Home » Cultura »Interviu » Citesti:

Interviu cu scriitoarea Cristina Vremeș. De ce Ileana Cosânzeana nu are și ea o poveste?

contributors decembrie 12, 2019 Cultura, Interviu
2 comentarii 1,698 Vizualizari

Romanul ”Trilogia sexului rătăcitor” e primul roman scris de Cristina Vremeș și e un debut foarte promițător. E foarte bine construit, diferitele paliere ale narațiunii sunt bine stăpânite, se completează continuu ca un puzzle, povestea celor trei femei reușește foarte bine. Romanul ne trece prin diferitele lumi, satul, orașul postbelic, mânăstirea, orașul de azi, și constituie o percepție fină, consistentă a lumii românești. Capitolul șapte care descrie moartea bunicii, văzută alternativ prin ochii fiicei și nepoatei, în scurte pasaje, mi s-a părut excelent, arată forță scriitoricescă reală. (L.P.)

Am văzut pe coperta a patra cuvântul visceral. Și te-am auzit și pe tine folosind acest cuvânt când ți-ai prezentat cartea. De ce visceral?

Eu un cuvânt pe care nu eu l-am ales. Acela este textul Andreei Răsuceanu, care prezintă cartea. Fiindcă sunt foarte multe secvențe în care descriu, sau încerc să descriu, felul în care o femeie își trăiește corpul în diverse situații, pasajul spre maturizarea corpului, perioada pubertății, dorința, suferința, boala. Încerc să explorez detaliile corpului. Eu aș asocia cuvântul visceral și felului în care simt eu că scriu, cel puțin într-o primă etapă. Este o etapă foarte exuberantă, intensă, plină de pasiune, este un proces în care simt că nu scriu cu mintea, ci cu corpul, cu senzațiile pe care le resimt atunci când scriu. Câteodată nici nu-mi dau seama ce scriu exact, am nevoie de puțin timp, de puțină distanțare apoi … am o amnezie post-scris. De foarte multe ori. Nu știu dacă este normal, dar mie mi se întâmplă.

Ce înseamnă amnenzia aceasta?

După ce am scris un pasaj în prima versiune, dacă mă întreabă cineva ce-am scris, n-aș putea să spun ce, nu-mi mai amintesc nimic. Sau poate că vag, dar nu îmi mai amintesc ce detalii am pus pe hârtie, care este intenția textului sau a secvenței respective.

Ții un jurnal sau te-ai fândit să ții un jurnal?

Nu, nu țin un jurnal și nu am ținut niciodată un jurnal. Mi se mai întâmplă câteodată să notez unele lucruri, am un carnețel pe care îl numesc emoții-deșeuri, dar nu este un jurnal, sunt lucruri de care vreau să scap, lucruri pe care le consider negative, nedemne și pe care nu aș dori să continui să le repet în viața mea personală. Dar nu este un jurnal.

Cumpară cartea cu autograful autoarei de pe GiftBooks

Are Marguerite Yourcenar o frază în care spune “Cărțile nu sunt viața, cărțile sunt cenușa vieții”. S-ar potrivi asta cărților tale? Sunt un fel de cenușă?

Deocamdată am publicat o singură carte, deci n-aș putea să vă spun. Cenușă? Pănă la urmă ce este cenușa? Ceva care rămâne în urma unui foc, în urma unui incendiu și este, în același timp, ceva ce aruncăm, dar putem să-l și păstrăm. Și poate deveni foarte prețios. Da, cred că da. Cred că mie îmi place să explorez într-un fel ceea ce este neglijabil în viață, ceea ce nu vedem, dar care poate deveni foarte important.

Citind cartea m-am gândit, aproape peste tot, există sa-i spun așa o asemănare de familie cu cărțile Virginiei Woolf. Apoi am aflat că ai fost la colegiul unde a predat Virginia Woolf, cu o bursă, și asta mi-a confirmat cumva lucrurile. Virginia Woolf avea cărți axate pe anumite tipuri de senzații, sonore, tactile. Asta e o carte mai mult axată pe faptul de a simți ți a vedea. Aproape nu apar zgomote. Apar tot timpul valuri de sentimente și înregistrări vizuale ale obiectelor. Așa stau lucrurile?

Vizualul e foarte important în felul în care mi-am definit imaginarul, în felul în care mi-am definit modelele, sursele de inspirație. Pe de-o parte, Virginia Woolf este o autoare care m-a marcat și care m-a inspirat foarte mult, în special Valurile. Valurile pentru mine reprezintă capodopera la care aspir, care mă hrănește, care e o sursă foarte puternică. Pe de altă parte, elementul vizual pe care mă concentrez mai mult în roman e o reminiscență a formării mele și a educației mele de la Londra, în istoria artei și teoria artei, în analiză vizuală. De multe ori atunci când scriu sunt două lucruri pe care le fac: încerc să ascult foarte multă muzică înainte, ca să captez un fel de scenă, mai ales în partea în care redactez cu mai multă răbdare, mai constructiv – asta este a doua etapă. Prima parte era cea viscerală, am spus. Și în a doua parte, muzica mă ajută foarte mult și îmi închipui un tablou pe care-l descriu, pe care-l analizez, imagine cu imagine, punct cu punct, ceea ce și fac în viața de zi cu zi, explic tablouri și sculpturi oamenilor. Și-n multe din pasajele și din secvențele romanului am folosit această tehnică, mai ales în elementele de vis, partea de oniric din roman, e foarte vizuală sau așa am conceput-o eu, cel puțin.

