Home » Cultura »Interviu » Citesti:

Interviu cu Tatiana Niculescu despre paradoxalul rege Carol al II-lea. Sa nu fi fost el un rege atât de rău precum se spune?

Contributors iulie 3, 2019 Cultura, Interviu
25 comentarii 10,381 Vizualizari

Regele și Duduia. Carol II și Elena Lupescu dincolo de bârfe și clișee (*) este o carte ce reușește să debaraseze imaginea lui Carol al II-lea de deformările, stereotipurile populare și zgura ideologică depusă pe figura unui personaj important al istoriei României. Naziștii, legionarii, comuniștii au făcut, cu toții, la unison, din regele Carol al II-lea un personaj negativ la extrem, dominat de pasiuni și tradător, aflat sub dominația unei femei malefice.  Realitatea e ceva mai complexă și mai interesantă, ne spune cartea Tatianei Niculescu.

Despre Carol al II-lea ne rămâne încă mult să vorbim. De pildă, citind documentele și jurnalele sale aflăm un om pro-britanic și pro-american, interesat sincer să mențină un echilibru politic în Romania și destul de abil în a judeca situația internațională. Publicul european era fascinat și pasionat de povestea de dragoste dintre el și Elena Lupescu, iar ziarele europene urmăreau cu mare atenția subiectul și-l expuneau pe prima pagina. Povestea lor era percepută ca fiind foarte romantică.

În volumul de față,  accentul cade pe persoana regelui, pe relația sa cu Elena Lupescu și pe motivarea psihologică a deciziilor pe care le-a luat. Este o carte scrisă cu fler jurnalistic, cu relatări dramatice și informații solide, din surse directe.

________________________

Carol al II-lea se stinge în 1953, la Estoril în Portugalia. Elena Lupescu îi mai supraviețuiește aproape un sfert de secol. Avem ceva informații despre perioada aceasta din viața Elenei Lupescu?

Există multe informații, cartea mea nu le cuprinde. Există și un epilog în carte, dar povestea se încheie la plecarea lor din România, în septembrie 1940. Există informații, în Arhivele CNSAS. Există un dosar voluminous, de 16 volume, instrumentat de Securitate, în căutarea averii lui Carol al II-lea și, sigur, a averii Elenei Lupescu, Iar acolo sunt pagini multe de corespondență, care au fost, de altfel publicate acum un an sau acum doi ani, într-un volum, care se cheamă Scrisori de exil, dacă nu mă înșel, ale Elenei Lupescu, scrisori către prieteni, scrisori către membrii ai familiei, către apropiați. Deci, s-ar putea, dacă ar fi să scriu la un moment dat un volum al doilea al acestei cărți, în care să povestesc de-a fir a păr toate evenimentele prin care au trecut ei după plecarea din România, aș putea reconstitui multe situații și evenimente la care au luat parte și prin care au trecut, până la moartea ei, în 1977.

Ei s-au căsătorit în 1947, iar Casa de Hohenzollern a recunoscut căsătoria iar Elena Lupescu a devenit principesa Elena de România. Aș vrea să explicați puțin…

Ei se căsătoresc, eu zic la un moment dat în carte că regele nu a fost cu nimeni mai căsătorit, ca să zic așa, decât cu Elena Lupescu. În ce sens? În sensul că în 1925 -26, când se aflau la Paris, ei și-au făcut legăminte, jurăminte de fidelitate și de dragoste pe viață la Catedrala Notre-Dame din Paris, cum reiese din corespondența lor. Pe urmă, după ce au plecat din România s-au căsătorit civil și ulterior s-au căsătorit și religios în Portugalia. Deci au fost trei momente semnificative, decisive ale acestei relații care s-a încheiat cu o cununie religioasă.

Carol n-avea nevoie să fie recunoscut de Casa de Hohenzollern pentru că aparținea Casei de Hohenzollern, iar în ‘40 când pleacă din România, în contextul tulburător și tulburat politic pe care îl știm – e o nuanță importantă aici – el nu abdică, Carol al II-lea ca rege nu a abdicat niciodată. Carol al II-lea, în ’40, renunță în favoarea fiului său, transferându-i de fapt lui Mihai toate drepturile dinastice. Nu există cuvântul ‘abdic’ din partea lui Carol al II-lea. Asta a fost o chichiță care l-a deranjat foarte mult atunci pe Antonescu, care ar fi sperat ca lucrurile să fie tranșate în 1940.

În ce fel să fie tranșate?

Adică, regele Carol al II-lea să abdice și să nu se facă imediat acest transfer de putere de la tată la fiu care, într-un fel, îl păstra pe Carol al II-lea în postura de rege al României.

Ce nu se poate nega despre Carol al II-lea este că faptul că el a fost întotdeauna de partea Marii Britanii și a Statelor Unite și cu mijloacele sale mai mult sau mai puțin îndemânatice sau inspirate, s-a opus Germaniei naziste și lui Hitler.

Își urmează mama, pe Regina Maria, în această viziune și politică și de familie, pentru că ea era rudă cu familia regală britanică.

