joi, martie 28, 2024

Insomnii dialectice: Die Partei hat immer recht…

Ora trei dimineața la Budapesta, octombrie 1956. Zgomotul și furia demonstrațiilor și marșurilor de noaptea trecută s-au domolit, dar puțini sunt cei care își dau seama că o epocă a luat într-adevăr sfârșit. La Ambasada Sovietică, munca se continuă la turație maximă: ambasadorul Iuri Andropov și consilierul său, Vladimir Kriucikov, au o întrevedere cu un oficial român, trimis în mare grabă la Budapesta de către Gheorghiu-Dej, în misiune specială. Numele lui e Valter Roman. Înalt, roșcat, numai piele și os, afișează un calm milităresc și vorbește perfect rusă, română, germană, franceză, spaniolă și maghiară. Cea din urmă îi este chiar limba maternă. Pare fix opusul aparatcicilor cărunți ai partidelor victorioase. Valter este el însuși un supraviețuitor al vremurilor de teroare. Și îi cunoaște personal pe toți actorii importanți ai piesei de teatru care va urma. E parte a unei frății mistice, a unei secte de fanatici dedicați trup și suflet cauzei revoluționare. Indivizii pot greși, însă Partidul are întotdeauna dreptate. Die Partei hat immer recht…

Decenii la rând, el a iubit Partidul așa cum un evreu profund religios se închină numelui lui Dumnezeu sau un creștin crede în Evanghelii. Cu intensitate, cu ardoare, necondiționat, total. Pentru el, marxismul este textul sacru, pur, onorabil, o cale mântuitoare spre fericirea absolută. El și Ana au mers tocmai în Ufa ca s-o consoleze pe Dolores pentru pierderea fiului ei Ruben, mort la Stalingrad. Dolores cea cu ochii scăldați în agonie, ochi ai suferinței. Nu și-a mai revenit niciodată după pierderea aceea, a rămas pentru totdeauna împietrită în durere. Valter își amintește limpede seara în care a luat cina în casa de la țară a lui Dimitrov, la începutul lui 1943, când el și Rákosi s-au contrazis pe tema destinului Transilvaniei după eliberarea acesteia de către Armata Roșie. Atitudinea lui Rákosi i s-a părut nu numai arogantă, ci total lipsită de internaționalism marxist.

Dacă există ceva ce Valter disprețuiește și urăște visceral, acel ceva e șovinismul. Josnicia egoistă, stridentă și vrednică de dispreț a naționalismului. Își amintește de copiii care strigau pe stradă, în Oradea, sloganuri stupide, odioase împotriva „jidanilor”. Doar în Partid a reușit să-și facă uitate spaimele – teribilele, insuportabilele sale neliniști. Ana nu l-a însoțit, a preferat să-l lase pe el să răspundă diatribelor furioase ale maghiarilor. Asta a fost dintotdeauna tactica Anei, să se păstreze la distanță, să pretindă că nu e implicată direct. În închisoare, la Mislea, atunci când tovarășii l-au denunțat ca trădător pe soțul ei, Luximin, tatăl Taniei și al lui Vlad, Ana nu a scos niciun cuvânt, dar apoi a votat pentru excluderea lui din partid. Iar atunci Luximin era deja mort, împușcat ca un câine turbat…

Cominternul ca patrie

Născut în 1913 într-o familie de evrei hasidici la periferia orașului Oradea (Nagyvárad), tânărul Ernest Neuländer s-a alăturat partidului comunist de la București pe când era student la Politehnică. Participa cu multă fervoare la dezbaterile dialectice de la căminul Schuler, unde locuiau studenții evrei. Iancu Iacobi, cunoscut mai târziu sub numele de Mihail Florescu, era președintele Asociației Studenților Evrei. Prieten cu Lucien Goldmann, tânărul Neuländer nu împărtășea îndoielile viitorului sociolog literar francez cu privire la procesele-spectacol de la Moscova. Dimpotrivă, vocea lui a răsunat ca un tunet la reuniunea în urma căreia Goldmann a fost exclus din celula clandestină de partid. A devenit apoi un tovarăș cu adevărat de încredere, scriind editoriale pentru revistele clandestine ale partidului. A plecat în Cehoslovacia și s-a înscris la Politehnica din Brno (numit apoi și Brun), un centru de interacțiune comunistă internațională.

La București, fusese logodit cu Paula Bessler, o fată născută în Moldova, la Botoșani. Șchioapă de un picior, extrem de vocală și neabătută în atașamentul său față de linia Partidului, Paula încerca întotdeauna să aibă dreptate și nu mai asculta de absolut nimeni odată ce gura Partidului proclama adevărul. Mai târziu, s-a măritat cu Herbert Grunstein, un comunist german, fost membru al Brigăzii Internaționale „Thalmann”. În anii ʼ70, Grunstein a devenit ministru adjunct de Interne al statului polițienesc numit RDG. În 1968, atât Paula, cât și Herbert au fost susținători înflăcărați ai invaziei sovietice a Cehoslovaciei – o acțiune pe care el, Valter, o deplângea. A fost sfârșitul prieteniei lor. Valter era un apropiat al lui Josef Pavel, fost luptător în Brigăzile Internaționale, victimă a epurărilor staliniste din anii ʼ50, numit ministru de Interne de către Dubček în timpul Primăverii de la Praga. Se considera o figură centrală a Stângii internaționale anti-staliniste, legendă de care a reușit să-l convingă și pe fiul său Pedro, acesta continuând să o apere în ciuda tuturor dovezilor care afirmau contrariul. Koestler și Orwell, Sperber și Souvarine, Ruth Fischer și Ignazio Silone, Edmund Wilson și Richard Wright, Victor Serge și Margarete Buber-Neumann – aceștia erau oamenii care ar putea fi pe bună dreptate numiți vocile Stângii internaționale anti-staliniste. Valter a rămas prieten până la sfârșitul vieții cu Santiago Carrillo, ipocritul fost stalinist care și-a început ascensiunea politică numărându-se printre organizatorii unui masacru politic la Madrid, în 1936.

De la Brno a plecat la Paris, unde l-a cunoscut pe Tito, comunistul croat care se ocupa de organizarea Brigăzilor Internaționale. Fascinat de calmul impozant al iugoslavului, a împrumutat de la acesta pseudonimul Valter ca nom de guerre. Din clipa aceea a devenit Valter Roman, o combinație bizară de nume care l-a transformat în întruchiparea armatei supranaționale de comisari a Cominternului. Exista cel puțin încă un Valter în Spania, cel polonez – ucis mai apoi, în 1946, de partizanii anticomuniști. În anii ʼ50, la Varșovia, Jacek Kuroń a pus bazele unui grup de tineri revoluționari numit „Valteriștii”, devotați unei viziuni „autentice” a socialismului. În adolescență, Adam Michnik și Irena Grudzińska au fost Valteriști. La fel si Irena Lasota.

La Barcelona, Roman l-a cunoscut pe Ernő Gerő și pe mulți alții care erau activi în operațiunile poliției secrete organizate de către generalul NKVD Orlov, care mai târziu a fugit în Occident și a dezvăluit complotul lui Stalin de a confisca revoluția spaniolă. S-a împrietenit și cu Aleksandar Ranković, care după 1944 a devenit cel mai de temut polițist din Iugoslavia și călăul de serviciu al lui Tito în încercarea de a-i stârpi pe staliniști (Cominformiști). Un alt bun prieten a fost Veljko Vlahović, care și-a pierdut un picior într-una dintre principalele bătălii. În timpul războiului, Vlahović a lucrat pentru filiala iugoslavă a postului Radio Moscova. S-a întors în Iugoslavia, unde a devenit șeful organizației de partid din Belgrad. László, Veljko, Aleksandar, Valter, Renato, Maurice, Mehmet, Constantin, Ernst – cu toții erau ostași ai Revoluției, mândri în calitatea lor de „voluntarios internacionales de la libertad”. La fraternité – fraternitate, într-adevăr. Tulburătoarea amintire a cântecului ¡Ay, Carmela!. Odată cu trecerea anilor, lui Valter îi făcea plăcere să citeze din Miguel de Unamuno: Me duele España…

Pe când se afla în Spania, Valter a fost – dacă nu chiar implicat direct – indubitabil la curent cu lichidarea grupării foco libertario în Catalonia și cu asasinarea lui Andrés Nin de către Gerő, Vittorio Vidali și brutele lor ucigașe. În orice caz, se situa la antipodul valorilor prețuite de către Orwell, socialistul anti-autoritar. Un intelectual central-european ce râvnea cu disperare să-și uite atât originea etnică, cât și valorile inițiale, Valter s-a oțelit și a devenit un practicant abil al artei dublugânditului: întotdeauna gata să aprobe linia partidului, să o explice, chiar și atunci când cei mai buni prieteni ai săi erau înfierați drept renegați detestabili, elemente corozive abjecte și trădători ai cauzei. Pentru el, Cauza depășea orice loialitate imediată. S-a însurat apoi cu o spanioloaică, ca semn al pactului său cu națiunea cu care ajunsese să se identifice, în acea continuă fugă de propriile origini. Au avut doi copii, ambii născuți în Rusia, după sfârșitul Războiului Civil și adoptarea de către Valter a cetățeniei sovietice. La Moscova, prima oară a lucrat printre comuniștii maghiari, la sfârșitul anilor ʼ30 și începutul anilor ʼ40.

Hotelul Lux

La sosirea Anei Pauker, în urma schimbului de prizonieri dintre Stalin și guvernul român din vara anului 1940, el s-a alăturat nou-formatului nucleu de exilați al Partidului Comunist Român. Majoritatea liderilor fuseseră uciși în timpul epurărilor: Eugen Rozvány, fostul său mentor de la Oradea, avocat care lucrase împreună cu Jenő Varga, celebrul academician și consilier al lui Stalin pe probleme de economie, autor al unui manuscris despre fascism, care a constituit un element în dosarul fabricat de către NKVD în 1937, dar și David Fabian, traducătorul operei lui Lenin în limba română, și Sașa Dobrogeanu-Gherea, fiul patriarhului social-democrației din România. Toți pieriseră în negura Gulagului, iar acum, când războiul dintre Puterile Axei și URSS era iminent, Stalin avea nevoie de o nouă conducere pentru vlăguita avangardă revoluționară a României. Valter era disponibil, gata să slujească interesele cetății sfinte a comunismului. A primit un apartament la Hotel Lux, unde a întâlnit-o pe Hortensia, o comunistă spaniolă căsătorită cu un activist important, apropiat al lui Dolores Ibárruri, La Pasionaria.

Moscova, Hotelul Lux
Moscova, Hotelul Lux

A fost una dintre poveștile romantice ale altminteri macabrului stil de viață de la Lux: Valter și Hortensia și-au părăsit partenerii de viață. Valter i-a adoptat pe copiii Hortensiei (Mirela și Raul), întemeindu-și o nouă familie. În România postbelică, au mai avut împreună doi copii: Pedro și Carmen. După revoluția din decembrie 1989 și execuția lui Ceaușescu în ziua de Crăciun, Pedro a devenit prim-ministru al României. Dar deocamdată ne aflăm tot la Budapesta, în noaptea fatidică de 24 octombrie 1956.

