Home » Cultura »Interviu » Citesti:

Interviu cu Andrei Cornea. Despre post-utopie și interpretări malefice ale textelor

contributors iunie 12, 2019 Cultura, Interviu
4 comentarii 1,813 Vizualizari

Cele trei romane romane scrise de filozoful Andrei Cornea sunt greu clasabile. Am putea sa le spunem romane filozofice, pentru că fiecare dintre ele se bazează, este construit pe o țesătură de idei filozofice perfect identificabilă. Poate că romanul este modul cel mai ușor de a iși povesti ideile într-o formă care să satisfacă și ironia, și gustul, și profunda nevoie de dialog a autorului. Acest al treilea roman al său Amintiri din epoca lui Bibi – o post utopie este o satiră laadresa societății pot-titalitare și o replică la romanul 1984 al lui George Orwell.

Cumpără cartea cu autograful autorului de pe GiftBooks.ro

Titlul cărții este Amintiri din epoca lui Bibi – o post utopie. Ce înseamnă acest cuvânt, post-utopie? Avem un șir de vocabule, post-truth, post-realitate, post-factual. Post-utopie parcă iese puțin din familia aceasta de cuvinte…

Sensul inițial, de bază, este că ea vine după utopi, sau, dacă vreți, distopia lui George Orwell, este ca un fel de continuare a ei. Într-un sens larg, este vorba de o societate, care, fără a mai fi o societate totalitară în sensul tradițional, în sensul clasic, este o societate în care totuși libertățile sunt controlate și oamenii au senzația că sunt liberi, mai degrabă, decât să fie, în realitate. Asta e lumea post-utopiei în care există riscul să ne trezim și noi.

Și chiar suntem, pentru că sunt foarte multe asemănări cu realitatea românească, deși acțiunea se petrece în Anglia.

Se petrece în Anglia, ca și acțiunea cărții lui Orwell, dar am putea fi, într-adevăr, pe drumul unui astfel de tip de post utopie.

Fac o mică paranteză, de ce apare Transilvania atât de des în carte?

Acolo e vorba de o Anglie care s-a dezvoltat după un regim totalitar și există țări mai libere în momentul respectiv, mai binecuvântate cum ar fi Transilvania. E un univers posibil, un univers contra-factual. Nu trebuie s-o luați ca pe o aluzie directă și imediată.

Oare putem dezvălui ce înseamnă numele acesta, Bibi?

Bibi este prescurtarea de la Big Brother, BB, cum fac britanicii Așa i se spune temutului dictator, temutului tiran, care a condus cu mână de fier Oceania, cum apare la Orwell, Anglia un imperiu întreg și care după ce s-a prăbușit sigur a urmat un post, o epocă post-totalitară. Iar lumea îi spune Bibi, așa cum mulți îi spuneau la noi lui Ceaușescu, Nea Nicu. Un fel de alintătură adresată dictatorului, o edulcorare a numelui încercând să obții într-un fel o diminuare a primejdiei, a teribilului, îl umanizezi puțin printr-un nume din asta destul de caraghios.

O umanizare care merge destul de în profunzime în epocă. Aproape avem aici povestită o tipologie a felului cum este relativizată perioada totalitarismului…

Da, pentru că, sigur, m-a frapat și pe mine ca și pe mulți alții, cât de partizană e memoria, memoria noastră, memoria omenească, cât de dificil este să recuperezi chiar și faptele brute, nu mai vorbesc de teorii, de trăiri, de lucruri din astea. Și asta nu numai când e vorba de memoria colectivă, ci și de memoria individuală. Gândiți-vă la un cuplu, trăiește bine un timp, după care se despart, divorțează și dintr-o dată constați că fiecare își amintește altfel trecutul comun. Așa e și aici, oamenii care au trăit dictatura, după un timp, încep să-și amintească diferit ce-au trăit. Unii văd partea plăcută, partea amuzantă, erau tineri; alții văd lucruri mai puțin plăcute, dar nu pot ajunge la un acord, asta e dificultatea și asta face problematică construirea unei societății democratice, libere.

Am identificat trei feluri de relativizare, relativizarea subiectivă. Cei din cârciumă care spun, era foarte bine pe vremea aia, mă giugiuleam cu prietena mea. Mă duceam la cinematograf…

Mergeam în pădure să culegem ciuperci…

Apoi, este relativizarea Juliei, relativizarea să zicem așa, realistă – hai, să fim serioși, știi cum era pe atunci, ne descurcam cu toții, făceam concesii, dar lumea mergea înainte. Apoi este relativizarea progresistă, a directorului editurii de pildă, care zice: sigur că s-au făcut greșeli, dar țelul nostru…

Da, toate astea sunt exact cum le povestiți, eu le-am trăit în acești aproape 30 de ani de la căderea regimului comunist și aici mi-a făcut plăcere să le pun în gura unor personaje și să construiesc în felul acesta, această problemă a trecutului. Si cred că am încercat, sper să fi reușit într-o anumită măsură, deși până la ură personajul Winston Smith este cel care își amintește aparent mai bine, mai corect, toată povestea, totuși n-am vrut nici pe el să-l absolutizez cu totul, să las posibilitatea ca și el să se înșele, în unele situații am strecurat niște mici posibile erori… pentru că nu vreau să închid complet posibilitatea ca și cei care sunt mai atenți la memorie, la trecut, să ne înșelăm și noi într-o anumită măsură.

Tipul ăsta de, să-i spunem, ignoranță care se manifestă și-n România de astăzi, este determinată și de anumite compromisuri…

Da, uiți pentru că vrei să uiți unele lucruri. Am aici personajul pe care i l-am furat lui Orwell, Smithe care se ocupă cu nou-vorba, cu limba new-speak, în care una dintre idei era că se tăiau cuvinte tot timpul, erau tot mai puține cuvinte tot timpul, spune Orwell, pur și simplu ca să nu se poată gândi anumite concepte considerate periculoase. Omul acesta care lucrase pe vremea aceea la această nou-vorbă era foarte mândru, dar acum se recuză, adică în epoca cea nouă, și spune: eu n-am lucrat la asta, a fost o neînțelegere, de fapt eu încercam invers, să deconstruiesc din interior sistemul…. Pentru că omul era la Academie, era un tip important, îi convenea, memoria lui era selectivă.

Cumva, post-utopia are legătură cu post-adevărul și cu post-factualitatea. Oamenii ignoră intenționat…

… ceea ce nu le convine, ceea ce nu le pică bine. Pe de altă parte, este o relație curioasă între acest intenționat și neintenționat. Avem tendința, în morala clasică, să separăm foarte clar, ce e intenționat de ce e neintenționat. De fapt, eu cred că e și o zonă intermediară în care uiți de intenție. Uiți că inițial a fost intenționat și te faci că, de fapt, așa s-a întâmplat, așa e, așa ți-a venit, nu e ceva obligatoriu.

De la începutul cărții până la sfârșit avem un element peren, n-o să dezvăluim povestea, dar în cârciuma unde personajul principal își bea zilnic ginul, fusese tabloul dictatorului. Tabloul a fost dat jos, dar rămâne…

… o pată…

… o pată care nu se șterge. Ce înseamnă pata acesta?

N-ar trebui să spun acum pentru că dacă cititorul își dă seama e inutil ce spun, iar dacă nu-și dă seama tot e inutil. Dar, haide, să spunem. Așa la prima vedere, sunt două simbolui aici – mai simboluri decât altele. Unul e pata, celălalt e vocea. Chiar m-am gândit la început să-i spun romanului Pata și vocea, dar pe urmă am optat pentru titlul acesta puțin comic. Pata este trecutul care este urât, antipatic, nu e plăcut, nu se șterge, deși încercăm să-l ștergem, facem eforturi să scăpăm de el, dar nu putem să scăpăm de el, până la urmă, nu ne dăm seama cum, dar vine el peste noi și trebuie să-i facem față. Să-l tratăm într-un fel, să ținem seama de el, nu putem să trecem pur și simplu peste el. Sigur că aici există posibilitatea să-l acoperim, să punem o oglindă, să punem altceva, dar nu vom putea să-l eliminăm. Iar vocea, e vorba de vocea Juliei, de fapt, este elementul spiritual, iubirea sau elementul spiritual care, dincolo de orice, ramâne în viața noastră, trebuie să râmână.

Vocea care trimite către persoana…

…vocea trimite în mod direct către persoană, dincolo de asta, până la urmă este vocea lui Dumnezeu, pentru că vocea este lucrul prin care Dumnezeu vorbește oamenilor. Dumnezeu nu e vizibil, dar vocea lui se face auzită.

Așa, ca să ne complicăm un pic lucrurile, e o absență prezentă, această pată care nu se șterge.

Da, pata este o absență care e prezentă și nu-ți dă voie să scapi. E acolo o întreagă poveste. Ei încearcă, inclusiv patronul din cârciuma, încearcă s-o șteargă, fac toate eforturile, dar nu vor reuși.

E o carte scrisă cu destul de mult umor. În ce gen ați încadra-o?

Asta puneți un critic literar să facă teoriile astea, eu nu sunt în stare, nu știu, nu mă pricep la chestiile astea. Oricum, având în vedere și celelalte două romane, aș spune că încerc să aclimatizez filosofia, lumea ideilor, s-o aclimatizez, s-o fac mai digerabilă.

Se spune că ideile contează si ele pătrund pănă la urmă în societate, chiar dacă foarte puțini le gândesc, dar ele își fac cumva loc. Aici în carte își fac loc și efectele perverse ale ideilor.

Da, asta este o altă chestiune care a apărut și-n romanul anterior, în Lanțul de aur. E vorba de efectele perverse sau în orice caz negative, malefice ale cărții, ale textului care, interpretat greșit, sau răsinterpretat, poate conduce la dezastre. Aici, în carte, e vorba de proiectul distopiei lui Orwell, dar poate să fie vorba despre orice altceva. E un anumit raport între lumea cărții, lumea textului, realitate, se inter-influențează, una o influențează pe cealaltă și a doua iarăși revine la prima, asta e ideea. Lumea cărților e lumea pe care o cunosc eu mai bine decât pe multe altele și de multă vreme, poate și pentru că am trăit cu ideea asta a marxismului, a ideologiilor care au influențat atât de mult, am trăit cu ideea că cărțile pot fi primejdioase. Inchiziția era conștientă că sunt primejdioase, dar avea o metodă extrem de nepotrivită, le ardea. Dar le ardea degeaba pentru că mai rămâneau, apăreau din nou și nu se întâmpla nimic.

Faceți o disctincție de acest fel: exită mai multe feluri de utopii? Există de pildă o utopie care apare după perioada romantismului, a idealismului german, și un alt tip de utopie înainte de asta? Fiindcă tipul de utopie comunist-fascistă este o utopie care provine …

Da, sigur, pleacă din elementul romantic al ideii că istoria este la îndemână, că poți să controlezi istoria și dacă controlezi istoria controlezi destinul omului, ca poți fabrica omul nou, așa cum fabrici un tip nou de automobil. E o idee comună deopotrivă fascismului, comunismului. Spiritul demiurgic, prometeic, zic unii, în care distopia își închipuie că poate să stăpânească lucrurile astea. Apar și acum forme din astea utopice. Acum se spune post-umanism, există alte denumiri, sigur, foarte legate de științe, de neuroștiințe, de inteligența artificială, de genetică. Dar e aceeași obsesie, aceea de a construi o nouă formă de umanitate, controlabilă, și din care să poți alunga, chipurile, orice rău, orice pată. Petele să fie alungate, iar petele.. de multe ori, e vorba de trecut. E o observație care îi apare oricui a studiat puțin utopiile, tradiția utopiilor, utopiile nu cunosc trecutul. Nu cunosc ancorarea în trecut, în istorie. Trăiesc într-un continuu prezent. De ce? Pentru că istoria presupune schimbare, modificare. Or, dac-o alungi, daca ești al sfârșitul istoriei, nu mai ai schimbare, nu mai ai modificări.

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro



Currently there are "4 comments" on this Article:

  1. victor L spune:

    Marturisesc ca imi place foarte mult cum scrie dl Cornea.
    Numai sa nu intre in politica la zi. Atunci nu inteleg ce vrea.

  2. JK spune:

    De ce într-un roman? De ce nu un eseu? Sau YT-conferințe?
    Problema trans-umanismului și post-umanismului este dezbătută mai pe larg în presa occidentală. Ar merita și la noi mai mult decât asortarea ei cu citate din Yuval Harari. Prezentul continuu este timpul în care știrile explozive, incendiare, șocante (dați o vizită pe stirirpesurse.ro pentru edificare. Chiar numele sitului e stupid, de parcă stiri ar putea veni prin revelație!) ne foarfecă orice fel de continuitate și legătură cu trecutul. În timp, vom deveni niște oi alergând după mai mult rating social.
    De ce nu oferiți aici cartea, cu autograful autorului?(sau un link spre un site care să permită așa ceva)

  3. delia f spune:

    De abia astept sa citesc cartile lui Andrei Cornea. Sunt sigura ca o sa-mi placa f.mult. Le-am notat mental dar am amanat numai pt ca am avut o “invazie” fericita de carti f. bune in ultimul an ( Liiceanu, Cartarescu, Ioana Parvulescu, Radu Paraschivescu, Ian McEwan, Madeline MIller) acum citesc Liber Amicorum – care este absolut fabuloasa – cred ca este mai buna. daca este posibil asa ceva, decat Jurnalul de la Paltinis si trebuie sa termin Translation de Kate Atkinson- excelenta – pe care o citeam cand a sosit Liber Amicorum. Urmeaza LIbelulele si Nostalgia si dupa aceea o sa fie Sabbatai Mesia, Lantul de Aur si Epoca lui Bibi, no matter what. De abia astept!

  4. delia f spune:

    corect “Transciption” , “Melancolia”



Comenteaza:







Do NOT fill this !

E randul tau

Vedeti ca o parte din analiza dvs. se face pe Nota de informare generica din site (de fapt cred ca e...

de: Bogdan Manolea

la "Câteva considerații referitoare la votul diasporei din noiembrie 2019"

Carti recomandate de Contributors.ro

DEMOCRAȚIA SUB ASEDIU ROMÂNIA ÎN CONTEXT REGIONAL

Carte recomandată de contributors.ro

Cauta articole

septembrie 2019
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Aug    
 1
2345678
9101112131415
16171819202122
23242526272829
30  

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

"Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel." - Mihai Maci

(An essay by Vladimir Tismaneanu and Marius Stan)