Home » Cultura »Interviu »Societate/Life » Citesti:

INTERVIU Ioana Parvulescu despre scotocitorii de rau de astazi si despre vremea cand binele era personajul principal

contributors martie 13, 2014 Cultura, Interviu, Societate/Life
4 comentarii 2,038 Vizualizari

Naratorul din “Alesul” de Thomas Mann este un personaj tolerant, intelegator cu cruzimile inimaginabile ale vietii, este clement – numele sau este Clemens – consolandu-si in fel si chip cititorul.  Naratorii din ziua de astazi sunt exact opusul, sunt inclementi, scot cu voluptate la iveala raul, nu mai vad destinul cuiva din cauza micilor defecte din biografie, se erijeaza in judecatori absoluti, spune Ioana Parvulescu in discutia de mai jos. Raul pare sa fie personajul principal in naratiunile de azi, cand s-a pierdut acea privire din perspectiva destinului care dadea un rost. A existat insa o “epoca frumoasa” cand lucrurile nu stateau asa…

Contributors: As vrea sa incep cu titlul pe care l-am dat intalnirii noastre, si anume am intrebat cu ironie, de ce ne-ar mai placea sa citim clasici cand multa lume ii socoteste plicticosi sau depasiti?

Ioana Parvulescu: Nu vad de ce ar fi un clasic mai plicticos decat un contemporan, poate chiar dimpotriva. Un contemporan te poate plictisi pentru ca e o viata prea la indemana, pe cand un clasic iti ofera diverse teme la care nu ai un acces atat de direct. Oricum, clasicii nu sunt plicticosi. Dar ca sa-ti dai seama de acest lucru trebuie sa-i citesti. Oamenii ii considera plicticosi tocmai pentru ca nu ii citesc. Am nenumarate exemple de oameni care s-au temut de anumiti autori si, in momentul in care i-au citit, fie ca e vorba de autori din Antichitate, fie ca e vorba de autori din secolul al XIX-lea – orice fel de autor pe care-l numim clasic – au constatat ca e nemaipomenit si ca se distreaza, i-au regasit extraordinar de proaspeti si de vii. Clasicii sunt autori foarte proaspeti, tocmai asta e caracteristica lor, se pastreaza proaspeti la nesfarsit, au trecut deja proba timpului. Pe cand contemporanii n-au trecut-o inca. E foarte bine ca-i citim, dar in acelasi timp e bine sa stim ca nu-i chiar sigur ca urmasii nostri ii vor citi; in schimb, pe clasici ii vor citi cu siguranta, in masura in care cititul va mai fi o activitate. Si eu cred ca va mai fi o activitate. Cartea a castigat intotdeauna. M-am gandit mereu ca daca s-ar face un concurs de premii Oscar, la care ar concura cartea si toate celelalte activitati umane, sa le spunem de divertisment, cartea ar castiga. De departe, ea e cea care a castigat in competitie de-a lungul timpului. Ganditi-va la toate celelalte activitati umane – si cartea ramane pe unul dintre primele locuri.

Contributors: De unde credeti ca vine teama fata de clasici, prejudecata ca a citi un clasic e o corvoada, e un lucru dificil? Are scoala vreun rol? Sau felul in care sunt facute antologiile scolare?

Ioana Parvulescu: In general, sigur ca tot ce e obligatoriu – iar clasicii au intrat in manuale si in scoala – starneste o reactie de respingere. Si – am spus-o in ultimul timp destul de des – una dintre metodele de a retrezi interesul pentru carti ar fi sa se interzica cartile. Nu trebuie luat ad litteram ce spun. Am spus asta odata, in timpul unei intalniri la un liceu, si m-am pomenit ca un elev a scris pe un blog ca “Ioana Parvulescu doreste sa se interzica cartile”. Sigur ca nu vreau acest lucru; ceea ce vreau sa spun e ca intotdeauna obligatia de a face ceva e suficienta ca lucrul respectiv sa-ti displaca. Dimpotriva, a nu ti se da voie sa faci un lucru e suficient ca sa te starneasca si sa-ti trezeasca interesul. De aceea, de pilda, iubirile imposibile erau cele mai passionate, pentru ca ele starneau toate energiile dintr-un om. Pe cand o iubire care e prea la indemana ti se pare ca devine plicticoasa. Asadar, sigur ca si aici e o discutie de facut, dar, in linii mari, spun ca, in momentul in care clasicii devin materie scolara si sunt cititi la o varsta nepotrivita, ei pot intr-adevar sa trezeasca aceasta reactie contrara. Ma gandesc, sa zicem, ca in momentul in care elevii din Franta il citesc pe Racine, sau pe Corneille, sau pe Voltaire, sau ce-or mai avea ei in programa, cu siguranta e prea devreme. Asemenea autori nu sunt pentru varsta scolara.

