Home » Cultura » Citesti:

Intelectualii şi politica spiritului în istoria europeană

Nicolae Coande august 11, 2013 Cultura
4 comentarii 718 Vizualizari

Wolf  Lepenies, profesor emerit la „Wissenschaftskolleg”, Berlin (pe care l-a şi condus între 1986-2001), este unul dintre intelectualii de marcă ai Germaniei contemporane. Lepenies este autor al unor lucrări care i-au consolidat faima de eminent sociolog al culturii şi rafinat istoric al ideilor, aşa cum îl prezintă Vladimir Tismăneanu în scurtul argument al volumului „Ce este un intelectual european?” (Ed. Curtea Veche, 2012). Lepenies a primit în 2006 „Friedenspreis des Deutschen Buchhandels”, înmânat cu acea ocazie de Andrei Pleşu, care, de altfel, l-a avut ca invitat la „Colegiul Noua Europă”. Prima sa carte apărută în România, „Ascensiunea şi declinul intelectualilor în Europa” (Casa Cărţii de Ştiinţă, 2005), face parte din aceeaşi arie de preocupări a reputatului om de cultură născut în 1941, în Prusia estică, actualul oraş Olsztyn, din Polonia.

„Ce este un intelectual european?” este rodul unor conferinţe susţinute în 1992, la Collège de France, unde gânditorul german a ocupat pentru un an postul titular la Catedra Europeană, ca succesor al lui Harald Weinrich. Prelegerile, cincisprezece la număr, au fost împărţite în trei cicluri mari, acestea subsumate temei „Intelectualii şi politica spiritului în istoria europeană”.

Primul ciclu (prelegerile I-IV) se ocupă de dilema veche a intelectualului sfâşiat între melancolie şi utopie. Intelectualul este tipul accedic înnăscut, cel care neputându-şi structura idealul se adânceşte într-o melancolie latentă sau se refugiază în utopia unei imaginare lumi noi. O carte de referinţă în domeniu este faimoasa „Anatomia Melancoliei” (1621), a lui Robert Burton, unde eruditul britanic speculează printre primii în Europa asupra profilului celui care, asaltat de umorile melancoliei (Saturn este astrul tutelar), se refugiază de nevoie în iluzia edificării unei lumii mai bune. Utopia este, în fond, o idee nobilă, care promite fericirea generalizată, crescută însă din spiritul totalitarist al unei/unor persoane care vor să introducă ordinea în haosul vieţii. Obsesia regulii, nebunia ordinii, iată două dintre caracteristicile sale forte. Utopia se naşte din dorinţă, însă utopiile sunt supuse unor reglementări draconice. Cabet vorbea despre „organizarea sorţii”, iar Goebbels, liderul nazist, voia nici mai mult nici mai puţin decât „organizarea optimismului”! Formula NSDAP, a partidului lui Hitler, pentru organizarea timpului liber, este edificatoare: „Kraft durch Freund” (Forţă prin bucurie). Fericirea se poate planifica şi impune; în acest sens formula exploziv-ironică a lui Petre Ţuţea, care văzuse la lucru ideea comunistă de fericire programată, sună cum nu se poate mai plastic: „Să fiţi fericiţi, că vă ia mama dracului!” Consecinţele, cum s-a putut vedea cu roadele fascismului și comunismului, două utopii mesianice, pot fi incalculabile. Totuşi, ideea de utopie rămâne perenă în sufletele şi în minţile oamenilor şi ea nu trebuie blamată total, ne asigură gânditorul polonez Leszek Kolakowski („Modernitatea sub un neobosit colimator”, Curtea Veche, 2007). Kolakowski spune în termeni tranşanţi că „Utopiile egalitariste radicale şi consecvente sunt, aşadar, antiumane. Bazate pe estetica simetriei impecabile a supremei identităţi, ele caută cu disperare acea ordine din care tot ce înseamnă varietate, deosebire, insatisfacţie şi, deci, dezvoltare, a fost eliminat pentru totdeauna“. Însă utopia poate avea, la rigoare, un rol de orientare, ca un fel de Stea Polară după care oamenii se pot călăuzi, uitându-se în sus. Kolakowski se întreba dacă trâmbiţata „moarte a utopiei“, după aventura ei în regnul politicilor utopice, poate fi socotită drept un câştig net pentru oameni. Răspunsul lui este unul umanist, în ceea ce are mai nobil şi mai nepervertit de acel rău al istoriei acest termen: „Eu, unul, cred cu adevărat că visul despre o frăţietate universală şi veşnică a omenirii nu numai că este irealizabil, însă ar conduce la prăbuşirea civilizaţiei noastre, dacă l-am lua în serios, ca pe un plan ce urmează a fi materializat în termeni tehnici. De secole întregi, răul intrinsec din firea omului a fost nu numai invocat ca pretext împotriva tentativelor de a reinstaura condiţiile raiului pe pământ, dar a justificat şi rezistenţa în faţa tuturor reformelor sociale şi tuturor instituţiilor democratice. Iată de ce critica anti-utopică necesită anumite distincţii importante… Ideea de fraternitate umană este dezastruoasă ca program politic, dar indispensabilă ca jalon de orientare. Avem nevoie de rolul ei de orientare, nu de edificare.“

