanie dusă de comuniști pentru acapararea puterii. Aceste acțiuni au însemnat intrarea țării în sfera de înfluență sovietică. De asemenea, au reprezentat semnalul că o întreagă epocă din istoria României, care începuse cu îndepărtarea de Est și deschiderea către Vest, cu sistemul parlamentar și pluripartidismul politic, cu spiritul capitalist și antreprenorial, cu dezbatearea liberă despre identitatea și destinul poporului, toată această epocă luase sfîrșit.” Ghita Ionescu, în extraordinarul volum ”Comunismul în România”, publicat la Oxford University Press în 1964: “Așa se încheie domnia acestui tînăr care fusese rege al României de două ori, dar care, cu excepția cîtorva luni, între 23 august 1944, cînd scosese România din război și de sub dominația nazistă, și 6 martie 1945, cînd văzuse România căzînd sub dominația sovietică, nu avusese niciodată ocazia să fie regele constituțional, modern și loial care românii știau că ar fi putut fi. Așa se încheie și regatul României, ai cărui 70 de ani coinciseseră cu anii de deplină suveranitate a țării.”

Nevoia de a fi, dacă se ivește ocazia, un interlocutor informat pentru străinul curios, te transformă într-un custode al propriei istorii de care, altfel, habar n-ai fi avut. Pentru că totul, de la educația istorică precară, sumară, sucită (cînd nu de-a dreptul mincinoasă) pe care am primit-o în școală, pînă la zecile de articole insidioase, parțiale, isterice de-o parte sau de alta (cînd nu de-a dreptul dezgustătoare, fie că sînt ”monarhiste”, fie că sînt ”republicane”), totul te face, în România, să vrei să rămîi într-un habarnism suveran. Totul descurajează, obosește, irită. Întotdeauna mai e și altceva, un dedesubt, o meschină conspirație, ceva ce nu poți citi în cărți pentru că e nevoie de un binevoitor care să-ți șoptească la ureche cum au stat lucrurile de fapt… Și atunci renunți. Cîtodată mă gîndesc că tocmai această descurajare este ceea ce au intenționat și au reușit cu brio să realizeze gardienii comunismului după 1989. De vorbă multă, lume multă, nimeni nu mai ascultă orologiile care încă bat, cu precizia elvețiană cu care băteau înainte de fatidica vară a anului 1944, orologiile care încă spun o poveste veche, de pe cînd lumea (românească) avea sens.

Distribuie acest articol

38 COMENTARII

  1. doi corturari (a nu se citi carturari) din smircurile oltenitei si tartasestilor il flancau, hlizindu se, pe Rege. sic transit gloria mundi !

  2. nu Iliescu si Nastase i-au inapoiat proprietatile ci institutiile statului care au aplicat legea retrocedarilor. despre restul nu imi dau cu parerea pt ca nimeni nu stie ce e in sufletul lui, un om incercat de viata si vremuri inca de la 6 ani, ca sa ii afle motivul deciziilor luate dupa 2000. eu ma bucur ca am stat in fata Operei Romane cu alti cativa simpatizanti ca sa ii cantam lamultiani la implinirea varstei de 90 de ani. a fost un moment foarte emotionant

    • hihihi – va rog putin respect fata de justitia din aceea perioada – dna R.Stanoiu si modul in care se aplica pe atunci legea in RO…Procese lungi, dreptatea plangea pe la usi….

      Intr-o tara normala este corecta afirmatia Dvs. dar RO nu era atunci de fel normala.
      Procesul de transformare a inceput cu forta cam prin 2003-2003 si se cam incheie la modul aderarii – si cam atat.

  3. abdicat fortat sau nu, el a abdicat. deci e fostul rege. asta una la mana. a doua, din 45 incoace nu a relatat o data ce a facut in al doilea razboi mondial. nu a povestit o data varianta lui despre nazisti, maresal, sovietici, comunisti etc.
    rege modern? da, avea pasiuni de fante de dorobanti cand era rege. slab ca personalitate, usor influentabil de maica-sa, de taica-su, de guvernanta, de maresal, de comunisti, de securisti, de printul duda. a fost cel mai slab conducator al romaniei din ultimele secole. si a avut o prestatie penibila dupa 1989. o forma fara fond in istoria romaniei. o gluma de conducator al statului. niciun regret.