În 1944, Valter s-a întors în România cu o divizie de prizonieri români de război, organizată de către sovietici. În timpul războiului, fusese șeful postului de radio în limba română al Cominternului, „România liberă”. A fost probabil cel mai apropiat colaborator al Anei Pauker, marea doamnă a comunismului românesc, pe care o adora și pe care o cultiva cu o smerenie de neegalat. Soțul Anei, Marcel (supranumit Luximin, teoretician al grevei foamei, un revoluționar romantic care avea legături strânse cu Ghenrikh Iagoda, șeful poliției secrete executat după procesul lui Buharin, în martie 1938), fusese arestat în 1937. Se pare că Ana nu s-a interesat niciodată de soarta răposatului ei soț: oricât de apropiată era de Molotov și de Stalin, a fost îndeajuns de prudentă încât să nu-i sâcâie cu întrebări nelalocul lor. Ca și alți supraviețuitori ai Cominternului, Ana și Valter erau puternici fiindcă păstrau tăcerea. Odată ajuns în România, Valter a devenit unul dintre cei mai activi funcționari politici, în cele din urmă fiind numit șef al Statului Major General al Armatei Române. A pus bazele unei relații cordiale cu liderul partidului, Gheorghiu-Dej – un spirit machiavelic desăvârșit, cu o cultură precară, dar cu un extraordinar instinct al puterii –, fiind numit ministru al Comunicațiilor. Dar cariera i s-a încheiat în mod periculos în 1949, atunci când fostul său prieten László Rajk, născut tot în Transilvania, a fost spânzurat la Budapesta ca troțkist și spion al lui Tito.

Valter și Rajk se cunoșteau din Spania, iar Rajk menționase numele prietenului său român în mărturisirile smulse de torționarii lui Gábor Péter. Valter și Hortensia au fost puși sub arest la domiciliu, fiind demarată – aparent la ordinele Anei Pauker – o percheziție în vederea obținerii de dovezi incriminatoare. Valter a încercat să ia legătura cu Ana Pauker, s-o asigure pe militanta stalinistă înveterată că el nu împărtășise niciodată planurile odioase ale lui Rajk. Era izolat și deznădăjduit. Poate că i-a trecut prin minte chiar gândul sinuciderii. În calitate de paria, nu mai reprezenta nimic. Sensul vieții lui era să aparțină ordinului, iar acum partidul îl trata ca pe un gunoi. A trimis scrisoare după scrisoare, i-a implorat pe Dej și pe Ana să-i dea șansa de a demonstra că, în ciuda eventualelor neajunsuri, era un ostaș devotat al partidului. A încercat să facă demersuri pe filiera sovietică, dar valul de antisemitism din ultima perioadă a regimului Stalin îi transformase pe cei asemenea lui Valter în prezențe indezirabile, de-a dreptul stânjenitoare pentru consilierii sovietici. I s-a pregătit un proces.

Trădări revoluționare

Mana cerească a venit însă în iunie 1952, când Ana și-a pierdut locul în Biroul Politic, fiind acuzată de cele mai halucinante ofense aduse la adresa partidului. Valter știa că propriul calvar ajunsese la final: le putea oferi lui Dej și clicii acestuia argumente împotriva zeiței detronate. El, adevăratul comunist, căzuse victimă îngrozitoarelor uneltiri ale Anei: resentimentele ei erau, iată, dovada faptului că plănuia să-i calomnieze pe toți revoluționarii care îi cunoșteau înclinațiile sioniste. Valter a fost reintrodus în partid, devenind un fervent propagandist al cultului Dej. Trebuia să-și răsplătească stăpânul fiindcă îl salvase. Și s-a achitat de datorie apelând la toate relațiile sale sovietice pentru a-i convinge pe ruși că Dej se afla de partea lor în mod total și necondiționat. În iunie 1953, când ungurii au demarat Noul Curs și Imre Nagy a devenit prim-ministru, Valter le-a fost de folos atât rușilor, cât și românilor: îl știa pe Imre de la Moscova, purtaseră lungi conversații și ambii fuseseră persecutați de către staliniști precum Rákosi și Pauker. Valter s-a întâlnit cu Nagy și a devenit un fel de emisar între liderii români și premierul maghiar reformist. Deci nici nu e de mirare că el a fost omul pe care atât Hrușciov, cât și Dej l-au trimis la Budapesta pentru a evalua situația în acea noapte tragică de 24 octombrie 1956. Valter i-a spus deschis lui Nagy că se joacă cu focul. Contrarevoluția trebuia nimicită fără milă, neîntârziat, fără cruțare. Nicio iluzie nu era permisă în acest sens.

Ca fost colaborator al poliției secrete, Valter putea discuta direct cu rușii, le putea influența deciziile. Îl știa și pe János Kádár, cu care s-a întâlnit a doua zi de dimineață pentru a pune la cale o resurecție a partidului comunist, sub un nume nou și cu alți lideri. Gerő a fost demis, iar acum se aflau la putere ceilalți prieteni ai lui Valter. Zece zile mai târziu, avea să fie din nou prezent la Budapesta, de astă dată pentru a le aranja transportul de la ambasada iugoslavă înspre România, unde li se „acordase” azil politic. Erau, de fapt, răpiți. Pentru Valter, prietenia era ceea ce decidea partidul. Mă aflam la o conferință în Mississippi, în septembrie 1989, atunci când Miklós Vásárhelyi, ultimul membru în viață al guvernului Nagy, mi-a spus: „Da, îmi aduc aminte de Valter, sau mai bine zis de Ernest. Ne-a interogat în România, pe când ne aflam la reședințele speciale de partid, la Snagov”. Valter se ocupase de asta, împreună cu Iosif Ardeleanu și Nicolae Goldberger – ambii activiști vorbitori de maghiară, cu un parcurs ireproșabil în cadrul mașinăriei de represiune. Nu că Valter ar fi luat parte la vreo tortură – nu, el era diferit, așa cum și vremurile erau diferite: se foloseau metode noi pentru obținerea aceluiași rezultat, procesul-spectacol și asasinarea ereticilor pe baza unor acuzații inventate.

De astă dată, însă, inculpații au refuzat să coopereze. Valter îl cunoscuse foarte bine pe Géza Losonczy, sufletul mișcării reformiste, însă a refuzat să-i accepte argumentele, respingându-le drept sofisme ale unui renegat. Atunci când Dőme Adler (Iosif Ardeleanu, șeful cenzurii românești), vechiul său camarad și rival, l-a informat că Géza își pusese capăt zilelor în arestul Securității, Valter a rămas impasibil. Nu l-a tulburat nici vestea că József Dudás, fostul comunist transilvănean, întemnițat în România la începutul anilor ʼ50, revenit în calitate de șef al Consiliului Muncitoresc de la Budapesta, a fost capturat, judecat și executat. Ani mai târziu, a citit o carte scrisă de jurnalista franceză Dominique Desanti, fostă comunistă, intitulată „Les Staliniens”. Lectura emoționantelor pagini despre Géza l-a zguduit profund, dar sieși nu a avut nimic să-și reproșeze. Își făcuse datoria și, la urma urmei, nu fusese oare prietenul său Imre Mező – fost luptător în Războiul Civil Spaniol, șeful organizației de partid de la Budapesta – spânzurat de către rebelii furioși? La modul subiectiv, credea Valter, Géza era nevinovat (refuza să admită același lucru și în privința lui Dudás, pe care îl considera un aventurier). La modul obiectiv, însă, Losonczy, ca și Vásárhelyi, ca și Nagy, ba chiar și marele gânditor marxist György Lukács erau cu toții răspunzători pentru debandada contrarevoluționară. Gânduri exasperant de chinuitoare, insomnii dialectice incurabile, bântuite de stafiile tovarășilor uciși – aceasta era blestemul lui Valter.

În iunie 1958, Imre Nagy, Miklós Gimes, József Szilágyi și Pál Maléter au fost executați în urma unei mascarade judiciare. Rolul jucat de Valter în pregătirea procesului împotriva foștilor săi prieteni fusese unul hotărâtor. Mai apoi anii au trecut, Dej a murit în martie 1965, Ceaușescu a venit la putere, dar Valter a rămas în Comitetul Central, mereu credincios liderului, întotdeauna gata să slujească vestigiile unei cauze spulberate. A murit în 1983, pare-se ca rezultat al unei hemoragii provocate de o intervenție chirurgicală neindicată. Medicii francezi care știau că are cancer fuseseră împotriva unui astfel de tratament, dar medicii români au decis altfel. Sau cel puțin asta i-a scris Petre lui Ceaușescu într-o scrisoare plină de furie, în care susținea că tatăl său fusese ucis în mod deliberat. Am descoperit respectiva scrisoare în septembrie 1994, pe când lucram în arhivele parțiale, pregătind o istorie a comunismului românesc. Ceaușescu a dat ordin să se facă o investigație specială, ale cărei concluzii au fost că Valter fusese într-adevăr victima unui malpraxis. Ceaușescu a poruncit ca medicul chirurg să fie pedepsit și să fie interzisă orice discuție pe tema cazului cu membrii familiei lui Valter.

Nu știu cum să interpretez acest final: ca pe o piatră funerară peste rămășițele central-europene ale Cominternului sau ca pe un epilog bizar la istoriile lui Danilo Kiš despre revoluționari damnați și extaze mesianice? Sau poate ca pe un avertisment criptic asupra faptului că istoria comunismului nu e într-atât rezultatul strădaniilor unor istorici sau politologi, ci e compusă mai degrabă din introspecțiile istovitoare, profund personale, chinuitor de melancolice ale unor indivizi pe care soarta i-a azvârlit în vârtejul orgiilor, vărsării de sânge, vendetelor și deznădejdii revoluționare…

Am scris textul de mai sus, un exercitiu de memorie, interpretare si fictiune, in engleza. A aparut pe blogul meu. Public acum, in minunata traducere a Monicai Got, versiunea romaneasca, aparuta in revista timisoreana “Orizont” (august 2014). Deci, e vorba de o mini-nuvela situata in acel punct pe care criticul Lionel Trilling il numea “the bloody crossroads where politics and literature meet”. Este o naratiune sincopata, scrisa pe mai multe niveluri de timp, cu o multime de trimiteri la dezastrul social, economic, moral al istoriei comuniste din veacul XX. Ma ocup de mai multe cazuri, propun o caracterologie si o fenomenologie a pasiunilor comuniste. In aceasta povestire, doar gandurile celui numit Valter sunt fictive. Restul este istorie, crima, magie, vraja si credinta oarba. Si, poate, cum imi sugera un prieten, un fel de „Cronica de familie” a comunismului european, una „în care casting-ul e făcut corect, iar demonii primesc, în sfârșit, rolurile care li se cuvin. …

http://www.revistaorizont.ro/arhiva/august2014.pdf

http://tismaneanu.wordpress.com/2011/09/04/dialectical-insomnias-o-povestire-despre-walter-roman/

Distribuie acest articol

95 COMENTARII

  1. Es kann wohl sein, dass beide Formen sind korrekt! Laut Duden_online!

    Articolul publicat este ca de obicei provocator. Multumesc pt contributie.

  2. da, sintagma din titlul ales de dvs e deja clasica pt ceea ce nemtii numesc ostalgie….

    in alta ordine de idei, puteti dezvolta (eventual intr-un articol viitor) pozitia ambigua (eventual dependenta ideologic de filozofia post-belica) a germaniei fata de conflictul din ucraina?!

