A fost, nu ma indoiesc, cel mai central european intelectual roman (dar si francez) al veacului XX. A trait o existenta sub zodia utopiei, a dilemelor identitare si a nevrozelor politice. Nascut la Răşinari in urma cu o suta de ani, Emil Cioran a fost un intelectual pasionat, deci unul chinuit, mistuit, devorat de incertitudini. A detestat orice schematism descarnat,orice formula filosofica inghetata, s-a indoit de toate precum si de el insusi. A trait sub semnul disperarii, al unui pariu imposibil cu un Dumnezeu ascuns, chiar absent, un demiurg capricios, gelos si adeseori irascibil, caruia s-a obstinat sa-i azvarle mereu manusa unui dispret infrigurat. A fost indragostit de neant, se simtea bine doar in acel deşert al melancoliei cotropitoare caruia ii putem spune geniul inadaptarii ori vocatia de a fi mereu impotriva si mereu dezradacinat, Emil cel fara-de tara, Emil cel fara-de-casa (Heimatslosigkeit). A fost marele vagabond al unei metafizici imbatranite. Dintre filosofii francezi ai timpului sau, l-as asemui cu un Vladimir Jankélévitch ori cu Emmanuel Levinas. Unii l-au numit nihilist. Nu cred ca putem vorbi de negarea valorilor, ci mai degraba de o suprema, apasatoare, terorizanta descumpanire. Lumea este stramb alcatuita, suntem mereu dependenti de obligatii decizionale care sa dovedesc de atatea ori nefericite, chiar dezastruoase.
In tinerete, cum o marturisea chiar el, Cioran s-a contaminat cu virusul radicalismului utopic, fusese, spre a relua formula lui Czeslaw Milosz, un „sclav al Istoriei”, un motiv suficient de puternic pentru a dezvolta ulterior un scepticism total in raport cu cantecele de sirena ale ideologiilor de orice culoare. A fost asadar un intelectual atras, ori mai precis spus sedus de promisiunile oraculare ale fascismului (putea merge in les folles années trente, la fel de bine, ori de rau, spre comunism, nu degeaba il admira pe Lenin). Mediocritatea burgheza proprie acelei low and dishonest decade (W. H. Auden), tihna unei democratii imperfecte, dar reale, il plictisea, il infuria, in scotea din minti. Voia another country, o Romania transfigurata, o Romanie nefilistina, o Romanie capabila de delir, de salturi mortale, de autenticitate, de aventuri imperiale. Intr-un text de o sinceritate unica, acea confesiune sfasietoare care este “Mon Pays” Cioran a spus mai multe lucruri dure despre orbirea sa juvenila decat toti adversarii sai reuniti. La un ceas cand Romania democratica avea o vitala nevoie de prieteni, nu de inamici, a ales sa o deteste, lucru pe care avea sa-l regrete o viata. Avea o chemare spre existentialismul apocaliptic (inclinatie observata de Gabriel Liiceanu). Paradoxal, era un revolutionar care iubea traditia conservatoare. Facea parte, ca si Ludwig Klages, intre aceia care in lupta dintre suflet si spirit iau partea celui dintai. Intr-un text aparut in „Partisan Review” il numeam un revolutionar mistic. Un revolutionar, cum se spune, fur ewige Dinge. Este vorba de acel sindrom pe care istoricul Jeffrey Herf l-a definit drept al modernismului reactionar. Imi amintesc discutiile purtate cu Matei Calinescu despre generatia lui Cioran ca parte a unui fenomen european de respingere exasperata, dar si de asumare temerara a modernitatii. In eseul sau clasic despre „Joseph de Maistre si originile fascismului”, marele ganditor liberal care a fost Isaiah Berlin il citeaza elogios pe Cioran.