La noi, un caz cu totul special este Ion Creanga. Eu imi amintesc ca, citindu-l in scoala primara, nu mi-a placut deloc, am avut oroare de el; pentru ca, pe de-o parte, nu aveam experienta vietii traite la tara si nu intelegeam duritatile de acolo – cum se poate ca mama sa-i ascunda hainele?  Toate cruzimile care sunt in Creanga – pentru ca sunt multe cruzimi acolo. Nu intelegeam nimic din el. Apoi, limbajul imi era complet strain, erau mult prea multe moldovenisme ca sa pot sa inteleg. Si, in general, nu intelegeam ce poate fi amuzant in Amintiri din copilarie, care se predau la clasele I-IV. “Pupaza din tei” cu “scoala, duglisule!” – deja numai astea si ma innebuneau de necaz. Nu-mi placea. Pentru ca abia in facultate sa-l descopar cu adevarat pe Creanga, sa ma indragostesc de el, astfel incat astazi il socotesc printre geniile geniilor care au existat la noi, sa-i inteleg umorul extraordinar de subtil, viziunea asupra vietii s.a.m.d.

Alt exemplu: pasoptistii – ni se propuneau obligatoriu tot felul de poezii patriotice de-ale lor, de ajungeai s-o iei la fuga, nu intelegeai ce poate fi interesant aici. Cand i-am descoperit pe cont propriu, mai ales cu vietile lor, care sunt cu-adevarat genial – talentul literar era si nu era, dar viata era cu adevarat extraordinara -, atunci le-am inteles si scrisul, atunci m-am apropiat de ei, incat azi pot sa fac parte dintr-un club al pasoptistilor. Asadar, nu avem de ales. Pe de-o parte, nu putem sa-i ignoram pe clasici; daca nu dam niste mici metode de intelegere, exista riscul ca mai tarziu unii oameni sa nu-i mai citeasca deloc. Si ar fi o pierdere cumplita; pentru ca in clasici e stransa, pana la urma, experienta de viata a omenirii – acolo, la clasici. La contemporani, adeseori e doar privitul pe gaura cheii. Asta gasesti in paginile contemporane de multe ori, pe cand la clasici sunt niste adevaruri verificate de-a lungul vietii. Clasicii sunt de clasa, cum spun eu mereu.

Contributors: Editorii de astazi, ca sa faca cititorul sa-si depaseasca aceasta prejudecata, folosesc tot felul de metode. In prefata romanului Alesul de Thomas Mann vorbiti despre cum a fost prezentata cartea de diferiti editori. O editie franceza are pe coperta a IV-a: “Alesul este povestea unei genealogii pervertite, cu secrete de alcov, scandaluri musamalizate, acumulare de incesturi.” De ce folosesc genul acesta de strategii?

Ioana Parvulescu: Tocmai pentru ca incearca sa cucereasca un public amator de acumulare de incesturi. Iar aceasta prezentare mai are si un ton zglobiu care m-a revoltat, de fapt, si care spune: “sa te-apuce ameteala, nu altceva, cum spune unul dintre personaje”. E folosit un ton pe care l-as vedea asociat mai degraba cu un debutant. Intr-un fel, asa este, in cartea lui Thomas Mann exista o acumulare de incesturi; dar tonul folosit te face sa crezi ca e vorba de o poveste de tip contemporan – cu vulgaritate, cu privit prin gaura cheii, cum spuneam. Or, tocmai ca la Thomas Mann nu gasim asa ceva. Sunt toate aceste lucruri, dar la un nivel de literatura, de intensitate literara si a vietii in acelasi timp (pentru ca pentru mine termenii sunt legati) pe care nu o gasesti la tinerii autori care scriu carti de acest tip.