  3. :)
    ce ti lipseste sa fii inger ? aripi lungi si constelate !
    ce i mina pe ei in lupta ? ieri, azi. miine. ideologia ?
    putem specula trecutul, interpreta prezentul si anticipa viitorul. multi dintre noi ne am lovit de „caractere” schimbatoare. au fost oameni care au murit in temnita pentru a ramine liberi, si indivizi care si au ingropat semenii pentru binele lor. nu putem ramine indiferenti cind este vorba despre onoare,demnitate si adevar.
    foarte frumos texttul !

  4. Ceva despre articol ?

    Detalii , detalii, eventual pt. lucrări de doctorat… monografii ș.a.m.d.

    Cu Rusia agresivă, cu tonta și șleahta sa, cu Avocatul Pontoului, care tace, tace, tace, așteptăm altceva…

  5. Ofer și eu o mini-biografie, la fel de turmentată dar mai puțin nocivă. E vorba de Michael Harsgor, care s-a stins nu cu multă vreme în urmă în Israel. Părinții erau evrei din Petersburg/Petrograd/Leningrad. La revoluție s-au refugiat în România, unde s-a născut el, Michel Goldberg. Din câte știu, a fost unicul copil. Dat fiind că nu și-au putut legaliza situația în România cât și datorită faptului că întâmpinaseră dificultăți financiare, părinții s-au mutat în Franța, unde aveau ceva rude, așa că Michel și-a început școlarizarea acolo. La mijlocul anilor ’30, familia a revenit în România. Tatăl avusese un vecin francez cu care întreținuse legături de strânsă prietenie și care l-a surprins o data cu un comentariu- era vorba de legile antisemite promulgate în Germania, iar Goldberg exclamase că Franța, apărătoarea valorilor democratice, nu va fi întârziat să intervină. Megieșul a replicat doar scurt „on va pas se battre pour des gens comme vous, quand meme”. Presupun că tot factorul financiar a fost cel care a decis revenirea în România- ca să supraviețuiască, părinții au amenajat în casa închiriată un fel de tripou clandestin. În schimb băiatul a migrat spre marxism, sionism și a devenit un meloman pasionat, neratând matineurile de la operă. Nu mai știu dacă a ajuns în urma segregării la liceul Cultura A sau B. L-a avut profesor de limba română pe Mihail Sebastian, care era îngrozitor ca dascăl :)- nu-și scotea elevii din dobitoci și inculți. La una din teze, subiectul a fost Pseudokynegeticos- Goldberg a preferat să scrie o completare la Odobescu, adăugând un eseu despre vânătoare în istoria operei- Sebastian a fost entuziasmat, măcar o data :). Nu mai știu exact dacă în 1940 sau 1941, către sfârșitul liceului, Goldberg a fost arestat de Siguranță pentru activități comuniste și sioniste (poate intrase deja în partid, deși era încă minor). Am auzit fel și fel de povești, care probabil pot fi ușor verificate în arhive- una este că a fost condamnat la moarte și că i s-a comutat sentința fiind minor, alta este că ar fi fost trimis la 25 de ani de temniță. A trecut prin diverse închisori și a ajuns și în lagărul din Tg. Jiu, unde i s-a făcut intens curte de către unii din liderii comuniști, mai ales că vorbea fluent limba rusă. Dat fiind că nu mai exista posibilitatea de a-și legaliza situația în România în urma schimbării legislației în ce privea pe evrei, părinții „au picat în primul val” al deportărilor din Transnistria și au murit în lagăr.
    Goldberg a preferat sionismul unei cariere ce se promitea fulgerătoare în foametea de cadre PCR și cred că în 1946 a plecat din România, încercând să ajungă în Palestina. Vasul a fost interceptat de marina britanică și Goldberg a fost internat în Cipru. A ajuns în Israel după înființarea statului și s-a stability într-un kibbutz. Acolo a cunoscut-o pe Tamar, viitoarea soție, care era singura supraviețuitoare a unei familii de evrei lituanieni. Ea a reușit să scape printr-o filieră clandestină, dat fiind că avea un facies arian perfect- blondă și cu ochii albaștri. Mai târziu, Tamar a ajuns să scrie cărți pentru copii, ceea ce, venind din partea unei persoane care a pierdut absolut tot ce avea mai drag în viață, ne spune ceva despre capacitatea ființei umane de a recupera și mai ales a manifesta exact latura opusă a „mefistofelicului”. Fiind membru al partidului comunist, Goldberg (care și-a schimbat numele în Harsgor- o ebraizare a originalului), a fost persecutat de mafia socialistă la putere :). Și-a ars carnetul de partid în 1956, cu ocazia Revoluției Ungare. În kibbutz fiind, a reușit să-și termine liceul, și a intrat la facultatea de istorie, luând bachelor și master cu dispensă, în câțiva ani- avea o cultură generală căreia clișeul îi spune „monstruoasă”- eu prefer hiper-umanistă :). Apoi a urmat un doctorat la Sorbona (de atunci sau mai târziu s-a legat o prietenie cu Michel Rocard, care a durat o viață) și a ajuns să predea istoria la Universitatea din Tel-Aviv. Vorbea rusă, română (absolut impecabil deși n-o mai folosise curent din 1946), franceză (a doua limbă, practic), germană și engleză perfect, spaniolă, portugheză și italiană cu un mic accent :) (în opinia lui) și datorită faptului că încercase să economisească costul unui translator pentru studiile de arhivă în Olanda și Danemarca, spunea că se descurcă binișor în cele două limbi. S-a specializat în istorie medievală și se plângea că cei mai dificili studenți erau ofițerii de contrainformații (în Israel o diploma civilă e obligatorie pentru a depăși gradul de maior)- ofițeri care erau incapabili de a lua un vechi document at face value și care întrebau mereu, ce voia să spună de fapt :). A fost un adversar fățiș și public al tuturor acțiunilor militare ale Israelului care nu aveau caracter defensiv, inclusiv invazia Libanului, pe care a caracterizat-o drept Vietnamul israelian. Nu știu dacă a făcut parte din primul grup de israelieni care s-au întâlnit clandestin cu OLP, tatonând deschiderea tratativelor de la Oslo, dar cu siguranță că era un „apropiat”.

      • Cu plăcere. Mi s-a părut un contrast interesant față de Valter Roman, cu atât mai mult cu cât anumite puncte de pornire sînt comune.

    • Interesante biografii … doar ca sint oarecum in dubiu cu privire la performantele lingvistice ale dlui Harsgor. Cunoastere pasiva (mai mult amusinata) de olandeza si daneza ar mai merge cum ar mai merge dara spaniola, portugheza si italiana fluent si la modul activ e cam exagerat, ca doara n-or hi precum romana si moldoveneasca :)

      „Vorbea rusă, română (absolut impecabil deși n-o mai folosise curent din 1946), franceză (a doua limbă, practic), germană și engleză perfect, spaniolă, portugheză și italiană cu un mic accent :) (în opinia lui) și datorită faptului că încercase să economisească costul unui translator pentru studiile de arhivă în Olanda și Danemarca, spunea că se descurcă binișor în cele două limbi.”

      Altfel lipseste din articol poate un comentariu cu privire la calitatile literare ale lui V. Roman, prolific autor de chizmeli pe teme stiintifice (scrise pe baza diplomei de inginerie de la Brno) …

      • De acord, rolul lui Valter Roman ca activist al „fronutului ideologic” merita discutat. Dar nu am scris aici o biografie a lui VR, deci sigur lipsesc multe date. Voiam doar sa surprind, intr-o tentativa de docufictiune, o dimensiune a biografie sale prin asezarea reflectorului memoriei (si imaginatiei) spre Revolutia Maghiara, relatia cu Nagy etc Ideea ar fi: de ce i s-a incredintat tocmai lui sarcina ultra-sensibila de a-l convinge pe Nagy sa-si toarbe cenusa-n cap? Vedeti referinta la conversatia mea cu Miklos Vasarhelyi (condamnat si el, la zece ani, in procesul Nagy din iunie 1958). In aparatul ideologic al PCR, Valter Roman a fost, la inceput, expertul pe teme strategic-militare (cartea „URSS in razboi”), apoi, mai ales dupa 1955, specialistul en titre in „revolutie tehnico-stiintifica”. A fost multi ani seful catedrei de socialism stiintific la Politehnica din Bucuresti. Roman a fost unul dintre artizanii cei mai entuziasti ai cultului lui Dej, inclusiv dupa 1956. In 1961, el a fost cel care a lansat formula: „Este o fericire pentru partidul ostru ca, datorita tovarasului Gheorghiu-Dej, noi nu avem de reabilitat pe nimeni post mortem”. Evident, in aprilie 1968, a omagiat rolul lui Ceausescu in reabilitarea lui Patrascanu. Die Partei hat immer recht :)

        Poate ca nu este nesemnificativ ca am scris un eseu la moartea lui Valter Roman, transmis la postul de radio Europa Libera. Titlul era „Valter Roman sau gustul amar al conformismului”. Poate fi gasit in cartea mea „Arheologia terorii”, editia a treia revazuta si adaugita, cu o prefata de Cristian Vasile, aparuta la Curtea Veche Publishing:

        http://atelier.liternet.ro/articol/6274/Cristian-Vasile-Vladimir-Tismaneanu/Trepte-catre-o-istorie-a-comunismului-romanesc.html

        As mai aminti ca tot atunci, Radio Europa Libera a transmis un articol despre Roman scris de istoricul Vladimir Socor. El facea referire la un celebru eseu al lui Isaac Deutscher despre viata imaginara a lui Vincent Adriano, un ministru din Polrugaria…

      • @Corneliu Cazacu
        Dumneavoastră desigur aveți dreptul la scepticism- dar Iorga nu a fost unic în poliglotismul lui- și este oarecum o a doua obișnuință pentru istorici obligați să cerceteze arhivele în original. Unii dintre noi se nasc cu acest har, iar alții au parte de un univers al copilăriei multilingv, care nu face decât să stimuleze ce este nativ cât de cât. Eu am crescut bilingv și cred că mi-a stimulat un pic „urechea”. Un caz mult mai ilustru, cu care nu aș îndrăzni să mă compar, este al lui Nabokov, care a fost trilingv din fragedă copilărie. E un caz mai special, pentru că e vorba de expresia literară, care necesită un „simț” ce depășește cu mult pe cel al convorbirii uzuale. Cu alte cuvinte, a fi capabil de a face literatură în trei limbi diferite, presupune un calibru lingvistic cu mult peste medie. Și Joyce avea un bagaj lingvistic impresionant, care se simte în Ulise. Avea chiar prea mult :), de vreme ce ne-a procopsit cu Finnegan‘s Wake :). Dar am divagat, fără să vă port pică.
        Spuneați că au fost biografii „interesante”- e faimosul blestem chinez care îți urează să trăiești într-o epocă interesantă…

        • Multumesc, dle Tismaneanu, pt raspuns. Un comentariu asupra activitatilor literare ale lui VR ar fi fost cam o divagatie, tinind cont de titlul si tema articolului. Mi-am dat cu parerea doar fiindca am frunzarit la vremea ei o carte de-a lui VR.

          @Andrei A.