Dar noi, din școală, aveam o cu totul altă impresie…

Noi, din școală, cel puțin pe vremea lui Ceaușescu, am învățat niște lucruri simple despre Carol al II-lea: că a fost un trădător, că a distrus România Mare, că a fost un nestatornic și un descreierat care a lăsat o țară pentru o femeie, cam în acest tip de imagine se încadra istoriografic Carol al II-lea în vremea regimului comunist, de fapt era o imagine care venea mai de departe. Pentru că acest cuplu, Carol al II-lea – Elena Lupescu, a traversat trei mari valuri successive de defăimare. Unul în perioada gvernului Brătianu, al doilea în perioada anti-semită legionară, și al treilea și cel mai de lungă durată și care le-a valorificat pe primele două, în perioada istoriografiei comuniste. Așa că, ce am moștenit noi ca imagine a acestui cuplu, după ’90, este o caricatură care a devenit aproape folclor și care cred că ar merita, acum, la 30 de ani de la căderea comunismului, să fie măcar nuanțată, dacă nu demolată, pentru că nu e reală.

Relatați întâlnirea lui cu Hitler, în care el are o poziție destul de demnă.

Chiar foarte demnă.

Hitler se înfurie după întâlnire, spune: m-am întâlnit cu un regișor. Cum a decurs această întâlnire?

Există o carte scrisă de un ziarist britanic și publicată în 1940, dacă nu mă-nșel, după care am reconstituit scena întâlnirii lui Carol cu Hitler, scenă pe care presupun că Carol însuși i-a povestit-o lui Esterman – așa se numea acest ziarist, El vine foarte sceptic la București, și foarte crunt, ca să-l cunoască pe regele României – asta se întâmpla în 1938 – și pleacă cu totul încântat de discuția lui cu regele și de personalitatea și gândirea politică ale acestui rege. Dar, revenind la întâlnirea lui Carol al II-lea cu Hitler, într-adevăr, e un joc în felul în care e descrisă această întâlnire, un joc al nervilor și al testărilor reciproce, extraordinar de intens și de interesant, care se petrece la reședința lui Hitler din munți, și care îl descrie pe Carol ca fiind foarte – cum se zice – compus și foarte atent la tot ce vede și la tot ce aude, foarte calm, lăsându-l pe Hitler să peroreze despre planurile lui de salvare a Europei de bolșevici și despre planurile economice rezervate Balcanilor, despre avantajele pe care orice țară din Blalcani le-ar avea prin alianța cu Germania, despre avantajele pe care el însuși ca rege provenind și dintr-o familie germană de Hohenzollern le-ar fi avut prin această alianță și, sigur, ajunge spre finalul discuției, la situația lui Corneliu Zelea Codreanu care la data respectivă se afla în închisoare, în urma unui proces măsluit, asta este o altă poveste. Ceea ce pe Carol îl indignează la culme pentru că el avea informații din țară că, pe timpul vizitelor lui în străinătate, care începuseră cu Anglia, avuseseră loc noi atentate puse la cale de legionari sau de apropiați ai legionarilor, care erau revoltați că Zelea Codreanu se afla, pe nedrept în bună măsură, în pușcărie. Cu toate astea se abține, nu face comentarii prea multe în discuția cu Hitler. Hitler apare din această întâlnire, așa cum e ea descrisă, destul de caricatural, ca un dictator mult prea sigur pe sine, și ca un individ complexat, care – știind că are în fața lui un os domnesc, și de origine germană – încearcă să-și dovedească în toate felurile superioritatea, politică, psihologică, bărbătească. E interesant și acest lucru pentru că Estermann descrie un detaliu pe care, cu siguranță, Hitler și propaganda din jurul său îl foloseau totdeauna în imaginea publică a Fuehrerului, momentul sosirii lui Carol, care era foarte înalt și Hitler era scund. Întâlnirea lor se face pe scări, Hitler se urcă cu niște trepte mai sus în așa fel încât să pară în fotografia oficială, să pară un pic mai înalt decăt acest ‘regișor’ cum îl numește cu dispreț, ulterior. Carol se întoarce în țară enervat la culme de această întâlnire și nu numai că nu urmează sfaturile lui Hitler, care îi sugerase destul de limpede că legionarii închiși și Codreanu trebuie eliberați, nu numai că nu urmează sfatul, dar și comandă – se spune că el ar fi ordonat până la urmă – asasinarea lui Codreanu și a celorlalți legionari închiși printr-o înscenară tipică, sub acuzația că ar fi fugit de sub escortă. Și de aici începe un conflict care nu se va stinge sau se va stinge numai o dată cu plecarea lui Carol și a Elenei Lupescu din România, în septembrie 1940. Dar întâlnirea dintre ei, într-adevăr, e o mare scenă, e o scenă înteresantă și care, în măsura în care e autentică – și am avea motive să credem că este în bună măsură autentică – spune multe lucruri despre Carol al II-lea și despre statura lui regală.

Ca să ne dăm seama că naziști chiar erau furioși, imediat după vizita regelui apare un articol al lui Goebbels despre Elena Lupescu, unde o compară cu Estera…

…cu Estera biblică…

Și arată influența ei malefică…

Există o campanie întreagă ulterioară acestui moment în care și lui Hitler îi e limpede că acest rege al României nu se supune ordinelor, începe o campanie pusă la punct cu mare meșteșug de birourile de propagandă conduse de Goebbels care o vizează în primul rând pe ea. Nu-l vizează atât de mult pe Carol, dar o vizează foarte mult pe Elena Lupescu și, prin ricoșeu, sigur, și pe el.