Tot astfel, dupa ce in tinerete scrisese “Schimbarea la fata a Romaniei”, o carte-manifest, o carte-dinamita, revelatoare pentru febra ideologica de atatea ori distructiva a acelor timpuri, maturul Cioran a protestat impotriva oricarei forme de xenofobie. Paginile despre evrei din “La tentation d’exister” raman un omagiu de o imensa caldura, as spune dragoste, adus unui popor de solitari si martiri. La fel, ceea ce scris despre maghiari , ceea ce a spus in convorbirile cu prietenii sai, intre care istoricul François Fejto, ar trebui predat in scolile din Romania pentru a depasi viziunile primitive care inca ipotecheaza si impiedica analizele sincere si oneste. Cum a putut acest om de o inteligenta nepereche, indragostitul de Schopenhauer, Nietzsche, Simmel, Scheler si Bergson, sa imbratiseze tezele extremiste? Ce demon il va fi inrobit? Nu vom intelege niciodata aceasta optiune intelectuala din timpurile acelea sumbre, cand, cum spunea François Furet, ambele radicalisme, comunismul si fascismul, aveau un viitor tocmai pentru ca democratia parea definitiv condamnata, daca vom proceda reductionist, operand cu verdicte apriorice si apodictice.
Cred ca o cheie pentru intelegerea acestei pasiuni o ofera un text scris de Paul Nizan in 1934 inca ii compara pe André Malraux si Martin Heidegger. Sa nu uitam, la acea data, Malraux era o vedeta a stangii antifasciste si pro-sovietice, iar Heidegger acceptase sa devina rectorul Universitatii din Freiburg numit de regimul nazist. Discursurile revolutionare ale lui Malraux sunau tulburator de asemanator cu faimosul discurs rectoral al lui Heidegger. Heidegger exalta „grandoarea istorica a nazismului”, Malraux pe aceea a bolsevismului. Observa Nizan ca in opera lui Malraux, ca si in aceea a lui Heidegger, si as spune si in gandirea lui Cioran, era vorba de angoasa, de disperare, de refuzul masificarii, de “iremediabila solitudine ce caracterizeaza conditia umana”. Iata cuvintele criticului pe atunci comunist, intelectualul admirat de fostii sai colegi de la Ecole Normale Supérieure, Jean-Paul Sartre si Raymond Aron, omul care avea sa rupa cu stanga stalinista dupa Pactul Molotov-Ribbentrop si care murea pe front in 1940, la doar 35 de ani, ingretosat de atatea infamii, abdicari si tradari. Lui Nizan, asadar, Malraux ii amintea de “acel mare ganditor si filosof contemporan, Martin Heidegger, pentru care, ca si pentru Malraux, esenta vietii umane se aflla in angoasa si disperare. Aceasta apropiere este extrem de simptomatica pentru perioada istorica actuala. La acest ceas de declin al civilizatiei burgheze, unii mari ganditori au descoperit subit ca, in confruntarea cu neantul, angoasa si disperarea reprezinta o realitate pentru om…La intrebarea fundamentala ‘Cum te poti sustrage angoasei si mortii?’, cei doi ofera raspunsuri diferite. Heidegger a gasit un raspuns in acceptarea totala si neconditionata a national-socialismului. Malraux, la randul sau, a incercat sa invinga aceasta angoasa. El a aflat in actiune, in orice fel de actiune, forta pentru a o depasi ori macar pentru a o putea ignora. Actiunea il poate proteja pe individ impotriva disperarii si angoasei…ea este suprema forma de eroism revolutionar”. (textul lui Nizan a aparut in “Literaturnaia Gazeta” inaintea sosirii lui Malraux in URSS pentru a participa la primul congres al scriitorilor sovietici, v. Curtis Cate, “André Malraux: A Biography”, New York: Fromm International Publishing Corporation, 1995, p. 202). Poate ca ar merita ca unii dintre cei care scriu in graba, cu porniri inflamat-justitiare, despre aceste destine intelectuale sa mediteze la cuvintele lui Nizan. M-am ocupat de relatia lui Heidegger cu nazismul intr-un text aparut pe blogul meu.
