Home » Cultura »Interviu » Citesti:

Interviu cu scriitorul Radu Paraschivescu. Despre democrație și comedie, impostura misticii de bodegă și Jonathan Coe

contributors noiembrie 18, 2019 Cultura, Interviu
10 comentarii 6,418 Vizualizari

Ultimul volum apărut al scritorului Radu Paraschivescu conține șapte povestiri delicioase, ca un desert, perfecte dupa o zi grea. Primele trei povestiri vin ca un fel de avalanșă de umor proaspăt, urmatoarele patru sunt duioase sau joviale.

Umorul lui Radu Paraschivescu nu e aproape niciodată negru, ci voios și cerebral – la el, mai rar lucru, chestiile astea două merg bine împreună.

Cumpara cartea cu autograful autorului de pe Giftbooks

Cum credeți că mai stau românii cu simțul umorului și cu simțul comediei?

Sunt obligați să le aibă pe amândouă, pentru că viața nu le dă variante de existență. E o diferență de nuanță, de finețe, între simțul umorului și simțul comediei, nu intrăm acum în amănunte. Însă ceea ce se întâmplă acum în România, cam pe toate palierele, te obligă la umor. Dacă ai doar rudimente de umor, ți-l rafinezi, ți-l dezvolți. Dacă ești deja bine aprovizionat, fructifici fiecare prilej. prilejuri sunt, de la nivelul politic la nivelul limbajului de pe stradă, din tribuna unui stadion într-o sală de judecată, n-aș spune că suntem o țară tristă din punctul ăsta de vedere. Exista vechea definiție ‘o țară tristă, plină de umor’ a lui Bacovia mi se pare, dar aș zice că stăm bine și avem această capacitate de a ne autoreproduce în situații caraghioase. Nu noi doi, în general, lumea de pe stradă. Ba și eu, că și eu sunt câteodată cauza unor episoade umoristice, chiar și fără voie. Și a unor inadecvări, și a unor stângăcii, și asta ar fi cred bine să se înțeleagă. Cei care scriu în registru umoristic nu sunt scutiți de capcane. Nu e deloc prudent și nici elegant să pui o distanță între cel care scrie și observă și subiectul observat, să spui eu sunt cel viteaz și fără pată și fără cusur, cel de-acolo este bun de caricaturizat. Nici vorbă. Și noi avem petele noastre, hibele noastre, nu sunt două tabere, nu sunt bunii și răii, pur și simplu unii au, probabil, un spirit de observație mai bun decât alții, dublat de o dexteritate, sau de o înzestrare de a pune lucrurile pe hârtie sau pe un monitor de computer.

Comedia e legată de democrație, cam în toate timpurile cele două s-au conjugat. Mi-e greu să îmi imaginez cam ce showuri umoristice ar fi acum în Coreea de Nord…

Bănuiesc că nu sunt. Dar, nici khmerii roșii n-au excelat la capitolul acesta.

A existat în schimb un umor de pe vremea lui Stalin, dar era un umor subteran. Or, în teritoriile asiatice de tip Coreea de Nord, cred că și ideea de subteran este alungată din gând. În momentul în care tu poți să pedepsești oameni pentru că n-au plâns suficient la înmormântarea marelui șef, atunci nu-ți mai arde de umor suprateran, subteran. Eventual de mici erezii lăuntrice, dacă mai poți să faci așa ceva, pentru că mie mi se pare că acolo firea omului nu mai e calibrată pentru percepția lucrului comic. Acolo pur și simplu, avem de-a face cu o derivată a speciei umane, și-o spun cu tristețe, o spun cu mâhnire. Acolo oamenii trebuie eliberați la mai multe niveluri ca să poată redescoperi normalitatea. Ei au fost atât de mult transformați în vietăți, în dobitoace, ăsta e cuvântul, încât ar trebui ca emanciparea să fie treptată, pentru că altfel poate crea șocuri și acomodarea cu latura comică a vieții, să se facă tot așa, pas cu pas, pentru că altfel riscăm să pierdem meciul. Altfel însă, există, culmea, și regimuri tiranice, dictatoriale, în care umorul subteran circulă, Rusia cred că a fost cel mai bun exemplu. Dar nu numai Rusia. Eu bănuiesc că și prin Germania hitleristă se practica umorul, sigur, nu la vedere și nu declarativ, și nu programatic, nu prin cenacluri care se țineau în cluburi, dar a existat întotdeauna acest tip de observare critică și în același timp lucidă a realității pe care îl furnizează umorul.