În 1945, pe când se aflau în Brazilia, cuplul caută să revină la proprietatea lor din Franța, dar nu primesc viză…

Carol a avut un destin care a înșirat ca mărgelele pe ață tot felul de paradoxuri. Odată povestită această scenă a întâlnirii cu Hitler, ai zice, și jurnalele lui o arată clar, că politica lui întotdeauna lui a fost britanico-americano-franceză, în timpul războiului și după război, și că a încercat să joace pe sârmă, în așa fel încât să asigure cât de cât stabilitatea economică și politică a României vremii. Dar, ulterior, el a fost perceput ca un aliat al luI Hitler. În America, de pildă, n-au avut intrare, și n-au avut-o pentru că erau percepuți ca foști aliați ai Germaniei naziste. El trece în viața lui prin tot felul de aventuri și paradoxuri care au făcut să fie preceput întotdeauna excesiv într-un fel negativ – sau excesiv pozitiv. În orice caz, a existat tot timpul în ceea ce îl privește o dezbatere, și o tensiune, și pasiuni nenumărate care se înfruntă până în zilele noastre.

Dar singurul lucru statornic a fost iubirea lui pentru Magda Lupescu…

Pe care n-o chema Magda, da, i se zice astfel șid e foarte interesant că după 1990 și 1992, în primele interviuri pe care le dă fiul lui, Regele Mihai, el evită cu bună știință s-o numească vreodată Elena. Îi spune numai Magda. Ne e limpede de ce, pentru că așa o chema și pe mama lui, Regina Elena. Magda e un nume pe care i l-a dat, se pare, un ziarist Italian, prin 1926, când ei s-au aflat câteva luni în Italia, și li s-au luat diverse interviuri, care a înțeles, sau s-a produs o contaminare de natură psihanalitico-ideologică, în sensul că și-a spus că dacă ea era o femeie fugită cu un rege care-și părăsise familia, dacă se spunea că era o prostituată, precis trebuie s-o fi chemat Maria Magdalena. Și de la Maria-Magdalena s-a ajuns la Magda și Magda s-a perpetuat pentru că familiei regale i-a convenit și atunci și mai târziu să o delimiteze clar prin nume de cealaltă Elenă, considerată singura Elenă legitimă din viața lui Carol. Revenind la povestea lor de dragoste, am fost foarte bucuroasă când am găsit scrisorile lui Carol către Elena Lupescu, din perioada verii 1930, când ea rămâne la Paris și pe urmă pleacă în Elveția, iar el se întoarce în România și care scrisori arată limpede că această dragoste a fost autentică. Și că ceea ce s-a perpetuat ca imagine despre relația lor ca fiind o dependență sexuală, eventual maladivă a lui Carol față de această femeie, nu se confirmă. Aceste scrisori arată extraordinara solidaritate și în credere care exista între ei și care exista la toate nivelurile – cum am zice astăzi – ale comunicării. Sunt zile și uneori nopți când îi povestește de-a fir a păr viața politică pe care a găsit-o în România, cu detalii, cu portrete de politicieni, cu crochiuri ale vieții sociale și politice din vremea respectivă, cu asigurări totdeauna că distanța dintre ei nu înseamnă în niciun fel despărțire sau părăsire. Este o relație care, până la urmă, îi pune într-o stare de perplexitate pe detractorii lui Carol, sau pe cei care-l detestă visceral, pentru că criticându-l, detestându-l, făcându-i un portret de rege-playboy, nestatornic, incapabil de decizii ferme, până la urmă trebuie să tragă linie și să spună ce a fost cu această relație care a durat până la moartea lui și care a rezistat în ciuda tuturor presiunilor, și presiunile au fost imense, în ciua tuturor tensiunilor, în ciuda tuturor campaniilor de defăimare care, în mod normal sau în mod firesc, dacă nu era vorba de o relație autentică, ar fi trebuit să-i despartă. Lucrul ăsta nu s-a întâmplat și atunci chiar și contemporani care îi detestă pe amândoi, sau numai pe Carol, sau numai pe Elena Lupescu, trebuie să recunoască până la urmă că ceea ce a fost între ei a fost dragoste autentică. Și asta confirmă și scrisorile lui publicate cred, din câte știu, pentru prima dată în acest volum.

Se spune că anturajului Elenei Lupescu, cu care se întâlnește Carol, e destul de dubios. De pildă, Barbu Ionescu sau chiar Ernest Urdăreanu. Barbu Ionescu era cunoscut că ar fi avut niște case de toleranță…