          Scepticismul meu are o oarece baza, fiindca una e sa inveti limbile de mic (eventual sa cresti bi- or trilingv) si alta e sa le inveti singur (incluzind scoala pe linga studiul individual). Accept ca ar fi putut invata engleza si germana plus una din limbile romanice, insa celelalte doua?

          Totul e posibil, insa cazul lui Iorga e oarecum rar. Dubiile mele sint in ceea ce priveste gradul de fluenta.

          Multumesc de postare.

    • Mai intai, multumiri Dlui Tismaneanu pentru excelentul portret al unei biografii monstruoase.
      Acum, cateva completari in privinta profesorului Harsegor (in conformitate cu declaratiile sale).
      Zice el ca, fiind condamnat la inchisoare pentru activitate comunista, ar fi fost gratiat de Rege, si atunci internat administrativ de Antonescu la Targu-Jiu.
      Acolo, i-a cunoscut pe Gheorghiu_Dej si pe protejatul sau Ceausescu, care au incercat sa-l convinga sa nu plece in Israel, ci sa construiasca socialismul in Romania: partidul comunist n-avea destule cadre…

      • Da, cam asta e povestea pe care o știu și eu- presupun că există arhive care să arate exact ce s-a întâmplat. După eliberarea din închisoare/lagăr, a revenit la București, unde în expresia lui (era un om foarte bun, frizând naivitatea), s-a bucurat să poată indica o adresă unui grup de ofițeri sovietici care prompt i-au luat și ceasul de la mână (era singura amintire de la tatăl lui). Știu că sună ca un clișeu, dar astea erau timpurile. Ulterior, din câte știu eu, a fost o perioadă corespondent la Moscova la începutul anilor ‘50 și realitățile sovietice au început a-i inculca „îndoiala asupra credinței”. La Leningrad („Roma” revoluției), a fost entuziasmat să debarce pentru prima oară în metropola care încă purta semnele grele ale asediului german. Prima conversație cu un cetățean sovietic, a constat într-o interpelare (omul l-a „mirosit” că era străin și l-a întrebat dacă avea de vânzare ciorapi de nailon). Nu era un fripturist și din pricina asta, renunțarea la comunism nu a coincis cu o perfectă emulare a direcțiilor socialiste israeliene în acea perioadă. El și Tamar, soția lui, reprezintă pentru mine un cuplu a cărui bunătate, deschidere și discreție părea să fie direct proporțională cu ce avuseseră de îndurat. Ea mărturisea că a părăsit clandestin Lituania pe când era la sfârșitul școlii generale și că polona era limba favorită. Spunea : „Într-un fel, nemții mi-au răpit limba maternă.” E un fel în același timp pieziș și profund de a te referi la Holocaust.

        • Inca cateva date picante, pe raspunderea raposatului profesor Harsgor.
          El afirma ca la „alegerile” din 1946 ar fi votat de 18 ori (e clar pentru cine), caci i se promisese ca recompensa emigrarea. (Asemanator cu legionarul acela care, cica, depusese impotriva lui Patrascanu, tot pentru a emigra).
          Si, o amintire provenita de la tatal lui, furnizorul de textile al regelui Ferdinand, care avea astfel ocazia sa vorbeasca cu Regele (in germana, pentru ca nici unul dintre ei nu stia romaneste). Domnule Goldberg, cum o duc evreii in regatul meu? Excelent, Majestate. Atunci de ce toti se fac comunisti?
          Prof. Harsegor a rupt-o cu stalinismul, dar nu s-a dezvrajit cu totul, si a ramas cu capul plin de haloimes (visuri, cuvant ebraic in pronuntie idis) utopice.
          Si o rugaminte domnului Tismaneanu: poate ne furnizati cu o ocazie un studiu asupra macabrului hotel Lux.

  6. Exista inca o controversa care reapare din cind in cind despre o presupusa discutie intre Stalin si V.Roman in care V.R. intrebat fiind despre soarta Transilvaniei dupa razboi s-ar fi exprimat in sensul ca „Romania nu merita Transilvania”…..
    Cunoasteti ceva pe tema asta?
    Merci.
    p.s. excelent articol, excelent. Pedro/Pierre/Petre o sa va urasca :-)

    • Am citit si eu, dar nu am informatii precise. Am insa indoieli ca Roman ewra suficient de sus plasat in ierarghie ptr a conversa cu Stalin. Nu era un Djilas…

      De ce sa ma urasca? Ar trebui sa fie multumit, e un text cat se poate de echilibrat. In plus, e fictiune…

      • Pai cum adica „de ce” ?!? E clar ca lumina zilei: Pedro e politician….
        Art.dvs.aduce atingere cultului tatalui său si (cel mai grav) mai sinteti si băsist…. Ceea ce e maxim!! Cele doua aspecte se impletesc tragic in politicianul Pedro.
        Că textul este echilibrat, că aveti 100% dreptate n-are nici o relevanta. „Problema luptei… nu trebuie examinată sub unghiul dreptăţii, ci al cerinţelor momentului politic, sub unghiul necesităţilor politice ale partidului în fiecare moment dat”(tov.Stalin dixit) unde cerintele, necesitatile = interese.

        In alta ordine de idei, nu este de mirare ca Roosevelt si Churchill erau fascinati de Stalin. Aveau de ce….

        • Petre (Pedro) nu prea are tangente cu istoria. Ideea ca Valter conducea la Moscova, in anii razboiului, un post de radio independent, este, cum zic francezii, saugrenue

          Am recenzat candva, in „Le point” memoriile lui PR intitulate „Le devoir de liberte”. Stiu ca atunci s-a cam ofuscat. Dar si mai ofensata a fost consoarta din epoca, la senora Mioara :) De fapt, in cazul lui PR era o mitomanie mai putin agresiva, dar reala, ca si in cazul plagiatorului. Nu mai tin minte exact, dar apareau acolo tot felul de bazaconii, de pilda despre cum ii ingana Valter la ureche, leganandu-l pe genunchi, in copilarie, „Hora unirii” :) Ori despre saracia lucie in care a copilarit pe vremea cand Valter era ostracizat, la inceputul anilor 50. Nici vorba de saracie, locuiau intr-o vila superba pe Aleea Alexandru nr 9 …

          • Eu mi-l aduc aminte ca ieri pe don Pedro declarând la începutul lui 1990, cum trebuia să meargă la vânătoare (pe timpul odioasei dictaturi şi a sinistrei sale soţii) ca să aibă se să dea de mâncare familiei. Vă daţi seama…………

  7. Foarte, foarte interesant si instructiv!Pentru noi, cei neinitiati in catacombele comunismului international si prin extensie romanesc,este o revelatie!Ce jungla, ce suboameni, ce fanatici lipsiti de elementare sentimente general umane,de minima consideratie fata de propriile popoare, ce viata au trebuit sa suporte parintii si bunicii nostri condusi de acesti monstri!Si, iata, tarziu, aflam si cum -„direct”de pe baricada a ajuns Petre Roman prim ministru al Romaniei „democratice”. Va multumesc, domnule Profesor!

    • „”ce suboameni”.

      Speciere, o forma de limbaj rasist, folosit frecevnt de nazisti si legionari, pentru a justifica exterminarea.

      • Nationalismul, domnule Manu, este tot o forma de rasism. Cei contaminati de virusul nationalismului se cred fiinte superioare si totodata victimele unei istorice conspiratii externa si interna generata de invidia celor ce nu apartin natiunii in cauza. De aceea eu zic ca la nazisti si legionari sa-i adaugati si pe comunisti in aceasta categorie.
        Greseala pe care-o face d-nul Michiu vine, sper, dintr-o superficiala sau chiar lipsa de reflectie a problemei. Din pacate nu este caz izolat. Din contra, marea majoritate gandesc si isi exprima dezaprobarea fata de astfel de indivizi, dealtfel foarte indreptatita, in acest fel. Problema vine insa din ignoranta a ceea ce inseamna natura umana. In acest fel se arunca intreaga vina asupra „sub-umanitatii” acestor indivizi, lasand in plan secund adevarata cauza ce-i face pe acesti oameni sa savarseasca astfel de fapte abominabile. Ideologia este principalul vinovat si impotriva ei trebuie luptat permanent. Pe acest mod defectuos de a intelege realitatea se bazeaza si bezmeticii ce sustin ca Marxismul n-a fost aplicat corespunzator tocmai din cauza unor astfel de „sub-oameni” si ca ar trebui incercat din nou sa instauram societatea perfecta promisa ca inevitabila de Marx. Educatia este unealta principala in aceasta lupta insa din pacate aceasta se reduce din ce in ce mai mult la un simplu proces de instructie (training) ce nu promoveaza gandirea libera si spiritul critic independent.

        • Nationalismul lui Octavian Goga, Miron Cristea, Alexandru C. Cuza, Nicolae Paulescu, Traian Herseni si Corneliu Zelea-Codreanu era intr-adevar rasist, pentru ca definea natiunea exclusiv pe baza biologica/genetica. La fel l-au definit Richard Wagner si Adolf Hitler. Nationalismul unui Charles de Gaulle, Andre Malraux, Konrad Adenauer si multi altii, nu.

          „Sub-oameni” (untermenschen), la plural, este o formula nazista, care se referea in principal la evrei si la popoarele slavice. Fiind o specie inferioara, „sub-oamenii” putea sa fie folositi ca sclavi si omorati apoi ca orice animal care nu mai este util stapanului, lucru care s-a si intamplat, numai la Auschwitz-Birkenau, de sute de mii de ori.

          „Sub-om” (untermensch) la singular, a fost folosit de Nietzsche pentru a descrie omul obisnuit, adica cel care se simte comfortabil traind „in turma”.

          • D-le prof Manu,

            Schematizati simplist, folositi unul din soiurile de clisee paguboase…Va recomand cu caldura Cartea lui Sorin Lavric „C-tin Noica si Miscarea Legionara” .Excelenta documentare, daca poti sa nu te pravalesti in unul din cele doua clisee prefabricate si facute chiar materie de scoala in copilaria noastra …Veti intelege sigur de cele mai stralucite minti romanesti ale momentului au putut fi, initial, seduse. Tocmai ca nu etnia si genetica erau in capul listei, ci criza profunda morala , politicianismul in toate izbucnirile lui si speranta ca prin credinta practicata, daca se putea, chiar cu asceza, criza morala ar putea fi ameliorata. Si odata iesit din criza morala, un neam, ramas credincios si luptand pt credinta sa, are sanse sa reinvie. Si altele, surprinzatoare, veti vedea. Daramatoare de clisee ale ambelor parti…

            • Cunosc cartea lui Sorin Lavric si am citat-o extensive in monografia „Polemica Paulescu: Stiinta, politica, memorie” pe care am publicat-o impreuna cu istoricul Horia Bozdoghina in Romania (Curtea Veche, 2010). Intr-o conversatie la Jilava, in 1960, Noica s-a delimitat clar de nationalismului rasist (antisemit) practicat de Goga, Cuza si Paulescu.

      • Domnule Manu,
        Nici nu mi-a trecut prin cap ca utilizarea termenului se poate asocia cu sensul atribuit de nazisti unor colectivitati,minoritati, etc care nu le conveneau.Oricata „indopare”ideologica ar fi avut indivizii acestia, totusi daca esti OM, chiar in conditiile acelea nu poti accepta sa comiti astfel de orori;In concluzie, va multumesc si rectific:”ce neoameni”!