http://tismaneanu.wordpress.com/?s=metapolitica
Spre deosebire de un Georg Lukács care a ramas pana in ultima clipa fidel pariului sau bolsevic („Cel mai rau socialism este superior celui mai bun capitalism”, interviu cu Franco Ferraroti, 1970), Cioran a inteles ca a gresit. Si-a asumat ceea ce Marta Petreu numeste “trecutul deocheat”. A facut pace cu valorile liberalismului democratic (din nou, opusul unui Lukács ori Carl Schmitt). Si-a purtat crucea cu demnitate, a expiat, a agonizat, a patimit, a sublimat supliciul in acele “silogisme ale amaraciunii” in absenta carora lumea noastra ar fi mult mai absurda si mai mohorata. Pentru că din deznadejdea lui Cioran se nasc zorii unei posibile redemptiuni. Nu este disperarea sterilitatii, ci acel fior ce nu poate fi domolit al unei eterne neputinte, dar si al unei vesnice obligatii de a gasi sens acestei lumi. Dintre cartile lui Cioran, favorita mea ramane “Histoire et utopie”. Acolo am aflat secretul dictaturilor totalitare dintr-un veac dominat de naluciri ideologice: “O lume fara tirani ar fi ca o gradina zoologica fara hiene”. Aceasta carte a lui Cioran ar fi una dintre acelea pe care le-as lua cu mine daca ar fi sa-mi petrec restul zilelor pe o insula pustie.
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
« Spre deosebire de un Georg Lukács care a ramas pana in ultima clipa fidel pariului sau bolsevic, Cioran a inteles ca a gresit. Si-a asumat ceea ce Marta Petreu numeste “trecutul deocheat”. »
Da, aveţi dreptate: Cioran şi-a clarificat, la senectute, eroarea. Însă doar sub reflectoare, în rama vreunui interviu, atunci când ambianţa în care opina căpăta un aer oficial. În privat (şi chiar în câteva aforisme crepusculare), eseistul profesa convingerea că bătrâneţea – anotimp al decrepitudinii şi al estompării sevelor – te constrânge la cuminţenia fadă a toleranţei, la acceptarea obosită a jocului democratic. Totodată, rămăsese devotat idealului tinereţii sanguinare, detonante, hipertensive. Îmi vine în minte o declaraţie târzie în care descalifică juneţea echilibrată, insensibilă la clocotul extremismelor politice şi religioase. Insistăm, totuşi, că Cioran, înainte de toate, a fost un autentic insurgent metafizic şi deriva lui politică de tinereţe în acest nimb insolit îşi are temeiul. Delirul lui fascist nu era opţiune politică înainte de a fi uragan existenţial. De aceea, evaluarea textelor şi atitudinilor lui politice trebuie mereu descifrate pornind de la codul afectivităţii lui. Nihilist ebuliard în tinereţe (deci sedus, inevitabil, şi de mantrele fasciste), lehămetuit sarcastic în toamna vieţii (prin urmare, conciliant cu spectacolul vid al competiţiei electorale şi al pluripartidismului), Cioran rămâne, înainte de toate, un bijutier al disperării, un Iov apetisant. A delimita o filosofie, o ideologie sau o dogmă politică în corpusul răcnetelor sale e, poate, una din modalităţile de rata nectarul insomniilor lui…
ERATA
…evaluarea textelor şi atitudinilor lui politice trebuie mereu FĂCUTĂ…
Un text cu totul remarcabil, foarte dens, cu multe formulări memorabile.
O aleg pe asta: „A fost marele vagabond al unei metafizici imbatranite.”
Ça vaut une chair, mon cher. Chapeau.
Nu cunoşteam textul lui Paul Nizan. Fragmentul este perfect ales pentru a explica ceea ce, după Auschwitz, s-a numit derivele unor mari spirite, printre care şi unele din generaţia noastră de aur.
Cât despre comemorat, după acest text în care multe fraze conţin fiecare tot atâta substanţă cât o carte întreagă, nu prea mai e ceva de zis.
Pour la petite histoire: oare cum ar fi reacţionat marele om la aflarea ultimei isprăvi a României oficiale, aceea de a ignora cu imbecilă nesimţire repatrierea manuscriselor sale româneşti ? Pot exista abisuri ale întunecimii netrebnice care să-l surprindă şi să-l întristeze chiar şi pe Cioran ? Déprimer Cioran, un pari impossible ? Dacă cineva o va putea vreodată face, atunci sigur, doar un român, cel mai probabil, un conţopist superior, de minister.
Am decis sa schimb titlul acestui articol in urma lecturii mesajului lui Rasvan Lalu. Iubirea lui Cioran pentru Fondane, Celan, Ionesco si Beckett venea tocmai din acest seniment comun al unui destin de ratacitor, de fiinta mereu amenintata, sustrasa conditionarilor conventionale si constrangatoare. A fost, asemeni lui Nietzsche, un european disperat. A detestat vulgaritatea demagogilor si a crezut in irepresibila noblete a spiritului.