La noi, ce să mai spunem… La noi a existat acest umor subteran pe vremea lui Ceaușescu, evident, concretizat în primul rând în bancuri, erau tone de bancuri, erau volume de umor politic. Eu am citit un asemenea volum apărut în Franța, unde Ceaușescu singur și cu o mână la spate, îi bătea pe Stalin, Lenin, și…cine mai era? Brejnev și Hrușciov. Erau mai multe bancuri, și foarte bune, cu Ceaușescu decât cu cei patru la un loc. Asta era antologia făcută de francezi, unde Polonia sau Cehoslovacia, cum era pe atunci, erau palide prin comparație cu România, Bulgaria nici nu era luată în calcul. Mai era luată în calcul Albania. Pentru că era Albania lui Enver Hodja unde teritoriul era prielnic unui umor de tip subteran.

E o legătură între ideile politice si umor, cred eu. Mă uit la unii cunoscuți de-ai mei care, de-a lungul anilor, s-au deplasat spre un radicalism sau altul și îi văd cum le piere simțul umorului. Poate că este doar o părere…

Există pericolul de a lua lucrurile foarte în serios, de a te lua pe tine foarte în serios, de a deveni sentențios, absolut în declarații. Ăsta e un motiv de tristețe în privința multora. Văd și eu pe Facebook oameni care altminteri sunt niște interlocutori joviali, cu care te poți întâlni la o cafea, la un suc, și nu par să semene și nu seamănă de loc cu ei, cei de pe Facebook. Pe rețelele de socializare sunt imperativi, sunt acri, sunt gata să amendeze absolut orice și cred că sunt oameni care pierd. Au impresia despre ei că au câștigat niște lucruri, dar de fapt sunt în pierdere, fiindcă se deposedează singuri de nuanțe ale observației și ale vieții bune, ale bucuriei. În momentul în care tu ai tot timpul arătătorul îndreptat către cineva pe care-l judeci, pe care-l condamni și pe care-l expui public ridicolului, oprobriului nu faci un lucru de care să fii mulțumit după aceea, zic eu.

Sunt o mulțime de scriitori mari, conservatori sau liberali, care sunt rezervoare de umor. Acum imi vine în minte G. K. Chesterton, care e mereu jovial. La fel, sunt oameni de stânga, gânditori de stânga, plini de umor. Dar în momentul în care ideile se deplasează dincolo de o limită, dai de oameni foarte posaci, foarte acuzatori, nici nu mai poți să spui o glumă că imediat ”se interpretează”, ironiile nu mai funcționează, nu mai sunt înțelese…

Am observat și eu lucrul acesta, în momentul în care spui ceva ironic, ești încadrat automat, ești etichetat ca aparținând unei anumite tabere – ca fiind trimisul acelei tabere ca să distrugă ceva în câmpul tău. Cum bine ai observat, umorul nu are ideologie. Poate să fie de stânga, de dreapta, nu contează coloratura politică, nu contează doctrina, contează mai degrabă amenajarea ta lăuntrică și felul în care deschizi tu ochii spre lume și felul în care observi lucrurile și felul în care te situezi, nu la distanță de ele, în mijocul lor, ar fi ideal, și făcând ochii roată, sau făcând piruete lente, în așa fel încât să nu-ți scape nimic. Pentru că dacă tu te plasezi din capul locului undeva la margine, ca să ai o perspectivă mai bună, te situezi singur într-o poziție nelegantă. Te împroprietărești singur cu niște atribute care nu sunt ale tale. Nu ești peste ceilalți, ești la fel ca ei.