      • Dacă Duda ar fi intrat în familia regală a lui Cioabă, era ok, ar fi ridicat nițel standardele. Din păcate a prins un post la curtea regelui Mihai și a adus-o la nivelul regalității lui Cioabă.

    • Adevarat. Oricit de frumos scris, va rugam nu ne jigniti,au facut-o altii destul. Regele nu a fost nici pe departe personajul maret,trist,coplesit de vremi cum scrieti. A colaborat cu dusmanii poporului care l-a iubit si i-a dat fara scrupule pe mina sovieticilor pe cel(cei) care si-au asumat raspunderi grele in vremuri tulburi, in timp ce tatal lui se distra in strainatate cu amanta. Si-a vindut apoi din nou sufletul(?) si imaginea dupa ’90 pt beneficii. Restul e propaganda . Iliescu ca tot l-ati pomenit atita mai zicea ca a luat deciziile care le-a luat la revolutie ca sa evite varsarea singelui. Oribil de mincinos. Asa si regele, a vrut sa evite varsarea de singe, poate , dar nu al poporului care s-a varsat din belsug, ci al lui.

        • @ Despera:
          – De unde atata curaj, sa spui ca regele e gol?
          Imi pare rau de autoarea articolului, ca are mult talent la scris, dar nu prea cunoaste dedesubturile. Argumentul ca a abdicat pentru ca altfel ar fi urmat „uciderea pruncilor” ma dezgusta. Iar ce spune exregele in cartea lui Mircea Ciobanul, ca avionul personal ramas in tara a fost furat de unul dintre apropiatii lui si dus in Elvetia, e de-a-dreptul sfidator, cand exista documente oficiale ca avionul i-a fost trimis oficial de guvernul Petru Groza. Si cate altele!

    • Am avut noroc cu Iliescu-KGB și cu maimuța băsească, două personalități care au reușit să salveze imaginea de șef de stat care fusese întinată de regele Mihai! Dacă nu ne-am meritat regele, odată cu panaramele astea s-ar părea că am primit ce ni se cuvenea.

    • Domnule, va inteleg ca la 19 ani dvs erati deja o personalitate complet formata, independenta si cu experienta vasta in conducerea lumii. Noi, ceilalti, ne cerem scuze ca nu suntem capabili sa ne ridicam la acelasi nivel.

    • Daca dvs. si alte sute de mii ca dvs. nu ati exista, catre ce orizonturi calme si senine, normale si curate s-ar fi indreptat si ar fi atins tara asta tot atat de greu incercata ca si Regele?

    • Există câteva cărți în care Regele Mihai povestește tot ce ați vrea să știți… Deși nu cred că chiar vreți să știți… Dumneavoastră vreți doar să vă spuneți părerea formată de istoria lui Mihai Roller și de propaganda mincinoasă comunistă care dăinuie și azi…

    • @bizantin
      Ce infocat sinteti cind ridicati piatra. Dumneavoastra aveti in mod sigur realizari si o pozitie care va obliga sa va exprimati opinia cu curaj si fermitate sub protectia onorabila si necesara a unui anonimat.

  4. Foarte interesant articolul.
    Dupa parerea mea, povestea principelui Nicolae are anumite similaritati cu cea a Regelui Mihai. Care a fost si el candva nedreptatit de familie (un tata prea oscilant intre a-si servi tara ori pornirile lumesti) dar si de forte politice aparent contradictorii (de extrem-nationalisti si de diverse spete de comunisti).
    Asa incat nu e de mirarea ca momentan, Nicolae e perceput de multa lume ca fiind adevaratul mostenitor al destinului Regelui Mihai, in ciuda deciziilor stupide si birocratice ale Casei Regale (ce seamana a politica damboviteana nu a comportament nobiliar).
    Dar, poate timpul le va indrepta pe toate.