Era un om de afaceri, prosper, de altfel, care se stabilise în Anglia, cu origini evreiești în România, și care la un moment dat, când Carol se află în exil, îl ajută sau încearcă să-l ajute, așa cum diverși oameni de afaceri mizează la un moment dat și finanțează un om politic în speranța că acesta când va ajunge la putere nu-i va uita si poate căle va înlesni diverse afaceri în țara respectivă. Nu e nimic spectaculos în povestea asta, ba chiar Carol la un moment dat se amuza în jurnal, dacă nu mă-nșel, zicând: uite cum a ajuns un Hohenzollern să fie sponsorizat de un negustor de cafea. Pentru că Barbu Ionescu asta era, un negustor de cafea, care avea și multe alte afaceri. Cât despre așa numita camarilă, și de asta s-a făcut uz și abuz într-un mod care este și nu este cu totul și cu totul legitim. Toate guvernele, și toți regii, și Regina Maria avea în jurul lor sfetnici, oameni cu care se sfătuiau în privința politicii țării, a economiei, a situațiilor de război, a situațiilor de criză economică, șamd. Și Regina Maria avea camarila ei, pe care unii o înfierau zicând că e condusă de materia cenușie numită Barbu Știrbei, din culisele tronului României, alții aveau alte persoane sau personalități, că erau moșieri din vechea aristocrație românească sau erau oameni de afaceri. În cazul lor, ei sunt reprezentanții unei burghezii care nu se formase, nu se coagulase foarte bine, dar era în curs de coagulare, formată din bancheri, oameni de afaceri, investitori, asta era lumea în care se mișcau ei și până la urmă, până când această lume devine într-un fel sau altul coruptă și uzează de trafic de influență, e firesc ca oamenii din jurul lor să fie alții decât cei din jurul Reginei Maria, de pildă. Se face un transfer de generație, de putere, de preocupări și care țin cumva de modernizarea României în epoca respectivă. Pe mine nu m-a preocupat chestiunea. Sunt cărți dedicate de istorici în special personajelor din camarila formată în jurul lui Carol și al Elenei Lupescu. Pe mine m-a interesat mai puțin această realitate a vremii.

Erau foarte prizați de ziarele vremii, de presa europeană. Erau un cuplu urmărit, apăreau o mulțime de articole despre ei.

Cum să nu, înflăcărau imaginația publcului de oriunde. Un prinț moștenitor care renunță la dreprurile sale de prinț moștenitor pentru o femeie și fuge-n lume cu ea, în cumpăna dificilă dintre dragoste și datorie alege dragostea, face orice, se jertfește pentru femeia iubită, lasă puterea pentru o iubire ideală, asta e o poveste care în toate secolele și pe tot mapamondul înflăcărează imaginația publicului. E o poveste de vis, de basm, de Fât Frumos și Ileana Cosânzeana. Sigur că ei au fost urmăriți în continuu de ziariști, de fotografi, de corespondenți de presă de pretutindeni, în speranța unui interviu, a unei reacții, cum zicem noi astăzi, a unui comentariu. Să nu uităm că ei sunt contemporani și precursorii unei alte mari povești de renunțare și de alegere între dragoste și datorie, povestea lui Edward al VIII-lea, regele Angliei și a americancei Wallis Simpson. Carol al II-lea era văr de-al doilea cu Edward al Angliei. în 1936, când izbucnește povestea din Anglia și când Edward nu renunță doar la o țară, renunță la un imperiu pentru Wallis, sigur că presa internațională face legătura între cele două mari povești de dragoste aproape contemporane.

La moartea lui Carol, Elena Lupescu scrie în jurnal, “cine sunt eu fără el, o simplă femeie nefericită, jidoavca cu părul roșu care i-a stricat viața și a stricat viața României”. Cum ați comenta acest mod de a gândi?

Așa i se spunea, jidoavca cu părul roșu…

Dar faptul că spune “i-am stricat viața lui și am stricat viața României”, însemna că ea se punea într-o condiție tragică?

Cred că aici mimează părerile vehiculate de-a lungul timpului despre ea, reducându-le pe toate, asta spuneau. Această femeie odioasă a stricat viața regelui și, pe cale de consecință, a distrus și viața României. E o mare hiperbolă, dar ea e legitimată de ce se spunea în epocă despre ”jidoavca cu părul roșu”. Biografia ei am încercat s-o reconstitui din documente de arhivă și fotografii de la Arhivele de la Iași și de la București, dar și din arhiva familiei materne a Elenei Lupescu. Trebuie spus că ea are mai multe registre de comunicare. Scrisorile ei diferă și ca ton și ca formulări, într-un fel le scrie membrilor familiei ei, chiar în perioada exilului, într-un fel le scrie prietenelor, într-un fel îi scrie lui Carol, cel puțin în perioada anilor ’30. În 1930, în perioada de care vorbeam sunt obligați să scrie aproape codat, pentru că nu știau pe mâinile cui apucă aceste scrisori. Era o situație foarte fragilă în care nu se știa dacă Carol va recupera tronul, dacă se va întoarce în exil, dacă va rămâne în România. Era o situație, în acele momente în care scriau ei, destul de nesigură, și atunci ei scriu într-un fel în care numai ei să înțeleagă mesajul = dincolo de descrierea stării de fapt din România – în rândurile care-i privesc direct de multe ori trebuie să citești printre rânduri ca să te prinzi ce voiau să-și spună. Ea nu e deloc o ființă simplă și vulgară așa cum a fost descrisă. E ceva mai complicat de atât și n-ar trebui subestimată, n-ar trebui subestimată nici ca inteligență și nici în ceea ce privește capacitatea ei de a-și pune și de a-și scoate diverse măști, de a schimba măștile în funcție de situația în care se află. Într-un fel trebuie să ținem seama că această femeie s-a ascuns ani de zile, a trăit în umbra lui Carol și multele bârfe și zvonuri despre ea au fost acumulate mai cu seamă prin absența vederii ei reale. Puțini, foarte puțin o cunoșteau din apropiere, ceea ce făcea ca imaginația, zvonurile și bârfele să ia poporții apocaliptice uneori. Dar cei care au cunoscut-o și pe termen mai lung, au păreri foarte nuanțate despre cum era și cine era această femeie. Și nu era deloc o femeie care să nu-i fi fost alături lui Carol prin sclipiri de inteligență și printr-o extraordinară abilitate de a supraviețui situațiilor complicate și situațiilor nefavorabile, mai cu seamă.