      • Daca nu va place suboameni – puteti spune neoameni.
        In cazul acesta clasificarea nu are caracter rasial, sau de clasa, ci se refera la fapte.
        Stalin si Hitler au iesit din conditia umana.

  8. Frumos text. Gindurile umanizeaza personajele.

    Volumul de nume, fapte, locuri si detalii este imens. Ce sistem de arhivare folositi? Probabil electronic. Spuneti-ne va rog ceva despre structurarea acestuia. Cum va verificati si completati memoria cu memoria electronica? Daca nu comit cumva vreo indiscretie.

    • Spun cei apropiati mie ca am o „memorie de elefant”. Poate. Dar lucrez cu multe carti, dictionare, acum, evident, ma ajuta enorm internetul. Pe unele din personajele pomenite le-am intalnit. Despre altele s-a vorbit in casa. Important, chiar si in docufictiune, este sa ai cateva repere precise, informatii hard, verificabile. Cand Danilo Kis a scris capodopera sa „O cripta pentru Boris Davidovici” a folosit „Enciclopedia Granat” din anii 20 care continea autobiografiile multor lideri si militanti de rang mediu ai partidului bolsevic. A lucrat cu editia franceza publicata in anii 60 la editura Maspero, cred („Les bolcheviques par eux-memes”). Dupa care intevine, in cazul docufictiunii si al fictiunii istorice, imaginatia. O ai sa nu o ai :) Chiar si in stiintele umane e nevoie de imaginatie, dar in alt sens (a se vedea cartea lui C. Wright Mills, „The Sociological Imagination”).

      • Impresionant!

        In inginerie am lucrat cu volume imense de date electronice. Inca e nevoie de imaginatie si munca pentru organizarea entitatilor si sistemelor. E o placere sa tii la degetul mic sute de mii de repere si sisteme si cazuri speciale, si updatarea zilnica a arhivelor, automatizarea prelucrarii datelor, etc.

        Chiar si in memoria mea „personala”, informatia e permanent structurata, organizata. Nimic nu intra in memoria permanenta, daca nu-si gaseste clasificarea potrivita, perfecta. Sistemul dumneavoastra de memorare tocmai l-am introdus la categoria „enigme”.

  9. Domnule Tismaneanu, cu permisiunea dumneavoastra, am o teorie in privinta numelui de Roman pe care si l-a insusit Ernest Neuländer, dupa intilnirea cu Tito.

    In general in limba sirbo-croata se foloseste foarte mult ca apelativ, locul de origine al individului, prin diferite constructii lexicale in ceea cei priveste pe ei si mult mai simplu in ceea ce-i priveste pe straini.
    Lucru verificat si dovedit cu ocazia razboiului din Slovenia si Croatia de la inceputul anilor ’90, cind bastinasii denumeau mercenarii veniti din alte tari sa lupte alaturi de separatisti, cu numele tarii de origine, adica romani, rusi, bulgari.
    Nu e greu sa observam ca numele „Ernest Neuländer” reprezinta o incercare de pronuntie chiar si pentru noi, cei care avem un oarecare exercitiu cu nume de acest fel, dar pentru un vorbitor de sirbo-croata, reprezinta un efort mult mai consistent, chiar imposibil de realizat pe deplin corect intr-un timp foarte scurt.
    Teoria mea este ca, a plecat si s-a intilnit cu Tito ca Ernest Neuländer, acesta si anturajul sau nu aveau cum sa-l apeleze facil, fiind de origine din Romania l-au etichetat in prima instanta ca „rumun” (aceasta este fonetica cuvintului „roman” in sirbo-croata), el probabil a perceput-o ca pe o porecla, dumneavoastra stiti de unde i-a placut sa si-l insuseasca pe Valter si in acest fel a plecat din Romania Ernest Neuländer si sa intors Valter Roman, un nume mult mai usor de pierdut in multime.

    Daca am batut cimpii cu gratie, va rog sa ma scuzati si sa nu publicati acest comentariu!
    Cu stima,
    Adrian M

  10. O umbra de tristete am incercat, Domnule Profesor, citind numele fiului lui Gherea in rindul celor ucisi in Gulag. Nu am stiut pin-acum acest lucru si poate ar merita sa scrieti o data despre el, daca sint date. Pe Dobrogeanu-Gherea l-am adoptat in urma excelentelor articole pe care le-a scris despre el Zigu Ornea. Ce trist destin, al acestui fiu, m-a facut sa ma gindesc la copiii lui Herzl. Ce distanta abisala intre moravurile omenesti, ale unei lumi ridicole dar bonome, din vremea marelui prieten al lui Gherea, Caragiale, si lumea bestiala a deceniilor de la rascrucea secolului trecut.

    • Dobrogeanu-Gherea a avut, daca nu ma insel, trei copii: Stefania, maritata cu Paul Zarifopol; Alesandru, membru fondator al PCdR, ucis in timpul Marii Terori in URSS si Ionel, filosof si pianist. Intre cei lichidati in URSS: Timotei Marin, David Fabian, Elena Filipovici (secretar general al PCdR o scurta perioada cu pseudonimul Maria Ciobanu), Eugen Rozvany (Rozvan), Gilbert Moscovici, Elek Koblos, Ion Dic-Dicescu, Marcel Pauker (Luximin). Evident, doctorul Cristian Rakovsky. Discut subiectul in „Stalinism pentru eternitate”. Fiul lui Paul Zarifopol si al Stefaniei, tot Paul, supranumit Cochi, a fost arestat in timpul comunismului. Alexandru (Saşa) a fost impuscat pe data de 4 decembrie 1937 la inchisoarea Lubianka din Moscova. Suferea, se pare, de o grava depresie. N-a contat.

      http://www.lapunkt.ro/2014/07/21/un-stilist-al-ideilor-paul-zarifopol-si-snobismul-mesianic/

  11. Ja, aber welche Partei ? :) Îmi pare că în RDG, din cauza unor condiții „obiective”, linia dură pro-moscovită s-a bucurat de mai mult succes pe termen lung, în ce privește lupta pentru putere. Markus Wolf, fostul șef al spionajului est-german, funcție pe care a deținut-o 1953-1989 (formidabilă longevitate), este un exemplu „strălucit” de implant- școlit în URSS, de la politehnică și până la artele umbrite legate de activitățile externe ale NKVD-ului, komsomoleț convins devenit spion șef și practic numărul 2 în STASI îndelungă vreme.

  12. Domnule profesor, povestea dumneavoastră este foarte frumoasă.
    Dacă îmi permiteţi, voi menţiona doar câteva informaţii suplimentare, din punct de vedere istoric. De exemplu, la începutul anului 1945, Valter Roman a primit funcţia de ofiţer politic în Divizia 2 Voluntari Români „Horea, Cloşca şi Crişan” (înfiinţată în Uniunea Sovietică, la 12 aprilie 1945 şi alcătuită din militari români capturaţi de Armata Roşie), apoi a ajuns locotenent-colonel şi şef al Secţiei I Propagandă Scrisă şi Verbală din cadrul Direcţiei Educaţie, Cultură şi Propagandă (2 octombrie 1945), general-maior şi şef al Direcţiei Propagandă şi Agitaţie din Inspectoratul General al Armatei pentru Educaţie, Cultură şi Propagandă (Direcţia Superioară Politică a Armatei, de la 5 octombrie 1948), locţiitor politic al şefului Marelui Stat Major şi şef al Comisiei de Coordonare şi Planificare a Publicaţiilor Militare editate de Ministerul Apărării Naţionale (iulie 1948 – aprilie 1950), ministru al Poştei şi Telecomunicaţiilor (6 aprilie 1951 – 28 ianuarie 1953), director general la Ministerul Agriculturii (1953 – mai 1954), director al Editurii de Stat pentru Literatură Politică (1954-1983) – în locul lui Barbu Zaharescu, nominalizat la 10 august 1954, de Leonte Răutu, pentru a o înlocui pe Clara Cuşnir-Mihailovici în funcţia de director adjunct ştiinţific al Institutului de Istorie a Partidului de pe lângă C.C. al P.M.R.
    După aproape trei decenii, Valter Roman a trimis două scrisori lui Nicolae Ceauşescu (la 11 aprilie 1983, respectiv 18 iulie 1983), prin care a solicitat să i se aprobe deplasarea „pe linie de partid” la Karlovy Vary (Republica Socialistă Cehoslovacă), împreună cu soţia sa, Hortensia Roman (născută Vallejo), în lunile august sau septembrie 1983, pentru a continua un tratament medical. Prin utilizarea sintagmei „pe linie de partid” în scrisoarea sa din 18 iulie 1983, Valter Roman a încercat să obţină de la Nicolae Ceauşescu fonduri pentru acoperirea în întregime a cheltuielilor ce urmau a fi făcute de directorul Editurii Politice împreună cu soţia sa, cu prilejul deplasării lor la Karlovy Vary (transport, cazare, masă, tratament medical). Evident, sumele necesare proveneau dintr-un fond al Comitetului Central al P.C.R. în care ajungeau şi banii oferiţi de statul român sub formă de subvenţie pentru forul de conducere al unicului partid din România.
    Din preambulul scrisorii din 18 iulie 1983 rezultă faptul că Nicolae Ceauşescu nu a aprobat în aprilie 1983 ca Valter Roman să se deplaseze în Cehoslovacia „pe linie de partid”, motiv pentru care directorul Editurii Politice i-a trimis liderului P.C.R. o nouă epistolă, în vara aceluiaşi an.
    Într-un alt document din epocă, Silviu Curticeanu – şef al Secţiei Cancelarie a C.C. al P.C.R. (1982-1989) – a menţionat faptul că Valter Roman a primit în luna august 1983 aprobarea lui Nicolae Ceauşescu să plece în Franţa, timp de trei săptămâni, pentru un tratament medical, iar solicitarea de deplasare a sa la Karlovy Vary a fost clasată.