A luat cam mult avânt și un soi de glumă grotească, practicată îndeosebi de membrii PSD-ului, de la replicile lui Adrian Năstase la ”chiparosul” lui Orlando Teodorovici…

Cei mai triști oameni sunt cei care cred despre ei că au umor formidabil și de fapt nu-l au. Și dacă la un moment dat, pe parcurs, își dau seama că nu-l au, simt nevoia să-l înlocuiască. Și ce pun în loc? Pun de obicei o mojicie, o grosolănie. Vezi și invitațiile, pe vremuri, ale lui Liviu Dragnea, vino cu mine nu știu unde, vezi și invitațiile lui Orlando Teodorovici, vezi și altele, Traian Băsescu în trecut, suie-te pe masă să-ți arăt, sunt tot felul de asemenea mici pași pe miriște pe care nu știu dacă-i vedem în alte țări. S-ar putea să fie și-n alte țări, dar nu la nivelul ăsta de zgură. Există în schimb lucruri în alte țări, pe care noi nu le-avem. Să nu uităm bătăile între parlamentari, de prin Taiwan, de prin Coreea de Sud, sunt încăierări, sunt secvențe de ‘saloon’.

Se mai împing și pe aici…

Se mai împing, dar nu se compară. Poate că există derapaje de felul ăsta prin Italia lui Berlusconi, chiar la Berlusconi personal am văzut câteva. Nu suntem noi cei mai triști din tot tabloul ăsta vesel, sigur, suntem perfectibili pentru că ce-am ales până acum ne-a arătat că n-am ales întotdeauna bine. Vom alege în continuare în logica răului minor, poate, cine știe, de data asta, o să avem alt culoar, nu știu, deși eu am motivele mele de scepticism. Știu votantul de mediu rural, îl cam știu ce obiceiuri are, cam știu ce limbaj pricepe și, din punctul ăsta de vedere, nu sunt foarte relaxat. Sunt relaxat, în schimb, cu privire la rezultatul final, acolo jocurile mi se par făcute de vreun an jumate, dacă nu mai mult.

Discutăm acum despre ultima carte care ți-a apărut, e o carte de ficțiune, sunt acolo șapte povestiri. Primele trei, cele mai lungi, sunt povestiri umoristice. Prima povestire este despre numărul șapte, despre rolul copleșitor pe care-l joacă numărul șapte în viața unui personaj, Gabriel.

E o povestire care trebuia, în mod normal, să dea și titlul volumului. Inițial îi spusesem volumului Șapticemie, că asta e titlul povestirii, Șapticemie și alte potriveli, pentru că povestirile din volumul ăsta sunt pline de potriveli, sigur, puse cu mâna, aranjate, nu sunt venite de la soartă direct. Dar am ajuns după aceea la concluzia, împreună cu colegii de la Humanitas, că nu e un titlu teribil de sexi și că ‘șapticemie’ seamănă prea mult cu septicemia. Era un cuvânt inventat și nu aș vrea să creez confuzii sau așteptări false și atunci am găsit alt titlu, și anume, Omul care mută norii, care e titlul celei de-a doua povestiri. Șapticemie este povestea scornită a unui anume Gabriel, care are 7 litere în prenume, și care are un vecin Mikael, care are 7 litere în prenume, și ei locuiesc la etajul 7 șamd. Totul se învârte în jurul acestei cifre. A nu se crede cumva că fiind povestită la persoana întâi povestirea asta ascunde ceva de tip autoficțiune. E doar o scorneală, dar câștigi la veridicitate în momentul în care te plasezi tu în ipostaza personajului povestitor. Este o poveste cu un mic clou de lectură, legat și el tot de cifra 7, de cuceririrle amoroase ale unuia dintre personaje. Există un început, un clin d’œil spre Melville, ”Call me Gabriel” e ”Call me Ishmael” din Moby Dick. Sunt tot felul de mici mărgele intertextuale în povestire. Există și poveste a poveștii. Inițial am vrut să scriu altceva. Fusesem invitat să particip la scrierea unui volum colectiv, cum fac de obicei – rareori ratez un volum colectiv la Humanitas – despre lucruri stranii, inexplicabile, misterioase. Și mie nu mi s-a întâmplat nimic straniu, inexplicabil și misterios în viață. Trebuia să fie o experiențe personală. Și-am dat acest text care, prin comparație cu celelalte din volum era prea mare și prea vesel. Și nu se potrivea deloc cu restul. Nu s-a potrivit nici la povești despre dragoste la prima vedere. Ar fi fost singurul text vesel dintr-o selecție rafinată de povestiri mai degrabă triste. Gabriel Liiceanu a citit povestirea și mi-a spus: de ce nu mai scrii tu vreo două-trei în jurul ei, să ieși cu un volum separat. Și eu cum nu contest dispozițiile ierarhice – mai sunt și prieten cu Gabriel Liiceanu – am spus că nu e rea ideea, până la urmă. Și atunci am luat din urmă niște idei de povestiri pe care le aveam deja și am început să pun carne pe osatura lor. Și așa am ajuns la Omul care mută norii și care este a doua povestire, cea care dă și titlul volumului, și care este povestea unui escroc, a unui panglicar enorm…

