Home » Cultura »Interviu » Citesti:

Interviu cu scriitorul Liu Zhenyun despre cartea sa ”Nu mi-am omorât bărbatul”, un roman vândut în milioane de exemplare în China

contributors decembrie 16, 2019 Cultura, Interviu
Deocamdata nu sunt comentarii 1,134 Vizualizari

”Nu mi-am omorât bărbatul” este o satiră a sistemului birocratic chinez și un roman scris cu inventivitate și foarte mult umor. Desi se petrece în prezent, este un roman despre China din totdeauna, o comedie efervescentă, inteligentă și profund umană. O femeie simplă dorește să se răzbune pe barbatul ei și apelează la justiție. Cererea ei este atât de paradoxală încât blochează tot sistemul birocratic, până la cele mai de sus niveluri.

Cumpara cartea cu autograful autorului

Aș vrea să-mi dați rețeta. Cum a ajuns această carte să fie atât de bine vândută în China? Am înțeles că au fost peste un milion de exemplare.

Această carte a fost vândută în China continentală într-un tiraj care a ajuns la două milioane o sută de mii de exemplare, dar se vinde foarte bine și în Taiwan și-n Hong Kong – acolo scrierea diferă puțin pentru că se utilizează scrierea complexă, nesimplificată. Un motiv ar fi acela că este scrisă bine.

Nu sunt specialist în literatura chineză, dar seamănă foarte bine cu scrierile vechi, cu scrierile medievale satirice, umoristice chinezești. E reală impresia mea?

Tocmai ați afirmat că nu sunteți specialist în literatură, dar comentariul ulterior asupra acestei cărți dovedește contrariul. Păreți că sunteți foarte, foarte în temă. Într-adevăr această carte, deși prezintă o poveste care se întâmplă – să zicem – în zilele noastre, în perioada contemporană, totuși are rădăcini adânci în China clasică. Și dacă ar fi scris doar o poveste banală, oarecare, din China de astăzi, poate că n-ar fi avut o asemenea rezonanță această carte. Dar ea se leagă de istoria Chinei și vorbește despre lucruri mult mai profunde. Nu este doar o carte cu umorul chinezului de astăzi, ci este umorul chinezului dintotdeauna.

Într-adevăr, această poveste ține de China de astăzi, dar ține, totodată, de China străveche. Foarte mulți chinezi, și nu doar chinezi, consideră că eu sunt cel mai amuzant chinez. Că sunt un scriitor cu foarte mult umor. Și aș putea să spun și eu același lucru. Totuși, dacă e să vorbim drept, nu sunt cel mai amuzant chinez. Dacă veți merge în satul meu, veți găsi acolo chinezi mult mai amuzanți, înzestrați cu mult mai mult umor decât mine. Povești similare celei relatate de mine în această carte se petrec în China de zi cu zi. Peste tot veți întâlni povești chiar mai amuzante. Amuzant este ceea ce se ascunde în spatele poveștii.

Anul trecut am primit o distincție prestigioasă în Franța, este vorba de Ordinul Cavalerilor pentru Artă și Litere și la ceremonia de decernare a acestui premiu am fost caracterizat foarte bine, am fost comparat cu Garcia Marquez. S-a spus, iată, face în opera sa realism magic. Am putea spune că Liu Zhenyun face o magie a realismului, adică invers, dacă e să răsturnăm puțin, printr-o magie a scrierii descrie realitatea. Și mi s-a părut că această formulare este foarte potrivită pentru ceea ce încerc eu să fac.

Dacă m-ați întreba pe mine, citind cartea, eu v-am regăsit într-o familie a lui Cervantes și a scriitorilor din perioada aceea. Perioada în care apar în literatură oamenii simpli și poveștile lor. Și primele povești despre oamenii obișnuiți sunt povești cu un anumit umor sau puse într-un anumit context de comedie.

Este foarte interesantă această asemănare și chiar aș putea spune că mă măgulește. Cervantes este, într-adevăr, un scriitor foarte mare. El scrie povești în care regăsim absurdul la tot pasul, scrie povești despre oameni obișnuiți. La fel și eu am încercat să văd cum trăiesc oamenii obișnuiți într-o lume în care absurdul se regăsește la tot pasul. Cum reușesc ei să trateze acest absurd, să-i supraviețuiască, ce soluții au. Cervantes scrie povești imaginate de el. Eu de multe ori scriu povești adevărate despre oameni care trăiesc în lumea contemporană sau au trăit în lumea pe care o cunoaștem foarte bine. Atât personajul Li Xuelian din acest roman, Nu mi-am omorât bărbatul, cât și personajele din romanul O vorbă cât zece mii de vorbe, amintindu-mi de anul 1942, sunt personaje foarte concrete, reale.