Se cunosc întâmplări de după moartea lui Carol, cu Elena Lupescu sau se știe ce-a mai făcut?

După moartea lui Carol ea a trăit foarte discret. Trebuie spus că ani de zile securitatea din România a încercat și a și reușit prin diverși oameni să se infiltreze în apropierea ei, s-o supravegheze, să-i fotografieze documente și acte, în așa fel încât să ajungă pe urmele a ceea ce s-a crezut că ar fi o fabuloasă avere a lui Carol al II-lea. Ea era conștientă de supraveghere și a trăit foarte modest. Cel puțin în ultimii ani de viață aproape în solitudine și cu foarte puțini apropiați. Singura ei legatară testamentară a fost soția lui Ernest Urdăreanu, Monique Urdăreanu, care era o englezoaică mult mai tânără pe care o cunoscuse cu mult timp în urmă. Ea a moștenit tot ce a avut de lăsat Elena Lupescu. Și am citit la un moment dat că, ulterior, cred că pe la sfârșitul anilor ’80, Paul Lambrino a cumpărat de la Monique Urdăreanu o bună parte cel puțin din corespondență, din scrisori, documente ale bunicului lui, Carol al II-lea

* ​Tatiana Niculescu, ”​Regele și Duduia​. ​Carol II și Elena Lupescu dincolo de bârfe și clișee​” ​, Humanitas 2019________________________

Tatiana Niculescu

TATIANA NICULESCU este scriitoare, autoare a romanelor Spovedanie la TanacuNopţile PatriarhuluiPovestea domniţei Marina şi a basarabeanului necunoscut şi a două piese de teatru (Spovedania şi Brâncuşi contra SUA), semnate cu numele Tatiana Niculescu Bran.

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro



Currently there are "25 comments" on this Article:

  1. Ela spune:

    Am comandat deja cartea, multumesc pentru acest articol care-mi confirma, o data in plus, ca istoria este scrisa, mereu si invariabil, de invingatori, al caror statut punctual (puterea momentana…) nu garanteaza… nimic altceva. Nici adevarul, nici onestitatea, nici macar respectul fata de inteligenta generatiilor urmatoare.
    Cu toate acestea, istoria, mare sau locala, influenteaza durabil mintalul colectiv, modeleaza mentalitati, formeaza opinii dar mai ales certitudini, creeaza eroi sau monstri, dupa necesitatile momentului…As zice, deci, ca le “datoram” multe, din ceea ce constituie prezentul nostru, celor care ne-au transmis istoria…
    De unde necesitatea demistificarii, dediabolizarii si, de ce nu?, a reabilitarii, motiv pentru care sunt recunoscatoare celor care au curajul sa reinterpreteze evenimentele si oamenii care au marcat istoria, talentul sa incite la reflectie, cu sensibilitate, altruism si respect ptr Adevar, deci ptr noi, cititorii.
    Multumesc, stimata doamna.

  2. Cinicul spune:

    Am citit cartea doamnei Niculescu, in ea Elena L este numita de propaganda nazista nu doar Estera ci, mai potrivit, Salomeea romanca.
    Dincolo de anumite calitati persoanle (Carol era un om cult) si de orientarea sa pro-occidentala, Carol al II-lea a avut gigantica vina de a introduce in Romania terorismul si asasinatul de stat.
    Valul de asasinate din 1938 (inclusiv al lui Codreanu) si 1939, cu corpurile legionarilor lasate sa zaca in piete publice si copii luati de la scoala si dusi sa le vada, a mutat Romania in America Latina.
    Peste aceste aspecte cartea doamnei Niculescu trece cu mare usurinta.

  3. Lucifer spune:

    Ca părere, deşi a domnit într-o perioadă fericită a României (era România Mare, o putere zonală), Carol al II-lea a avut un destin tragic, demn de marile tragedii monarhice ale Lumii. După 1930 în Europa s-a intrat în epoca luptei ideologice, cu fascism/nazismul şi comunismul pe prim plan. În 1938 Franţa ţi UK au trădat Cehoslovacia în favoarea lui Hitler, ceea ce a redeschis calea conflictelor militare în Europa. România nu a avut când “să digere” noile provincii care intraseră în componenţa statului român, timpul era scurt şi guvernul slab, ba s-au făcut şi greşeli uriaşe. Ce putea face Carol al II-lea? În 1940 Franţa căzuse, alianţa Hitler-Stalin împărţise Europa de Est, UK de-abia se putea apăra contra Germaniei, România era izolată şi la cheremul marilor puteri revizioniste şi revanşarde ca Germania şi URSS. În fine, asta a fost istoria şi nu Carol al II-lea este vinovatul principal.
    Ca lucruri bune, Carol al II-lea a susţinut puternic economia românească şi mai ales cultura şi învăţământul românesc. A fost o efervescenţă în toate artele, puternic sprijinite financiar de regim. În 1938 România era o putere economică, cu o industrie destul de bine dezvoltată, aveam petrochimie, siderurgie, industrie alimentară, etc, fabricam locomotive, avioane, etc. Perioada 1920-1940 a fost o perioadă de aur pentru România.
    Carol al II-lea a fost o figură tragică a României, cam la fel ca Napoleon al III-lea pentru Franţa.

    • Tanase S spune:

      Date fiind circumstantele si posibilitatile materiale, Romania a asimilat provinciile si orice om care a avut contact cu lumea interbelica va spune ca administratia mergea acceptabil chiar pe timp de razboi. Balamucul a venit impreuna cu rusii. Romania interbelica nu era doar Carol 2 si legionari. Sa nu mai inghitim pe nemestecate tot ce zice Ion Cristoiu si alti trepadusi comunisti. (Avem dovada ca nu ne informeaza corect. Ne-a luat 30 de ani sa aflam de episcopii greco-catolici, care erau personalitati foarte cunoscute ale vremii).
      Din nefericire, liberalii au facut greseli, ca asa viata publica decand lumea si pamantul, dar au avut destul de multa dreptate in legatura cu Carol 2. Traiul de rege trebuia “platit” cu grija fata de tara, nu cu razbunari impotriva dusmanilor (reali sau nu). Plebea are avantajul anonimitatii, regii traiesc ca regii si in schimb trebuie sa dea exemplu. Asa e si acum in Olanda, Danemarca, Regatul Unit, Japonia, etc. Rolul lui Carol 2 nu era sa dezbine, ci sa uneasca. Regii trebuie sa indeplineasca niste conditii. Cei care nu vor/pot, abdica. Era rege in anii 20-30, in conditiile de atunci, cu mentalitatile de atunci. Pentru coroana si pentru popor se fac niste sacrificii. Nu se poate si cu slanina in pod si cu burta plina. Ca sa fii om mare, trebuie sa faci sacrificii mari. E valabil pentru regi, medici, oameni saraci lipiti pamantului, romi, copii de stabi, etc.
      Carol 2 nu mai putea face nimic in 1940. Tocmai asta e problema. Trebuia sa fi facut inainte si avea cu cine. Cum a facut cu industria si cultura, trebuia sa faca si cu armata. Atunci poate nu se gasea un Antonescu sa i se impotriveasca pe buna dreptate, sa ajunga la putere si ulterior sa duca tara la dezastru, intrand intr-un razboi iresponsabil dincolo de Nistru.

      • Tanase S spune:

        PS. Daca tot veni vorba de demitizari, nu cred ca trebuie sa credem din oficiu ca familia E Lupescu era de acord cu casatoria cu un crestin. Pe atunci era rarissim spre imposibil ca familiile de evrei sa accepte asa ceva. Cel mai probabil e ca familia ei a fost la fel de impotriva relatiei ca familia lui.
        Desi nu ma astept ca autoarea si multi contemporani ai nostri sa intelega asta, casatoriile erau aranjate intr-o proportie f mare la evrei si nu numai si, culmea!, majoritatea familiilor rezultate din acestea erau unite si fericite. Noi credem ca lumea era tampita pana la noi si ca noi stim tot si rezolvam tot, dar nu e chiar asa. Parintii evrei sunt iubitori si stiau ca fiii lor vor fi minoritari si chiar persecutati, deci faceau toate eforturile sa aleaga bine partenerii. La fel si la regi, pe langa palate, calesti, rochii lungi si banchete, in familiile regale erau riscuri foarte mari, care ameninta chiar viata (ajunge o mica revoilutie, nu un mare). Multi parinti alegeau bine pentru copiii lor. Se stie ca printul Leopold al Belgiei le-a multumit parintilor sai ca au ales-o pe Astrid pentru el. Exista prostii, greseli si tragedii datorate casatoriilor aranjate, dar nu e sigur ca proportia lor e mai mare comparativ cu casatoriile nearanjate. Cunosc doua cazuri de casatorii ideale care fusesera aranjate aproape cu forta (de prieteni, nu de parinti).

        • Cinicul spune:

          Parintii Elenei Lupescu se botezasera in rit ortodox. La fel s-a botezat si sotia lui Lucretiu Patrascanu. A botezat-o Gala Galaction.

    • Cinicul spune:

      Victor Hugo l-a numit pe Napoleon al III-lea Le Petit Napoleon. Parafrazandu-l pe Hugo, Carol al II-lea a fost, in comparatie cu Carol I, Le Petit Charles (sau Kleine Karl).
      Un rege care dezerteaza de pe front si fuge la Odesa ca sa se insoare cu Zizi, se intoarce in tara ca sa-l detroneze pe feciorul sau, se amesteca pana-n gat in mizeria Levantului de pe Dambovita, ordona asasinate si apoi fuge fugarit de legionari cu mitraliera pe locomotiva pe la Jimbolia este departe de un mare rege.
      Edward VIII al Marii Britanii a fost de departe un rege mai demn, s-a indragostit de o femeie sub nivelul sau si a abdicat. E drept ca institutiile din Marea Britanie au fost mai solide si l-a silit s-o faca.
      Carol Caraiman a plecat la Paris cu Lupeasca si s-a intors in tara cu concursul unui politician neinspirat (Maniu) ca sa corupa si mai mult institutiile si asa fragile ale Romaniei.

  4. victor L spune:

    Poate are cineva la indemina caracterizarea facuta de parintele Steinhardt lui Carol

    • victor L spune:

      “Carol pentru mine este cel mai pustiitor flagel care s-a abatut vreodata asupra tarii romanesti; mai rau decit Hunii, Avarii, Gepizii, Pecenegii, podghiazurile tatarasti si sleahticii polonezi, decdit potopul, grindina, seceta, invazia lui Carol-Robert, ciuma lui Caragea, incursiunile lui Pazvantoglu, expeditiile punitive turcesti, pasa din Silistra, cazacii, dragostea puterii ocrotitoare dupa 1774, incendiile, cutremurele, lacustele, despaduririle, revarsarile de apa, rapirile de teritorii, pravalirile de morene, fumaritul, surparile de terenuri, ruperile de zagazuri, filoxera, gargarita, ocupatiile austriece si rusesti, decit puturtile otravite, femeile siluite de navalitori, copiii luati ca ieniceri, decit prabusirile de turnuri, decit bisericile pingarite, decit Muhamad, Baiazid, Suleiman si Fuad, decit orice”.
      JURNALUL FERICIRII.

    • Andrei spune:

      ” Carol al II-lea pentru mine este cel mai pustiitor flagel care s-a abătut vreodată asupra Ţării
      Româneşti; mai rău decît Hunii, Avarii, Gepizii, Pecenegii, podghiazurile
      tătăreşti şi şleahticii polonezi, decît potopul, grindina, seceta, invazia lui
      Carol-Robert, ciuma lui Caragea, incursiunile lui Pazvantoglu, expediţiile
      punitive turceşti, paşa din Silistra, cazacii, dragostea puterii ocrotitoare după
      1774, incendiile, cutremurele, lăcustele, despăduririle, revărsările de apă, răpirile
      de teritorii, prăvălirile de morene, fumăritul, surpările de terenuri, ruperile de
      zăgazuri, filoxera, gărgăriţa, ocupaţiile austriece şi ruseşti, decît puţurile otrăvite,
      femeile siluite de năvălitori, copiii luaţi ca ieniceri, decît prăbuşirile de turnuri,
      decît bisericile pîngărite, decît Muhamad, Baiazid, Suleiman şi Fuad, decît orice. Ubu roi în
      persoană, am venit să-i tundem de bani, să legăm măgarul de gard şi să ne
      uşchim.”

      N. Steinhardt – Jurnalul fericirii

  5. Alexandra IONESCU spune:

    “Paul Lambrino a cumpărat, de la Monique Urdăreanu, [...] documente ale bunicului lui, Carol al II-lea” !?… Carol Lambrino a fost recunoscut si oficial drept tatal lui Paul Lambrino ! Bunicul lui a fost regele Ferdinand !

    • Ela spune:

      E mai simplu sa atrageti atentia altora, decat sa fiti atenta dvs i? Se pare ca da…
      Paul Lambrino este, intr-adevar, fiul lui Carol Lambrino, care Carol lambrino nu e totuna cu regele Carol 2, fiind primul sau fiu!
      Deci, da, regele Carol 2 este bunicul lui Paul Lambrino, fiind tatal tatalui sau. E mai clar acum?

    • viorel popescu spune:

      Esti in eroare

  6. Ghita Bizonu' spune:

    Insa de ce , in prea toleranta Romanie, “tiitoarea” regelui a suscitat un unanim val de indignare?

    Sa fi fost “morala” ? Pai , cu exceptia lui Maniu cam toti politicoeneii aveau amante … la plural ca ala cu numa 1 aproape trecea ca … monogam!! De fapt Maniu era unicul sincer indignat ..

    Ca era evreica ? Mira-m-as!!!

    Dar atunci CE?
    AFACERILE. Duduia aprecia “comisioanele” si, precum o alta Elena, le “centraliza” .Ba a fost acuzata ca “nu cunoaste solidaritatea de rasa ci doar pe cea de comision” ….

    Caci sa nu uitam .. stralucita domnie (dpv cultural si imobiliar) a fost una a previcaritiunilor de tot felul … care s-a cam incheiat cu intrebarea :Si unde sunt banii Timbrului Aviatic ?!

  7. Catalin spune:

    Cred ca autoarea are 100% dreptate intr-un punct, si anume ca peste Carol s-au asternut trei randuri de propaganda ostila (in mod ironic, si peste dusmanii lui, legionarii, cam la fel).
    Si atunci este destul de greu sa mai judeci obiectiv, sa vezi omul si cu partile lui bune.
    Totusi, daca e sa inclinam balanta, nu as inclina-o spre partea lui buna. Dorinta lui de a slabi partidele, dictatura regala (= renuntarea la democratie), precursorul partidului unic (parca Frontul National Roman se numea), omorarea lui Zelea-Codreanu tocmai dupa intoarcerea de la Hitler (= o incordare inutila a muschilor), prim-ministri vanatori de legionari (Armand Calinescu, Argesanu), etc nu balanseaza o oarecare bunastare economica (nu se stie insa de cati simtita), o dezvoltare culturala, etc. Carol ramane, din pacate, o pata neagra in istoria noastra

  8. Bogdan B. spune:

    Carol al II-lea este exemplul ideal pentru a ilustra absurditatea monarhiei ca forma de guvernământ. Interviul e numai potrivit în ajunul zilei de 4 iulie, așa ca sa ne aducem aminte ce sărbătorim. Happy Fourth of July! Fascștii și comuniști care au găsit forme de guvernământ mai proaste decât monarhia sigur că au profitat de exemplu în sensul că răde ciob de oală spartă, dar asta nu înseamnă că oala nu era spartă. Dar daca asta vinde cărți, hai să-l reabilităm.

    Foreign Affairs (July/August 2019) conține o recenzie a unei cărți despre Walter Bagehot, un englez cu bubele lui, dar si cu multe idei de admirat in privința guvernării. În această recenzie există un argment convigător pro-monarhie circa 1867. Parafrazez: Guvenrnul britanic are o parte eficientă (cabinetul, administrația publică și comisiile parlamentului) și o parte solemnă/teatrică (regina, nobilitatea și bogații decorativi). în teoria abstractă segmentul teatral pare a fi un defect, dar în realitate acest segment joacă un rol vital de a apăra ordinea guvernamentală de cei mulți care sunt vacanți de responsabilitate. înțelepciunea omului de stat educat se poate transforma în politică de stat mulțumită proprietaților narcotice ale duceselor împodobite.

    Nici nu mai contează dacă are dreptate cănd le zice așa frumos.

    • Cinicul spune:

      Monarhia constituțională ca instituție nu se deosebește fundamental de presedintia din state precum Germania, Finlanda, Austria.sau Israel. Institutia presedintiei in care o persoana cumulează puteri executive și legislative este un pas înapoi față de monarhia constituțională.

      • moceanu spune:

        Presedintele este ales si poate fi demis in conditiile legii; monarhul nu.

        • Hantzy spune:

          Nu, dar poate abdica! Urmașul la tron nu trebuie ales, nu este implicat politic, nefiind direct interesat. Dacă fiecare medalie are un revers, e valabilă și reciproca.

        • Cinicul spune:

          Pana a fi demis un presedinte cu puteri largite poate face mult mai mult rau tarii lui sau altor tari decat un monarh constituitional.

        • sile spune:

          In contrapartida, presedintele gandeste (si) in cicluri electorale, in timp ce un monarh e degrevat de aspectul asta.

      • Bogdan B. spune:

        De acord ca un sistem care ofera mecanisme de echilibru intre puterea executiva, legistativa si cea judiciara este superior unuia unde o parte preia mai multe puteri sau nu poate fi controlata.
        Suprematia Paramentului Romaniei continua sa ma bulverseze.

        Sunt de acord si cu faptul ca regele Olandei e la fel de folositor ca presedintele Germaniei. Daca insa ar avea vre-un folos, felul de a alege pe cel din urma este superior. Monarhia constitutionala merge bine atunci cand constitutia restrange puterile monarhiei (care este absurda in esenta ei) pana aproape de zero.

        Situatia penibila in Statele Unite unde Bush 43 (pe care numai Trump il poate pune intr-o lumina buna) a fost ales in mare parte pentru ca era neam cu Bush 41 e o exceptie pentru o republica. Este aproape regula pentru monarhie.

  9. Grammaticus spune:

    Cred ca “inchis pe nedrept” este o greseala de tipar. Cum ar putea un criminal – l-a ucis ziua in amiaza mare pe Prefectul Manciu – sa fie inchis pe nedrept? Poate trebuia sa scrieti ca a fost achitat pe nedrept – si inca ce nedrept! In orice caz, o astfel de exprimare nu face decat sa contribuie la imaginea de martir a unui criminal care a patat cu asasinate istoria Romaniei.

    • Cinicul spune:

      Codreanu a fost închis în urmă unei reclamații a lui Iorga pentru calomnie. Elena L +’Carol Caraman s-au folosit de acest denunț ca sa-l închidă și apoi sa-l lichideze.
      In cazul Manciu CZC era departe de a fi nevinovat. Nici Manciu nu era un sfânt, teroriza studenții naționaliști.



Comenteaza:







Do NOT fill this !

Autor

Contributors


Contributors

Citeste mai departe


Lansare carte

Sâmbătă, 23 noiembrie, se lansează noul volum al profesorului Constantin Crânganu. Amanunte, aici.

E randul tau

Wage led growth e doar un nume sofisticat pentru ceea ce numim de obicei, in termeni si mai "tehnici...

de: r2

la "Direcții alternative în economie"

Carti recomandate de Contributors.ro

DEMOCRAȚIA SUB ASEDIU ROMÂNIA ÎN CONTEXT REGIONAL

Carte recomandată de contributors.ro

Cauta articole

noiembrie 2019
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Oct    
 123
45678910
11121314151617
18192021222324
252627282930  

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

"Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel." - Mihai Maci

(An essay by Vladimir Tismaneanu and Marius Stan)