Care e inspirată din realitate…

Dintr-un afiș. Inspirată dintr-un afiș al unui om care n-a venit pentru prima dată în România, a venit de multe ori, a fost găzduit voluptuous de diverse posturi de televiziune, unde el a delirat cât i s-a permis, cât a avut timp de antenă, cinci minute, zece, un sfert de oră, povestind cum face el toate nefăcutele din lume. Și intrând în contact cu 48 de civilizații extraterestre, predând ceva care se cheamă lovitura kung-fu de la distanță fără contact și tot felul de gogoși din astea, pentru care a găsit public la Sala Palatului.

A fost plină sala.

A fost plină și eu îmi reproșez că am fost plecat din țară pentru că era foarte tentant șă mă duc și eu și să văd pe viu până unde se poate merge, cât de mult se poate exploata naivitatea. Am văzut după aceea pe Youtube niște scene de un grotesc definitiv, ceea ce nu înseamnă că omul nu va mai veni. Va veni, firește. Nu vine doar în România, are o bază de creduli cam în toată Europa și văzând afișul mi-a venit ideea acestei povestiri în care acest personaj are o clonă care-l ajută la o potlogărie, pentru că el nu putea fi ubicuu, deși ar fi trebuit să fie, dacă intri în contact cu 48 de civilizații, de ce să nu poți practica ubicuitatea? Însă afișul ăla a fost declicul, declanșatorul, pentru că era un afiș cu sute de cuvinte. În mod normal, pe un afiș, știm foarte bine, trebuie să apară cinci cuvinte, șapte, da? Acolo era o fișă de existență pseudo profesională plină, cred că erau peste suta de cuvinte în afișul ăsta. Ăsta a fost subiectul pentru Omul care mută norii, pentru că el, printre altele, face și chestia asta. Omul care mută norii, altfel, poate fi perceput ca un titlu poetic, ca o metafora, o imagine romantică de poezie…

Dar aici e vorba de un om care zice că produce schimbări climatice prin puterea gândului…

Un escroc, un șarlatan definitiv. Și a treia povestire de care tu iarăși pomenești, Cățui plasă, Doamne-ajută, e cotizația mea pentru sport. Pentru că în fiecare volum de proză scurtă am avut o bucată și cu conținut sportiv. Asta e decupată, firește, din viața unei echipe și a unui patron căruia bineînțeles că i-am schimbat numele și este o imagine a felului cum o goangă mistică poate să ducă la lucruri ciudate, amuzante, la care nu te-ai fi așteptat cu 20 de ani în urmă, să zicem, și care nu-ți compromite doar ideea de competiție sportivă, ci îți compromite și ideea de cler în România. Pentru că avem povestea cu Pimen care a venit cu elicopterul la București ca să i se smulgă niște fire din barbă, și să i se lipească pe barele porții – este strict autentică. Pimen între timp a mai făcut și alte lucruri, săa aflat că a mai tras și niște informări pe la Securitate, mă rog. Deci asta e povestea. Și e povestea unui cantonament, a unui loc de pregătire sportivă transformat în cantonament religios, în care se scot televizoarele din camerele fotbaliștilor și se pun cățui, bibliii și mătănii, de fapt e câte o cățuie la fiecare palier, există un responsabil cu cățuia care pune tămâie din când în când, e o întreagă scorneală, lucrurile nu se întâmplă chiar așa, dar scorneala pleacă de la un miez de adevăr. Și asta este latura comic-burlescă a cărții. Ea nu continuă la fel.