Contributors: De ce v-ati apucat sa recititi Thomas Mann?

Ioana Parvulescu:  Thomas Mann e unul dintre autorii mei favoriti, pe care ii recitesc periodic. Iau cand una, cand alta dintre cartile lui, dintre marile lui romane, sau dintre nuvelele lui. L-am descoperit tarziu, in facultate, este o dragoste tarzie, de facultate abia. Ii raspundeam unuia dintre cititorii dvs. de pe contributors, care spunea: “La ce bun sa mai recitesti Muntele vrajit?” Iar eu i-am raspuns ca, la randul meu, mi s-a pus aceasta carte in mana in clasa a VIII-a. Titlul era inselator pentru mine. Muntele vrajit ma trimitea mai degraba la basme, la ceva magic. De altfel, titlul francez era La Montagne magique – “Muntele magic”, multa vreme asa a fost cunoscuta aceasta carte in Romania: Muntele vrajit – Muntele magic. Si ce citeam eu atunci, in clasa a VIII-a? Citeam cum cineva se duce la Davos, la un sanatoriu; si in loc sa plece de acolo, asa cum ar fi trebuit –  e vorba de Hans Castor -, tot sta mai mult… Pare asa, putin tinut cu forta acolo. Nu intelegeam nimic, nu ma distra nimic, mi s-a parut ca e o carte care nu are ce sa-mi spuna. In facultate am facut un curs optional Thomas Mann cu domnul profesor Gelu Ionescu. Probabil ca ati auzit de el, ulterior a fugit (cum era atunci, in comunism) in Germania si avea emisiune la Europa Libera. La acest curs am inceput, am reinceput sa-l citesc temeinic si sistematic pe Thomas Mann si l-am citit in intregime, i-am citit toate romanele si abia atunci am inceput sa-i inteleg ironia formidabila si intelegerea. Cred ca la Thomas Mann ceea ce ma atrage cel mai mult este faptul ca el are o intelegere nesfarsita a omenescului si o ironie care arata ca e inteligent; nu face parte din categoria naivilor. De obicei, ii dispretuim pe cei care nu inteleg, sa zicem, duritatile vietii sau josniciile ei, lucrurile de acest fel. Or, la el se vede ca le intelege, dar in acelasi timp le intelege cu o privire ultima, as spune. Si o sa va dau exemplu chiar aceasta carte. De curand, am recitit o alta carte minunata, dialogurile lui Eugen Ionescu cu Claude Bonnefoy, Intre viata si vis…; si acolo am dat peste o fraza care ii placea lui Eugen Ionescu, o fraza din Shakespeare: “viata este o poveste de nebuni povestita de un idiot”. Asa spunea Shakespeare. Asta i-a placut lui Ionesco; si cumva cred ca explica tot teatrul lui Ionesco. Or, la Thomas Mann prima parte a acestei afirmatii e adevarata. Lumea  - sau  viata este tot o poveste de nebuni, pentru ca ce se intampla aici, in Alesul, este o poveste de nebuni, fara indoiala. O dragoste intre frate si sora, de pe urma careia ia nastere acest copil care e pus intr-un butoi, ajunge sa fie crescut la o manastire, pleaca de acolo la 17 ani, se intoarce, da peste mama lui, se casatoreste cu ea si face la randul lui copii s.a.m.d. pana ajunge papa.

E o poveste de nebuni, fara doar si poate. Insa la Thomas Mann cel care povesteste – si el intotdeauna are un povestitor care e personajul lui cel mai puternic – nu este un idiot. Ci este un om bun, intelegator, care vede destinul. Altfel spus, viata e cum e, nebuneasca, dar intotdeauna la sfarsitul vietii vezi destinul fiecarui om, care da o coerenta, da un rost. Thomas Mann crede in rostul vietii si aici se deosebeste de Ionesco, care cauta sensul vietii, dar se izbea tot timpul de absurdul ei. La Thomas Mann absurdul acesta este depasit de un narator clement – naratorul lui din Alesul se numeste Clemens – de un narator intelegator, tolerant, care intelege perfect cruzimile vietii, intelege perfect mizeriile ei si ne ajuta pe noi, cititorii, sa strabatem momentele crancene din carte, consolandu-ne in fel si chip si scaldand totul intr-o ironie pur si simplu binefacatoare. Este aproape terapeutica pentru tot ce se intampla in lume, in general. Si atunci nu ai cum sa nu iubesti un asemenea narator. As opune naratorul din Thomas Mann, Clemens – clementul, si care si in alte carti apare sub alte denumiri, un narator asemanator, de exemplu in Doctor Faustus – l-as opune cu ceea ce se intampla astazi. Nu stiu daca ati observat, cu siguranta ca da, astazi, chiar cand se scrie despre un om, o monografie, se cauta numai raul din viata lui, este scotocit si scos la iveala cu voluptate si cu bucuria raului, fara strop de intelegere. Dimpotriva, naratorii de azi, fie ei in proza, fie in cercetarea literara, sunt inclementi. Ar fi numele de Inclemens, nu Clemens, ca aici. Sunt judecatori absoluti, care nu numai ca nu vad destinul omului sub micile slabiciuni ale fiecaruia, ci parca sunt scotocitori de rau si sunt fericiti, exulta cand gasesc ceva rau. S-a pierdut tot mai mult in ziua de azi aceasta clementa, aceasta privire din perspectiva destinului care da un rost. Imi plac cartile lui Thomas Mann pentru ca exista un rost in ele si este aceasta terapie a intelegerii. Intelegerea e o terapie, toti vrem sa fim intelesi, pana la urma. Si sa intelegem.

Contributors: Majoritatea textelor dvs. analizeaza sfarsitul secolului al XIX-lea romanesc. Ce vi se pare atat de special privitor la acea perioada?

Ioana Parvulescu: Nu intamplator se numea perioada aceea Belle Epoque – Epoca Frumoasa. Si aici am avut dispute cu multa lume. Mi s-a spus ca lumea, si mai ales lumea romaneasca – pentru ca romanele mele se petrec in Bucuresti -, lumea fost intotdeauna la fel, oamenii au fost intotdeauna cum sunt si astazi, iar epoca aceea, de fapt, este idealizata de tine, mi se spunea, pentru ca ea era la fel de rea ca oricare epoca. Nu pot decat sa spun ca, cu toata fiinta mea, ma opun acestei pareri. Epocile prin care trece omenirea sunt ca epocile prin care trece un om. Eu nu pot sa spun ca, in ce ma priveste, de pilda, sunt la fel acum cum eram la 40 de ani, cum eram la 20 de ani, cum eram la 15 ani. A existat un moment de gratie in viata mea. Stiu care e, nu are importanta, nu acum vom vorbi despre el, dar un interval de gratie exista in viata fiecarui om. Sau aproape a fiecarui om, un interval mai bun decat celelalte. Privind in urma, fiecare isi poate stabili acest interval in propria viata. Asa e si la nivelul istoriei Romaniei. Si, in general, chiar al istoriei omenirii.

Acel interval de la sfarsitul secolului al XIX-lea, fin de siècle, cum se numea – si inceputul secolului XX a fost un moment de gratie din toate punctele de vedere. El se explica destul de clar: secolul al XIX-lea a fost secolul marilor descoperiri, care a schimbat fata lumii pur si simplu, de la puterea aburului, tren, mai tarziu, la sfarsitul secolului, motoarele, automobilele. De curand l-am descoperit pe inventatorul dusului. Inventatorul dusului este un medic francez, se numea François-Merry Delabost. Si pentru ce credeti ca a inventat el dusul? Era chiar la inceputul Epocii Frumoase, in 1872. Cine si-ar inchipui pentru ce a inventat el dusul? Pentru inchisoare. Exista o inchisoare in Rouen, unde acest medic era chirurg, si devenise medicul-sef al inchisorii din Rouen si a stabilit ca igiena detinutilor lasa de dorit si a facut cabine de dus si dusuri pentru ca ei sa se poate spala cum trebuie. Inchisoarea, in paranteza fie spus, se numea Bonne Nouvelle, Vestea Buna. Ma intreb care putea fi vestea buna cand esti in inchisoare, dar dusul justifica numele dat inchisorii. Dau exemplu povestea cu dusul ca sa va dati seama ce tip de lucruri se intamplau in aceasta epoca. Toate inventiile formidabile ale omenirii, electricitatea, becul electric si multe, multe altele, fonograf, tot ce ne putem imagina azi, aspiratorul e din Belle Epoque, primele aparate de aer conditionat, care erau cat o incapere de mari, cate si mai cate, tot ce poti gandi in domeniul acesta al inventiilor, este sfarsitul de secol si inceputul de secol XX. Or, intamplandu-se lucrurile in acest fel si omenirea avand impresia ca a intrat – in sfarsit – pe un fagas bun, care o va duce numai spre bine, oamenii au prins o incredere pe care n-au mai avut-o niciodata inainte si niciodata dupa.

Era un moment de gratie sufleteasca si de incredere. Oamenii si-au inchipuit – si avem marturii nenumarate in jurnalele, memoriile scriitorilor, sau in multe alte locuri, in scrisori, in tot felul de marturii – oamenii si-au inchipuit ca omenirea e pe calea cea buna, ca nu vor mai exista razboaie si ca omul, prin inventiile tehnice, va progresa continuu, si va trai intr-o lume de vis, intr-o lume minunata. Desi aceasta credinta era o mare iluzie si s-a dovedit ca lucrurile s-au intors exact pe dos, impotriva omului, ea a dat o stare sufleteasca buna oamenilor. Si pentru asta mi-am stabilit eu romanele in Belle Epoque, pentru ca a fost epoca in care, sufleteste vorbind, oamenii se simteau bine. Cu toate ca erau si ei nemultumiti de vremea lor, cum suntem intotdeauna. Ma intreb daca a existat vreun moment in care omul sa fie multumit de ceea ce i se intampla, dar cu toate acestea ei se simteau totusi bine sufleteste, pentru ca mare parte dintre ei aveau increderea in bine, in viitor, aveau niste indrazneli nemaipomenite. Eu sunt, de pilda, absolut convinsa – Thomas Mann e nascut in aceasta epoca, in 1875 – sunt absolut convinsa ca Einstein, cu Teoria relativitatii, n-ar fi putut aparea altcandva decat la inceputul secolului al XX-lea, pentru ca atunci gandurile oamenilor erau atat de indraznete, incat spargeau toate barierele. Era vorba pur si simplu si de o incredere in ce poti gandi si in ce ai voie sa gandesti. Ulterior ne-am blazat, am vazut ca lucrurile sunt altfel, au aparut razboaiele, au aparut cele doua razboaie mondiale, Holocaustul, niste grozavii care nu ne mai permit niciodata, cred, sa avem acel suflet inaripat pe care-l aveau ei. De aceea mi-am ales aceasta perioada de timp, am ales-o cu grija, nu la intamplare, mi se pare intr-adevar cea mai buna…

Contributors: Ati ales-o, sau v-ati simtit…

Ioana Parvulescu: …S-a impus. S-a impus. Cunosteam aceasta perioada si am ales-o, dar am ales-o si pentru ca o cunosteam foarte bine, citisem foarte mult, astfel incat aproape ca pot sa spun ca ma simt ca si cum as fi trait in acea perioada.

Contributors: Sunt epoci in care oamenii isi indreapta atentia mai degraba spre trecut, epoca in care oamenii se gandeau mai mult la viitor. Astazi la ce ne gandim?

Ioana Parvulescu: La burta. Astazi ne gandim la bani, ne gandim la imediat, ne gandim la noi. Ei nu se gandeau la ei, se gandeau la urmasi sau la cei de-aproape. Astazi ne gandim la noi, noi suntem totul, banii ne preocupa prea mult, mancarea si alte lucruri. Si atunci se manca si inca mult mai bine decat azi, dupa parerea mea. Dar gandul lor era totusi la celalalt si la viitor. Eu cred ca poate si de asta m-am ocupat de aceasta epoca, pentru ca era momentul in care oamenii intrau firesc in pielea celuilalt. Erau prevenitori, politetea categoric era la nivelul ei cel mai sus; iar prin politete, am mai tot spus-o, nu inteleg niste conventii de tip: asta e voie sa faci si asta nu e voie, ci acea prevenitoare atitudine, in care vii in intampinarea celuilalt. Ei, in loc sa se gandeasca la ei, cum facem noi – probabil ca si eu, banuiesc, dar am mai invatat cate ceva de la ei, totusi -, ei se puneau imediat in pielea celuilalt si cautau sa faca in asa fel incat celalalt sa se simta bine. Bineinteles ca asta era cu reciprocitate si atunci se simteau bine impreuna. Se bucurau unii de altii. Era, intr-adevar, din punctul asta de vedere, mult mai bine. Ca exista si raul, ca existau exceptii, sigur ca existau, nu se indoieste nimeni, dar cumva, statistic vorbind, binele era pe primul plan si – asta le-o spun si studentilor mei, ca sa-l inteleaga pe Caragiale, care, totusi, e mult deformat – in acea epoca rolul principal il detinea binele, si raul avea rolul secundar. Caragiale ironizeaza partea de rau tocmai pentru ca era oarecum un lucru care merita luat in seama tocmai prin faptul ca nu era chiar la indemana, te izbeste ceea ce iese din obisnuit, chiar daca raul lui are valoare tipica. Asta e alta discutie. Dar raul era personajul secundar in epoca aceea si binele era personajul principal.

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro



Currently there are "4 comments" on this Article:

  1. Ion Bradu spune:

    Frumos.Bravo.Proaspăt.Dacă ai gîndire ești simplu și adînc de tot, nu mai ai nevoie de sclifoseală postmodernistă. Ești în literea și spiritul clasic.Este un deliciu să te întîlnești cu o astfel de autoare.Sugerez Institutului Cultural Romîn din Republica Moldova să Vă invite pentru a conferenția la Chișinău.Asemenea bucurie am avut doar de pe urma conferințeloI susținute la București de Asmus Oz și Orhan Pamuk.Ion Bradu, Chișinău, Schinoasa Nouă 29

  2. Stefan spune:

    Citindu-ma am reevaluat cumva pozitia personala fata de clasici. Da, cred ca m-am lasat “bruscat” de ei citindu-i prea devreme, intr-o adolescenta cand nu le puteam cuprinde adancimea.
    Deja am notat “Alesul” pe lista de carte. Multumesc!

  3. Mircea Paul Vasiliu VASILIU MIRCEA PAUL spune:

    ……………………………..

    …Încă din vremurile în care Lenin pritocea sumbrele sale planuri ”revoluţionare” prin coclaurii Elveţiei, strălucita civilizaţie occidentală de sorginte greco-romană începuse să-şi nege esenţa. Vorbim despre acea superbă obiectivitate ce-şi trage seva de la străvechiul Homer, cel care a decis să cînte faptele eroice ale grecilor ŞI troienilor cu egal entuziasm. Duşmanul şi prietenul la paritate ― nici o altă societate umană, oricît de falnică, nu a fost capabilă să gîndească astfel. Între altele, fără ea, nici o ştiinţă nu ar fi venit pe lume. (H. Arendt Între trecut şi viitor Editura ANTET)

    În același volum, Arendt (nota bene – evreică poloneză de cultură germană), a dedicat problemei Adevăr și politică un întreg eseu. Ceea ce știm cu toții ― politicul a folosit permanent neadevărul pentru a-şi cosmetiza acţiunile ― primește unele rectificări foarte importante: …minciuna tradițională nu privea decît particularul și nu a vizat niciodată să înșele literalmente pe toată lumea; ea a fost îndreptată CĂTRE DUȘMAN și a fost menită să-l înșele numai pe el. [...] A doua limitare îi privește pe cei ce sînt angajați în meseria înșelătoriei. Ei aparțineau, în general, cercului restrîns de politicieni și diplomați care, între ei, mai cunoșteau încă adevărul și îl puteau păstra. Ei nu erau dispuși să cadă victimă propriilor lor falsificări; îi puteau înșela pe alții fără să se înșele pe ei înșiși…

    Întotdeauna și pretutindeni asta a fost situația, pînă la finele secolului XIX. Brusc, subit, (dar ne-întîmplător), povestea s-a schimbat radical. Adîncind detaliile politichiei europoide a acelor ani, autorul s-a trezit confruntat cu una din cele mai dureroase răsturnări de perspectivă imaginabile, descoperind vaste manipulări frapant înrudite cu escrocheriile bolşevicilor (pe vremea cînd respectivii abia se zbăteau în uterul istoriei). Deşi, încă înainte de începerea operațiunii, existau unele semne prevestitoare, realitatea a transgresat orice imaginaţie: uriaşa şarlatanie dezvoltată în laboratoarele propagandistice ale epocii (La Belle Époque) e fără precedent. Jules Verne, ziare tabloide, ba chiar și respectabilul Times (vezi TOATE capitolele menționate la debut) formează exemple masive despre înșelătoria dirijată asupra propriilor națiuni, NU ÎNSPRE DUȘMAN. Acțiuni supervizate tocmai de cei care între ei, mai cunoșteau încă adevărul și îl puteau păstra.

    Logic și previzibil: precum scorpionii, prin simplă diseminare a otrăvii auto-injectate, acel adevăr a fost alterat definitiv (mecanismul propriu-zis va fi devoalat mai jos, tot cu ajutorul lui Arendt).

    Lucrurile s-au limpezit: nemernicia leninistă nu-i orfană ― ea are părinţi, unchi, verişori. Ba chiar şi străbunici.

    Astăzi, într-o lume fluctuantă, ne este foarte greu să înţelegem latura psihologică a imensei catastrofe numită PRIMUL RĂZBOI MONDIAL. Atunci minciuna a crăpat, s-au prăbuşit toate valorile unanim acceptate şi NIMENI NU A MAI CREZUT ÎN NIMIC.

    [Stefan Zweig, Lumea de ieri Amintirile unui european] Atunci poporul încă mai credea orbeşte în autorităţi… un respect nemărginit faţă de „cei de sus”, faţă de miniştri, faţă de diplomaţi şi faţă de sagacitatea lor, sinceritatea lor îi mai însufleţea încă pe oamenii simpli. Dacă s-a ajuns la război, asta nu s-a putut întîmpla decît împotriva voinţei propriilor lor oameni de stat; ei înşişi nu puteau avea nici o vină, nimeni în toată ţara n-avea nici cea mai mică vină. Aşadar, criminalii, provocatorii războiului, trebuie să fi fost dincolo, în celaltă ţară…

    ……………………………

  4. sorin spune:

    Cautam de mult o expresie sintetica pentru ceea ce fac asa zisii analisti politici la diferite posturi tv. Pana azi nu am gasit. De acum, cu permisiunea Dvs voi folosi expresia: scotocitorii de rau…..



Comenteaza:







Do NOT fill this !

MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

"Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel." - Mihai Maci

E randul tau

Că incompetența și corupția sînt legate, merg mînă în mînă, stau la aceeași masă, etc., ...

de: vintila mihailescu

la "Corupție sau incompetență?"

Cauta articole

decembrie 2016
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Noi    
 1234
567891011
12131415161718
19202122232425
262728293031  

Valentin Naumescu – Marile schimbari. Crize si perspective in politica internationala. Editie bibliofila

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

(An essay by Vladimir Tismaneanu and Marius Stan)