Home » Cultura »Interviu » Citesti:

VIDEO Interviu cu Victor Ieronim Stoichita: „Cinematograful este o arta foarte bizara, sunt niste umbre care se plimba pe o panza.”

contributors aprilie 4, 2014 Cultura, Interviu
Deocamdata nu sunt comentarii 1,138 Vizualizari

Victor Ieronim Stoichita este un hermeneut. Acesta este lucrul esential ce trebuie stiut inainte de a te apuca sa citesti o carte a sa – mai ales cand e vorba de cartile scrise in ultima perioada. „Efectul Sherlock Holmes. Trei intrigi cinematografice” este o lucrare in intregime compusa din investigatii, anchete si reconstituiri – fara teorii – care descopera cititorului o origine foarte misterioasa a cinematografului.

Aflat pentru cateva zile in Bucuresti, Victor Ieronim Stoichita a trecut prin redactia Contributors.ro. Am discutat despre acest volum aparut la Editura Humanitas.

Lucian Popescu: Volumul despre care vorbim astazi se numeste „Efectul Sherlock Holmes. Trei intrigi cinematografice.” Cartea descrie, prin intermediul a trei filme, un efect pe care-l numiti efectul Sherlock Holmes. Ce inseamna acest efect?

Victor Ieronim Stoichita: Am ales personajul Sherlock Holmes ca pe un fel de personaj emblematic al cautatorului de semne, al unui individ capabil sa caute, sa descifreze, sa conecteze semne in vederea dezlegarii, in cazul lui Sherlock Holmes, a unui mister. El e, intr-un fel, figura tutelara a oricarui interpret al semnelor si al imaginilor, cu marea diferenta ca Sherlock Holmes se confrunta cu o crima, cu un delict, pe cand interpretul cultural – printre care ma numar si eu – se confrunta cu interpretarea unei imagini, a unui text care trebuie patruns, descifrat pana in ultimele consecinte. Deci, efectul Sherlock Holmes este, pe de-o parte, o metafora pentru orice interpret si, pe de alta parte, in cazul acestei carti, el acopera intr-un mod foarte semnificativ, mi s-a parut mie, cele trei filme pe care le-am ales tocmai pentru a propune niste lecturi de caz, trei filme care se lasa si se cer interpretate. Filme aparent politiste, dar care trec dincolo de pojghita intrigii politiste, intr-o sfera mai adanca a sensului, a semnificatiei.

L.P.: Misterul este in fiecare dintre cele trei cazuri un delict.

Victor Ieronim Stoichita: Exact. Real sau imaginar, pentru ca nu se stie pana la urma foarte bine nici intr-unul, nici intr-altul, mai ales in ultimul film pe care-l analizez, care e „Blow Up” de Antonioni, daca delictul a avut loc, cum a avut loc si in ce circumstante. Cele trei filme sunt doua filme de Hitchcock, figura culta a filmului de actiune, „Fereastra din spate”, „Femeia disparuta”, si „Blow-up” de Antonioni. Exista un mister si in legatura cu realitatea sau irealitatea delictului.

L.P.: Cele trei filme sunt axate pe un fel de autoreferentialitate a cinematografului, discuta insusi cinematograful. Exista o legatura intre delict si facerea imaginii cinematografice?

Victor Ieronim Stoichita: Cred ca exista o legatura intre fabricarea, crearea, savarsirea oricarei imagini si un anumit mister, nu neaparat un delict. Orice imagine, picturala, fotografica, ascunde, dincolo de suprafata pura a imaginii, o semnificatie care poate sa fie mai mult sau mai putin misterioasa. Nu exista opera de arta, nu exista imagine plastica care sa nu aiba o semnificatie, sa nu aiba un mister, as spune chiar care sa nu aiba o problema. Si ceea ce face interpretul imaginilor este de a descoperi problema, de a o dezbate, daca se poate chiar a o rezolva – chiar daca rezolvarea unei probleme artistice e intotdeauna relativa. Depinde foarte mult de subiectivitate, depinde de generatie, cum se stie foarte bine, orice text, orice imagine este interpretabila, intr-un fel, la infinit, interpretarile se suprapun si se succed una dupa cealalta, dar, in acelasi timp, interpretarea e o modalitate de a apropia imaginea, de a te confrunta cu ea si de a procura, as putea spune, si foarte multa placere. O opera de arta privita numai superficial intr-un muzeu, poate mai rapid, plimbandu-te in fata unui tablou, e o receptie posibila – e, din pacate, receptia cea mai frecventa in ziua de astazi. Oprirea in fata unei imagini, reflectia asupra modului in care ea comunica, a ceea ce comunica e un alt fel de receptie, care procura un alt tip de staisfactie, o satisfactie nu neaparat intelectuala, dar care trece dincolo de epiderma, as spune.

L.P.: In toate cele trei interpretari fereastra apare ca un element foarte important, il discutati separat de fiecare data, in cea de-a treia parte e vorba mai degraba de cadraj. Ce rol joaca fereastra in angrenajul cinematografic?

Victor Ieronim Stoichita: Ati sesizat foarte bine. As putea raspunde in mai multe moduri. As raspunde in primul rand prin propriul meu demers. Nu sunt neaparat un critic cinematografic sau un istoric al fotografiei sau al cinematografului, dar am inceput sa fiu la un moment dat atras de imaginea fotografica si filmica, dandu-mi seama ca, pentru a o intelege foarte bine, ea poate fi vazuta intr-un context istoric mult mai larg, ca o parte a istoriei imaginii, a imaginatiei, in general. Conform formatiei mele de istoric de arta, m-am ocupat timp de ani de zile  de ceea ce se cheama imaginea fixa, de tablou, de pictura. La un moment dat, am fost foarte atras de imaginea mobila, de cinematograf. Mi-am dat seama ca exista niste legaturi, niste punti – si niste rupturi, desigur, intre o paradigma si alta, care merita poate atinse si analizate putin. Fereastra – dupa cum se stie – e una dintre metaforele-cheie ale artei, mai ales ale imaginii picturale, incepand cu Renasterea. Exista un text faimos al lui Leon  Battista Alberti care spune ca orice tablou e o fereastra deschisa, prin care privitorul are acces la o realitate, cadrajul, perspectiva s.a.m.d. Cadrajul, perspectiva si istoria, naratiunea, atat de greu de redat in limitele fixe ale unui tablou, au marcat mare parte din istoria artei, iar cinematograful n-a facut decat sa intervina intr-un moment de descoperire tehnic a unor noi modalitati de exprimare, in acest context. Ceea ce m-a interesat pe mine, si alegerea – ati observat foarte bine – a unor filme care pun problema cadrajului, a imaginii, ce m-a interesat e modul in care un realizator cinematografic dialogheaza intern sau extern cu marea traditie figurativa. Cam acesta a fost demersul meu.

L.P.: Ferestrele au si draperii si in toate cele trei interpretari apare aceasta dialectica, aparitie-ascundere. Este aceasta dialectica constituenta cinematografului, asa cum e ea vazuta de Hitchcock sau de Antonioni?

Victor Ieronim Stoichita: Cred ca da, cred ca este inerenta. In primul rand, cinematograful este o arta foarte bizara, sunt niste umbre care se plimba pe o panza. Panza, ecranul cinematografului, este o suprafata, o interface as spune astazi, o suprafata bizara de semne care dau iluzia realitatii. Lumina din sala se aprinde, se stinge, deci exista un dispozitiv nu numai de luat vederi, dar si cel de proiectare, insusi ecranul. Ne putem intreba, daca o luam de la inceput, de ce ecranul nu e oval sau rotund. De ce e patrulater, de ce e ca o fereastra? Aici intra in joc o anumita forta a acestui dispozitiv dreptunghiular care si-a lasat amprenta asupra istoriei artei picturii, a tabloului, dar si asupra istoriei cinematografului. A vedea, a nu vedea, a descoperi si a ascunde eu cred ca sunt elemente permanente, chiar daca nu toate filmele le pun in scena. Cele trei filme pe care eu le-am ales sunt mai elocvente, mai clare din cauza ca insasi intriga lor e o intriga de acoperire-descoperire.

L.P.: Ati avut doi tutori, sa spun asa, unul francez, unul german si lucrul asta se vede in scrierile dvs., e un amestec si de rigoare si de spirit ludic, spiritul critic este amestecat cu metoda. In aceasta carte care este metoda?

Victor Ieronim Stoichita: E o intrebare foarte interesanta si imi vine in minte o replica – nu mai tin minte acum din ce roman al lui Conan Doyle – in care Sherlock Holmes dialogheaza nu cu Watson, ci cu un detectiv de la Scotland Yard, care-l intreaba: „dupa ce metoda lucrezi?” Si Sherlock Holmes raspunde: “metoda mea”. Intrebarea detectivului era o intrebare de specialist…

L.P.: Dvs. spuneti ca doriti sa faceti un altfel de istorie a artei decat cea traditionala, deci, care e metoda…?

Victor Ieronim Stoichita: Incerc sa va raspund, metoda mea e intr-un fel personala, dar nu e neaparat inventata de mine. Am trecut printr-o scoala, doua scoli, poate chiar mai multe, am un bagaj de cunostinte, un bagaj metodologic, care a evoluat odata cu timpul meu  interior, s-a copt, pana in momentul in care mi-am pus anumite probleme care poate sunt mai personale si am intrat intr-un mecanism metodologic care poate e mai personal, chiar daca in spate se gaseste – dupa cum bine ati vazut – pe de-o parte, scoala germana – am fost foarte influentat, am lucrat ani de zile cu Hans Belting, in momentul in care el era profesor, eu asistent, la Munchen. Am fost foarte legat de scoala de la Paris, Louis Marin, la Paris mi-am sustinut doctoratul, lucrurile uneori sunt greu de definit si pentru mine. Sa va mai dau un element care sa va arate dificultatea unei definiri foarte clare – si poate aici sta mica originalitate pe care o aduc in acest tip de discurs. Fiind legat de doua paradigme atat de diferite, cum e spiritual interpretativ german si cel francez – de multe ori colegii mei din Franta vad in mine partea germana, colegii mei din Germania vad partea frantuzeasca, colegii din Germania spun: esti un imaginativ, e o chestie poetica putin mai fantasta, pe care noi nu ne-am putea-o permite. Colegii francezi imi spun: atata rigoare, claritate, noi suntem mai liberi in fraza. Undeva la mijloc intre ei doi e un mic locsor si pentru mine.

L.P.: In final, va intreb ce carti pregatiti?

Victor Ieronim Stoichita: Tocmai am terminat o carte, este gata, am trimis-o la editor, care are putin de-a face cu ce am facut pana acum. E o carte care se cheama Imaginea celuilalt, e vorba despre modul in care s-a cristalizat imaginea alteritatii, mai ales a alteritatii culturale, subspecia strainului, negrul, evreul, musulmanul si tiganul, in epoca Renasterii si a Barocului, considerata o epoca in care se construieste aceasta cvadrupla alteritate, care mai preocupa si in ziua de astazi. E o carte de istoria artei. Am incercat sa arat in ea modul in care cultura vizuala, in aceasta epoca in care se cristalizeaza de fapt canonul occidental, se confrunta cu celalalt. E o carte deja terminata, acum cateva saptamani am trimis-o la editor, cartea va insoti o serie de conferinte pe care le voi tine in toamna la Luvru. La Editura Humanitas am in pregatire o traducere, care are ca titlu Cum se savureaza un tablou. Un titlu putin inselator, prin faptul ca nu e o carte de initiere in lectura unui tablou, ci vine oarecum in continuarea a ceea ce va spuneam la inceputul  convorbirii noastre, e vorba despre savurarea prin intelegere si prin patrundere a unor mecanisme de expresie. Daca totul merge bine, spre toamna cartea va fi gata.

L.P.: O intrebare suplimentara: Efectul Sherlock Holmes e o interpretare a semnelor, a simptomelor, o cale de aflare a adevarului interpretand aparente, bazata pe conjecturi si nu pe simboluri. E altceva, un fel de opus al teoriei cunoasterii platonice, o alta traditie? Si Freud este un interpretator al unor semne onirice, al viselor. In fond, toata cartea aceasta este o carte care analizeaza profunzimi ale imaginilor, nu un plan superior al imaginii.

VIS: Marea diferenta consta in faptul ca analizele pe care le propun nu sunt analize ale realului si ale realitatii, ci ale unor ecrane, ale unor filtre ale realitati,  opere de arta, pictura. Acolo este marea diferenta. Cred totusi ca de fapt e vorba nu atat de un proces de interpretare, nu e o problema gnoseologica, ci mai degraba de o problema hermeneutica, de a intelege ceea ce ne ofera inca, si in mod perpetuu, o creatie artistica, un filtru care se interpune intre noi si lume.

VICTOR IERONIM STOICHIŢĂ s-a născut la Bucureşti, la 13 iunie 1949. Studii universitare la Bucureşti, Roma (licenţă în istoria artei) şi Paris (doctorat de stat). A fost asistent la Catedra de istoria şi teoria artei a Academiei de Arte Frumoase din Bucureşti (1973-1981) şi la Institutul de Istorie a Artei al Universităţii din München (1984-1990). A fost profesor invitat la diferite universităţi, printre care Sorbona (1987), Göttingen (1989-1990), Frankfurt (1990), Harvard (2005-2007), precum şi la Collège de France (2008). A fost, de asemenea, cercetător asociat la diferite instituţii de cercetare (Institute of Advanced Study/Princeton, The Getty Center/LosAngeles; Wissenschaftskolleg zu Berlin; Max-Planck-Institut für Kunstgeschichte/Roma; Center for Advanced Studies in Visual Arts/Washington). Din 1991 este profesor la Universitatea din Fribourg (Elveţia). În februarie 2007 a primit titlul de Doctor Honoris Causa al Universităţii Naţionale de Arte din Bucureşti, iar în 2011, pe cel de Doctor Honoris Causa al Universităţii Catolice din Louvain.

Scrieri: Simone Martini, Meridiane, 1975; Ucenicia lui Duccio di Buoninsegna, Meridiane, 1976; Pontormo şi manierismul, Meridiane, 1978 şi Humanitas, 2008; Mondrian, Meridiane, 1979; Georges de La Tour, Meridiane, 1980; Creatorul şi umbra lui, Meridiane, 1981 şi Humanitas, 2007; Efectul Don Quijote, Humanitas, 1995. Cărţile publicate în ultimii ani au fost traduse în numeroase limbi. Dintre ele amintim: L’instauration du tableau. Métapeinture à l’aube des Temps Modernes, Méridiens-Klincksieck, Paris, 1993 (traducere românească, Meridiane, 1999); A Short History of the Shadow, Reaktion Books, Londra, 1997 (traducere românească, Humanitas, 2000, 2008); Goya. The Last Carnival (în colaborare cu Anna Maria Coderch), Reaktion Books, Londra, 1999 (traducere românească, Humanitas, 2007); Ver y no ver, Siruela, Madrid, 2005 (traducere românească, Humanitas, 2007); The Pygmalion Effect: from Ovid to Hitchcock, The University of Chicago Press, Chicago, 2008 (traducere românească, Humanitas, 2011).

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro





Comenteaza:







Do NOT fill this !

MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

"Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel." - Mihai Maci

E randul tau

cu ani in urma un prieten cambodgian mi-a povestit cum a fost omorat pe taica-sau pe vremea khmerilo...

de: r2

la "Ce-ar fi să vorbim cu-adevărat corect politic despre Fidel Castro?"

Cauta articole

decembrie 2016
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Noi    
 1234
567891011
12131415161718
19202122232425
262728293031  

Valentin Naumescu – Marile schimbari. Crize si perspective in politica internationala. Editie bibliofila

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

(An essay by Vladimir Tismaneanu and Marius Stan)