Am vrut, tocmai pentru că până acum am scris volume de proză scurtă, comică sută la sută, am vrut să le mai amestec un pic, și există la jumătatea volumului o proză care se cheamă Un nas și o gură care povestește un episod din viața a doi provensali surdo-muți, din secolul al XIX-lea, dintre care unul face parfumuri și unul face prăjituri. Și ce se întâmplă va vedea cititorul. E o povestire așezată în alt loc, scrisă în alt registru, nu mai avem imaginile violent amuzante din primele trei, avem un ton melancolic, un ton încălzit un pic de soarele provensal, și garnisit cu mute dulciuri. Eu am voluptăți masochiste. Neavând voie să mănânc dulce, scriu. Pot scrie pagini întregi despre tot felul de prăjituri, combin rețete, fac tot felul. Și despre parfumuri, pentru că această povestire se petrece într-un loc, Abris, foarte aproape de Grasse, centrul parfumeriei franceze. De altfel, Parfumul lui Suskind este o carte cu acțiunea petrecută la Grasse.

Primele trei povestiri au o legătură toate cu un tip misticism prost, un fel de metafizică de crâșmă…

Și e și multă impostură.

Plus un soi de snobism…

E un amestec. E un soi de pseudo-mistică, evident, combinat cu o impostură adâncă, pentru că personajul din Omul care mută norii este un mare impostor. În prima povestire, în Șapticemie apar doi oameni, pe lângă cele două personaje, Gabriel și Mikael, apar și alte personaje vizitate și chiar străbătute de o impostură dârză. În Omul care mută norii mai sunt niște impostori pe lângă respectivul, principalul, mai sunt doi oameni care asumă niște profesii ciudate. Unul este astrocoach vocațional - există așa ceva. Altul este conector experiențial.

Personajul principal în răspuns spune ca e tefelist transpirațional…

Adică taie frunză la câini și transpiră de la efort. Impostura este unul dintre prietenii și dușmanii noștri demult, de zeci de ani, de sute de ani. Să ne aducem aminte că pe vremea lui Ceaușescu aveam impostura la vârf în cabinetele ș1 și 2. Elena Ceaușescu era… “eminent om de știință și savant de renume mondial”, ea spunând ‘codoi’ bioxidului de carbon. Nicolae Ceaușescu era scriitor. Ne supărăm acum pe Gigi Nețoiu că a scris, și pe Cristian Borcea? Impostura și mistica de bodega, cum îi spui, sunt niște prezențe intime în viața noastră. Le găsim peste tot, e destul de greu să scăpăm de povara lor și, într-adevăr, în primele trei povestiri lucrul ăsta se vede mai bine pentru că sunt trei povestiri pronunțat comice. De la jumătatea cărții încolo tonurile se mai amestecă, există și un pastel melancolic, există și niște trăiri dramatice într-una dintre povestiri, există și o moarte prematură, de boală, deci nu e cartea clasică de proză scurtă în care râzi de la prima pâna la ultima pagină. Nu. Te mai plimbi așa între sentimente și porniri.

Ultimele trei povestiri sunt de o altă factură…

E partea un pic mai jucăușă a volumului, fără ca jucăuș să însemne comic abuziv. Sunt trei povestiri pe care le reiau în volum, ele au apărut inițial în volume pentru adolescenți. Am rescris câte ceva la fiecare. Le-am citit cu ochiul unui adult. Și am constatat că ele merg, și că, până la urmă, povestea asta cu adolescență, vârstă adultă, din punctul de vedere al lecturii, poate fi o prejudecată. Câți avem acum copii de 16-17 ani care citesc literatură serioasă și o și pricep…