  5. In copilarie la fel eram si eu entuziasmat de Regele Mihai; a durat si la maturitate entuziasmul, si citiva ani dupa 90.
    Apoi incuscrirea progeniturii regale cu progenitura Securitatii a murdarit totul.
    Intrarea in arena publica a membrilor casei regale a adus ecoul glasului de copil „regele e gol!”
    Raminem cu nostalgia „ce-ar fi fost daca nu abdica grabindu-se la insuratoare”.
    Articolul dnei Luminita Marcu e frumos scris, dar atit; realitatea ne-a dat peste cap.

  6. „Degeaba alungati naturalul, ca se va reintoarce in galop!”/proverb francez
    In istoria Romaniei, atat cat am priceput-o eu, monarhia a reprezentat doar o paranteza, atat din pdv al progresului cat si al valorilor impartasite (de voie, de nevoie…?) de popor, sub impulsul familiei regale.
    Cei cativa remarcabili politicieni romani devotati natiei, care au decis ca intrarea tarii noastre pe usa din fata a Europei civilizate, nu se poate realiza decat sub tutela unor monarhi straini, au dat dovada de (paradoxal, pentru prostime!) patriotism si clarviziune remarcabila, desi imbinata cu naivitate. Naivitatea idealistului disperat, care se transforma, miraculos, in curaj!
    Fara ei, astazi, nu stiu cum ne-am fi numit, dar sunt aproape convinsa ca n-am fi fost Romania, stat suveran si membru UE…poate ma insel, insa!?
    Mentalitatea romanului din afara lantului Carpatic este insa, predominant paguboasa, probabil datorita puternicelor influente slave si balcanice, combinate in acest cocktail exploziv pe care-l declansam periodic, impotriva…noastra!
    Trebuie sa recunoastem ca preferam shaorma, roast-beef ului, ceea ce nu este un defect in sine, decat daca ne e rusine de gusturile noastre…si atunci, incercam sa le ascundem, sa le deghizam si, desigur, sa le dispretuim cu superioritate pe ale…dusmanilor shaormei, adica ai neamului!
    Paranteza monarhiei ne-a condus, in mai putin de 100 ani, de la feudalism la statul roman modern, fapt incontestabil pe care-l contestam, pentru ca asa ne convine noua sa credem!
    Nu ni se potrivesc de loc valorile monarhiei : responsabilitatea personala, simtul datoriei, discretia, respectul, ponderarea, si altele ca acestea ne obosesc, ne irita, nu sunt pentru noi!
    De acord! Dar nu e obligatoriu sa trecem in cealalta extrema, si sa ne convingem ca suntem superficiali, versatili, corupti, micinosi, nedemni de incredere. asa cum ne sunt actualii reprezentanti ai poporului.
    As zice deci, nici shaorma, nici roast-beef, ci sarmale cu mamaliga, mici si cozonaci, adica „doar” romanesc.
    Sa ne intoarcem la noi…

    • Stimată Ela,

      Roast-beef sau șaorma sunt, poate, opțiuni cardinale, dar cred că definitorie rămâne aspirația noastră pentru calitate oricăruia dintre cele două meniuri. Regelui, deși i se recunoaște atitudinea rezervată față de potentatii zilelor din perioada Ateneului cu vip-uri, i se reproșează că a rămas om cu slăbiciuni și nevoi. Altuia tocmai slăbiciunile omenești îi conferiră personalitate. Apropierea de ideal devine astfel relevantă doar pentru cel de la care suntem nevoiți să așteptăm mai mult, în vreme ce altul ne-a surprins prin tăria verbului, deși nu ne-a dat niciodată cât am fi dorit. Ba chiar nevoia de perfecțiune mi-a fost prezentată cu totul altfel decât ca un atuu, o utopie și un neajuns.
      Luminița Marcu la 25/10/2015: „Si astfel, punindu-l mereu pe Basescu in relatie cu perfectiunea, am ramas extraordinar de inteligenti, extraordinar de critici si extraordinar de ineficienti. Si am ajuns unde sintem.”