Al doilea ciclu al cărţii (V-IX) este dedicat metamorfozării istoriei naturale în istorie a naturii (sec. XVIII-XIX), o dată cu apariţia unor figuri ale ştiinţei şi culturii moderne ca Buffon, von Lineé, G. Forster, Winckelmann. Lepenies ne informează exemplar despre ceea ce el numeşte „spaţiile plictisului”, acele saloane literar-mondene ale celor care au eşuat odată cu Fronda. Versailles-ul impune o etichetă în care organizarea plictiselii e lucrul de căpătâi, iar eticheta Curţii nu e altceva decât un ritual rigid menit să împiedice apariţia… gândurilor. La Rochefoucauld e cel care afirmă: „Plictisul nobilimii e cel care duce la apariţia Frondei, o mişcare fără idee, o farsă tristă.” Aşadar, specia care se lamentează. Nobilii de spadă sunt relegaţi în saloane, iar cei care au talentul acesta îşi plâng amarul în pagini literare. Destinat carierei militare, spiritualul om de litere francez devine literat prin accident. Pierderea rangului e compensată de câştigarea unui profil de cugetător care străpunge cu spiritul dezolarea generală a epocii. Kierkegaard, campionul plictiselii explicate pentru uzul tuturor, ne încredinţează că „Cei care îi plictisesc pe alţii sunt: plebea, mulţimea, infinitul şir al oamenilor, în general; cei care se plictisesc pe sine sunt aleşii, nobilimea.”

Ciclul al treilea al prelegerilor (X-XV) se concentrează asupra aşa numitei politici a spiritului (formula îi aparţine lui Paul Valéry). Încă de la apariţie, intelectualul e considerat ca făcând parte din „specia care se plânge”, cu expresia aceluiaşi Paul Valéry, care desena subtil profilul insului eterat: „în loc să se adâncească în neantul mental… scoate o cântare din disperarea sa… această specie se plânge – deci există.” Însă, în istorie, începând cu Renaşterea chiar, apare un grup de oameni preocupaţi de gândirea pozitivă. Aceştia, spre deosebire de nefericitul care gândeşte (Valéry), de melancolicul înecat în mâhnirea care nu are nume (Joubert), sunt oamenii cu conştiinţă pozitivă. Lor le datorăm progresul ştiinţei, precum şi afirmarea tipului reprezentativ al clasei întreprinzătoare, burghezul. Werner Sombart îl definea pe cel din urmă în tripla calitate de Erfinder (inventator), Entdecker (descoperitor), Organisator (organizator). Europeanul este identificat, pe fond, cu omul de știinţă şi intelectualul, iar Maurice Barrès propunea într-o lucrare a sa o distincţie care se impune: inteligenţa suferindă vs. inteligenţa triumfătoare. Melancolie şi utopie – între aceşti doi poli se situează mărirea şi decăderea intelectualilor europeni, mai ales artiştii şi scriitorii, ne asigură Lepenies. Însă ceea ce s-a numit vita contemplativa nu mai e suficientă şi, sub efectul îmburghezirii Occidentului şi al emergenţei eticii protestante a muncii, capitalismul devine un panaceu al melancoliei. Astfel, după spusa memorabilă a lui Lepenies, „melancolia devine suspectă”, iar melancolicii devin suspecţii de serviciu ai civilizaţiei occidentale. Diferendul dintre cele două „specii” se va acutiza după secolul al XIX-lea, „secolul stupid”, după expresia lui Léon Daudet, şi va căpăta proporţii de conflict extins în secolul al XX-lea, când conflagraţiile mondiale schimbă faţa lumii şi, deci, şi un anumit tip de gândire.