Adică v-ați inspirat în scrierea acestei cărți din întâmplări reale?

N-aș putea spune că am avut un model real, concret în alcătuirea acestei povestiri. Fiecare scriitor își identifică sursa de inspirație acolo unde socotește el că este terenul mai mănos. Eu observ realitatea și încerc să-mi scriu aceste povești acolo unde se intersectează filosofia cu gândurile mele, cu întâmplările reale. Din această împletire a diverselor elemente îmi găsesc sursa de inspirație și-mi creez poveștile. Atât în interviurile pe care le-am dat și în cronicile care au apărut în New York Times, cât și din cronicile criticilor literari chinezi, pot observa reliefarea acestui aspect. Și anume că scriitorul Liu Zhenyun este altfel decât ceilalți scriitori, tocmai în ceea ce privește această manieră de construcție a romanului și de extragere a surselor de inspirație.

Este un roman scris parcă special pentru a fi ecranizat. Dialogurile sunt scurte, nu sunt prea multe descrieri.

Este o observație foarte interesantă. Când scriu o carte nu mă gândesc niciodată ce se va întâmpla cu ea, dacă va fi ecranizată, dacă va fi adaptată și se va obține un scenariu de film de acolo, pentru că, sincer vorbind, nu cred că are rost să-mi fac asemenea planuri. Dacă o carte de-a mea este bună și merită să fie transpusă într-o formă cinematografică, atunci acest lucru cu siguranță că se va întâmpla. Eu mă preocup doar de felul cum mânuiesc cuvintele și de ce voi scoate din ele pentru a scrie o carte bună. O diferență majoră între literatură și film este că atunci când ești angajat în creația literară, te gândești doar la condeiul cu care așterni cuvintele pe hârtie. Pe când atunci când faci un film trebuie să vină foarte mulți bani de undeva pentru ca el să capete contur și el să ajungă să fie finalizat. Aici este problema celui care investește banii în acest proiect și nu mai este nici pe departe problema mea. El trebuie să se gândească câți bani trebuie să-i dea regizorului, actorilor, șamd, cum acoperă celelalte costuri. Într-adevăr, replicile personajelor sunt scurte, poate, pentru că eu cântăresc îndelung fiecare vorbă care trebuie așternută pe hârtie și mă gândesc că dacă un personaj are ceva să spună, trebuie să spună precis, exact, în cuvinte bine cântărite, să nu fie vorbărie goală, fiindcă n-are nevoie nimeni de vorbărie goală.

Să discutăm acum puțin și conținutul cărții. Ce vrea de fapt personajul principal? Ce-și dorește de fapt? Să fie ascultată? Să protesteze de dragul protestului? Sau, ceea ce declară ea, să îi facă rău fostului ei bărbat, să se răzbune?

Ați punctat foarte bine prin aceste trei variante. Li Xuelian, personajul principal din romanul meu, este un prototip uman pe care îl întâlnim rar în viața reală, în lumea în care trăim. De ce spun acest lucru? Pentru că, de regulă, cei care sunt nedreptățiți ajung, de cele mai multe ori, să-și accepte soarta și să rabde. Însă Li Xuelian se individualizează prin aceea că nu acceptă soarta. Sigur că este nedreptățită, este stigmatizată, i se spune că este o femeie cu intenții rele, asemănată cu un personaj din literatura chineză. Prin protestul său vrea să demonteze această afirmație, făcută de fostul soț și să arate că nu este nici pe departe așa. N-am putea spune că stigmatul acesta este atât de profund, atât de grav. Însă vrea să corecteze această afirmație care a fost făcută la adresa ei și prin aceasta să arate lumii că ea nu este astfel.

Ceea ce se întâmpă în final este o irosire a douăzeci de ani din viața acestui personaj, în care ea încearcă să corecteze situația, să scape de acel stigmat. Și nu reușește până la sfârșitul vieții, însă ceea ce este important este principiul care se află în spatele acestei povești, filosofia pe care o putem desprinde. Povestea ei tragică, sau cel puțin așa cum o percepe ea, ca fiind tragică, ajunge să fie luată în derâdere, ajunge ca ea să fie subiectul glumelor și acest lucru pare, într-adevăr, a fi tragic. Concluzia amară pe care o tragem în urma acestei povești este aceea că o femeie obișnuită, de la țară, sau, generalizând, un om simplu, nu-și găsește în lumea aceasta locul în care să se facă auzit, să vorbească și ceilalți să-i dea ascultare. Vedem cum în lumea de astăzi tot felul de personaje rostesc vorbe și sunt luate în seamă și li se acordă importanță. De pildă, dacă ar fi să mă raportez la un personaj din lumea de astăzi, iată, președintele Donald Trump. Atunci când rostește o vorbă, imediat este preluată de toată lumea și el este socotit un personaj important. Dar un om obișnuit, dacă are ceva să spună, poate că nimeni nu-i va acorda importanță. Poate doar un scriitor care pleacă urechea și socotește că este rolul lui să scoată în văzul lumii o poveste.

Este un personaj care funcționează cumva ca un virus într-un calculator. E un program foarte scurt, dar care bulversează un întreg sistem birocratic. Pentru că nu se poate spune că are dreptate sau nu din punct de vedere legal. Dar tocmai ambiguitatea asta bulversează întreg sistemul birocratic.

Acultându-vă aceste considerații îmi dau seama că ați putea fi un foarte bun critic literar. Într-adevăr ați punctat cum nu se poate mai bine. Ceea ce este interesant la acest personaj este exact acest lucru. Se comportă ca un virus într-un sistem. Odată ce a pătruns acolo va da totul peste cap, va bulversa absolut întreg sistemul. Acest personaj este ca un virus care o dată ce a pătruns în sistem nu mai poate fi ținut în frâu și strică tot bunul mers cu care oamenii erau deprinși. Totul e în lanț sau în cascadă. Un lucru mărunt generează altul care este ceva mai mare, si mai mare, până când se amplifică totul și pare să capete proporțiile unei catastrofe. Un eveniment dă naștere altuia, și altuia, în lanț, și tot așa. Și, așa cum spun și-n roman, este ca atunci când o armată de oameni împrăștie niște boabe de orez pe jos și vin mii de oameni încercând să le adune și tot nu reușeșc să curețe locul. Este chiar motto-ul romanului. Este ca atunci când o sămânță de susan încolțește și din ea ajunge să crească un pepene; ca atunci când o furnică crește tot mai mare și mai mare până ajunge să se comporte ca un elefant. Intr-adevăr, și poate că acesta este aspectul cel mai amuzant, cum un personaj mărunt, de la țară, bulversează un întreg sistem birocratic.

Citind cartea mi-am pus întrebarea: personajele din carte sunt foarte singure?

Intr-adevăr, din nou, ați punctat extrem, extrem de bine. Personajele acestei cărți sunt personaje însingurate, care trăiesc drama singurătății și cel mai reprezentativ este chiar personajul central, această femeie, Li Xuelian, care vrea să vorbească, vrea să comunice, dar n-o ascultă nimeni. Îmi amintesc că odată eram la Amsterdam, participam la lansarea traducerii în olandeză a acestui roman și o cititoare prezentă acolo mi-a spus că a amuzat-o foarte tare romanul, de la început până la sfârșit. Însă a fost un moment, pe parcursul acestei povești care a întristat-o profund, făcând-o să lăcrimeze. Și anume, când Li Xuelian își împărtășea nefericirea unei vaci pentru că ea era singura care părea să-i dea ascultare. Respectiva cititoare a mai adăugat ceva extrem de interesant și vorbele ei mi-au rămas adânc întipărite în minte. Mi-a spus cum a descoperit că acest personaj a găsit ascultare la vaca respectivă. Vaca din bătătura casei a ascultat-o. Dar se pare că a mai ascultat-o cineva în această lume și anume, acest scriitor care a găsit de cuviință să redea povestea atât de frumos în romanul respectiv. În felul acesta a subliniat importanța existenței scriitorului, necesitatea existenței scriitorului, Pentru că misiunea unui scriitor poate deveni tocmai aceasta, de a scoate la iveală, de a da glas acelor lucruri, acelor povești care sunt adeseori trecute cu vederea, neglijate, în lumea în care trăim.

Citind romanul rămâi tot timpul nedumerit: de ce personajul principal nu protestează împotriva situației – că nu poate să facă decât un copil, de pildă – și preferă să protesteze individual, pentru situația ei individuală. E o distanță între pretențiile ei, modeste și bulversarea sistemului care se păstrează în tot romanul și care produce și un efect comic.

Într-adevăr, la început, această femeie este preocupată doar de nașterea celui de-al doilea copil. De aceea și acceptă înțelegerea cu soțul ei: să divorțeze, să nască copilul, iar apoi să se recăsătorească, fiecare venind – teoretic – cu un copil din afara căsătoriei, ceea ce ar fi fost perfect acceptat. Însă nu și-a putut imagina că pe parcursul acestor evenimente vor interveni niște schimbări surprinzătoare. Și ajunge în felul acesta să se lupte nu doar cu soțul ei, ci și cu oameni politici, cu factori de răspundere, pe diverse paliere. Dar nu se mai luptă, abandonează lupta, abandonează resortul care a mânat-o în toată această confruntare, și anume, al doilea copil. Și ajunge să se lupte pentru o vorbă care este aruncată la întâmplare, care o jignește profund și vrea să dovedească faptul că ea nu este o răufăcătoare, nu este o femeie de joasă speță. Și de aici, se luptă cu soțul, se luptă cu șefii, pe toate palierele, cu factori de conducere și ajunge în final să se lupte cu sine însăși. Într-un fel, protestul ajunge să fie un mod de viață care o aduce în pragul disperării. Iar în momentul în care socotește că nu mai are nicio speranță, că este chiar la capătul puterilor, vrea să-și pună capăt zilelor. Nici de acest lucru nu are parte pentru că se duce într-un loc în care vrea să se spânzure și nu este lăsată să facă nici acest lucru de teamă că ar spurca acel loc. Practic acești ultimi douăzeci de ani sunt irosiți și fără niciun rezultat.

Există un rezultat, pentru că e un protest cu valoare de exemplu, care în ultimele pagini ale cărții arată că se poate relua acest protest.

Într-adevăr, putem vorbi de un efect al protestului, se întâmplă ceva și finalul romanului ne arată cum evoluează lucrurile și cum se împletesc absurdul cu umorul. La început toți se tem de această femeie, i-am văzut pe acei ștabi cum ajung să-și piardă funcțiile, să fie înlăturați din funcții din pricina ei. Și chiar în final, acel personaj care și-a pierdut funcția – ca să ajungă unde își dorea să prindă jocul de Mahjong hotărăște să adopte exact aceeași strategie. Să se ducă într-un loc public și să protesteze, dar de această dată protestul își atinge scopul acela ascuns, este luat pe sus de poliție și dus în locul în care voia să ajungă.

O ultimă întrebare. Timp de 40 de ani a funcționat această politică a unui singur copil. În China, practic, toți copiii au fost singuri la părinți. Ce s-a întâmplat în societatea chineză cu această generație, sau cu aceste două generații de copii singuri la părinți?

Așa este. În ultimii 40 – 50 de ani în China s-a dus o politică foarte strictă de planificare familială și o familie nu putea avea mai mult de un copil. Totuși, în momentul în care acești copii au devenit adulți, au apărut alte probleme și societatea a ajuns să se confrunte cu probleme mult mai grave decât atunci când ar fi fost o populație mult prea numeroasă. Pentru că această politică a planificării familiale de aici a pornit: populația era mult prea numeroasă. Una dintre problemele foarte grave ar fi aceea că un copil ajuns adult trebuie să-și asume grija tuturor bătrânilor din familie, practic responsabilitatea aceasta nu se mai împarte, nu se mai poate împărți între mai mulți frați. Și acești bătrâni sunt propriii părinți, bunicii și din partea tatălui și din partea mamei și cine știe dacă nu cumva mai apăreau și alți bătrâni. Poate că dacă societatea s-ar fi gândit la toate aspectele care pot fi generate de o asemenea măsură, poate ar fi existat mai multă grijă în adoptarea acestei politici. Cu siguranță, dacă o asemenea politică s-ar aplica și-n alte țări, să zicem în România, ar apărea probleme similare.

Vă mulțumesc.

Și eu aș vrea să folosesc acest prilej și să adresez mulțumiri realizatorului acestei emisiuni, mulțumiri pentru Hotnews, doamnei Luminița Bălan care a tradus acest roman, Nu mi-am omorât bărbatul și, desigur, să adresez mulțumiri Editurii Humanitas, Humanitas Fiction – Raftul Denisei, unde a apărut acest roman. Eu și d-na prof. Luminița Bălan suntem prieteni foarte buni, suntem prieteni cu Editura Humanitas și sperăm ca această colaborare să continue și să avem parte de și mai multe cărți ale mele traduse în limba română. Urez toate cele bune ascultătorilor dvs.

____________________________________

”Nu mi-am omorât bărbatul” – Liu Zhenyun

Traducere şi note de Luminița Bălan

Roman ecranizat cu titlul I am not Madame Bovary, Marele Premiu al Festivalului Internațional de Film de la San Sebastián, 2017

„Opera lui Liu Zhenyun se bucură de un succes imens în China şi a fost primită cu entuziasm în întreaga lume. Liu Zhenyun este considerat unul dintre cei mai mari umoriști chinezi.“ – Din discursul de decernare a distincției Chevalier de lʼOrdre des Arts et des Lettres

Liu Zhenyun, unul dintre cei mai apreciati scriitori chinezi contemporani, s-a nascut in 1958 in judetul Yanjin, Provincia Henan. La 14 ani a intrat in armata, asemenea multor tineri din generatia sa, care considerau ca astfel se puteau rupe de lumea rurala.

La 20 de ani, dupa incheierea Revolutiei Culturale, a fost admis la Facultatea de Limba si Literatura Chineza a prestigioasei Pekin University. Odata cu absolvirea facultatii, a inceput sa lucreze ca reporter.

A debutat cu proza scurta in revista Literatura Poporului, iar in 1989 a publicat primul volum de nuvele, Orasul Tapu (Tapu), care s-a bucurat de succes. Au urmat 13 romane, dintre care cele mai cunoscute sunt: Satul natal si lumea larga (Guxiang tianxi huanghua, 1991), Pene de gaina peste tot, pe pamant (Yi di jimao, 1992), Telefonul mobil (Shouji, 2003), O vorba cat o mie de vorbe (Yi ju ding yi wan ju, 2009), Amintirea anului 1942 (Wengu yi jiu si er, 2012), Nu mi-am omorat barbatul (Wo bu shi Pan Jinlian, 2013; Humanitas Fiction, 2019).

Cel mai recent roman, Epoca mancatorilor de pepeni (Chi gua shidai de er nü men), i-a aparut in 2017. Multe dintre cartile sale au stat la baza unor seriale TV sau au fost adaptate pentru marele ecran. Nu mi-am omorat barbatul a fost ecranizat cu titlul I Am Not Pan Jinlian / I Am Not Madame Bovary, in regia celebrului Feng Xiaogang, si a primit in 2017 Marele Premiu al Festivalului International de Film de la San Sebastián.

Romanele lui Liu Zhenyun sunt traduse in 30 de limbi si insumeaza tiraje totale de peste cincisprezece milioane de exemplare; Nu mi-am omorat barbatul a ajuns, numai in China, la aproape doua milioane de exemplare tiparite. Scriitorul a fost rasplatit in 2011 cu Premiul Mao Dun, cel mai prestigios premiu literar chinez, iar in 2018 a primit distinctia franceza Chevalier de lʼOrdre des Arts et des Lettres.

Li Xuelian, soția lui Qin Yuhe, este însărcinată pentru a doua oară. O veste bună? Nicidecum, ci o infracțiune, deoarece în China încălcarea legii care prevede „un cuplu – un copil“ se pedepseaște drastic. Soluția ar fi să divorțeze și să se recăsătorească după naștere. Nici o lege nu interzice unei mame singure cu un copil să-și refacă viața. Qin Yuhe e de-a dreptul entuziasmat de idee, numai că, după divorț, se însoară cu patroana coaforului din orășelul Cotitura. Li Xuelian vrea să se răzbune și să demonstreze că a fost înșelată, chiar dacă se autoincriminează. Procesul pe care i-l intentează fostului soț declanșează o serie de întâmplări amețitoare, la limita absurdului, de pe urma cărora ea are de suferit cel mai mult. Nu mi-am omorât bărbatul este o satiră savuroasă la adresa sistemului judiciar și a politicienilor corupți, o poveste tragicomică a cărei protagonistă se încăpățânează să îndrepte lucrurile când nimeni nu este interesat de adevăr.

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro





Comenteaza:







Do NOT fill this !

Carte recomandata

E randul tau

Va multumesc pentru observatii. Nu vred ca pot raspunde tuturor, insa voi incerca sa prind macar cat...

de: Mihai Maci

la "Școala şi egalitatea de şanse"

Carti recomandate de Contributors.ro

DEMOCRAȚIA SUB ASEDIU ROMÂNIA ÎN CONTEXT REGIONAL

Carte recomandată de contributors.ro

Cauta articole

ianuarie 2020
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Dec    
 12345
6789101112
13141516171819
20212223242526
2728293031  

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

"Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel." - Mihai Maci

(An essay by Vladimir Tismaneanu and Marius Stan)