    O altă informaţie interesantă se referă atât la Valter Roman, cât şi la unchiul dumneavoastră, Mihail Boico. Una dintre cauzele posibile ale înlăturării generalului Mihail Boico de la conducerea Trupelor de Grăniceri ar putea avea legătură cu declaraţia scrisă de Dumitru Coliu şi depusă la stenograma şedinţei din 27 mai 1952 a C.C. al PMR. Fostul locţiitor politic al comandantului Diviziei 1 Voluntari Români „Tudor Vladimirescu – Debreţin” şi, din 6 martie 1952, director general al Direcţiei Speciale pentru Probleme Militare din cadrul Consiliului de Miniştri a amintit faptul că, în perioada 1946-1947, generalul-maior (r.) Dumitru Petrescu (inspector general al armatei pentru Educaţie, Cultură şi Propagandă, 6 august 1947 – 25 iulie 1948) a semnalat Comisiei Controlului de Partid că „Valter Roman, pe atunci general de armată, avea dese întâlniri cu [Mihail] Boicu (corect: Boico – nota P. Opriş) (Bibi), actualmente general la M.A.I. şi col.dr. (Suly sau Şuli – nota P. Opriş) Brill şi alţi tov[arăş]i evrei, care se întâlnesc des şi discută pe socotelile tov. Gheorghiu, cum că este incapabil de a conduce partidul, că Ana [Pauker] este mult mai deşteaptă şi că în fond ea este conducătorul partidului”.
    În momentul înfiinţării la 12 aprilie 1945 a Diviziei 2 de Voluntari Români „Horea, Cloşca şi Crişan” în garnizoana Kotovsk (o localitate aflată în perioada 1924-1940 în aşa-zisa Republică Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească), maiorul Valter Roman, maiorul Şuli Brill şi căpitanul Mihail Boico au primit funcţiile de şef al Secţiei de Educaţie şi Cultură a Diviziei, şef al Secţiei Cadre Educaţie şi Cultură a Diviziei, respectiv locţiitor pentru Educaţie şi Cultură al comandantului Regimentului 6 Infanterie Voluntari. Dumitru Petrescu cunoştea aceste informaţii deoarece i-a avut ca subordonaţi pe cei trei ofiţeri, chiar de la 12 aprilie 1945, când a primit funcţia de locţiitor al comandantului Diviziei pentru munca de educaţie şi cultură. Totodată, în aprilie 1945 a ajuns în aceeaşi mare unitate locotenentul Sorin Toma, fiul poetului proletcultist Alexandru Toma şi viitor autor al articolului critic „Poezia putrefacţiei sau putrefacţia poeziei”, îndreptat împotriva operei lui Tudor Arghezi (1947). În ceea ce priveşte situaţia maiorului Şuli Brill, se cunoaşte faptul că a fost avansat la gradul de locotenent-colonel şi, la 1 noiembrie 1945, a devenit director de studii la Centrul de Instrucţie pentru Educaţie, Cultură şi Propagandă, înfiinţat la Breaza (jud. Prahova).
    De remarcat este şi faptul că Dumitru Coliu nu a menţionat în documentul din 1952 despre conflictul existent în anii 1947-1948 dintre Dumitru Petrescu şi colonelul Eromin (şeful secţiei militare a Comisiei Aliate de Control şi reprezentant al NKVD) şi nici despre modul în care Valter Roman îl informa direct pe colonelul Eromin, fără aprobarea superiorului său din acel moment – Dumitru Petrescu. În acelaşi timp, orice întâlnire neautorizată de conducerea P.M.R. putea fi suspectată de asociere pentru desfăşurarea unei lupte fracţioniste în partid – aşa cum a fost considerată cea din dimineaţa zilei de 13 martie 1952, la care au participat Ana Pauker, Teohari Georgescu şi Vasile Luca.
    Pentru detalii privind sursele de informaţii la care am avut acces şi diferite interpretări ale documentelor din acea epocă, v. Petre Opriş, Cezar Avram, „Vasile Luca, Ana Pauker şi „cuibul de viespi” de la Ministerul Afacerilor Externe (1952)”, în „Gheorghe Buzatu. In memoriam”, coordonatori: Marusia Cîrstea, Sorin Liviu Damean, Lucian Dindirică, Editura Cetatea de Scaun, Târgovişte, 2014, p. 648-673.

    • Multumesc mult, cand ne revedem as fi incantat sa-mi dati o copie a studiului despre „cuibul de viespi”. Banuiesc ca era vorba de Ana Toma, Lenuta Pasculescu (sora lui Teohari Georgescu), Lenuta Samoila (fosta sotie a lui Teohari), Cristina Luca (sora mamei mele), Clara Turcu (devenita sotia lui Iosif Ardeleanu, seful cenzurii), poate si Mia Groza (fiica lui Petru Groza), Marusea Sarbu etc Era inclusa si Ida Felix? Fost voluntar in Spania, Suli Brill era medic radiolog, dupa iesirea din cadrele armatei a revenit la profesia sa. Sotia lui, Janeta Brill,a fost profesor de istoria miscarii muncitoresti internationale la „Stefan Gheorghiu”. Locuiau la ultimul etaj (doi) din casa de pe Aleea Alexandru 9. La parter si etajul 1 locuia familia Roman. Am fost coleg de clasa intre 1958-1963 cu fiul lor, Vlad.

  13. O altă informaţie:
    În şedinţa din 20 ianuarie 1953 a Biroului Politic, Emil Bodnăraş a afirmat despre Valter Roman şi soţia acestuia că au avut legături personale foarte strânse cu Ana Pauker şi, în perioada în care fostul ofiţer politic a activat în armata română (1944-1950), acesta a manifestat o atitudine ostilă faţă de Gheorghe Gheorghiu-Dej (probabil şi din cauza faptului că liderul suprem al P.C.R. nu a aprobat în martie 1947 includerea lui Valter Roman în Secţia Militară a C.C. al P.C.R.). Emil Bodnăraş era nemulţumit şi de modul cum a acţionat colegul său din guvern în anul 1952. În calitate de ministru al Poştelor şi Telecomunicaţiilor, Valter Roman a iniţiat declasificarea unei lucrări sovietice aflate la Marele Stat Major român, fără a obţine în prealabil o aprobare din partea ministrului Forţelor Armate. Acel document conţinea informaţii secrete despre sistemele de telecomunicaţii şi Emil Bodnăraş a solicitat returnarea imediată a acestuia, fapt ce s-a şi întâmplat.
    Întreaga poveste se poate găsi în articolul „Conflicte între generalii comunişti”, publicat în „Magazin istoric”, anul XLVIII – serie nouă, nr. 7 (568), iulie 2014, p. 59-61.

  14. Pentru mine acest articol este o dezamagire. El reia teoria comunistilor romantici pentru care cazua era mai presus de orice. Nu cred ca este asa. Autorul spune ca oameni precum Neulander „cu toții erau ostași ai Revoluției”. Cum puteau niste oameni inteligenti, cu educatie aleasa sa nu inteleaga ca un ostaș al Revoluției era de fapt un pion al imperiului rus? Sunt convins ca daca Roman s-ar fi nascut 40 ani mai traziu ar fi fost agent CIA participand la debarcarea lui Mosaddegh sau eliminarea pe Che Guevara ori altii. Tot ostas al revolutiei, dar, asa cum spunea cineva hazliu, al „Uniunii Sovietice aialalta”.

    „Valter își amintește limpede seara în care a luat cina în casa de la țară a lui Dimitrov, la începutul lui 1943, când el și Rákosi s-au contrazis pe tema destinului Transilvaniei după eliberarea acesteia de către Armata Roșie. Atitudinea lui Rákosi i s-a părut nu numai arogantă, ci total lipsită de internaționalism marxist.”
    Exista documente care sa probeze asta?
    Documentele publicate de rusi in: „Transilʹvanskiĭ vopros : vengero-rumynskiĭ territorialʹnyĭ spor i SSSR, 1940-1946” arata ca Valter facea lobby (poate лобби) catre rusi (via Litvinov) pentru o Transilvanie independenta. In fapt aceasta propunere nu era o pozitie foarte indepartata de ceea ce sustinea Rakosi.
    Valter R a facut referire la dezacordul lui cu Rákosi intr-un discurs din 1961 in CC al PCR, cand fusese readus in lumina rampei de catre Dej si se „romanizase”. A fost un gest folosit pentru a-si proba sprijinul catre noul stapan.
    Sunt convins ca Neulander documnetele publicate de rusi reflecta pozitia lui V Roman din 1945. Un comunist care activase la Moscova printre comunistii maghiari, nascut in Austro-Ungaria si (potrivit articolului de mai sus) avand maghiara ca limba materna (btw, de ce nu idish?) nu cred ca ar fi pledat pentru unirea Transilvaniei cu Romania.

    PS

    Paragraful ”S-a însurat apoi cu o spanioloaică, ca semn al pactului său cu națiunea cu care ajunsese să se identifice, în acea continuă fugă de propriile origini. Au avut doi copii, ambii născuți în Rusia, după sfârșitul Războiului Civil și adoptarea de către Valter a cetățeniei sovietice. La Moscova, prima oară a lucrat printre comuniștii maghiari, la sfârșitul anilor ʼ30 și începutul anilor ʼ40.” pare sa fie intr-o pozitie gresita in curgerea textului.

    Ar fi interesat daca Valter (si altii ca el, intorsi de la Moscova sau de aiurea) au renuntat vreodata la cetatenia sovietica.

    • docufiction, stimate domn, deci nu studiu stiintific, cu footnotes, trecut prin furcile unor peer-reviewers etc Cina a avut loc, restul e de-acum o naratiune imaginata. Relatiile Roman-Rakosi erau mizerabile. Jurnalul lui Dimitrov vorbeste de rolul sau de mediator intre comunistii maghiari si cei romani, ceea ce, desigur, nu-l face pe Roman un patriot roman. Nici pe Luca. Nu aveau cum sa fie, erau internationalisti stalinisti. Sunt dezamagit ca v-am dezamagit :) Dar va multumesc sincer ptr comentariu!

      Ma bucur mult ca subiectul da nastere unor discutii atat de interesante. Sa precizez ca n-am dialogat niciodata cu VR, l-am vazut cand era copil, apoi, tot de la distanta, dupa absolvirea facultatii. Parintii mei, sora mamei si sotul ei l-au cunoscut indeaproape, mi-au povestit multe despre el. Mama mea a fost prietena la Moscova cu prima lui sotie. Dupa 1958, cand tatal meu a fost acuzat de fractionism, relatiile de amicitie au incetat. Valter era un soldat credincios. Nu era nici eretic, nici renegat, spre a relua tipologia lui Isaac Deutscher. Chiar si asa, numele sau apare in ancheta de la Comisia Controlului de Partid. Tatal meu a refuzat sa-l incrimineze, in pofida presiunilor psihologice exercitate de Ion Vinte si Dumitru Coliu.

      • Raspunsul eu, oarecum abrupt, incearca sa puna in discutie daca acesti indivizi chiar credeau in ceva sau erau doar niste mercenari in solda celui care platea cel mai bine (in bani sau self-esteem) la momentul respectiv.
        Inca o data nu pot sa cred ca erau atat de naivi sa nu vada ca sunt instrumente ale noului imperiu rus. Dincolo de apartenenta etnica (un subiect sensibil in the politically correct world in care traim) erau totusi oameni inteligenti si foarte educati, nu erau in categoria de working class, precum Alexandru Iliescu sau Gheorghe Gheorghiu.
        Lui Robespierre nu i s-a oferit sansa de a reflecta la sistemul pe care l-a creat/slujit, dar pana si un criminal fanatic precum Leon Trotsky a inteles pana la urma ca oricat de bine ar fi slujit imperiul, pana la urma nu conta ideologia, totul se rezuma la o lupta primitiva pentru putere, fie ea la nivel de natiune sau individ.
        Asa cum mentionati intr-o replica mai jos, copiii acestor stalinisti primitivi nu au puterea (sau onestitatea) sa-si vada parintii asa cum au fost si lipsesc istoria perioadei de marturii cheie asupra unor evenimente si caractere care ar putea explica si evolutia ulterioara a Romaniei (si nu numai). Este posibil ca acesti parinti ignobili sa nu fi impartasit niciodata noii generatii mizeriile si compromisurile vietii lor, dar ma indoiesc ca era greu de ghicit prin ce ticalosii trecusera. Cum sa-I explici fiului tau, Petre R, ca mai toata viata ai fost un ticalos care te-ai adaptat continuu ca sa-ti pastrezi niste privilegii (materiale sau de orgoliu)?
        Imi vine in minte replica Maiei Morgenstern din Balanta: “tata bun, tata las…”
        Se pare ca scenaristul s-a inspirat din cererile lui V.R. de tratament in strainatate, pe care le mentionati mai jos, si pe care le-a modificat ca fiind pentru un vecin care are nevoie de medicamente din RFG (Lucian Pintilie dovedindu-si inca o data generozitatea).