Sunt unii gânditori, cum este Francis Fukuyama, care anunţă, la căderea Cortinei de Fier, sfârşitul istoriei, adică impunerea dominaţiei mondiale a civilizaţiei occidentale – lumea, suna „profeţia”, urma să devină o societate civilă (sau măcar decentă) mondială. Însă căderea Zidului Berlinului, reunificarea Germaniei, ca şi eliberarea statelor estice de sub comunism nu duc la rezultatul scontat. Apar noi disensiuni în Europa, văzută acum ca un întreg, chiar dacă Estul e considerat ruda înapoiată a Vestului (îmi amintesc ce scandal a prilejuit o masă rotundă la Paris, după 1990, cu tema „Europa triburilor”…). Încă Goethe văzuse: „Amerika, du hast es besser / Als unser Kontinent…” („America, tu stai mai bine / Ca străvechiul continent…”). Reapar intelectualii ghidaţi de ţeluri morale, melancolicii activi care fac politică şi se implică în treburile publice. Această „accentuare a moralităţii” în chestiuni intelectuale care nu mai sunt la zi în Vest îi uimeşte pe intelectualii occidentali, deveniţi „experţi”, pur şi simplu, demni urmaşi ai acelor oameni cu conştiinţă pozitivă, adversari ai utopiei, adepţi ai economiei de piaţă şi ai liberalismului planetar. Un nou hiatus se cască între cele două părţi ale Europei. Şi astfel, locul de unde zeii au fost alungaţi de Dumnezeul încreştinat al evreilor „a redevenit un bătrân continent”. Spune exemplar Lepenies: „Moraliştii melancolici sunt ameninţaţii de un destin pe care Max Webber îl descria ca fiind rutina harului: resimt dificultatea de a se transforma în experţi”. Avem, pe de o parte, exigenţele Realpolitik, pe de altă parte refacerea ţesutului social în ţările afectate de totalitarism. Capitalismul nu şi-a propus crearea unei societăţi armonioase, cum ar crede esticii, ci doar ameliorarea funcţională a pieţei, desigur, cu tot cortegiul de legi ce asigură demnitatea şi prosperitatea individului.  În aceste – noi – condiţii, savantul german trage un necesar semnal de alarmă: „Asistăm la sfârşitul socialismului, dar şi la suspendarea credinţei în progresul ştiinţei şi tehnicii. Găsesc că orice analiză asupra prezentului care nu ia în considerare această conexiune este mioapă şi periculoasă.”

Capitolele în care prezintă figura lui Saint-Beuve (cel care l-a intuit cel mai bine pe La Rochefoucauld şi a vorbit în termeni precişi, empatici şi meticuloşi despre literatura ca travaliu), Mathew Arnold sau Gottfried Benn (dezgustat, cum spunea el însuşi, de toate activităţile publice, posesor al unei vieţi sordide… exemplare, dar aderând la mişcarea nazistă, fără auz pentru criticile lui Klaus Mann) sunt pline de informaţii, excelent legate conceptual. Capitolele de final ne-ar putea interesa direct, având în vedere ideea de decomunizare, în sensul necesarei lustraţii. Aici, Lepenies vorbeşte despre trădarea cărturarilor din Germania, chestiunea colaboraţionismului intelectualilor estici, problema germană după Holocaust (deprusianizarea sa, după expresia unui istoric contemporan, pentru a reveni cu bine în comunitatea occidentală), până la observaţia excelentă referitoare la apariţia unei societăţi mondiale care şi-ar găsi fundamentul juridic într-un catalog general al drepturilor fundamentale ale societăţii civile. Ceea ce unii, din zone mai puţin centrale ale planetei, ar numi, de fapt, o europenizare sau americanizare profund interesată. De aceea, Lepenies observă pe bună dreptate că „… văzută din Europa, problema nu mi se pare a fi aceea de a şti cum se poate ajunge la o apropiere între culturi, ci cum se pot menţine diferenţele dintre ele.”