Cel mai mult din carte mi-a plăcut capitolul al VII-lea. Descrieți puțin acel capitol, cum l-ați scris, cum l-ați gândit.

Este, dacă nu mă înșel, fiindcă nu rețin de fiecare dată numărul capitolului, cel despre moartea bunicii Mariana care este povestit din perspectiva celor două personaje, Mama Liliana și Ada. Ideea de alternare a perspectivei este importantă în tot romanul. Un prim titlu pe care l-am avut în minte a fost Anamorfoza nebuniei. Am renunțat la acest titlu pentru ca este foarte tehnic, este o altă reminiscență din istoria artei. Anamorfoză înseamnă o figură aparent deformată, care nu are un sens dintr-un anumit unghi. și au un alt sens dintr-un alt unghi. Și asta m-a interesat foarte mult în roman. Ceea ce are un sens într-o anumită situație sau eveniment, poate avea alt sens din perspectiva altei persoane, altui personaj. Am încercat să explorez această structură în cadrul unei familii în care pot exista conflicte, mai ales între generații, și a devenit o structură generală. Apoi în acest capitol pe care l-ați menționat nu am dorit să descriu suferința persoanei pe patul de moarte, felul cum vede persoana respectivă ultimele ei momente, fiindcă nu aș fi știut cum s-o fac. Însă mi s-a părut interesant să descriu acel moment, acea traumă, catastrofă din sânul unei familii din diferite perspective. Ceea ce m-a interesat este ceea ce se întâmpla în rest, în acel moment. Ada este în curte, își aduce aminte de copilărie și este foarte greu să creezi un fel de coenxiune între evenimente, între trecutul… timpul bucolic al copilăriei și prezentul degradat.

E, în același timp, o carte despre maturizare. Toate personajele trec printr-un proces de maturizare și de fiecare dată, sau aproape de fiecare dată, maturizarea presupune o cunoaștere a morții, o întâlnire cu moartea. Moartea este cea care arată cum e plămădită lumea. Adei, după prima înmormântare pe care o vede, îi dispar îngerii care îi apăreau pe televizor. Întâlnirea aceasta cu moartea este un fel de pregătire pentru singurătatea adultă?

Cam așa l-am gândit. Fiindcă prima moarte, prima inmormântare are loc în primul capitol. Este un moment de dezvrăjire cred, și un moment care te împinge înspre ceva mai lucid, o etapă a vieții în care nu mai există miracole, nu te mai veghează îngerii și înțelegi cum funcționează lumea și ciclul viață-moarte…

Începi să accepți existența răului ca atare…

Răul și contradicțiile interne ale lumii, până la urmă. Fiindcă această fetiță începe să se gândească cum stau lucrurile de fapt. Ceea ce i se spususe până atunci, lucruri despre lumea de apoi, despre îngerii din cer și multe alte lucruri nu mai au sens atunci când stă și le analizează, observă comportamentul bocitoarelor la înmomântare și comportamentul soției defunctului. Da, e un prag.

Toată cartea e marcată de aceste momente ale morții. Și bunica Mariana e profund marcată de moartea logodnicului ei. Moartea apare succesiv în viața fiecărui personaj pentru a-l scoate din zona inocenței. Să vorbim puțin de episodul din mânăstire. Personajul Ada nu reușește să iasă din singurătatea ei mergând la mânăstire. Este o întâlnire ratată, nu chiar o inițiere, un episod de care totuși își amintește, spre sfârșitul cărții. Mă înșel?

Romanul nu îmi mai aparține, aparține tuturor și poate fi interpretat în felurite moduri. Pentru mine există un alt înțeles în spatele acestui capitol. Ada nu fugea de singurătate. Ada fugea de suferință. Și-a căutat singurătatea… în acest cadru mânăstiresc, însă nu participă la viața de acolo, la obiceiurile și la credințele de acolo. Rămâne un observator și alege acest cadru mai mult pe motive estetice, că-i place, că-i frumos, că sunt zidurile albe și arhitectura frumoasă și sunt munți și e liniște. Dar e o explorare a singurătății. Însă este eșuată din alt punct de vedere, fiindcă nu rămâne cât ar fi vrut să rămână, se întâmplă ceva din exterior. Și acum n-o să mai spun ce se întâmplă, dar este brusc întreruptă.

E totuși o carte a singurătății, toate personajele rămân închise în ele, de ce? Așa a ieșit? Sau asta a fost ideea cărții?

Cred că asta a fost ideea cărții și de la bun început, dacă aveam o vagă imagine despre ce este cartea, era o carte despre genealogie, despre ucenicie, dar o ucenicie de tip feminin. Adică așa cum se formează omul, dar în cazul femeii. Ce se întâmplă cu femeia. Știm ce se întâmplă cu Prâslea cel Voinic, dar știm ce se întâmplă cu Ileana Cosânzeana? Ea ce-a făcut până să devină Ileana Cosânzeana, că nu s-a născut așa, frumoasă, perfectă, cu pielea imaculată și impecabilă. Au fost niște transformări. Prâslea cel Voinic trece prin anumite etape. Și cumva acești eroi, mă rog, nu rămân singuri, dar rămân cu cineva până la adânci bătrâneți. Acesta este la sfârșit, nu știm exact cum se întâmplă lucrul acesta, dar până atunci ei parcurg aceste etape singuri, întâlnind diverse personaje care rămân secundare.

Tipul acesta de narațiune a eroului nu există și în ceea ce privește femeia

Exact.

Și ați încercat să creați o narațiune de acest tip.

Mi-am dat seama că doresc să fac asta, în cele din urmă.

Ada e văzută de la început ca un destin special, de bunica și de mama ei și asta o califică cumva ca un fel de erou.

Aici, cred că m-a influențat foarte vag – să nu credeți că am pus laolaltă diverse idei din filosofi și psihanaliști pe care i-am parcurs – ideea lui Jacques Lacan că un copil se naște într-o rețea de simboluri. Și se naște practic în visul altcuiva, în visul părinților, în visul bunicilor, cei care îi dau un nume, care îi proiectează un destin, care își închipuie că va deveni doctor sau manechin, sau actriță șamd. Aceasta este o proiecție. Nu am explorat foarte mult acestă temă. Dar mi-a plăcut această idee că ne naștem într-o rețea de simboluri, care ne poate afecta până la urmă. Dacă cineva îți spune când te naști că vei avea un destin extraordinar, păi, probabil, că vei face foarte multe lucruri ca să realizezi această prevestire, prorocire. Este un fel de profeție care devine autoprofeție, care devine un fel de cauză…

_____________________________

Un roman despre trei generații de femei, surprinse în momente de criză ale vieții lor, Trilogia sexului rătăcitor e totodată povestea unei maturizări dure, descrise prin intermediul unei autoscopii necruțătoare, care propune, dincolo de narațiunea propriu-zisă, o poetică a corporalității și a visceralului, a organicului și a vieții instinctuale. Dincolo de portretele individuale ale femeilor și de istoriile lor personale se conturează însă imaginea unei Românii în timpul războiului, în comunism și apoi în perioada tranziției, o oglindă a unor epoci care își pun decisiv amprenta asupra celor care le trăiesc.

„Într-o primă etapă a scrierii cărții m-am lăsat ghidată de imaginea unui cor polifonic de voci feminine care povestesc momente-cheie din viața lor. În cazul fiecăreia, un anumit prag emoțional sau social este depășit în chip violent, cu multă suferință. Eram într-un metrou din Paris, când am scos telefonul din buzunar, l-am deschis, și așa au apărut primele fraze. Scenele și personajele provin din fapte imaginate, trăite, fantasmate și auzite. Când am adăugat punctul final, am înțeles că este o carte despre femei, despre femeie, despre om și copilarie, despre durerosul proces al maturizării.“ – Cristina Vremeș

Cumpară cartea cu autograful autoarei de pe GiftBooks

Cristina Vremes (n. 1986) e licentiata in filozofie si istoria artei la University College London si absolventa unui masterat in filozofie la University of Cambridge, Newnham College. A fost mediator cultural la Fondation Louis Vuitton/ Context Travel, Paris, asigurand vizite comentate ale colectiilor permanente si ale expozitiilor temporare la Musée du Louvre, Musée d’Orsay, Chateau de Versailles, si custode la galeria Jeu de Paume din Paris. A participat la mai multe ateliere de creative writing, precum The Other Writers Group, Shakespeare & Co., Paris si The Wednesday Group, coordonat de Shannon Cain, Paris. Trilogia sexului ratacitor este prima ei carte.

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro



Currently there are "2 comments" on this Article:

  1. Dedalus spune:

    Ma bucura acest articol. Consider perspectiva artei ca fiind necesara oricarei fiinte umane.

    Cateodata cele mai instructive intrebari sunt chiar cele care refuza raspunsurile facile. Din ce am citit, autoarea a marsat pe astfel de intrebari. Mi-a placut.

  2. arady spune:

    am citit cateva interviuri cu doamna Cristina Vremes:

    calitatea limbajului si ideilor exprimate sint un deliciu.

    RESPECT !



Comenteaza:







Do NOT fill this !

Carte recomandata

E randul tau

Va multumesc pentru observatii. Nu vred ca pot raspunde tuturor, insa voi incerca sa prind macar cat...

de: Mihai Maci

la "Școala şi egalitatea de şanse"

Carti recomandate de Contributors.ro

DEMOCRAȚIA SUB ASEDIU ROMÂNIA ÎN CONTEXT REGIONAL

Carte recomandată de contributors.ro

Cauta articole

ianuarie 2020
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Dec    
 12345
6789101112
13141516171819
20212223242526
2728293031  

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

"Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel." - Mihai Maci

(An essay by Vladimir Tismaneanu and Marius Stan)