  15. Și Malraux a avut conversații imaginare cu mari lideri comuniști (cum de altfel a avut părți imaginare și în biografie). Dacă Valter Roman ar fi fost scriitor, „contribuțiile” lui ar fi putut avea măcar o valoare „simbolică” :)
    Am o întrebare : Vanea Didenco (a.k.a. Gheorghe Vidrașcu- care a avut două fete din care una a făcut o căsătorie de formă cu Ion Negoițescu- sic transit… ) este listat ca „ilegalist”. Este o informație corectă sau un mod mai politicos de a desemna un agent sub acoperirea cladestinității ?

    • Eroare: vorbim despre Ivan Didenko, spion sovietic, si Gh. Vidrascu, ilegalist din Ploiesti, socrul, pro forma, al lui Ion Negoitescu. Acesta din urma, Vidrascu real, a fost prim-secretar al regiunii Ploiesti, vicepremier, ambasador la Praga. Didenko a fost casatorit cu Raia Vidrascu, un timp sefa cancelariei CC. Gh. Vidrascu a avut doua fete si un bait, operator de film, ramas in Franta la inceputul anilor 70.

      • Mulțumesc pentru clarificare. Cum ați defini rolul Institutului Gorki de la București ? Se poate spune că între altele era și prilej de „scouting” ?
        Trebuie să corijați pagina de Wikipedia dedicată lui Vidrașcu :).

        • Domnul profesor are dreptate, Gheorghe Vidraşcu nu este una şi aceeaşi persoană cu Ion Vidraşcu. Agentul NKVD Vanea Didenko şi-a românizat numele, devenind Ion Vidraşcu. La fel au procedat alţi spioni sovietici care se aflau în închisoarea de la Aiud, la 23 august 1944.
          Despre Wikipedia mi-am exprimat punctul de vedere în urmă cu câteva zile, tot sub forma unui comentariu la un articol. Nu luaţi drept bun tot ceea ce se postează pe Wikipedia, domnule Andrei A. Cărţile şi studiul în arhive rămân în continuare baza cercetării ştiinţifice. Cu cele mai bune gânduri, P.O.

          • Vă mulțumesc pentru adăugiri, domnule Opriș. Ați menționat închisoarea de la Aiud- presupun că este același loc de tristă amintire de mai târziu. În Butirka „au șezut” Djerzinski și Solenițin mai târziu. Închisorile sînt permanența istoriei- nu că ar fi una reconfortantă… Revenind la spionii deținuți la Aiud înainte de 23 August, ce alte nume sonore sînt asociate acelui lot ?

            • Da, este aceeaşi închisoare. Dacă ne gândim la acest aspect, ne dăm seama că spionii sovietici au dorit să se răzbune pe cei împotriva cărora luptau în perioada interbelică, prin trimiterea lor în închisorile „vizitate” iniţial de agenţii NKVD prinşi de serviciul de contraspionaj din România. Acest tip de cinism se poate vedea astăzi la Vladimir Putin şi Victor Viorel Ponta, dar asta este o altă poveste.
              Alte nume foarte cunoscute de spioni sovietici care şi-au românizat numele: Gheorghe Pintilie (Timofei Bodnarenko, zis „Pantiuşa”), Sergiu Nicolau (Serghei Nikonov), Vasile Vîlcu (Vasili Vulko), Vasile Posteucă (Mihail Povstanski) şi Petre Petrescu (Piotr Gonciaruk).

        • @ Andrei A.
          La 5 octombrie 1950, Ion Vidraşcu l-a înlocuit pe Avram Bunaciu în funcţia de preşedinte al Comisiei Controlului de Stat, iar fostul ministru al Justiţiei (15 aprilie 1948 – 24 septembrie 1949) a ajuns prim-adjunct al ministrului Afacerilor Externe (5 octombrie 1950 – 23 iulie 1952).

          • În ce privește agenții sovietici pe teritoriu românesc, identificați de Siguranță sau contra-informații, este corect să spunem că au fost întemnițați indiferent dacă au fost capturați înainte sau după începerea războiului ? Întreb, pentru că în mod normal, pentru spionaj pe vreme de război nu există decât o singură pedeapsă. Se poate spune că au fost păstrați ca monedă de schimb ?

            • Intram pe un teritoriu extrem de ciudat, alunecator si misterios. Emil Bodnaras fusese condamnat pentru spionaj in favoarea URSS si totusi a fost eliberat in plin razboi, la expirarea sentintei. In cartea sa despre Ceausescu, regretatul Pavel Campeanu se ocupa de acest subiect. Sub al sau nom de guerre, „inginerul Ceausu”, spionul Bodnaras a fost cel care a organizat neutralizarea conducerii legitime a PCdR, pretinzand ca indeplineste ordinele Moscovei. In fapt, indeplinea ordinele lui Gheorghiu-Dej si ale grupului acestuia de la Caransebes, apoi Targu-Jiu. Stefan Foris a dat crezare cuvintelor lui Bodnaras si a acceptat sa-i predea arhiva operativa, parolele si „tehnica” partidului. S-a format o noua conducere, compusa din Bodnaras, Iosif Ranghet si Constantin Parvulescu (4 aprilie 1944, in aceeasi zi cu bombardamentul). Se pastra o legatura permanenta cu Dej, acesta dicta de fapt actiunile partidului. Oamenii de legatura: Ion Gh. Maurer si Mihail Rosianu. Patrascanu, la randul sau, indeplinea directivele lui Dej in tratativele secrete cu partidele istorice si cu PSD. Fiul lui Mihail Rosianu, Ion, a fost activist la sectia de propaganda pe vremea lui Leonte Rautu, consiler la ambasada Romaniei din Belgrad, apoi sef al departamentului cultelor. Fiica sa, Sabina, a fost a doua sotie a lui Dinu Patriciu, mama a doi din copiii miliardarului recent decedat. Prima sotie a fost Ileana Redlinger, fiica ilegalistului Ladislau Redlinger si a pictoritei Alma Redlinger. Despre Babenco, un material indispensabil se gaseste aici:

              http://www.militiaspirituala.ro/detalii.html?tx_ttnews%5Btt_news%5D=273&cHash=962b41e44cf03d6658f3afad9c7bf140

              Despre Alma Redlinger:

              http://jurnalul.ro/cultura/arte-vizuale/vernisaj-expozitie-alma-redlinger-90-de-ani-de-viata-70-de-ani-de-pictura-662697.html

              Nonagenarul Redlinger ramane atasat de idealurile comuniste:

              http://www.romanialibera.ro/special/documentare/marturiile-unui-ilegalist-comunist–unde-conspirau-sa-puna-mana-pe-puterea-de-la-bucuresti-306279

              Discut aceasta conpiratie in cartea mea „Stalinism pentru eternitate”. Poate ca dl Opris poate comenta referitor la tratamentul spionilor sovietici prinsi in timpul razboiului. Ma gandesc la Petre Gheorghe (Petar Sariski), prins si executat. Era membru al CC al PCdR, fratele celei care avea sa se numeasca Ivanca Rudenco. Teodor Rudenco era el insusi, din cate stiu spion sovietic. A scris verusirle unor cantece revolutionare faimoase, cantate pe melodii rusesti, intre care „Privesc din Doftana prin gratii de fier”. Alti spioni: Alexandru Rogojinschi (adjunct al sefului sectiei cadre a CC, responsabil cu verificarile dupa sinuciderea, in iunie 1951, a lui Mirel Costea, cumnatul lui Emil Calmanovici) si Simion Babenco, ani de zile seful gospodariei de partid.

            • @ V.T.
              Mulțumesc pentru răspuns. Cred că a existat un fel de tradiție a liderilor contra-spionajului românesc de a fi „pregătiți pentru orice eventualitate”. În cazul lui Bodnăraș, cred că era și un pragmatism, în sensul în care un agent liber și sub observație funcționează ca o soluție de contrast în investigațiile medicale. Presupun iarăși că activitățile lui Dej din închisoare nu erau un secret pentru autorități. A existat în acea perioadă vreun amestec conștient și strategic al Siguranței pentru a favoriza o facțiune a PCR împotriva alteia ?

            • @ Vladimir Tismăneanu
              1. Aveţi dreptate, Vasile Vîlcu era bulgar, însă în acelaşi timp lucra pentru sovietici în România. Era un exemplu clar de internaţionalist stalinist.
              2. Informaţiile despre spionii sovietici „păstraţi” în special în închisoarea de la Aiud sunt foarte fragmentate, probabil şi pentru faptul că sovieticii au capturat şi trimis la Moscova o mare parte din arhiva Serviciului Secret de Informaţii, după 23 august 1944.
              3. În cazul sabotajelor efectuate de comunişti în timpul războiului, pedeapsa a fost capitală (Filimon Sârbu, echipa lui Paneth, Petre Gheorghiu). Pentru celelalte cazuri (fără flagrant delict), spionii prinşi au ajuns la Aiud. Nu ştiu de ce s-a aplicat această regulă, doar am constatat-o.
              4. Eliberarea unui spion din închisoare, în timpul războiului, putea ajuta serviciul de contraspionaj să descopere alţi „clienţi pentru Aiud”. Emil Bodnăraş a fost ţinut discret sub urmărire. La un moment dat, el a spus că a reuşit să scape de ofiţerii care îl filau. Greu de crezut, dar nu pot demonstra contrariu deoarece o mare parte din arhiva SSI a ajuns la Moscova după 23 august 1944.

  16. Era o butadă, chipurile spusă de un înalt prelat catolic unui la fel de sus-pus activist comunist- poate știți care erau personajele-se non e vero… : Există o mare asemănare între biserica catolică și partidul comunist- un minim dram de înțelegere față de păgâni și o totală intoleranță față de eretici :).

  17. Cum definiți toleranța PCR la ideea de diversitate etnică?

    Îmi pare vă vorbim de personaje istorice care au un background etnic extrem de variat și care au jucat un rol important în istoria contemporană, un pic în contradicție cu politicile instituționale oficiale în aparatele represive, unde criteriile de gen get-beget neaoș și de credință ortodoxă au fost aplicate îmi pare sistematic în recrutarea noilor membrii, iar identitatea socială se construia sistematic prin raportarea la amenințările exterioare(străini). De exemplu, ideea majoră cu iredentismul maghiar bântuie chiar și azi mai marii PSD-ului(oare ce ar fi de spus despre pupila dnlui Iliescu dna Corina Crețu….personaj în opinia mea toxic pentru noțiunea de democrație propus Comisar Europeean o sfidare la adresa valorilor nord-atlantice, cred- nu că pe partea maghiară nu ar exista la fel de multe personaje toxice care visează Reconstruirea Istoriei).

    Cum definiți apelul repetat în campanii electorale la capitalul religios particular, donațiile din fiecare parte a spectrului politic..?