O carte exemplară, de citit pe îndelete, de adnotat şi de sugerat, ca lectură formativă, căci problematică, celor care vor să înţeleagă temeiurile apariţiei intelectualului în istoria europeană..

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro



Currently there are "4 comments" on this Article:

  1. Corneliu Cazacu spune:

    “Formula NSDAP, a partidului lui Hitler, pentru organizarea timpului liber, este edificatoare: „Kraft durch Freund” (Forţă prin bucurie).”

    E “Kraft durch Freude”

    E interesant ce prezentati dar ar fi si mai interesant de analizat de ce ne lipsesc intelectualii sau de ce se ocupa de ingeri sau mai stiu eu ce elucubratii …

    • Nicolae Coande Nicolae Coande spune:

      Corect, “Freude”, am fost neatent.

      In ce priveste intelectualii vizati de d-voastra, eu as muta accentul: de ce nu apar altii, mai tineri, dinamici, dispusi sa fie intelectuali publici fara tabere politice, nu doar “mediatici” si mediatizati?
      Sau apar si trec neobservati?
      Atunci, e o problema de “marketing”…

  2. Corneliu Cazacu spune:

    Eu va intrebam pe dv … Nu am privilegiul de a vedea programe romanesti (e vorba de lacrimi de crocodil) asa ca nu sint la curent cu mediatizarea TV, insa citesc regulat presa romaneasca.

    Ce-i si mai suparator decit lipsa intelectualilor competenti e lipsa unei clase politice cu urme de moralitate. In cazul celor doua tabere (daca putem vorbi de asa ceva) e vorba doar de diferente procentuale (nu ca nu ar fi clar ca o tabara e un pic deasupra celeilalte).

  3. Ghita spune:

    Intelectualul inseamna o multime de lucruri pentru o multime de oameni; cert e si: amongst many things ” is a state of mind”. Nu cred ca Romania duce lipsa de asa zisii intelectuali si ca intelectualizarea e un fel de sport national -privitii cum filozofeaza si cum raspund la intrebari simple prin disertatii interminabile-. Cea ce e mai rar intilnit e valoarea culturala a cunosterii si lipsa unui sistem valoric evalutiv bazat pe meritocratiie. Privit dinafara asa zisi intelectuali Romani prezinta mai degraba o imagine de impostori iar politicienii de sarlatani si cred ca va curge o gramada de apa pe Dunare pina cind acesta perceptie sau stereotip se va schimba



Comenteaza:







Do NOT fill this !

Autor

Nicolae Coande


Nicolae Coande

Poet Membru al USR. Secretar literar al Teatrului Naţional „Marin Sorescu”, Craiova. A debutat cu placheta de poeme „În margine” (Ed. Ramuri, 1995), premiată de Uni... Citeste mai departe


MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

"Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel." - Mihai Maci

E randul tau

cu ani in urma un prieten cambodgian mi-a povestit cum a fost omorat pe taica-sau pe vremea khmerilo...

de: r2

la "Ce-ar fi să vorbim cu-adevărat corect politic despre Fidel Castro?"

Cauta articole

decembrie 2016
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Noi    
 1234
567891011
12131415161718
19202122232425
262728293031  

Valentin Naumescu – Marile schimbari. Crize si perspective in politica internationala. Editie bibliofila

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

(An essay by Vladimir Tismaneanu and Marius Stan)