Si merge și invers, maturi care citesc povești pentru adolescenți…

Aceste trei povestiri care alcătuiesc ultima parte a volumului au apărut, hăt, cu ani în urmă, prin diverse volume colective, la Arthur, eu le-am cerut voie să le pun în volumul ăsta, ei mi-au dat voie, și le mulțumesc, am făcut-o și-n prefața volumului. Sunt interesante pentru că, dacă la primele patru povestiri eu eram cel care își fixa subiectul, la aceste ultime povestiri, editorul dădea ideea. De pildă, editorul zicea, scrieți-mi ceva despre preaplin, despre apogeu. Și am scris ceva, e singura povestire cu muguri autobiografici, o povestire care se cheamă Speranța cântă trash, care e tristă, singura tristă din tot volumul. Pe urmă, o altă convenție a fost alegeți-vă două cuvinte, dintre câteva perechi de cuvinte puse acolo într-o căciulă și cu acele două cuvinte scrieți o povestire. Acele două cuvinte trebuie să fie foarte importante în povestirea respectivă, și eu am ales cuvintele tatuaj și pelerină și a ieșit o povestire care se cheamă Armadillo, și care este, cum am zis eu, un policier rural, petrecut tot în Franța, de data asta mai spre nord, nu în sud. Și, în fine, la ultima, a cărei variantă primă s-a chemat Poligraf și care acum, în volumul ăsta se cheamă Marmură de Pavonazzo, conventia editorului a fost, scrieți o povestire în care povestitorul să nu fie o persoană, să nu fie un om, să fie altceva, un pahar, o pereche de ochelari, o cizmă, un câine ciobănesc, ce vreți voi, dar nu om. Și am găsit prilejul să mă mai duc o dată la Roma, de data asta numai cu mintea, și să găsesc acolo un obiect care, teoretic, nu vorbește, dar care pentru textul meu și-a luat libertatea să spună una și alta.

Citind cartea asta, m-am gândit că pentru România ești un fel de pandant al lui Jonathan Coe și acum am aflat că ești unul dintre traducătorii lui în România

Sunt unul dintre traducători, cred că sunt cel mai harnic dintre traducătorii lui Coe, sunt vreo 3-4, unul nu mai trăiește. Da, eu mă bucur că spui lucrul acesta. Țin foarte mult la Coe, nu atât de mult încât să-mi doresc să-mi impregneze scrisul, dar recunosc că sunt lucruri care aduc a Jonathan Coe. Nu pentru că aș fi fost contaminat, ca traducător,

Ai împrumutat un tip de atitudine …

Eu sunt în general bonom. cred că vine și de la citit multă proză engleză, de factură comică. Jonathan Coe este un scriitor care-mi place și pentru că amestecă foarte bine gravitatea cu comicul. Pentru că multe dintre romanele lui, dacă nu toate, sunt imagini ale unei anumite societăți, thacheriste sau post-thacheriste, sau post-globalizare, dac-o mai fi și așa ceva, inclusiv cea pe care a publicat-o în noiembrie, Middle England și pe care mi-am asumat-o deja ca traducere pentru Polirom cândva, spre sfârșitul anului viitor. Împletesc foarte bine gravitatea cu observația ironică, scrierea afectuoasă cu privirea înapoi spre trecut, naveta permanentă între sentimente, între vremuri, între timpuri pentru că în Middle England apar niște personaje care au mai apărut în două cărți, la vârste diferite, două dintre personaje se și sting în acest Middle England. A fost întrebat Jonathan Coe, despre ce e cartea asta și răspunsul lui în engleză a fost Brexlit pentru că este un roman al Brexitului. Avem și personaje politice reale, avem și moștenirea de personaje ale lui, e unul dintre autorii mei preferați, la care țin foarte mult, nu fac clasamente, nu ierarhizez că mi se par stupide și inutile, dar Jonathan Coe, Ishiguro, Salman Rushdie și Julian Barnes sunt printre preferații mei. Sunt oameni pe care îi aștept cu mare nerăbdare ca cititor, nu doar ca traducător. De exemplu, o să apară în primăvară probabil, un Salman Rushdie care a apărut deja în occident, Quichotte, la Polirom – Middle England va apărea tot la Polirom. Lucrez acum la un Julian Barnes care va fi al nouălea pe care-l traduc, pentru Nemira. Și mai lucrez la un autor pe care l-am neglijat și-mi pare rău c-am făcut-o, Stephen Fry, la care țin foarte mult, căruia i-am tradus o primă carte la Humanitas, Mincinosul, care e o șampanie de comedie. Traduc acum ceva pentru Editura Trei, se cheamă Heroes și va apărea în prima parte a lui 2020.