    • imi permit io sa spun; ptr a intra in gratiile marelui partid,copii din familii mixte,unii,isi renega parintele ungur,altii,in caz ca tatal e ungur,iau prenumele ruminesc al mamei.decebal,traian sint mai frecvente decit maradona
      multi greco-catolici au trecut la ortodoxim si spun:e mai bine asa !! (?)trebuie sa te inclini de unde bate vintul
      altfel cum sa construiesti un popor unit,ha ha

  18. Ja, aber warum hat die Partei immer Recht?

    răspunsul ni-l dă tot acest imn stalinist, foarte repede de altfel, încă din primul vers : Sie hat uns alles gegeben (El/partidul ne-a dat totul). Dacă nu e destul de clar, doar peste două versuri se risipeşte orice ambiguitate: Was wir sind, sind wir durch sie (tot ceea ce suntem suntem datorită lui).

    Când ne ia ceva din ce ne-a dat (o funcţie, o vilă untzovaităr) ne facem puţin disidenţi, nu mai suntem cu Ana, suntem cu Dej… Şi tot aşa.

    Foarte interesante rândurile domnului Tismăneanu, mi-am completat unele informaţii, mi-am reamintit altele. Chiar dacă e un docufiction ;)

    Dacă nu cer prea mult, aş dori să ştiu dacă aveţi informaţii despre destinul copiilor lui Neulander/Roman şi ai Hortensiei din prima căsătorie a fiecăruia. Nu este musai cu nume, pentru a nu li se aduce eventual atingere privacy-ului. Mulţumiri şi numai bine!

  19. nu exista comunisti reformatori. In raport cu ce? E ca si cum am vorbi azi de nazisti sau fascisti reformatori. Nu ne putem imagina asa ceva pentru ca e absurd. Cui ii pasa daca nazistii s-au asasinat intre ei, era ernest rohm mai bun decat gobels?
    Era nagy democrat, milita pentru pluripartidism, presa libera si libartatea cuvantului?
    Un comunist bun, reformator-cum il denumiti dumneavoastra, e un comunist mort.

    • Al doilea guvern Nagy din acele zile (cred ca depus juramantul pe 1 noiembrie 1956) a restabilit regimul politic multipartidist in Ungaria. Au renascut toate partidele politice, cu exceptia Crucilor cu Sageti szalasiste. Presa redobandise deplina libertate. Pe 3 noimebrie, cand trupele sovietice au pornit atacul, Nagy a anuntat iesirea Ungariei din Tratatul de la Varsovia si a proclamat neutralitatea tarii. Sunt primul care sa admit ca reformarea comunismului inseamna, daca este sa fie consecventa, abolirea lui! Un celebru disident polonez spunea ca nu exista comunism cu chip uman, ci doar totalitarism cu dintii sparti :) Dar mi s-ar parea o eroare sa nu admitem ca exista diferente intre factiunile comuniste. Ma rog, in Romania chiar n-au existat reformatori…

      • in romania s a abolit comunismul,s a si condamnat !! si au ramas comunistii care tot cauta sa se reformeze acumulind,,averea intregului popor´´

  20. Am citit cu placere, personajul pe care il creati este, mai ales in tinerete, interesant, chiar intrigant … Imi permit sa va felicit pentru calitatea scriiturii (si pe traducator de asemenea).

    • Multumesc! Serendipity: mergand azi sa caut o carte (fictiune) de un scriitor spaniol, in care apar si unele din personajele mentionate mai sus, am gasit romanul abia aparut in editie americana al istoricului Simon Sebag Montefiore, unul dintre cei mai patrunzatori interpreti ai stalinismului (si nu numai!), One Night in Winter (Harper, 2014). Atmosfera e foarte asemanatoare cu aceea din nuvela documentara despre Valter…

      De acord cu Dvs, traducerea e remacabila!

      • Voi cauta acesta lucrare. Am citit recent de Montefiore: Jerusalem: the Biography, a fresh history of the Middle East (exista o editie si in limba romana). Un deliciu, un desfrau istoric si cultural. Infrapaginalele sunt chiar mai interesate decat cartea.

  21. Ar fi interesanta o paralela intre revolutionarii din secolul XX si luptatorii ISIS de azi. Nu atit din p.d.v. istoric cit mai ales comportamental si ideologic. Am impresia ca exista foarte multe asemanari chiar daca filozofia pare complet opusa.

  22. PT poate fi fericit ca a ramas in viata publica pana in ziua de azi. De ar fi incaput pe mana tatalui, nu pe a lui Ion Iliescu sau a lui Traian Basescu, despartirea definitiva (de FSN sau PD) ar fi avut un alt inteles …
    SI nu am vrut sa ii umanizez in exces pe II sau pe TB. :)

  23. Vad ca acreditezi ideea ca Walter Roman in 1943 ar fi asigurat revenirea Ardealului de Nord la Romania regalista si asta e mare eroare in primul rand pentru ca Uniunea Sovietica inca din 1943 era interesata de despagubiri de razboi pentru ca era pulbere. Stalin nu a desfiintat ce a mai ramas pentru ca nu mai avea de unde sa i-a despagubiri de razboi.

    • Document publicate din arhivele sovietice (vezi comentariul meu mai sus) arata ca VR sustinea despartirea Ardealului de Romania. Nici nu este greu de inteles, era un evreu maghiar, fara nici un sentiment de atasament pentru Romania. N-am calculat cu exactitate dar cred ca pana in 1944 traise mai mult pe aiurea (Cehoslovacia, Spania si Rusia) decat in Romania. Indivizi de teapa lui nu-au mama si n-au tata, cum plastic spune vorba romaneasca. Faptul ca VR a trait pana la urma in R este un accident istoric, aici l-a trimis Stalin. Daca comunismul reusea in Israel il trimiteau acolo.

  24. Pentru cei interesati de istoria comunismului, un foarte intersant articol ca si multe dintre comentarii.
    Privitor la perioada arestului la domiciliu, as inclina sa cred ca intentia Anei Pauker a fost de fapt de a-l proteja. In ultimii ani ai lui Stalin un om in situatia lui VR, (evreu,partcipant la razboiul civil din Spania unde prin pozitia sa era la curent cu foarte multe operatiuni murdare), se desemna ca o victima sigura. Asa ca a scapat foarte usor. De altfel in aceeasi perioada, Lucretiu Patrascanu a beneficiat si el de un regim mai bland. Dupa caderea tovaresei Ana, a fost lasat sa ocupe functiiin esalonul doi sau trei, pentru ca evreu fiind nu putea primejduii pozitia lul Dej, iar abilul lider al partidului stia sa se foloseasca de oameni ca el. In rest, conformismul sau cred ca se datoreaza mai putin fanatismului sau credintei in idealul utopic, cat dorintei (omenesti in fond) de a-si prezerva privelegiile unui membru al aristocratiei comuniste.

  25. Sunt absolut sigur ca Petre a citit si articolul, si comentariile si ca citeste in continuare, inclusiv ce scriu eu aici:
    – Domnule Petre Roman, va rog, ziceti si dvs. ceva! Trecerea dvs. de partea Dreptei politice actuale ar putea semnifica o despartire completa de crezul tatalui dvs? Bineinteles, tatal dvs. e demn de toata admiratia pentru puterea si consecventa cu care a crezut intr-o idee, utopica sau nu, dar dvs. aveti datoria de a va delimita de acel crez, fara a inceta sa-l iubiti mult.
    Astept.

  26. Marog, ceva-ceva a analizat CG Jung atunci cand a disecat nazismul – cu refereire la atitudinea pe care o au membrii unor org. extremiste si relatiile, dintre ei, intre ei si restul lumii.
    Stiu insa ce cei care au avut cel mai mult de suferit nu au fost legionaiicomunisti/ comunistiilegionari, nazicom&comunazi, aromanii&machidonii aclimatizati in RO, ci anume cei care au suportat asemenea pirati ai STATULUI (chiar teroristi care deturneaza sensul istoriei), adica ostaticii lor ca cetateni fortuiti ai statelor captive – cei care au suportat, pe ei, in carne si oase, experimentele din Lagarul socialist de formatare in massa.
    Nu stiu in ce cred sectantii neopro/ neoNEOpro, dar majoritatea crestinilor Cred in UNUL Dumnezeu, cel care este Sfanta Treime.
    (adica 1 in 3 si 3 in unul)
    MAgureaNuNgureaNU

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Vladimir Tismaneanu
Vladimir Tismaneanuhttp://tismaneanu.wordpress.com/
Vladimir Tismaneanu locuieste la Washington, este profesor de stiinte politice la Universitatea Maryland. Este autorul a numeroase carti intre care "The Devil in History: Communism, Fascism, and Some Lessons of the Twentieth Century" (University of California Press, 2012), "Lumea secreta a nomenclaturii" (Humanitas, 2012), "Despre comunism. Destinul unei religii politice", "Arheologia terorii", "Irepetabilul trecut", "Naufragiul Utopiei", "Stalinism pentru eternitate. O istorie politica a comunismului romanesc", "Fantasmele salvarii", "Fantoma lui Gheorghiu-Dej", "Democratie si memorie" si "Reinventarea politicului. Europa de Est de la Stalin la Havel". Este editor a numeroase volume intre care "Stalinism Revisited", "The Promises of 1968", "Revolutiile din 1989" si "Anatomia resentimentului". Coordonator al colectiilor "Zeitgeist" (Humanitas) si "Constelatii" (Curtea Veche). Co-editor, impreuna cu Dorin Dobrincu si Cristian Vasile, al "Raportului Final al Comisiei Prezidentiale pentru analiza dictaturiii comuniste din Romania" (Humanitas, 2007). Co-editor, impreuna cu Bogdan Cristian Iacob, al volumului "The End and the Beginning: The Revolutions of 1989 and the Resurgence of History" (Central European University Press, 2012). Co-autor, impreuna cu Mircea Mihaies, al volumelor "Vecinii lui Franz Kafka", "Balul mascat", "Incet, spre Europa", "Schelete in dulap", "Cortina de ceata" si "O tranzitie mai lunga decat veacul. Romania dupa Ceausescu". Editor, intre 1998 si 2004, al trimestrialului "East European Politics and Societies" (in prezent membru al Comitetului Editorial). Articolele si studiile sale au aparut in "International Affairs" (Chatham House), "Wall Street Journal", "Wolrld Affairs", "Society", "Orbis", "Telos", "Partisan Review", "Agora", "East European Reporter", "Kontinent", "The New Republic", "New York Times", "Times Literary Supplement", "Philadelphia Inquirer", "Gazeta Wyborcza", "Rzeczpospolita", "Contemporary European History", "Dilema Veche", "Orizont", "Apostrof", "Idei in Dialog" , "22", "Washington Post", "Verso", "Journal of Democracy", "Human Rights Review", "Kritika", "Village Literary Supplement" etc. Din 2006, detine o rubrica saptamanala in cadrul Senatului "Evenimentului Zilei". Colaborator permanent, incepand din 1983, al postului de radio "Europa Libera" si al altor radiouri occidentale. Director al Centrului pentru Studierea Societatilor Post-comuniste la Universitatea Maryland. In 2006 a fost presedintele Comisiei Prezidentiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din Romania. Intre februarie 2010 si mai 2012, Presedinte al Consiliului Stiintific al Institutului pentru Investigarea Crimelor Comunismului si Memoria Exilului Romanesc (IICCMER). Doctor Honoris Causa al Universitatii de Vest din Timisoara si al SNSPA. Comentariile si opiniile publicate aici sunt ale mele si nu reprezinta o opinie a Universitatii Maryland.

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro