Home » Cultura »Interviu »Societate/Life » Citesti:

Interviu cu filozoful Costica Brădățan. Erezia ar trebui să facă parte din chiar definiția filozofiei: să fii în stare să spui nu, să înoți împotriva curentului!

contributors aprilie 17, 2018 Cultura, Interviu, Societate/Life
6 comentarii 4,071 Vizualizari

Autenticitatea, aceasta este tema care mi se pare a ocupa locul central in gandurile si cărțile lui Costică Bradățan, filozof român care trăiește in Statele Unite, profesor de studii umaniste la Texas Tech University și profesor onorific de filozofie la University of Queensland, Australia.  Ele răspund întrebărilor noastre urgente despre felul nefiresc în care ne ducem traiul și sugerează că am putea aspira la firesc, la autenticitate. Numai că regăsirea sau împlinirea ființei noastre, găsirea autenticității, sunt o aventură grea și extrem de periculoasă la care din ce în ce mai puțini se încumetă. Unii filozofi au mizat pe ideile lor cu trupurile lor, Socrates, Hypatia, Giordano Bruno, Thomas More sau Jan Patocka, au murit de bunăvoie, iar moartea lor a acționat în lume cu o forță pe care contemporanii lor nici n-au bănuit-o. Cartea aceasta, despre moartea filozofilor ca suprem argument și îndreptățire în lume a ideilor, exact acest teribil efect al morții îl descrie.

Scrierile lui Brădățan se adreseaza unui public mult mai numeros decât publicul cărților de filozofie, cărțile lui vin dinspre filozofie, povestesc foarte seducător întâmplările filozofiei, dar, cu adevărat, ele sunt cărți despre felul este cum ne ducem traiul de zi cu zi în relația cu ideile. Moartea este uneori cea mai puternică îndreptățire a ideilor în lumea aceasta sublunară. Deși majoritatea oamenilor nu crede deloc acest lucru, ideile conteză cu adevărat.

________


Cumpara cartea cu autorgraful autorului de pe GiftBooks

Dacă ieșim pe stradă sau dacă ne uităm pe Facebook, cum mai e gândită, simțită, percepută moartea în societățile noastre? Am senzația că și-a pierdut cumva din prestigiu, s-a devalorizat, dacă ne uităm la ritualurile de înmormântare sunt din ce în ce mai formale, mai reduse, pentru mulți sunt un fel de povară. Tu cum vezi lucrurile?

De fapt, depinde de la o societate la alta. Acolo unde trăiesc eu, nu se mai moare, ca sa zic asa. Moartea s-a demodat și nimeni nu mai vorbește despre moarte. Nu mai ești mort când mori, ești casualty – chiar limba exclude moartea într-o anumită măsură. Gândiți-vă la producțiile hollywoodiene, unde mereu mor băieții răi. Dacă moare eroul principal, cel pentru care audiența are simpatie sau spre care tinde să aibă simpatie, e dezastru. Am predat odata un curs la universitate la mine, se chema Chestiuni de viață și de moarte. Era un curs despre moarte, despre diverse moduri de a muri, despre semnificația morții, despre culturile funerare șamd. In fiecare săptămâna, deci, citeam un text și vedeam un film. Citeam, sa zicem, Moartea lui Ivan Ilici și ne uitam la Ikiru de Kurosawa. Pentru o minte europeană sunt lucruri banale. S-au înscris vreo 20 de studenți și am văzut cum de la o săptămână la alta veneau tot mai puțini, practic începeau să dispară. Până la urmă, am întrebat pe cineva ce se întâmplă. Am aflat astfel că acel curs e ceva cumplit pentru ei – îi termina subiectul. Un curs săptămânal despre moarte, unde mai trebuiau și să vadă și un film despre moarte, era prea mult pentru copiii ăștia. Aveam chiar o studentă la școala de medicină, venea în uniformă și se pregătea să intre în profesia medicală, unde ar fi văzut moartea cu ochii ei. Ei bine, chiar și ea a plecat. Există deci o presiune, o condiționare: să nu te gândești la moarte, să nu ai de-a face cu ea. Ține și de spiritul american : e la urma urmei vorba de o societate optimistă, unde esti incurajat sa vezi numai partea plină a paharului. Să te gândești la moarte te deprimă, iar dacă te deprimă nu mai ești așa de productiv și nu mai faci atât de mulți bani și deci nu mai poți să cheltui. Practic, am observat în cursul ăsta, ca să revin, ceva foarte interesant. Cum cursul a fost construit în jurul ideii de moarte, de pregătire pentru moarte, am putut testa atitudinea curentă a americanilor față de subiect, prin comportamentul studenților mei, și apoi prin eseurile pe care le-au scris și prin ce mi-au spus după aceea. Mi-a oferit un material extraordinar. Atitudinile astea sunt mai vechi, desigur. Philippe Ariés discuta despre prezenta lor în societățile anglo-saxone in ultima suta de ani. În Anglia un sociolog vorbea de « pornografia morții » încă din anii 50: moartea e ceva ce se ascunde, e o chestie de care ți-e rușine, n-o pronunți în public, nu porți doliu, nimic din ce are de-a face cu moatea nu se arată.

Dupa al doilea razboi si dupa Holocaust, moartea nu ne mai impresionează, nu ne mai alertează?

Depinde cum am procesat experiența istorică respectivă. În America, Războiul al II-lea Mondial – și primul, de altfel – au fost o experiență relativ îndepărtată. Se duceau unii soldați la razboi și veneau cu povești, iar după aceea se făceau filme. Omul de rând nu a avut acces nemijlocit la experiența aceea istorică – nu s-a întâmplat la ei. O cu totul altă atitudine fata de moarte este în Europa, unde s-a murit pe capete. Dupa razboi aproape din fiecare familie lipsea cineva. Apoi, supravietuitorii au povestit ce s-a intamplat. Chiar dacă noi ne-am născut mai târziu, avem astfel acces la experienta istorică respectivă. Apoi, sunt societăți precum Vietnam, unde s-a murit mult mai recent. Acolo evident lucrurile stau diferit. Depinde, deci, foarte mult de societate.

Cartea asta are mai multe mize și mai multe teme secunde care par a fi chiar mai importante decât tema principală. De pildă, o temă secundă ar fi prezentarea filozofiei ca modelare de sine. Prin urmare, cam asta spui, că filozofia nu e doar o învățătură, nu-i ceea ce se predă în universitate, ceea ce citim din cărți, ci ne însușim, e o miză existențială. Mai există astăzi astfel de filozofi?

Nu mai există atât de mulți, probabil, dar ce am vrut să arăt e că ar trebui să existe. Distincția e, exact cum ai spus, între o operă scrisă, si un proces: ceea ce i se întâmplă filozofului în timp ce o scrie sau publicului în timp ce o citește. Filozofia, deci, ca un mod de viață, ca o experiență transformatoare. Astăzi, filozofia, în cea mai mare parte, este o profesie. Filozofia « respectabilă » e profesionalizată. Comportamentul privat al filozofilor e nesemnificativ, nu mai interesează. Poate fi admirabil, dar nu interesează. Ceea ce ne interesează e consistența textului : argumentația, tipul de probe care se aduc, coerența interioară. Nu ne mai interesează coerența dintre zis și făcut, dintre ceea ce spune filozoful și ceea ce face, ci doar coerența internă a operei.

Totuși – și spui asta în carte atunci când vorbești de Heidegger – e ceva ce ne deranjează când vedem că un filozof nu-și urmează în viața privată sau în viața publică ceea ce spune. E ceva care nu se potrivește acolo, încă simțim lucrul acesta. Mă gândesc dacă nu cumva așa simțim și față de oamenii politici, față de elita din ziua de astăzi. Poate de asta au atâta succes populiștii.

E bună paralela. Există o tensiune între preponderența filozofiei ca teorie, pe de o parte, și, pe de altă parte, situația în care un filozof face ceva și îi sar alții în cap și-i spun: « Păi, nu se face așa ceva. » Dar de ce folosim un astfel de criteriu : ar trebui să nu ne intereseze, să fim consistenți, nu? A dispărut filozofia ca mod de a trăi și totuși, miza ei reapare, din când în când, eventual când e convenabil. Ceea ce mie îmi spune că mai e speranță. Înseamnă că idealul n-a murit, e undeva acolo, și se poate reveni la o nouă cultură filozofică, unde intre ceea ce face filozoful și ceea ce spune el trebuie să fie în acord. Revenind la politicieni, sigur că da, acest acord între faptă și gândire ar trebui să fie idealul oricui, deci si al lor. Dar avem așteptări mai mari de la filozofi. Tocmai că ei inventează criterii, ei teoretizează eticul, comportamentul, șamd, de la ei așteptările sunt cele mai înalte.

O altă temă este trupul filozofului. Este miza ultimă pe care o pune în joc, ca să-și păstreze integritatea. Ce are diferit trupul filozofului față de felul cum ne percepm noi trupurile?

N-are nimic, trupul e același pentru toată lumea. Dar la filozofi situatia e putin mai interesanta. Căci tradițional, in filozofie, de la Platon până la noi, trupul e neglijabil – e ”fratele porc”, nu-i asa ? –  trupul e ceva rușinos, care nu merită atenția filozofică. Ei bine, în cazurile de care vorbesc în carte, trupul devine ceva important: un instrument. E ceea ce îți trebuie ca să-ți pui în practică proiectul filozofic. Și aici e toată chestia, pentru că trupul devine bancul de probă, instrumentul de care ai nevoie ca să-ți testezi integritatea.

Eu văd lucrurile așa, ca și cum ai juca un joc de cărți, ultima miză pe care o ai, ultimii bani pe care îi pui în joc – este trupul, ca-n apărarea lui Socrate, când toate argumentele n-au convins, trupul e ultima miză.

Cumpara cartea cu autorgraful autorului de pe GiftBooks

Mi se pare o imagine foarte bună. Doar că la jocul de cărți rezulttatul ține și de hazard, depinde de ce cărți ai. Pe când în povestea mea, trupul e de la bun început acolo. Filosoful știe ca este încăpățânat si că n-o să renunțe. Stie deci că va trebui să folosească cartea aia.

Spui în carte că numai ironia îți mai poate păstra în ziua de astăzi că numai ironia îți mai poate păstra azi o brumă de demnitate…

Și sănătate mentală. Ideea e că nu trebuie să iei nimic prea în serios și mai ales sa nu te iei prea in serios pe tine însuți. În spate, desigur, e o idee mai largă : ideea modestiei, a locului propriu în marea schemă a lucrurilor. Ideea ca trebuie să știi câtă importanță să-ți acorzi. Suntem ceva, dar, de obicei, suntem mult mai puțin decât ceea ce ne imaginăm că suntem. Și atunci ai nevoie de ironie. Ironia e un ingredient de care ai nevoie ca să trăiești decent, să nu te umfli în pene, să nu te supradimensionezi și, astfel, să pierzi contactul cu realul.

Cum definesti ironia?

În retorică exista o definiție standard: a fi ironic e sa spui una si alta sa semnifici. In cazul de fata ironia e ceva mult mai larg : e o atitudine în fața lumii, un procedeu prin care nu te iei în serios. Îți acorzi un spațiu, o distanță față de tot și de toate. Există, sigur, o distanță și-n definiția clasică a ironiei. Dar distanța asta se amplifică în definiția mea. Dezvolt explicit ideea asta în concluzia cărții, în postscriptumul ei, dar problema e prezentă peste tot în carte. Ideea e că atunci cand mori pentru o idee te poți afla în situații stupide, si totuși trebuie să te porți ca și cum ar fi serioase. Din punctul de vedere al lui Socrate, cei care l-au condamnat erau niște mediocri, el nu punea mare preț pe membrii juriului. Si totuși, iar aici văd o altă formă a ironiei socratice, s-a comportat ca și cum cei care l-au condamnat erau oameni demni de toată stima. Mi se pare extraordinar. A murit, a plătit un preț foarte mare, dar sentinta venea de la niste inși mediocrii, din punctul lui de vedere.

Mai există tipul ăsta de ironie, de umilință, la intelectualii din ziua de astăzi?

Tocmai de aceea vreau să pledez pentru așa ceva. Nu există, pentru că lumea se ia foarte în serios. Îi vedeți peste tot, se ocupă de un mic sub-domeniu, dar fac din asta centrul lumii, bucatica aia e pentru ei alfa si omega. Și din toata povestea asta lipsește ironia. Lipsește dramul de ironie care pana la urma te face sa ramai un om normal. Mi se pare crucial să reinventăm, să regăsim ironia.

Ai un citat din Heidegger în care spui că impersonalul ”se” este cel care ne liniștește, care ne face să fim liniștiți în privința morții, și nu numai a morții, ci și a altor teme grave. Ne place să ne conformăm, să preluăm opiniile conforme, cele care nu depășeșc orizontul de înțelegere al semenilor. Ce se întâmplă când astăzi cineva trece linia aceasta a înțelegerii? Tu știi mai bine, în universități, în universitățile americane, probabil că mai sunt voci care trec dincolo de linia asta de înțelegere, de acceptabilitate?

Mi se pare fundamentala problema. Intâmplător, lucrez la o carte exact despre chestia asta. Se cheamă Against conformity. Exact cum spuneți, exista o presiune uriașă să te conformezi, să fii in pas cu ceilalți. Dacă o iei puțin într-o parte, e nenorocire, din multe puncte de vedere. Strici astfel pacea socială a micro-grupului. Sunt, desigur, mai multe straturi ale problemei, dar in primul rand, te plasezi într-o situație de precaritate personală. Ești nu doar în inferioritate, ci ești amenințat profesional, social. Or ideea mea e că, mai ales pentru filozofie, e fundamental să existe comportamentul ăsta eretic. Erezia ar trebui să facă parte din chiar definiția filozofiei : să fii în stare să spui nu, să înoți împotriva curentului ! Mă folosesc de Diogene ca sa recreez contextul istoric al cinismului, iar apoi îl aduc în lumea noastră: reinventez cinismul ca pe o atitudine sănătoasă, o rețetă de recâștigare a autonomiei personale, dar și a autenticității. Asta mi se pare ceva foarte necesar caci, cum spuneam, există un conformism enorm in lumea de azi. Lumea se conformează din tot felul de motive : pentru că e simplu, e economic, e profitabil. Dacă faci ce « se face », dacă mergi cu valul, iei un job bun, îți publici cărțile cum trebuie, primești recompense, ești promovat șamd. In termeni de psihologie evoluționistă, e normal si convenabil sa te conformezi : consumi mai puțină energie mergând cu valul. Asta face orice creatură, orice animal : tinde să consume cât mai puțin și să câștige cât mai mult. Ceea ce insa ne definește ca oameni este să faci ceva ce nu-ți impune biologia. Tocmai de aceea încerc să recreez tipul rebelului, al ereticului. Vreau sa văd ce se întâmplă la contactul dintre majoritate, dintre mainstream, și figura rebelă.

Cumpara cartea cu autorgraful autorului de pe GiftBooks

Cum îi spune acelei virtuți a filozofilor greci, de a spune adevărul în față?

Parrhesia. In engleză  se traduce cu “straight talking”. Cuvântul grecesc e interesant, pentru că în el apare, comprimat, ”pan.” E deci idea de a spune totul. Cineva e « spurcat la gură » atunci cand nu cruță nimic. Nu spune neaparat prostii, dar nu cruță nimic, dezvăluie totul, iar asa ceva « nu se face », nu-i asa ?. Simplul fapt de a spune totul e un păcat social. Și de aici vine fascinatia cinicului : din aceea ca el subminează convențiile, merge împotriva sistemului, arată cu degetul. Ceea ce-l face autentic și-l împuternicește. Evident că exista si un pericol aici. Poate să sfârșească prost, ca Socrate, dar ca proiect filozofic cinismul mi se pare admirabil pentru că persoana respectivă arata ca are integritate. Și acolo unde e integritate, e și originalitate. Cine face chestia asta mi se pare că promite să fie un gânditor original.

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro



Currently there are "6 comments" on this Article:

  1. Kurt spune:

    Greu cu filozofii, politicienii. Heidegger, Sartre sunt exemple mai recente. Nu au fost oameni mai buni, nu au fost cetățeni mai luminați. Au păcătuit la fel ca mulți alții în timpul lor. Lăcomia, eroarea ….

    ….. Înseamnă că idealul n-a murit, e undeva acolo, și se poate reveni la o nouă cultură filozofică, unde intre ceea ce face filozoful și ceea ce spune el trebuie să fie în acord. …….

    A. Camus a preferat revolta, anarhia, s-a lăsat sedus mai puțin (a fost la început membru PC francez) decât ceilalți filozofi de stânga / dreapta la Paris în secolul 20.

    Ai noștri tineri la Paris studiază, la gât…

  2. Cornel spune:

    Una este să fii filozof și cu totul altceva este să fii profesor de filozofie.Este o mare diferență.Filozofii pot să înoate împotriva curentului cât poftesc.Cel care vrea să trăiască din(de pe urma) filozofiei trebuie să se “comformeze” Puțini oameni caută adevărul.Majoritatea vor să lii se comfirme ceea ce stiu.(sau cred ei că știu)

  3. tern spune:

    motivul bun pentru care oamenii stau impreuna s-a consumat…ceea ce exista este doar o criza de atitudine inauntrul unei socializari fortate si inertiale…oamenii trebuie sa afle de ce continua sa stea impreuna..si daca vreodata vor reusi,, acest lucru va deveni cea mai importanta realizare care va surclasa moartea, religia, absurdul.

    • Jacques spune:

      Nu poate fi decât așa. Filosofii au cam uitat să se resurseze în disciplinele științifice. Ar face bine să citească ceva despre efectul Alee. Una este să primești 500 de azilanți per an, într-o țară de 50 de milioane de locuitori, alta este să primești în Liban 2-3 milioane de refugiați sirieni, spre exemplu. Suntem în societate legați de lupta pentru resurse. Când vine un istoric ca Yuval Harari și spune niște adevăruri cam tăioase (și rușinos de simpluțe pentru producătorii de verbiaj filosofant) care pluteau în aer, filosofii ar face bine să se pogoare în realitatea biologică și antropologică, cel puțin.

      • tern spune:

        apropo de fina sarlatanie..nu poti tu un singur individ, oricit ai fi de Harari, sa dispui de o asememnea paleta observational-corecta…cind spuneam ca nu intrezaresc liantul care inca tine oamenii impreuna, faceam asta tocmai din pricina unor harari, capabili, zice-se, de opinii universale…caci nu-mi pot imagina, intr-o stare de liniste necircumspecta, umanitatea foarte multumita la trecerea unei Simone Weil de la fecioara rosie la mistica crestina si nici psihologia culinara a unui Adler servindu-ti educatia libera pe tacimul riguros al sistematicii obligatorii.

  4. om spune:

    Exista insa o ironie si mai mare, aceea ca filosofia moare din chiar pricina lumii moderne la a carei nastere a contribuit decisiv.



Comenteaza:







Do NOT fill this !

E randul tau

Actul de adminitrare a trebuirilor tarii este unul esentialmente politic. Chiar decizia de a cres...

de: Dedalus

la "Dupa 29 de ani de cautari - o posibila reforma a Romaniei digitale. Scrisoare intredeschisa"

Petre Opris – volumul Licenţe străine pentru produse civile şi militare fabricate în România: (1946-1989)

România, marile puteri şi ordinea europeană: 1918-2018

Cauta articole

septembrie 2018
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Aug    
 12
3456789
10111213141516
17181920212223
24252627282930

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

"Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel." - Mihai Maci

(An essay by Vladimir Tismaneanu and Marius Stan)