Un text de o mare densitate hermeneutica si bibliografica si de o stralucita eleganta stilistica, in nota caracteristica a lui Vladimir Tismaneanu, de altfel. Sper ca nici autorul si nici gazda virtuala nu se vor supara daca voi prelua textul pe blogul meu, azi, la centenarul nasterii lui Emil Cioran.
Centenarul Cioran este un prilej de a ragandi traditia central-europeana, visele, cosmarele, neurasteniile unei zone culturale si politice devastate de nazism si comunism. Dezradacinarea ca mod existential, aceasta a fost maledictiunea din care s-au nascut aforismele dezamagirii si disperarii. Evident ca sunt onorat daca AVP preia textul pe blogul sau, atat de drag inimii mele.
Onoarea e de partea mea, desigur. Thank you !
Zbuciumul ontic al acestui geniu a venit din disperare. Omul disperat se afla in urmatoarea situatie: stie ca trebuie sa faca ceva, vrea sa faca dar nu stie exact ce anume trebuie sa faca.
Dispararea lui Cioran vine din lipsa raspunsurilor, chiar si incoerente. Exigentele pe care el le impune realitatii in care s-a nascut, Romania interbelica, nu primesc nici macar un raspuns incoerent. Intrebarile lui nici atat….Disperarea in fata acestui neant il aduce pe Cioran in situatia de a-si nega propriile origini. O face cu duritate in „Indreptar patimas”.
Disperarea acestui genui vine, dupa parerea mea, si din disonanta cognitiva proprie vremii. Hiperbolizarea valorilor democratiei era in contradictie evidenta (cel putin pentru Cioran) cu realitatea crunta a unei Romanii bolnave de neputinta. Si atunci, ce virtuti sau prezumtii de nevinovatie sa acorzi unui „sistem” bolnav de neputinta, un sistem care fiinta doar in cartile de Politologie/Filosofie/Istorie in timp ce realitatea fiecarei zile contrazicea fiecare teza a democratiei?
Disonanta cognitiva, disperarea acelui neant care nu-i ofera raspunsuri la intrebarile/exigentele pe care Cioran le formuleaza sunt, dupa parerea mea, sursa stridentei acestui om. Stridenta lui Cioran isi are radacinile in neantul vremurilor interbelice si in incongruenta dintre aspiratiile teoretice ale democratiei si „realpolitik”-ul fiecarei zile.
Fara a confirma, intr-un fel, presupusul nihilism al lui Cioran, as merge pe mana istoricului Lucian BOIA in ceea ce priveste analiza democratiei. Fara a incerca sa minimizeze virtutile democratiei, BOIA demonteaza metodologic constructiile teoretice ale acesteia, considerandu-le mituri. Democratia este un MIT nu pentru ca ar fi o entitate abstracta, detasata TOTAL de polis, de practicile, credintele, aspiratiile omului, ci pentru ca OMUL INSUSI se hraneste cu mituri.
Aceasta remarca, aproape axiomatica, deschide primul capitol al cartii:
” Omul nu traieste doar cu paine si apa: se hraneste, nu mai putin, cu mituri si simboluri. Este o fiinta fundamental religioasa care aspira la Absolut….Progresul, Democratia si Natiunea…iata cele 3 mituri ale erei moderne, cele 3 compartimente ale aceleiasi religii – religia umanitatii -. ”
Pentru a nu induce in eroare cititorul cu o eventuala intelegere a democratiei ca „mit=neadevar”, BOIA clarifica acceptiunile termenului:
„In acceptiile sale restranse, cuvantul MIT inseamna fie povestire fabuloasa fie pur si simplu neadevar. Dar, intr-o interpretare mai cuprinzatoare, functia mitului este aceea de a cuprinde fenomenele cosmice si sociale si de a exprima valorile si proiectele unei comunitati. Mitul nu e nici adevarat, nici neadevarat. El defineste intr-o maniera concentrata si simbolica, o credinta si un obiectiv de atins. Si pune, in felul acesta, societatile in miscare.”
De la antichitatea greaca, trecand prin revolutia franceza si perioada „parintilor fondatori” in SUA si terminand cu situatia actuala a „democratiilor occidentale”, BOIA subliniaza imperfectiunea modelului democratic in viata de zi cu zi a polisului. Un model care a fost „nevoit” sa coabiteze cu sclavagismul (Grecia antica, SUA in sec XIX), si care isi contrazice propriile teze: libertatea si egalitatea (in formele lor TOTALE) nu pot coexista! „Iata 2 deziderate ale democratiei care se exclud reciproc” (spune BOIA). Cu cat una creste in manifestare, cu atat cealalta este anulata. Oamenii nu pot fi si liberi si egali in acelasi timp. O societate bazata pe clase (clasa conducatoare/clasa condusa) este una FUNDAMENTAL INEGALA.
Apoi, pentru o minima functionare a ei, partea „condusa” a societatii isi delega (conform contractului social al lui Jean-Jacques ROUSSEAU) o parte din libertati. Renunta, „contractual”, la o parte din libertati, astfel incat sa-i poata fi asigurate (de catre clasa conducatoare) celelalte privilegii. Privilegii pe care, la randul ei, clasa conducatoare incearca sa le satisfaca/ofere in baza „contractului social” si a delegarii de competente.
Asadar…”sa nu confundam miturile si simbolurile cu lumea reala”…spune Lucian BOIA la un moment dat. „Impactul lor asupra realitatii e incontestabil, dar apartin cu toate acestea unui registru diferit.”
Subliniind faptul ca, in democratiile occidentale, discursul filosofilor (despre principii, valori, functionarea institutiilor democratice) a fost luat de economisti (atentia mutandu-se spre economie si bunastarea generala a societatii), BOIA concluzioneaza ca ceea ce traim astazi (cu deosebirile de rigoare fata de intreaga desfasurare a societatii de-a lungul istoriei…) este mai degraba o PLUTOCRATIE LIBERALA CU ACCENTE SOCIALE.
Mai mult, spune el…conceptele de dreapta politica si stanga politica, cristalizate la inceputul sec XX si-au pierdut din relevanta astazi. Astazi, cand lumea pivoteaza in jurul banului, cand puterea politica se confunda MAI TOT TIMPUL cu cea economica si cand democratia indirecta, intermediata (prin mass-media, purtatoarea si creatoarea marketingului politic) este tot mai puternic legata de plutocratie. Astazi, atat unii (dreapta) cat si altii (stanga) au inclus in programele lor politice atat stimulente pentru dezvoltare economica, cat si programe sociale. Difera doar forma, continutul si modul lor de aplicare. Ceea ce nu difera insa…este legatura indestructibila cu plutocratia, noua ordine politico-economica a lumii „democratice” actuale.
Inchei, pentru a nu rapi placerea cititorului de a descoperi aceasta carte fanscinanta, astfel incat voi face referire la finalul ei. Final care este unul corect, transant, chiar incurajator:
„Dezamagitii democratiei ar proceda cu totul gresit daca ar porni in cautarea altor utopii, presupunandu-le mai performante, si cu speranta ca acelea vor institui in sfarsit dreptatea perfecta si fericirea generala. Consumata cu moderatie, utopia e un stimulent absolut necesar; fara o doza de gandire utopica, lumea n-ar ramane decat materie, teren de joc pentru instinctele primare. Dar abuzul de utopie e periculos: experimentul comunist trebuie privit sub acest aspect ca un avertisment. Capcana cea mai perfida a istoriei este linia, din nefericire invizibila, care separa realizabilul de irealizabil (sau, si mai rau, de materializarile monstruoase). Este legitim sa cerem mult democratiei. Dar sa nu-i cerem prea mult.“
PS Discursul senatorului republican Bernie SANDERS
http://www.youtube.com/watch?v=Tq1zpHF0J04
intareste cele spuse mai sus despre plutocratia care a pus stapanire nu numai pe SUA, ci implicit pe intreaga lume!
NO COMMENT!
Patrunzatoare abordare asupra lui Cioran!! Am dobandit prin ea un pretios punct de sprijin ca sa imi spun ,mie insumi(sic!),acum la rememorarea secolului nasterii sale: Cogito castigat mores…Il voi mai citi odata pe Emil Cioran. Sigur merita.
Domnule Tismaneanu, am citit cu mare atentie articolul dvs. si va impartasesc intru-totul opinia cu privire la Emil Cioran. Cred ca ati realizat cea mai desavarsita analiza a marelui filozof.