  7. Am fost de mai multe ori aproape de Regele Mihai si mereu ma surprindea cu spiritul sau meu tanar, prezenta deosebita si normalitatea cu care se purta cu cei aflati in jurul sau. Cei care aveau aceasta sansa erau paralizati – asa am fost si eu prima oara, dar m-am tratat.

    Articolul mi-a oferit sansa de a veni cu cateva precizari,
    Nu stiu daca fac bine sau mai mult rau.

    Una este legata de perioada in care a avut loc evenimentul.
    Era la sfarsitul anului 2003 – in preajma de decembrie.

    Pacat – autoarea se putea documenta/refresh the memory – asa de usor…
    Si un link catre o poza unde apare precizarea care poate sa fie intoarsa pe fff multe parti:
    BUCURESTI, ROMANIA: Participarea premierului Adrian Nastase la Gala premiilor revistei VIP, 15 decembrie 2003. Imagine de la inmanarea premiului „Omul anului 2003” premierului Adrian Nastase de catre Regele Mihai I
    https://www.flux24.ro/exclusivdezvaluiri-din-culisele-scandalului-de-la-casa-regala-bani-sri-generali-sie-actualul-patriarh-intrigi-scandaluri-si-negocieri-secrete-principesa-margareta-a-inregistrat-mesajul-video/2003-12-15-vip-inmanarea-premiului-omul-anului-2003-premierului-adrian-nastase-de-catre-regele-mihai-i/

    La eveniment putem analiza multe lucruri si discuta – nu insist acum.

    A doua este legata de o precizare legata de modul in care s-a ajuns acolo..
    Adrian Nastase a fost cel care a dorit si a insistat fff mult sa fie decorat de catre Regele Mihai. stim ca exista o traditie demonstrate cu acte cum isi auto-organiza AN serbarile, si intr-una din ele s-a lasat cu un dosar penal si inchisoare…

    A treia precizare
    Ca niciodata Regele a venit si a plecat rapid in decembrie 2003 – nu a stat mai mult decat a fost nevoie ca sa acorde distinctia celui care solicitase acest lucru.

    In urma cu cativa ani o parte dintre revendicarile Casei Regele fusesera realizate – cred ca lucrurile nu erau clare pentru Castelul Peles si nu numai. Casa Regala dorea sa continue dialogul cu cei care conduceau atunci si acest lucru ar trebui inteles.In acest sens trebuiesc privite multe evenimente in care reprezentantii Casei Regale sunt alaturi de unii sau de altii – maine s-ar putea sa nu ii mai vedem alaturi de ei pentru ca vor fi plecati. Deci nu va pripiti in a comenta o poza sau o situatie – incercati sa o priviti in contextul vesniciei care este legat de Casele Regale in general. O poza de la un eveniment anterior.

    https://www.flux24.ro/exclusivdezvaluiri-din-culisele-scandalului-de-la-casa-regala-bani-sri-generali-sie-actualul-patriarh-intrigi-scandaluri-si-negocieri-secrete-principesa-margareta-a-inregistrat-mesajul-video/2001-07-01-adrian-nastase-cu-fostul-suveran-mihai-i-si-regina-ana/

    A patra precizare este legata de discretia care inconjoara, si mi se pare firesc sa fie asa, o Casa Regala si un Rege, si poate si de aceea se cunosc atat de putine lucruri despre Regele Mihai. Sa incercam sa corobaram acestea cu un exemplu din Japonia unde Regele s-a adresat direct poporului pentru prima data in August 1945 – ca sa anunte abdicare Japonie- pana atunci nu folosise niciodata adresarea directa si poate ca nici atunci nu ar fi apelat la ea daca nu i s-ar fi cerut sau/si daca nu ar fi fost imperios necesar- aici mai multe de citit.

    A cincea precizare – in actul de abdicare Regele Mihai face precizarea ca lasa romanilor dreptul de a decide asupra viitorului lor – mi se pare absolut incredibil ca intr-un act istoric care poate sa fie citit si astazi unii istorici imi pare ca nu acorda atentia necesara acelei ultime fraze din actul de abdicare..

    Libera alegere pe care romanii puteau sa o faca a fost viciat atunci de comunisti si, mai tarziu, de urmatorii comunisti care au refuzat cu indignarea lor specifica sa faca un referendum: monarhie sau republica – cred ca familia regala a fost/este profund nemultumita de acest aspect. Dezamagirea a fost maxima pentru ca in Octombrie 2003 Constitutia a fost modificata prin referendum – ce oroare si la mai putin de doua luni de zile cel care organizase referendumul sa solicite, in mod expres Regelui, sa ii acorde o distinctie.

    Poate ca sunt multe nemultumirile ale Casei Regale, dar ele sunt discrete si nu toata lumea are rabdarea si capacitatea de a intelege si urmari aceste lucruri intr-o lume in care viteza si transparenta sunt cerute si urmarite.

    Poate istoricii sa isi petreaca mai mult timp cu documentarea asupra unor aspecte importante si utile spre a fi cunoscute de publicul larg pentru a intelege ceea ce s-a petrecut nu cu mult timp in urma si unde multe dintre ele sunt legate cumva legate si de ultimul Rege al romanilor – Regele Mihai.

    • La a 5-a precizare in acest comentariu mi se spune ca fostul (actualul) rege al Romaniei mi-a dat dreptul sa decid asupra viitorului meu. Chiar nu va e rusine? Sa mi se dea dreptul de a decide asupra viitorului meu? Si cu titlu de „cit bine a facut, mare om”.

    • Ptr. Dl. Valentin

      Cred ca merita sa facem eforturi pe pentru a intelege si a accepta istoria – ne place sau nu ne place, asta este o alta poveste.

      Atat timp cat romanii nu s-au exprimat transant, poate cu exceptia anului 1991 cand a fost votata si adoptata integral noua constitutie, asupra celei mai bune forme de guvernare cred ca se poate altfel. Imi aduc aminte cum in 1996 am primit intrebarea de la un consultant englez daca am citit Constitutia Romaniei – ei bine nu numai ca o citisem dar o aveam acasa, pusa cu mare grija in biblioteca, sub forma unei mici brosuri – pe atunci nu te puteai documenta folosind internetul.

      Nu poti sa incerci sa faci o modificare de constitutie fara sa angajezi o ampla discutie in societate, pe care personal o vad intinsa pe o durata mare, de cca. 6 luni si nu asa cum se precizeaza in legea de organizare a unui referendum – 1 luna. Romanii nu au fost pregatiti sa isi exprime un punct de vedere calificat asupra constitutiei in 1991 – lipseau atat de multe lucruri – acum sau in 2003 lucrurile se pot vedea si altfel – parerea mea.

      „De asemenea, reprezintă o dificultate majoră în aplicarea referendumului ceea ce
      Sartori a numit „cunoștere și democrație prin referendum” (Sartori, 1999), apreciind
      că la o analiză atentă a bazei informative a opiniei publice trebuie făcută o dictincție
      clară între „opinie și cunoaștere” întrucât „informația nu este cunoaștere” (Sartori,
      1999).” precizeaza Atilla Varga in lucrarea Referendumul consultativ…( am caut rapid cate ceva despre referendumul din 1991 – am gasit si nu prea am gasit …)

      Mai mult:
      „Așadar nu există o impotență a opiniei publice.
      Dar în același timp nu există nici o omnipotență a opiniei publice.

      Dacă sentimentele publice sau opiniile stau la baza succesului sau eșecului unei politici, rareori
      acestea inițiează o politică.

      Alegătorul obișnuit, de cele mai multe ori, reacționează, nu acționează.

      Deciziile politice sunt rareori generate de poporul suveran, ele sunt supuse atenției sale. Iar procesul formării opiniilor nu începe de la populație, el trece pe la populație.”Giovanni Sartori (1999).

      Respect istoria, atat cat pot, si incerc sa o inteleg.

      Mai stiu ca am avut o sansa extraordinara si apreciez in mod deosebit oportunitatea pentru ca am putut intelege, vedea unele dintre cele mai luminate minti, oameni cu un caracter exceptional de deosebit, care din pacate au avut un destin sfartecat.

      Si cred ca merita sa le acordam respectul cuvenit indiferent de optiunile pe care le avem.
      Au exercitat atunci si acum mult mai mare influenta decat am putea sa avem multi dintre noi – sper ca nu va jignesc cu aceasta apreciere –

      In prezent fiecare este liber sa se exprime, sa decida si sa actioneze asa cum doreste.
      Este un mare castig al democratiei de dupa 1990.

  8. Daca ar fi reusit sa aibe macar un fiu, fostul rege Mihai ar fi luptat ,prin orice mijloace, pentru restaurarea monarhiei . Pe cand asa, ce era sa faca : sa lupte in interesul printului Paul Lambrino sau al vreunui print german ?! Asa, si-a dat seama ca singurul mod in care fiicele sale ar putea pune mana pe averea regala, ar fi un pact reciproc avantajos cu republica post-comunista. Deci fostul rege Mihai ,un tip viclean si mai inteligent decat o arata privirea sa de om tamp, ne-a tras la toti ( republicani si monarhisti) o țeapă mai mare ca la 23 august 44…

  9. Situatia legata de Principele Nicolae putea sa fie rapid rezolvata si cred ca va fi.
    Nepotul sa fie primit in casa – sa aiba o ultima discutie cu Regele.
    Nu stiu exact ce va aduce viitorul si cum vor evolua linistit lucrurile.

    Stiu doar ca toti suntem trecatori si muritori.

    Si de aceea nu putem decat sa acordam o sansa celor care raman in urma noastra prin a le da lectii de viata si a ii indruma, daca acestia isi doresc acest lucru.

    Numai bine va doresc!

    • E un abuz impardonabil asupra unei persoane în vârstă.
      Explic:

      Mihai şi Nicolae sunt într-o relaţie de rudenie: Mihai şi Nicolae sunt bunic şi nepot.
      Nicolae nu s-a dus niciodată la Mihai ca un client la mecanic.
      Nicolae nu a avut o funcţie oficială, prin urmare nu s-a dus niciodată la Mihai cu o problemă de stat.
      Cnd Mihai l-a mângâiat în copilărie pe Nicolae, BUNICUL (şi nimeni altcineva) şi-a mângâiat NEPOTUL.

      Întotdeauna, când Mihai şi Nicolae s-au întâlnit, s-a întâlnit bunicul cu nepotul.

      Poţi să decizi numai asupra lucrurilor al căror proprietar eşti. BUNICUL NU ESTE PROPRIETATEA NIMĂNUI.
      E de neconceput ca cineva să facă un rău atât de mare bunicului, să interzică unui nepot să îl viziteze (ceea ce înseamnă că a interzis şi bunicului să fie vizitat de nepot, un abuz deci).

      Nu există motiv care să dea dreptul cuiva la un astfel de gest neomenesc.
      Atât.
      Nu se acoperă cruzimea acestui gest cu trimiteri la alte subiecte (diversiuni).

      • Inteleg punctul Dvs. de vedere.
        Nicolae a fost foarte aproape de o pozitie foarte inalta – a participat activ dar atunci s-a intamplat ceva. Nicolae a avut o funcţie oficială, dar…

        Pot sa va asigur ca Regele are o tarie de caracter mai rar intalnita pe taramurile noastre.
        Stiu ca au fost situatii in cand Regele Mihai a decis intr-un mod extrem de transant.
        Bunatatea si dragostea Regelui MIhai nu pot sa fie puse la indoiala – sunt undeva sus.
        La fel mi se pare ca nu poate sa fie pusa la indoiala dragostea nepotului profund tulburat, miscat.