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro

Citeste mai multe despre: , ,



Currently there are "10 comments" on this Article:

  1. Un cercetator spune:

    Sincere felicitari pentru noua aparitie editoriala. Talentul se imbina cu scoala facuta. Si eu am facut aceiasi scoala si liceu si ne-a oferit o mai buna cultura si reusita in viata.

  2. c. florea spune:

    Urmaresc cu incantare ceea ce scrie si spune dl. Radu Paraschivescu, Il consider unul dintre scriitorii nostri foarte talentati. Felicitari si bis!
    (`Call me Ismael` se prezinta autorul Moby Dick).

  3. Mihai Bucur spune:

    Foarte interesant ce spuneti! Abia astept sa citesc cartea. Poate merita sa corectati aici o mica eroare. N-ar trebui sa conteze, dar cine stie cum ar ramane cineva cu o impressive gresita si ar repeta greseala si cineva l-ar corecta si cei doi s-ar lua la cearta si…uite cum incepe sa se adune de un short story. Dar care era greseala? Aproape uitasem. In Moby Dick naratorul nu zice “Call me Israel” ci “Call me Ishmael”.

  4. Cinicul spune:

    Se pare ca și în Regatul lui Kim III exista umor și chiar de buna calitate. Nici nu cred ca se putea altfel, nu poti pune in cușcă spiritul oamenilor, fie ei si asiatici.

    https://www.google.com/amp/s/www.rfa.org/english/news/korea/koreanjokes-09102008183510.html/ampRFA.

    Ma tem însă că nu prea exista umor in Arabia Saudită.

    • Cinicul spune:

      PS
      Spre surpriza mea traducerea glumelor de mai sus in engleza este facuta de un roman american cu studii la Seul.

  5. Frequent reader spune:

    Cumparat, citit, placut! Inca o pietricica in colierul pe care l-am purtat cu mine 16 ani in “pribegie”. Multumesc, domnule Paraschivescu!

  6. indrea spune:

    ” O, ţară tristă, plină de humor” este ultimul vers din bacoviana “Cu voi”.

    Poincaré a zis altceva: “Que voulez- vous?! Nous sommes ici aux Portes de l’Orient, où tout est pris à la légère…”

  7. delia f spune:

    F. interesant si instructiv. Multumiri pt interviu. Si eu citesc cu mare placere cartile lui Radu Paraschivescu.
    In top, pana acum, cea care s-a lipit pt totdeauna de suflet(ul Bucurestean din epoca dar si cel post-epoca – aparatul de tensiune al lui Gabriel Liiceanu), este colectia de povestiri autobiografice ‘Am fost cândva doamna de onoare’.
    Putine lucruri sunt mai interesante si instructive decat povestirile scriitorilor despre propriile lecturile, asa cum a scris si Nicolae Manolescu.



Comenteaza:







Do NOT fill this !

Lansare carte

Sâmbătă, 23 noiembrie, se lansează noul volum al profesorului Constantin Crânganu. Amanunte, aici.

E randul tau

Salut acest articol, și îl felicit pe autor. Problema prezentată de dânsul este cum nu se poate ...

de: Bradut Bolos

la "De ce legislația din România încă lasă mult de dorit?"

Carti recomandate de Contributors.ro

DEMOCRAȚIA SUB ASEDIU ROMÂNIA ÎN CONTEXT REGIONAL

Carte recomandată de contributors.ro

Cauta articole

decembrie 2019
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Noi    
 1
2345678
9101112131415
16171819202122
23242526272829
3031  

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

"Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel." - Mihai Maci

(An essay by Vladimir Tismaneanu and Marius Stan)