Excelent articol.
Vladimir, dar ce zici de Excercices d’admiration? A fost o carte care mi-a deschis ochii când am citit-o pe la sfârșitul anilor ’80 și țin minte că asta mi s-a întâmplat când mi-a devenit simpatic un reacționar ca Joseph de Maistre, din paginile lui Cioran. Din punctul meu de vedere, Cioran stă alături de Caragiale printre cei mai mari români, deși s-au găsit unii să-i califice pe amândoi drept „anti-români”, pentru simplul fapt că Cioran a calificat cultura română drept „mică”, iar Caragiale a demascat defectele naționale.
Victima terţiului exclus, Emil Cioran este şi autopsierul şi cadavrul raţionalismului – ultima mare jumătate de „adevăruire”. Nu există frază şi nici judecată în care silogismul să realizeze sens fără metaforă intuitivă, fără terţiu inclus, astfel încât „ilogica” activată să declanşeze, prin continuitatea care caracterizează activitatea mentală, logosul creativităţii. Transcendenţa, aşadar, nu se află nici înaintea primei cauze, nici după efectul efectelor, ci „între”, inclusă ca intuiţie în blak-box-ul metaforei, unde se petrece minunea regenerării gândirii. Cum auto-creaţia metaforică nu numai că ne eliberează de propria mentalitate, cum prin paritatea participării în procesul metaforizării părţile creează libertate, dilema libertate-egalitate confirmă impasul terţiului exclus, al raţionalităţii. Drama lui Emil Cioran nu este cea a ne-activităţi, ci a inapetenţei – cum i-a tot reproşat Petre Ţuţea – faţă de „religia” Creaţiei.
„Infrigurata disperare: Pasiunea lui Emil C/…/”
.
Una din glumele noastre bune.
Spre pretinzi a trata întru disaperare.
.
Or, mi-e teamă că în așa stări nu prea-ți mai arde a pune mîna pe condei.
E prea mare… disperarea.
Groaza. Una la pătrat.
.
Bafta ni-i că mai trece.
.
Am îndoieli că scriitorii despre disperare au văzut-o prea bine la față.
Nu zic a fi șezut eu cu Dumneaei (disperarea) în brațe, dar cu niște surate ale ei tot m-am văzut. Fie și doar un pic – dar suficient pentru a le cunoaște hramul.
.
Legat de autorul citatului de mai sus, o să ziceți că mă dau deștept.
Eu nu prea-l simt – din ce-i spune poza, atitudinea – a fi dat nas cu disperarea. În cel mai bun caz a refulat-o de minune.
http://www.hotnews.ro/stiri-opinii-8484450-infrigurata-disperare-pasiunea-lui-emil-cioran.htm
.
PS
”Mediocritatea burgheza il infuria, in scotea din minti. /… / Cioran a spus mai multe lucruri dure despre orbirea sa juvenila decat toti adversarii sai reuniti. ”
I.
El nu se afla – zice-se – mediocru…
De fapt, ce e aia mediocru? După ce cod socotim lucrurile?? Pot paria că e unul convenabil nouă.
II
Adversarii aceia reuniți se puteau strădui mai mult.
În același timp, duritățile cu pricina nu erau foarte nebune să nu țină cont de interesele momentului și personale. Nu le-am văzut, dar intuiesc c a fi fost tare bine întoarse din condei.
.
TEORETIC, AICI MĂ AFLU DUR.
În traducere socială (care îndeobște nu se prea omoară cu argumentele) asta înseamnă neam prost. Ticălos.
Și mai ales de pus la negru colț.
.
Putem vorovi însă împreună asupra lor.
Se înțelege însă că nu a înnebunit la cap pentru a se preta la așa ceva…
APROPO DE DISPERARE.
.
Poate, via spiritism, ar fi de întrebat un Keith Emerson, ce-i veni de și-a tras un glonț în cap, recent.
Și cum i-a fost în ultimii ani.
În oarece context, știu c-am lecturat mărturisirile unui Alain Delon, la 70 ani ai săi.
Din acelea respira disperarea.
Ale lui Cioran sînt doar întoarceri din vorbe.
Putința de a scrie are prea puțin de-a face cu tărîmul unde bîntuie disperarea.