        Nu stiu a cui a fost decizia. Lipsesc cateva piese din puzzle.
        Astept mai multe amanunte – poate a fost un test.

  10. S-a intamplat sa fiu la Otopeni in 9 aprilie `90 in asteptarea regelui, in ciuda faptului ca imi trecuse pe la ureche, ajuns in Bucuresti, zvonuri despre faptul ca i se interzisese sa vina. Eram vreo 200 de persoane. O lume pestrita, majoritatea la varsta a doua, a doua spre a treia, imbracata modest, saracacios chiar, fete obosite, opaline, cu expresii evanescente de uimire, de curiozitate, prin care razbatea, din cand, in cand, un licar de bucurie. Ici, colo, grupuri de rromi galagiosi, contrastand intr-un mod ciudat cu ceilalti. Era un crepuscul matein in miezul zilei. Atunci mi s-a confirmat inca odata ca jocurile sunt facute, iar circul care urma sa inceapa va fi unul trist.

  11. … Sau e creierul meu înfierbîntat, obosit, cel care, în aversiunea lui tot mai profundă față de jobul de jurnalist, vede monstruos? Din fericire o văd intrînd într-o lojă laterală pe una dintre doamnele din conducerea proaspăt înființatului ICR, o mostră de eleganță exemplară. Rămân cu ochii țintă la minunatul, excentricul colier pe care-l poartă și care pare scos dintr-un tezaur bizantin. Deasupra însă, fața e de o inexpresivitate dureroasă, pare un manechin, perfect, de cea mai bună calitate, o lucrare bine executată dintr-un muzeu de figuri de ceară.

    Cam asta a fost si „regele”: o mostra de ideal furata dintr-un muzeu de figuri de ceara… simplu umeras pt un „tezaur” bizantin… oricat de poietic ar fi textul.
    Regalitatea insa, da, poate ca are niste merite in „nasterea” si progresul „natiei”. Pe care to’ar’su’ ex-rege le-a trimis in derizoriu in momentul in care a acceptat mita neo-comu’istilor. Mai nou, uomini-da-bine, incearca sa ne vanda (c-o insistenta demna de cauze mai bune) drept „fireasca” majorarea acelui pesches. Aferim.

  12. Indraznesc sa afirm respectul meu pentru monarhie, ca si parerea de rau pentru un exponent al sau care nu mai este printre noi.

    Sigur, sunt destule pareri despre regale Mihai, unele de apreciere altele – dimpotriva. As spune totusi ca in asemenea momente s-ar cuveni sa ne amintim in primul rand de impactul benefic al monarhiei in Romania si sa intelegem dificultatea exilului.

    Da, ca peste tot si intotdeauna monarhia este parte a jocului politic, Nu vad cum ar putea sa fie altfel. Dar nici noi nu suntem puri si fara de pacate.

    RIP

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Luminita Marcu
Luminita Marcu
Asistent universitar în Facultatea de Litere din Universitatea Bucureşti, doctorat în filologie cu o lucrare despre presa culturală din comunismul românesc (profesor colaborator din 2001, titular în departamentul de Studii literare, din 2005). A publicat cartea Mansarda cu portocale. Puzzle spaniol în 2006 la Editura Polirom, traduceri din engleză şi spaniolă şi numeroase articole în presa din România. În curs de apariție la Editura Cartea românească, lucrarea ”Gazeta literară 1954-1968. O revistă culturală în comunism”. Aprilie 2010 - aprilie 2014, director adjunct al ICR Madrid. 2007-2010, consilier de presă al Institutului Cervantes din București. Din septembrie 2014, lector, prin concurs, la Universitatea din Salamanca (titular al cursurilor de Literatură română în cadrul Literaturilor romanice și de Limbă și civilizație românească).

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro