marți, martie 19, 2024

Învățământul care îl merităm. Despre țapul ispășitor și arderea canapelei

Precum se știe, anul acesta Ministerul Educației nu a fost capabil să finalizeze la timp licitația pentru manualele școlare. Nu e pentru prima oară când Ministerul nu respectă calendarul stabilit prin lege, în numeroase privințe. Este însă pentru prima oară când o astfel de mică dar jenantă hibă administrativă se preschimbă peste noapte într-o revoluție educațională.

Era de așteptat ca întârzierea manualelor să deschidă mai degrabă o discuție ”tehnică”, despre termene, proceduri, metodologii, responsabilități etc. – cum se întâmplă de regulă în cazul eșecurilor de planificare a construcției de drumuri ș.a.m.d. Contrar așteptărilor, peste noapte s-a sărit de la binecunoscutele rateuri de funcționare a Ministerului la Marile Întrebări educaționale: la urma urmei, la ce ne trebuie ”manuale alternative”? De ce trebuie să frângem spinarea elevilor cu tot soiul de ”auxiliare”? Mai mult încă: la vehicularea unor soluții mirobolante, astfel încât Ministerul de resort să nu mai poată fi niciodată acuzat că nu și-a făcut treaba ca lumea. Culmea este că această neașteptată întorsătură a reușit, se pare, să stârnească nu doar firave nedumeriri, ci chiar și reacții aprobatoare.

M-am apucat de acest articol, mult mai lung decât cele pe care le-am publicat până acum, în principal în Dilema veche, nu doar pentru că sunt ferm convins că măsurile propuse de către guvernanți – manual unic publicat de o editură unică și tipărit la o tipografie unică și folosirea în școli doar a auxiliarelor autorizate – sunt aberante și profund nocive pentru învățământul românesc, ci și pentru că sunt contrariat de lipsa de reacție, mai mult chiar, cum spuneam, de reacțiile apologetice la adresa unor astfel de măsuri.

Mi se pare greu de imaginat cum o persoană rațională și cât de cât avizată în ce privește modul în care funcționează societățile contemporane s-ar putea lăsa convinsă că o singură editură – nu mai vorbesc despre faptul că mai e și una cu contraperformanțe remarcabile! – va putea prelua în câteva luni activitatea unor zeci de edituri specializate în carte școlară astfel încât să aducă în septembrie 2018 pe băncile elevilor produsul ideal. Probabil în curând Ministerul Economiei ne va propune soluția de a produce și Dacia și Ford și Merzedes și BMW și Skoda și Mazda și… pe aceeași bandă de asamblare tot până în toamna anului viitor. Mă intreb iarăși cum, în România lui 2017, cineva își poate imagina că un monopol de stat va putea reduce cheltuielile într-un anumit domeniu de activitate. Bun, nu mai vrem să câștige vreun ban nici edituri private, nici autori de manuale sau de auxiliare. Poate cineva își închipuie că proiectata megaeditură educațională, care va avea nevoie de sute de redactori, designeri, tehnoredactori, corectori ș.a.m.d., va funcționa pe bază de voluntariat, fără a plăti salarii. În fapt, singura diferență va fi că statul nu va mai plăti unor instituții private, ci sieși – respectiv persoanelor pe care a reușit să și le subordoneze. Și va plăti, vă asigur, mai mult, pentru că statul e mai generos cu sine însuși. În final, ni se va prezenta și factura din care va reieși că prețul manualelor a scăzut cu x % – reprezentând costurile de tipar. Restul – costurile de personal, costurile materiale ale editurii, toate celelalte – va constitui un capitol bugetar separat, decontat, evident, de către contribuabili. De către noi.

Poate cineva iarăși își închipuie că la poarta megaediturii proiectate se va face o coadă kilometrică la care se vor așeza cei mai pricepuți autori de manuale, în așteptarea nu știu cărei comisii oculte care va spune, în final, că munca lor e bună de dat la coș – îmi pare rău, te-ai situat pe locul doi! Bănuiesc că persoanele cu asemenea fantezii consideră și că acordarea unor drepturi de autor este o samavolnicie, munca, timpul, energia și priceperea autorilor ar trebui dăruite cauzei învățământului românesc. Le doresc tuturor celor care nutresc astfel de opinii să aibă parte de un tratament similar la locul lor de muncă.

Au trecut 27 de ani de la prăbușirea comunismului în România și constat, o dată în plus, cât de subțire e pojghița care ne separă de fostul regim. E suficient ca cineva să vină și să o zgârie un pic cu o idee năstrușnică, și ne trezim înotând din nou în good old times. Păcat. Copiii noștri ar merita altceva.

Și acum, despre ideile năstrușnice ale Ministerului Educației și ale Guvernului României.

Este surprinzător să constați că un Ministru al Educației care ar fi fost cândva și cadru didactic nu înțelege mai nimic din natura actului educațional. Înțelege, însă, că trebuie găsit de urgență un țap ispășitor pentru starea nesatisfăcătoare a sistemului de învățământ – de preferință, un țap ispășitor din afara sistemului. Și l-a găsit: editorii și autorii de carte școlară. Sacrificarea țapului ispășitor e o tactică ce funcționează cu brio de vreo câteva mii de ani. Și continuă să funcționeze cu succes și în zilele noastre.

Ministerul Educației a pornit, cu susținerea Guvernului, o campanie împotriva manualelor multiple (botezate nefericit ”alternative”), urmată de o șarjă la baionetă asupra auxiliarelor școlare (inclusiv amenințări disciplinare adresate profesorilor care ar cuteza să le folosească la clasă).

Se pare că guvernanții – și, din păcate, mulți dintre conaționalii lor, beneficiari ai educației și chiar profesioniști în domeniu – nu știu CE ESTE un manual, respectiv CE SUNT auxiliarele școlare.

Manualul reprezintă, în școală, o resursă educațională majoră.

Încep cu sfârșitul: de ce ”majoră”? Pentru că, pe de o parte, el constituie (încă) cel mai important instrument didactic la o anumită materie la un anumit an de studii pentru un anumit profil. Și pentru că, pe de altă parte, este o resursă ale cărei costuri sunt suportate, cel puțin în învățământul obligatoriu, de către stat – în ideea asigurării unui minim de echitate în ce privește șansele accesului la educație.

Încă o paranteză pentru explicarea unei paranteze anterioare: de ce ”(încă)”? Dintr-un motiv foarte simplu: evoluțiile tehnologice din ultimele decenii asigură accesul la resurse educaționale tot mai bogate și mai puțin costisitoare. Pe scurt: peste tot manualul școlar, în forma lui ”clasică”, e în pierdere de teren, în favoarea, în principal, a internetului. Este un fenomen global și inevitabil, cauzat de deschiderea școlii, pretutindeni în lume, către suporturi didactice dintre cele mai variate.

Ce intenționează în replică oficialii noștri? Să ridice ”calitatea” actului educațional prin restricționarea severă – sub amenințarea legii! – a resurselor la care acesta poate face apel.

Și acum, în miezul chestiunii: există manuale ”bune” și manuale ”rele”? Potrivit căror standarde judecăm o atare diferențiere?

Sunt, indubitabil, manuale ”rele” cele care conțin informații eronate. Însă nu știm totdeauna ce vrea să zică ”eronat”. Acum o vreme a stârnit un val de idignare publică faptul că în manualele de geografie apăreau cifre neconcordante privind suprafața României. Din câte am aflat, era vorba despre două măsurători, ambele la fel de științifice, una revendicată de către ”școala de la București”, cealaltă de către geografii clujeni. Oricine are un strop de imaginație poate intui că să faci măsurătoarea exactă a unui spațiu atât de neregulat delimitat implică tehnici de calcul foarte sofisticate și că rezultate diferite nu reprezintă nimic surprinzător. Eu am avut pasiuni montane și am întâlnit de multe ori estimări diferite, în diverse ghiduri turistice sau lucrări de specialitate, ale înălțimii aceluiași vârf de munte. Nimic scandalos în asta. Scandalos este faptul că, dintr-o crasă incultură, agrementată din belșug cu propagandă, am ajuns să cerem manualelor școlare să rezolve, ele, ceea ce științele la care se referă nu au putut rezolva. În domeniul meu de strictă specialitate, am fost interpelat de nenumărate ori, de pildă, cu privire la faptul că manualele nu disociază riguros între definiția ”nuvelei” și cea a ”povestirii”. A fost de regulă inutil să explic că nici lucrările de specialitate, tratate sau dicționare de teorie literară, nu au reușit să facă o distincție clară și netă și că se contrazic nu numai una cu alta, ci și, adesea, cu ele însele, sau că în alte culturi, ca cea anglo-saxonă, de pildă, o atare diferențiere de gen, considerată de noi ”ontologică”, nici nu există. Îmi dădeam seama că explicațiile mele păreau mai degrabă niște eschive: altul care nici măcar el nu știe cum e de fapt ”corect”! Numiți-mi, vă rog, o carte fără de prihană, fără nicio eroare sau fără nicio afirmație discutabilă, și mă înclin până la pământ în fața descoperirii dvs. De regulă, când avem nedumeriri, mergem la dicționare: ele sunt supremul etalon al informației corecte. Câte bizarerii sau de-a dreptul trăznăi găsim în ele știe orice om cultivat. Ce să mai spun despre ”mama învățăturii” în epoca actuală, cea pe care cu toții o detestăm și o folosim deopotrivă, Wikipedia, și toate site-urile enciclopedice care i-au urmat! Dacă în educație ar fi vorba doar despre a memora luptele lui Ștefan cel Mare și teorema lui Pitagora, atunci chiar nu am mai avea de ce să ne batem capul cu manuale: sunt informații pe care le găsim în n surse, cu 0 lei 0 bani – exagerez, mai e și curentul și hârtia de imprimantă și tonerul, dacă e cazul.

Revin: manualul nu e (doar) o sursă de informație, ci un instrument didactic, care îl ajută deopotrivă pe profesor în predare și pe elev în învățare. Cel puțin deocamdată, în România, este una dintre principalele verigi între aceste două aspecte fundamentale ale instruirii, ale formării.

Pentru limba și literatura română, de pildă, manualele conțin în primul rând texte literare recomandate pentru studiu. Rațiunea acestui fapt e foarte simplă: ca să poți studia un text, trebuie mai întâi să-l citești. Iar ca să-l poată citi TOȚI copiii din clasă, e nevoie de un suport educațional care să îndeplinească această funcție. Textele oferite spre lectură și studiu nu sunt însă ”informație”. Altminteri am ajunge la concluzii de tipul: Din poezia ”Și dacă…” a lui Mihai Eminescu extragem următoarele informații: 1. Se bat ramuri în geam; 2. Se cutremur(ă) plopii; 3. Poetul are în minte pe cineva și 4. Cineva se apropie încet. Manualul are și explicații – de pildă, că ”cineva” în cazul de față este iubita. Sau întrebări ce pot fi adresate elevilor, fie de către profesor, în clasă, fie de către manualul însuși, acasă – de pildă, cine e acel ”cineva” desemnat prin pers. a II-a sg. în textul menționat? Sau propuneri interpretative. Sau opinii / confruntări de opinii critice. Sau exerciții. Sau ilustrații. Sau teme pentru acasă. Sau propuneri de lecturi suplimentare. Și multe, multe altele. Un manual este de regulă construit pe o anume viziune didactică, își ordonează materialul după o anumită strategie educațională, se orientează prioritar către anumite necesități, interese și capacități de studiu etc. E jenant să te apuci să explici, în 2017, lucruri de acest fel, ca pentru copiii de școală primară. E și mai jenant să fii nevoit să faci lucrul acesta pentru dumirirea celor care decid soarta învățământului românesc.

Cred că e limpede pentru toată lumea, din această perspectivă, cam ce înseamnă un instrument ”bun”: cel care te ajută să-ți îndeplinești obiectivele. Puteți face o cheie de 16 turnată în platină și decorată cu Swarovski, tot nu veți reuși să deșurubați cu ea piulițe de 14 sau de 18.

În România de azi, avem de a face cu discrepanțe uriașe în privința nevoilor, intereselor și capacităților de studiu, de la școală la școală, de la clasă la clasă, de la elev la elev. Este una dintre cele mai grave probleme ale învățământului românesc actual: o mână de olimpici și de Colegii Naționale cu rezultate strălucite pe de o parte, un analfabetism funcțional endemic și un abandon școlar în creștere, pe de cealaltă parte. Cine își închipuie că un manual unic va antrena o omogenizare a sistemului se înșală amarnic. În România de azi, varietatea resurselor didactice nu numai că este de dorit. Este crucială. Pentru că în România de azi școala are nevoie de chei franceze de toate dimensiunile. Orice profesor care va fi fost nevoit să predea la o ”clasă de sacrificiu” – așa cum sunt, din păcate, enorm de multe în școala românească actuală – știe bine cât efort, câtă pricepere și câtă ingeniozitate îți trebuie ca să aduci colectivul de elevi de la nivelul ”catastrofal” la cel mediocru. Privați-i pe acești profesori, plătiți de mizerie, desconsiderați social, și de resursele de care au nevoie pentru misiunea lor atât de dificilă, dați salarii mărite profesorilor de la Colegiile Naționale și croiți manualele și auxiliarele pe calapodul acestora și vom avea o Românie armonioasă și echitabilă, în care toți absolvenții de gimnaziu sau de liceu vor promova evaluarea națională sau bacalaureatul cu 10!

Poate Ministerul de resort nu are încredere în capacitatea profesorilor de a alege manualul potrivit pentru sarcinile pe care le au de rezolvat. Îmi aduc și eu aminte de examenul de definitivat, susținut, cred, în 1984. Pe lângă foștii colegi de facultate apăruseră și o serie de chipuri necunoscute, masate, mai toate, în băncile din spatele amfiteatrului. Spre stupefacția mea și a celorlalți colegi, de îndată ce s-au dat subiectele și profesorul supraveghetor, galant, și-a deschis ziarul și a început să citească, unii și-au scos materialele dosite prin pupitre și au început să copieze cu sârg. Din ce? Din manualul unic pe care ei îl predau la clasă, din ce altceva?

Se poate ca neîncrederea Ministerului să fie într-o oarecare măsură îndreptățită – nu sunt în măsură să judec. Cred însă că este datoria elementară a aceluiași Minister să asigure condiții cât mai bune de formare inițială și continuă a cadrelor didactice – inclusiv pregătire în privința modalităților de alegere a manualului celui mai adecvat. După știința mea, din 2001 încoace, după terminarea proiectului finanțat de Banca Mondială care urmărea, între cele patru obiective, editarea manualelor așa-zis ”alternative” și structurarea pieții de carte școlară în România, nu s-a mai întâmplat nimic în acest domeniu particular, deloc lipsit însă de importanță. Cum nu s-a mai întâmplat nimic, de la Legea 1 din 2011 încoace, în privința pregătirii inițiale a cadrelor didactice – în implementarea masteratului didactic și a anului de practică profesională asistată, prevăzute în lege. Cum nu s-a întâmplat nimic semnificativ din 1990 încoace în privința formelor perimate de titularizare și de promovare – ”gradele didactice” – în învățământ. Cum formarea continuă, delegată Caselor Corpului Didactic… În atari condiții, să declari autorii și editurile de carte școlară drept inamic public numărul 1 al învățământului românesc sună ca în anecdota cu arsul canapelei.

Poate Ministerul de resort nu are încredere în corectitudinea cadrelor didactice în alegerile pe care le fac, dat fiind că există și interese financiare la mijloc. S-au făcut cu siguranță abuzuri în acest sens și au apărut situații dubioase din punct de vedere etic, dacă nu chiar penal. Nu sunt, iarăși, capabil să estimez amploarea fenomenului – Ministerul, în schimb, ar trebui să fie, cu informații concrete. Remarc doar în treacăt că, între ”cazurile” reprobabile din școlile noastre care umplu zilnic paginile ziarelor și ecranele televizoare, nu-mi amintesc să fi aflat măcar o singură dată despre vreun profesor sancționat pentru că ar fi luat șpagă ca să recomande cumpărarea vreunui manual sau auxiliar. Mai ardem o dată canapeaua.

Mai mult încă: procedura de acreditare a manualelor nu a fost niciodată analizată și, dacă e cazul, revizuită în principiile ei de funcționare. Tot ce a interesat statul, în ultimele două decenii, a fost faimosul algoritm preț – calitate, prin care s-a pus permanent presiune asupra editurilor să scoată manuale cât mai ieftine, în condiții evidente de dumping, prin care se pare că unor edituri ”agreate” li se creau facilități colaterale pentru a oferta chiar sub prețul de producție tipografică! Multe dintre editurile care dezvoltaseră și un profil educațional, chiar și instituții de renume, puternice, au fost constrânse să abandoneze cartea școlară.

Aș adăuga câteva cuvinte despre procedura de evaluare a ofertelor – construită în modul cel mai vădit pe prezumția de vinovăție, ca multe alte reglementări din patria noastră. De vreo două decenii atrag atenția, inutil, că aceasta nu trebuie secretizată ci, dimpotrivă, transparentizată. Ideea de a alege în mare taină un grup de evaluatori, de a-i zăvorî pentru câteva zile într-un hotel, cu telefoanele mobile confiscate, până își termină treaba – cred că situația nu s-a modificat între timp –, mi se pare o monstruozitate demnă mai degrabă de programele de protecție a martorilor. Rezultatul e previzibil: deresponsabilizarea totală a evaluatorilor. Acum mai mulți ani, în urma unui scandal iscat, ca de fiecare dată, la licitațiile pentru manuale, Ministerul a deniat să afișeze borderourile de evaluare. Am văzut atunci cu ochii mei cum același manual fusese apreciat la absolut toate criteriile cu punctajul minim de către un evaluator și cu punctajul maxim de către un altul – ambii anonimi, de bună seamă.

În aceeași ordine de idei: aflu, din presă, că faimosul ”compendiu” pus la dispoziția elevilor de clasa a V-a a fost publicat anonim. La început n-am vrut să cred, mi-am spus că trebuie să fie vorba de o nouă gogoriță din mass media. Cum să scoți o lucrare de asemenea importanță, care a salvat, de bine de rău, începutul anului școlar pentru mii de elevi, ”sub pecetea tainei”? Dar văd că ziarele chiar s-au ambalat să dezvăluie misterul autorilor care, în trei zile, au produs o atare soluție de avarie. Unul dintre ei chiar și-a declinat identitatea. Cinste lui. Cinste tuturor celor care au salvat copiii de la un început nefast de an școlar, care, de fapt, au ajutat ca gafele Ministerului să nu fie decontate de către cei care nu aveau nicio vină. Cu o singură rezervă, pentru mine impardonabilă: cum de au acceptat regimul anonimității? Din punctul meu de vedere, ei ar fi dintre cei dintâi care să declare, public, că e inacceptabil ca un Minister să scoată castanele din foc cu mâna altora, pentru rezolvarea unor situații pe care el însuși le-a generat.

Una dintre principalele îndatoriri ale învățământului este aceea de a-i învăța pe copii să-și asume responsabilitatea propriilor fapte, bune sau rele. Nu știu cum ”sistemul”, cadrele didactice în particular, își mai poate asuma o atare misiune, atâta vreme cât cei care îl conduc practică în mod consecvent exact contrariul.

Revin la chestiune: în ce mă privește, consider că evaluare a resurselor educaționale școlare – deopotrivă manuale și auxiliare – ar trebui făcută la vedere, și nu cu scopul vreunei ”acreditări” ci pentru evidențierea plusurilor și a minusurilor pe care le are fiecare și, mai ales, a utilității fiecăruia în diverse contexte didactice.

O astfel de evaluare ar trebui făcută anual, pentru întreaga producție de carte școlară disponibilă pe piață. S-au făcut câteva tentative în acest sens, pe la sfârșitul mileniului trecut. Iar cele mai în drept și în măsură pentru o atare evaluare ar trebui să fie asociațiile de profil ale profesorilor – de matematică, română, limbi străine, chimie, fizică ș.a.m.d.

Până în 1990, Societatea de Științe Filologice era, cu toate ingerințele politice inevitabile în acea perioadă, un nume de autoritate în învățământul filologic, deopotrivă preuniversitar cât și universitar. Azi abia mai auzim despre ea. Multe alte asociații de profil ”tradiționale” sunt în situații similare. Altele, formate ulterior – cum este ANPRO, Asociația profesorilor de română ”Ioana Em. Petrescu” de la Cluj – se zbat în permanență la limita supraviețuirii, reușind să fie salvate, uneori, culmea ironiei!, prin sprijinul editurilor de profil școlar, demonizate de către actualul Minister.

Ne fălim cu reforma lui Spiru Haret – ”cea mai avansată din Europa la vremea respectivă” etc. etc. – de parcă noi și nu stră-străbunicii noștri am fi făcut-o. Ar trebui, dimpotrivă, să ne fie jenă că ei au putut, iar noi nu. Oricum, doresc să reamintesc pe această cale că izbânda lui Spiru Haret s-a bazat în foarte mare măsură pe încurajarea asociațiilor profesorale de profil și pe permanenta colaborare cu acestea.

”Încurajare” și ”colaborare” sunt cuvinte care lipsesc din vocabularul decidenților noștri politici – atunci când nu sunt doar simple ”cuvinte”, de rostit pe la discursuri festive sau emisiuni tv. În fapt, pare să funcționeze neabătut regula gregară a lui ”cine nu e cu noi e împotriva noastră!”

În rezumat, unii cred că ne-ar prinde bine manuale unice pentru că editurile private flutură ispita pe dinaintea profesorilor, a directorilor și a inspectorilor și consideră – culmea naivității! – că preluarea prerogativelor editării de manuale de către stat, în regim de monopol, ar pune stavilă abuzurilor și traficului de influență. Alții cred că profesorii din România, slab pregătiți și corupți, nu sunt capabili de alegeri adecvate și corecte în privința manualelor. Alții, dimpotrivă, încearcă să ne convingă că avem de a face cu o falsă problemă, întrucât profesorii au deplina libertate să-și construiască singuri resursele educaționale de care au nevoie și, la urma urmei, un profesor bun nici nu are nevoie de manual, nici ”alternativ” și nici ”unic”. Ciudat argument! Mai ales că premisa lui pare să fie de necontestat. Da, într-adevăr, profesorul și nu manualul e elementul cheie al instruirii. Concluzia raționamentului e în schimb e de tot hazul: păi să se descurce atunci, ce treabă avem noi?

În privința așa-numitelor ”auxiliare”, aberația e încă și mai mare. ”Auxiliar” este, de fapt, orice resursă educațională utilizată de către profesori și / sau elevi în actul educațional. Ce înseamnă autorizarea acestor resurse complementare este pentru mine total de neînțeles. Dacă eu doresc să le prezint la clasă o poezie care nu figurează în manul și nici în vreun auxiliar ”autorizat”, ci într-o ediție de autor sau într-o antologie oarecare, rezultă că trebuie să mă consider bun de pușcărie. Dacă proiectez pe ecran la clasă un material de pe net, așijderea. Dacă dau temă pentru acasă vreun exercițiu dintr-o culegere de acum cinci sau zece ani, care nu mai există pe piață, sunt iarăși culpabil, chiar dacă mă asigur ca textul exercițiului să parvină fiecărui elev fără niciun efort financiar.

Iată, am atins și nervul chestiunii: banii. Sunt mulți părinți și elevi care se plâng, pe bună dreptate, că școala le solicită numeroase cheltuieli – fondul clasei, al școlii, coparticiparea la cheltuieli curente sau de investiții, procurarea de materiale școlare, în care se încadrează și așa-numitele ”auxiliare” etc. Absolut corect. Școlile sunt, știe toată lumea, subfinanțate, fiind astfel nevoite să apeleze la bunăvoința părinților. Dacă decidenții politici ar pune la dispoziția școlilor un fond pentru achiziționarea de resurse educaționale complementare, sau dacă și-ar propune măcar să reglementeze într-un mod realist, transparent și echitabil, relația economică stat – școală – părinți, nu am mai purta astăzi asemenea discuții asupra unor inițiative funambulești, demarate, chipurile, din nobila aspirație pentru ”calitate”. Trăiască cei 6% din PIB, prorogați – ce termen nobil! – an de an de nici nu mai știu când!

Pentru cei care (încă) mai cred în poveștile cu țapi ispășitori și aplaudă soluții la care oamenii politici din nicio țară civilizată nu s-ar obosi nici măcar să se gândească, dară-mi-te să vrea cu tot dinadinsul să le și implementeze, închei cu adevărul elementar că nicăieri și nicicând împuținarea resurselor, de orice fel, în orice domeniu de activitate, nu a adus cu sine nici dezvoltare, nici prosperitate. Din contră.

Dar, precum zice o vorbă celebră, pe care îmi permit să o parafrazez: fiecare popor are învățământul pe care și-l merită.

PS Deși am ajuns filolog, am fost în școală pasionat deopotrivă de matematică. Îmi aduc și acum aminte de cele cinci ”auxiliare” care circulau la vremea respectivă – se poate să fi fost mai multe, nu știu – Arimescu, pentru ”debutanți”, Gheba, o culegere ”solidă” de nivel mediu, și, în topul ierarhiei ca dificultate, Olivotto și Țiu – Pîrșan. E posibil să le mai confund pozițiile, după atâta amar de vreme, dar cu siguranță exista o astfel de eșalonare funcțională. Am rezolvat probleme din toate patru, pe unele grăbit, de rutină, să bifez un anumit subiect, pe altele canonindu-mă cu ele ore și uneori zile întregi. Habar n-am dacă fuseseră ”autorizate” în vreun fel sau altul, știu doar că profesorii pe care i-am avut aveau din ce să recomande, fiecărui elev în parte, în funcție de performanța individuală, cu ce teme să se ia la trântă. Și mai știu și ce sentiment de satisfacție se de mândrie aveai când îți regăseai numele în lista ”rezolvitorilor de probleme”, publicată în fiecare număr al ”Gazetei matematice”. Știe dl. Ministru al Educației câte ceva despre toate astea?

Distribuie acest articol

39 COMENTARII

    • Evident, aia care il critica pe ministrul criticat pentru ca nu stie limba romana, nici ei nu o stiu! Doar au putere de vorba! :D hahaha

    • Foarte buna observatia dumneavoastra…Educatia este un domeniu administrat in patria noastra de functionari a caror pricepere se afla la genunchele broastei…Sau genunchiul?!… NIci nu mai stiu cum este corect. Dar, ascultandu-l pe dl Pop, as spune ca „Învățământul care îl merităm” este forma corecta de exprimare. Insa, in cazul in care este vorba doar despre o licenta lingvistica, precum in cazul titlului acestui articol, comentariul dumneavoastra ma pune serios pe ganduri! Of! Este tare complicat…Cred ca domnul ministru Pop nu poate gresi, de la inaltimea functiei pe care o are. Probabil ca asa este corect…sau domnul Pop foloseste in mod intentionat o multime de metafore si licente lingvistice pentru ca retorica domniei-sale sa fie cat mai expresiva.

  1. sper că titlul e o glumă, asta dacă nu cumva autorul e chiar tăriceanu (învățământul „pe” care îl merităm)

    • Ati citit articolul? Vi se pare ca cineva care scrie atit de fluent, corect, logic ar putea sa greseasca atit de elementar in titlu?

      • Cred că greșeala din titlu nu este „comisă” cu bună știință (!) de autor (un distins doctor în filologie și profesor universitar), ci poate fi o greșeală de tehnoredactare! A greși este omenește, dar dacă citititorii au observat este bine că au sesizat! Fără supărare, doar spre îndreptare!

        • „Fără supărare, doar spre îndreptare!” – Desigur ca asa este de dorit!
          Ce ne facem, insa, cu mentalitatea asta paguboasa, atat de des intalnita indiferent de pozitia sociala, care-i impiedica pe oameni sa-si asume, ca apoi sa corecteze, calm si clar, erorile comise?
          De 3 zile, titlul acestui articol continua sa ne sfideze, iar autorul lasa comentatorii sa-si construiasca scenarii care sa-i justifice lui, intentii ascunse, ultra-subtilitati sau simpla greseala nebagata in seama, din „prea-ocuparea” ilustrului autor cu chestii mai importante, datorate rangului sau.
          Patetic…

    • Am asteptat mai multe zile sperind ca macar unii dintre cei care acuza greseala din titlu vor ajunge sa-si dea singuri seama ca se inseala. Ei bine, nu. Dimpotriva, lor li s-au alaturat altii care par la fel de siguri ca autorul a gresit.
      Oameni buni, era o ironie muscatoare, iar daca ati fi avut rabdare sa cititi articolul pina la capat, v-ati fi lamurit ca e asa chiar in finalul sau, unde puteati constata ca autorul a stiut sa scrie, corect dar cam prea discret pentru gustul unora, varianta corecta.
      Vorbim insa de un titlu semnal, de tipul celor care te atrag tocmai prin stridenta, si cu care ne-a obisnuit presa noastra, ea insasi fulminanta. Unii dintre noi nici nu se apropie de un articol daca nu primesc ceva direct in figura. Iar titlul e genial tocmai prin ramificatia ironica si supraetajata pe care o contine. Primul strat al ironiei se adreseaza tocmai celor mindri ca sint mediocri – au vazut de la inceput greseala din titlu, au intrat val virtej in articol, n-au habar despre autor, nu-i intereseaza mesajul, iar subconstientul incepe sa le joace feste. Au raspuns pavlovian la titlu, si fiindca autorul si-a permis sa le rapeasca din pretiosul lor timp fara a le oferi ceva pe masura, ei il pun la punct. Desi au fost destui cei care i-au tras de mineca si le-au aratat trimiterea catre exprimarea de scolar slab a ministrului educatiei, ei nu si nu, tin sa se acopere mai departe de ridicol.
      Ceea ce e dezarmant de la o vreme incoace e sa constati ca multi dintre noi, nu doar ca nu mai sint dispusi, dar nici nu mai sint in stare sa recunoasca o autoritate.
      Cit despre simtul umorului sau ironie, acestea devin remarcabile doar masura in care se detaseaza de mediocritate.

    • Bineințeles că este o ironie! Amară ironie pentru că, de fapt, de ce am merita un astfel de învățământ? Ne-am deformat însă în așa măsură gândirea și limbajul încât numai stâlciată limba română mai poate exprima ceea ce am ajuns și ce mai suntem cu un astfel de învățământ pe care, oare, chiar îl merităm?

    • Nu, e o strategie intreaga de a politiza Educatia si unul din criteriile de promovare ierarhica este controlul prin-un nivel cat mai scazut de inteligenta si cunoastere a generatiilor viitoare, adica cei care vor vota, din inertie, din prostie si lipsa totala de viziune.
      Solutia (ar fi frumos daca intelectualii de marca s-ar si „bate” politic) o asteptam de la generatia care n-a trait o zi sub jugul comunistm poate si mai tarziu ca semnele nu sunt incurajatoare, in privinta lor.
      Vreau sa subliniez, foarte marcant, ca Dl Papadima STIE sa foloseasca corect acuzativul.

  2. Buna ziua!
    Titlul este pe bune? Monitorul meu a pierdut niste ghilimele.
    Poate ati vrut sa scrieti … care ne merita.
    In legatura cu erorile a explicat ministrul ignorantei nationale ce si cum.
    Altfel, e bine ca avem opinii si ca le exprimam.

  3. Nu se pune problema „acceptării” anonimatului. Pur și simplu nu am fost întrebați, am fost rugați. Repet ce am mai scris, una este munca voluntară la care am consimțit, fără orgoliu, fără ranchiună, alta este cauționarea inutilului. Faptul că o mînă de oameni am lucrat ceva, răspunzînd unei rugăminți venite din partea unui coleg care ocupă o funcție ierarhic superioară, ființă cu care colaborăm demult, eficient, cu drag, pentru că slujim unui ideal în care credem (limba franceză în România) nu înseamnă că sîntem de acord cu manualul unic ori cu ideea de „compendiu”. Noi am creat niște resurse de învîțare. Faptul că ele au ajuns să intre în acel „compendiu” ține de altceva, altcineva, altcumva…

  4. am inteles nuanta din titlu. nu stim ce a vrut sa spuna autorul dar, evident, titlul sugereaza directia catre care se indreapta invatamantul in frunte cu genunchele lui.
    Dar, nu va mai bateti capul, toate aceste chestiuni ei le fac intentionat. Credeti ca ei nu stiu ce fac? Stiu foarte bine.
    Toate argumentele rationale aduse de autor sunt in zadar. Credeti ca ei au chef de discutii si de argumentare?

  5. „Ne fălim cu reforma lui Spiru Haret”
    Nu stiu cine se faleste, dar am senzatia ca lumea nici macar nu mai stie in ce consta reforma cu pricina si la ce a folosit [pentru ca a fost de mult timp abolita].

    Haret era un elitist moderat, privea invatamantul primar ca fiind arhisuficient pentru taranii si miticii targurilor provinciale; a organizat invatamantul profesional tocmai pentru ca era constient ca stiintele si literele NU sunt pentru toata lumea si ca statul nu trebuie sa iroseasca resurse pretioase pentru toti natangii. Dar sa’l lasam sa vorbeasca:

    „nu ar fi just să atribuim progresul societăţilor umane exclusiv inteligenţei; acesta este rezultatul a trei factori care au acţionat împreună: mâna, limbajul şi inteligenţa”. Astfel, întrucât „ocupaţiile manuale sunt tot atât de nobile ca şi cele curat intelectuale”, „nu este normal ca toată tinerimea unei ţări să urmeze o singură direcţiune de învăţământ, nu este normal, nu este regulat, este contra intereselor ţării, ca toţi copiii care au terminat cursul primar să nu poată îmbrăţişa alte cariere decât carierele liberale (s.m.)”

    [învăţământul tehnic-profesional era destinat] „celui mai mare număr de copii”, care „nu pot să urmeze învăţământul secundar general, fie din lipsă de mijloace materiale, fie din lipsă de capacitate intelectuală” .

    E clar ce meritati? Fix acelasi numar de universitati ca pe vremea lui Haret. Fix acelasi numar de licee ca pe vremea lui Haret. Fix acelasi numar de locuri la „umanioare” ca pe vremea lui Haret. Pentru ca ne consumati timpul si banii. Pentru ca absolventii facultatilor de drept, jurnalistica, litere, filozofie, sociologie sunt mediocri in cel mai bun caz si nulitati parcate in politica/massmedia/justitie de obicei. Suntem satui pana peste cap de aerele falselor elitele care au aruncat tara in colaps, de stropselile specialistilor, de galceava doctorilor, de discursurile insipide ale expertilor, de agresiunile tovarasilor. Ce’ar fi sa desfiintam 95% din universitatile de stat? Si 90% din liceele de stat? Ce’ar fi sa nu mai existe deloc programe? Si manuale auxiliare? si contracte cu edituri pe banii nostri? Hai ca e nevoie mare de palmasi in agricultura, industria nu gaseste forta de munca, constructiile sunt in sant, iar aia pe care nu’i duce capul freaca aiurea bancile facultatilor pe banii nostri.

  6. Același lucru m-a surprins și pe mine: „pentru că sunt contrariat de lipsa de reacție, mai mult chiar, …de reacțiile apologetice la adresa unor astfel de măsuri”.
    Că părinte am beneficiat din plin de aceste manuale alternative și auxiliare, foarte bine alese de doamna învățătoare la clasele 1-4, astfel că munca noastră acasă, cu temele, a fost plăcută și ușoară. Auxiliarele erau vesele și clare, folosite zi de zi ajutau învățarea.
    La gimnaziu au fost auxiliare la romana, biologie, geografie și limbi străine (culegeri la matematica). Foarte ajutătoare, dacă pot spune așa. Cu imagini și descrieri clare în cazul biologiei și a geografiei, plăcute chiar și pentru mine, că părinte.
    Sigur, sunt 2 moduri de abordare a problemelor: profesori și părinți implicati, care apreciaza valoarea actului didactic și își doresc claritate in actul didactic și părinți și profesori neimplicați care au impresia că poza dintr-un manual poate fi suficientă.
    Pragmatic, mă bucur că am beneficiat de perioada de „aur” a deschiderii învățământului către informație. Nu apreciez deloc limitarea acesta a surselor informationale și sunt surprins, alaturi de dumneavoastră, de lipsa de reacție a părinților. De ce am accepta comozi și linistiti aceasta limitare, in locul alternativelor? Mi-e teamă să mă gândesc!
    Susținătorii (chiar și prin pasivitate) a acestei limitări au beneficiat și ei de bogăția alternativelor la clasele copiilor lor. Cu atat mai mult, daca au copiii în invatamentul privat. E ciudata aceasta acceptare tacită a societății civile, a profesorilor dar mai ales a părinților.

  7. Parca aud : Lasa, ca merge si asa! Ne descurcam noi!
    Si exact asa este de multi ani incoace…fiecare se descurca cum poate.
    Problema este ca, in lipsa unor standarde inalte, stacheta scade mereu..e absolut firesc!
    Daca nu e nevoie sa inveti mai bine ca altii, ca sa ai o diploma prestigioasa, daca nu e nevoie sa fii un excelent profesionist ca sa ai o functie inalta, respectata si banoasa, ca cea de ministru de ex, de ce sa insisti cu scoala? Nu e logic!
    .Astfel, din ce in ce mai putin, mai mediocru, mai superficial, ajunge ca sa traiesti bine in Ro, pentru ca romanii nu se respecta si deci, nu sunt exigenti cu calitatea vietii lor!
    Obiectivul lor este „sa se descurce”, si asta fac!
    Consecintele principale, ca si colaterale ale acestei mentalitati paguboase sunt vizibile cu ochiul liber : tara este o ruina cu drumuri desfundate si cladiri (nu doar cele cu bulina, ci multe din cele noi!!!) care vor pica, SIGUR!, la urmatorul cutremur, oamenii sunt needucati, nepoliticosi, agresivi si revendicativi, si tot acest haos este dirijat de o banda de smecheri!
    Nici nu se putea altfel!
    Din cerc vicios, Romania a devenit o spirala viciata…Este o realitate, dar nu si o fatalitate!
    Pentru inversarea tendintei, tot ce trebuie este EDUCATIE si INVATAMANT de calitate, care sa modifice mentalitatea.
    S-a pornit cu stangul si anul acesta? Si…? De ce n-am putea repara raul comis, ca ne e frica de „Livii”?

  8. Fiecare intelege cum doreste. In ce ma priveste, cred ca societatea româneasca perpetueaza inconstient un anacronism. Anume ca alegerea manualelor ar trebui sa fie la latitudinea scolilor iar editurile prestigioase si-ar asuma raspunderea asupra calitatii. Trebuie sa existe alte formumuri decit cele politice care sa asigure producerea unor manuale de calitate. Pina atunci, la astfel de aspecte, ne luam de mina cu Coreea de Nord.

    • Uitidu-ma pe ultimele comentarii vad ca se folosesc cuvinte mari ca „editurile prestigioase si-ar asuma raspunderea asupra calitatii”. Sa fim seriosi! Doar nu vorbim de „Loeb”, „Springer”, „McGraw Hill”, „Prentice Hall”, „Hachette”, etc. La noi ministrii nu-si asuma raspunderea propriilor teze de doctorat. Contractati manuale de la editurile asta folosind „Print on Demand” si nu mai comentez nimic. Revin deci la cele publicate de Solomon Marcus aici pe acest site: http://www.contributors.ro/author/solomon-marcus/. Cititi-l! Mearita.

      • @Gheorghe
        Tocmai pentru ca incerc sa fiu si eu un pic serios, de ce nu am vorbi de o viziune. In ce „conjunctie de cimpuri” se naste un manual bun?
        Exista pedagogi entuziasti (tineri la minte) exista edituri (Humanitas – stiu, are alt profil), se poate crea ceeace lipseste pornind si de la cele existente. Astazi pregatim pentru miine, in loc sa constatam doar ca nu se poate ca la altii.

  9. A se mai tine seama ca distributia statistica a „capacitatilor intelectuale” ale individului urmeaza alura Clopotului lui Gauss. Asta inseamna ca 70% din populatie sint mediocri si doar cel mult 7% super dotati. Si ca aceasta distributie se perpetueaza, chiar daca ameliorata, pe tot decursul vietii populatiei respective.

    Deci profesorii isi cistiga banii din instruirea mediocriolor, care, dupa absolvirea scolilor, vor continua sa fie mediocri. Dar asta nu e un lucru rau. Un mediocru cu o buna instruire si start in viata poate face treaba mai buna decit un elitist prost setat din scoala. Asta nu e gluma!

    Vreau sa spun ca poate trebuie renuntat si la mentalitatea anacronica de a „lumina” elevii culpabilizindu-i pentru un un nivel de aptitudini cu care s-au nascut si impingindu-i (de multe ori prin constringere) spre o stacheta peste care nu au cum sa sara. In sport, o astfel de atitudine ar sari in ochi imediat ca absurda.

    • Capacitățile intelectuale se dezvolta la stimuli. Cu cat sunt mai multi și mai diverși cu atât „capacitățile” se dezvolta mai mult. Și prin repetiție.
      Aveți dreptate, exista o repartiție după clopotul lui Gauss, dar exista o creștere continuă a mediei. O translație înceată a întregului clopot către valori mari, și mai mari (cel puțin în țările civilizate cu școli bune, Japonia, singapore, tarile nordice).
      De asemenea, mediul influențează foarte mult „capacitățile”. Un IQ mare nu asigură reușită, așa cum abilitățile de comunicare și persuasiune fac din posesori niste „conducători” (liderii au nevoie și de inteligenta), avem cazuri concrete.
      Da, trebuie renunțat la culpabilizare și maximizat abilitățile native, aveți perfecta dreptate.

      • @Stefan
        Multumesc pentru comentariu!

        „O translație înceată a întregului clopot către valori mari, și mai mari”

        De acord! Aceasta ar trebui sa fie in mintea oricarui profesor. Exista sistem de notare al performantei absolute, care obsedeaza si profesorii si elevii – „Ce medie ti-a iesit?” Dar evolutia?

        P.S. Un exemplu din invatamint, putin off topic. In 2017 am aflat cu stupoare ca se practica, in ochii lumii si cu entuziasm de catre parinti (exceptie cite unul mai curajos in toata clasa) adunarea de tot felul de fonduri banesti pentru „atentie la invatatoare” plus nimicuri.

        • Ce vorbiti, domnule ? Unde ati fost pana acum … sau aveti mai putin de sapte ani?
          Pai eu am aflat despre „atentii la invatatoare” din 1964 toamna. Si nu a incetat niciodata acest obicei, ba chiar valoarea cotizatiei creste.
          Se ajunge la concursuri intre mame, ca nu-i musai sa fie cerute de invatatoare dar chiar mamele nu se pot stapani sa nu faca donatii…
          Cutuma este atat de inradacinata incat nimeni nu indrazneste sa se gandeasca ca s-ar putea sa nu fie nevoie.

          • De ce va necajiti pe mine? Mi-a scapat un „mai” in graba. Pe vremea de care spuneti dumneavoastra contribuiam si eu in draci la Tovarasa, dupa care am plecat intr-un loc cu liniste. Ma uimeste ca mai persista acum in vazul lumii.

            • Atunci va rog sa ma mai iertati.
              Dar vedeti, era cam aiurea sa descoperi asta abia in 2017.
              Chiar daca nu o practici, e imposibil sa nu o vezi. Eu, din anii aia am ramas cu un stres; de cate ori se pune problema sa „dau” ceva cuiva, imi pun intrebarea daca acela are principii, s-ar putea sa se simta dezonorat (fara gluma!) si incerc sa dau intr-o forma mai putin dez-onorabila.

  10. Intr-adevar, discutia tehnica a devenit „existentiala” dar totusi n-a mers suficient de departe. De ce au fost atit de multi dispusi sa renunte la diversitate, unii ii zic libertate, chiar dupa experienta nefasta a manulelor unice din comunism. Raspunsul la o intrebare pe care nu ti-o pui este infinit mai greu de gasit :-) . Vad ca si autorului articolului se incoloneaza „politically correct” in directia petitiei semnate de multi intelectuali. Rasfoiti totusi manualele astea alternative si incercati s-o faceti cu mintea copilului caruia ii sunt adresate. Daca n-aveti rabdare sa faceti asta, normal sunteti cu totii ocupati, cititi penultimul articol al academicianului Solomon Marcus de aici de pe „contributors”. Sper ca nu va intimideaza sau dezgusta titlul de academician. Daca n-ati auzit de el, sa stiti ca nu era unul din academicienii facuti „pe puncte”. Scriu „era” pentru ca din pacate nu mai este printre noi. Articolul se numeste „Copiii, sub agresiunea unei scoli care le ignora nevoile si drepturile. Cazul dramatic al clasei a V-a” si poate fi accesat la: http://www.contributors.ro/editorial/copiii-sub-agresiunea-unei-scoli-care-le-ignora-nevoile-si-drepturile-cazul-dramatic-al-clasei-a-v-a/. Ei, dupa ce ati citit articolul asta, mai vorbim. Si in final va rog aratati-mi un manual „alternativ” de Analiza/Algebra de liceu comparabil cu cele scoase de echipa Prof. Stanasila din anii ’80.

    • Manualele comuniste nu sunt nici pe departe un exemplu pentru ce ar trebui sa fie astazi. Elae erau adaptate la predare forntala si invatare fara resurse externe, erau bazate pe „munca:” nu pe dobandirea de abilitati. Nici atunci un absolvent de liceu sau facultate nu era in stare sa faca ceva la locul de munca in primii ani.

      Manualele comuniste – in special cele de liceu si cele de stiinte ale naturii si matematica mai ales – erau cumplite. Sigur ca lumea isi amitneste de ele cu nostalgie, pentru ca asa isi aminteste oricine de tinerete, oricat de dificila ar fi fost ea.

      Dar consider ca a relua acele manuale din communism (vorbesc de cele de liceu) inseamna a distruge si aceasta generatie, asa cum au fost chinuite alte genreatii.

      De accord insa ca si manualele alternative sunt multe dintre ele – inepte si ieneficiente. Dar sunt asa pentru ca asa este intreaga educatie nationala: lipsita de competitie.

      Intre manualele alternative nu exista competitie, pentru ca nici intre scoli nu exista competitie. Ori, idea central a maulalelor alternative era tocmai posibilitatea de a lasa piata sa decida care e mai bun. Din aceasta constructie mareata lipseste Grivei : lipseste piata!

  11. Rog să-mi fie cu iertare că mă pronunţ şi eu, ca un om mai puţin educat decât d-l prof.Papadima, pe care îl felicit pentru articol, dar consider că după atât tam-tam creat, se cuvine ca domnia sa să precizeze cum stau lucrurile, pentru încetarea oricărei discuţii.Mulţumesc pentru atenţie.

  12. Puteți face o cheie de 16 turnată în platină și decorată cu Swarovski, tot nu veți reuși să deșurubați cu ea piulițe de 14 sau de 18.
    Altfel spus: puteti pune si camere la bac si popii la gradinita, tot nu veti reusi sa schimbati fundamentele (total improprii) „invatamantului” romanesc… oricat de mult va veti lauda ulterior c-ati facut si dres si (re)fo’mat si rasculat si… si… si… si…

  13. domnule manualul lui genunche este slab, nestructurat, avantat, un haos. Daca dl. conf. dr. Miclea ar veni in locu-i am vedea reforma lector dr. Funeriu, un alt om de mare clasa, care a lucrat cu Nobel prize. Da, add litteram! Eu cred ca mergand pe aceasta paradigma didactica riscam sa amelioram calitatea si asa slaba a invatamantului romanesc, muntenesc si muntenegresc. Dl. Pop nu intelege necesitatea asumata a paradigmei schimbarii semantice a educatiei nationale. Numai o viziune indrazneata, de tip dr. Spiru Haret si dr. ing. Maiorescu ne poate salva copii. mens sana in corpore sano!

  14. Mai întâi tre să precizez că-s cu totul de acord că guvernanții sunt corupți și incompetenți, că tăierea de la investiții ca să plătim salariile ne va duce în incapacitate de plată și că Dragnea, Tăriceanu, Abramburica și Liviu Pop sunt probabil odrasle ale Mordorului.
     
    Apoi menționez că-s printre cei cu “reacțiile apologetice la adresa unor astfel de măsuri”. Ca și cei din următoarele categorii:
     
    – părinți sătui să li se bage tot timpul mâna în buzunar una-ntr-una cu justificările
      “trebuie neapărat să o luați, e excepțională pentru dezvoltarea gândirii copiilor”
      “manualul e foarte prost, nu pot preda după el”
       “culegerea asta e foarte bună, numai din ea dau teme”
       “copilul are carențe, trebuie neapărat să facă exerciții din cartea asta”
       “copilul e strălucit, mult înaintea colegilor săi, musai să facă probleme din culegerile de care vă zic”
        “culegerea de anul trecut nu e bună, s-o cumpere pe asta, e revizuită și adusă la zi”
    – părinți indignați că odraslele fac teme una-ntr-una, nu reușesc să se elibereze nici măcar în week-end și că ghiozdanul atârnă vreo șapte kile – dacă doamna învățătoare/profesoară a “sugerat” să se cumpere o ladă de alternative, auxiliare, caiete, culegeri, compendii acum trebuiesc și folosite
    – foști elevi care au trecut prin asta și nu li s-a părut amuzant
     
    Revin la text.
    “aberante și profund nocive pentru învățământul românesc”
    Adică pentru învățământul care, după atâția ani de înflorire a auxiliarelor, scoate absolvenți de o calitate deosebită – 42% analfabetism funcțional, primul loc în UE? Pe bune, învățământul nostru e așa de catastrofal că am impresia că nici o bombă de-a tovarășului Kim nu ar putea să-i dăuneze cine știe ce.
     
    Dar va fi categoric foarte-foarte nociv pentru editurile specializate și pentru cei care concepeau materialele în cauză. Practic Liviu Pop, mai exact gașca lui, înhață 1/3 din piața de carte din România. Nu-i ca o autostradă, dar totuși se aleg cu ceva.
     
    “textul exercițiului să parvină fiecărui elev fără niciun efort financiar”
    A, păi asta-i problema că efortul financiar era țapăn și creștea de la an la an. De nu era partea financiară nici n-ar fi manifestat domnul Pop vreun interes.
     
    “Școlile sunt, știe toată lumea, subfinanțate, fiind astfel nevoite să apeleze la bunăvoința părinților. Dacă decidenții politici ar pune la dispoziția școlilor un fond pentru achiziționarea de resurse educaționale complementare”
     
    Uhhh. Păi eu aveam – într-a doișpea – patru culegeri nou-nouțe numai la mate. Asta pe lângă cele “tradiționale” moștenite de la copiii mai mari ai cunoștințelor.
    Nu-s cam multe resurse complementare totuși? Și zău că nu eram genul care dormea cu Gazeta sub pernă.
    De ce nu am protestat eu, părinții?
    Păi pentru că elevii care nu cumpărau aveau parte întâi de mișto-uri ieftine, apoi de abțiguieli la note și lumea s-a învățat să nu mai miște în front.
    Nu spun că toți profii se coborau la faze din astea. Dar au făcut-o suficienți și destul de mult cât să se ajungă la cifra de mai sus – o treime din piața de carte geto-dacă.
     
    ”profesorii pe care i-am avut aveau din ce să recomande, fiecărui elev în parte, în funcție de performanța individuală, cu ce teme să se ia la trântă. Și mai știu și ce sentiment de satisfacție și de mândrie aveai când îți regăseai numele în lista ”rezolvitorilor de probleme”, publicată în fiecare număr al Gazetei matematice Știe dl. Ministru al Educației câte ceva despre toate astea? ”
     
    Păi mi se pare că detestatul ministru Pop nu a închis editurile, librăriile, bibliotecile, nu a tăiat internetul… Oricine – dacă așa se simte împlinit și mândru – poate să facă acasă cincizeci de probleme pe zi. Sau nu acasă – în mijlocul mall-ului, sau în fața palatului Victoria.

    Iarăși, oricine se poate duce la librărie să cumpere o valiză de auxiliare dacă ia de bune recomandările învățătoarei / profesoarei.
     
    Dar ceilalți nu vor mai fi obligați s-o facă. Și am așa o presimțire că se vor recomanda mult mai puține materiale dacă profii nu-și iau comision.
     
     
    Învățământul pe care-l merităm?
    Chiar nu am impresia că am meritat / aș merita să mi se vâre mâna în buzunar de unii doar pentru că pot să pună o notă sau alta în catalog.
     
    Bine, e posibil ca Pop&Co să stoarcă și mai mulți bani decât se ia acum. Manualele de sport sunt promițătoare …

    • Mie mi se pare mult mai simplu: reface statul communist. Asta se intampla, o resturatie comunista adaptata vremii. Adica nu mai avem comunisti care se intalnesc prin beciuri visand la o noua ordine mondiala si la unitatea proletariatului. Avem socialisti care isi propun sa castige alegerile pentru a conferi statului puterea de a inlocui cetatennul in deciziile sale. Un stat in care piata este doar tolerate si in care interventia momentana a statului inlocuieste planurile multianuala, cu aceeasi finalitate insa.

      Problema majora a acestei restauratii este educatia nationala. In viziunea socialistilor de astazi (comunistii de ieri „rebranduiti”) copiii trebuie scosi de sub tutela familiei. Acestora trebuie sa li se insufle de mici parerea ca nu sunt in stare de nimic in absenta fortei ocrotitoare a statului.

      Intotdeuna stanga radicala (comunisti, fascisti, nazisti) a avut drept obiectiv cucerirea ideologica a noii gneratii. Hitler spunea „Nu imi pasa ce vor crede despre mine adultii de astazi, daca eu voi cucerii copii lor de partea mea” (citat din memorire).

      Autorul isi face iluzii crezand ca masurile criticate sunt administrative si generate de „prostie”. Deloc. Deocamdata, socialistii romani sunt in faza in care se mint pe ei insisi aplicandu-si alte etichete. Cred insa ca nu va mai dura mult si aceasta idee a dreptului statului de a decide in plan social si economic in toate privintele va iesi la suprafata cu numele sau real: socialism.

      Unii cred in mod eronat ca socialismul e ceva bun, un fel de capitalism cu fata umana. Socialismul de deghizeaza bine asa.

      ===
      Lupta cu fiecare masura adminitrativa in parte este putin eficienta, ea poate doar intarsia procesul.

      Miza manualelor unice este controlul ideologic,

      • Îți urmăresc postările despre școală și-s de acord cu multe dintre ele, cum ar fi că nu se furnizează calitate fiindcă la urma urmei nici nu se cere.

        Dar aici nu-ți dau dreptate. Nu-i văd pe ăștia ca având o ideologie, ci ca pe o gașcă de ciorditori.
        Nici nu cred că au planuri pe termen lung, nici dorințe care trec de retragere la Monaco, vilă lângă lacul Como și dispariția DNA.

        Btw, pe mine nu m-a influențat învățământul prea mult. Probabil pentru că nici n-am înțeles prea mult din ce ni se preda. La materiile exacte toceam teoria, învățam formulele, făceam problemele, apoi uitam tot cu succes, că nu aveam de ce să le leg. La română memoram la fel.
        Doar la istorie am avut profi ok și chiar pricepeai ceva..

        Cred că ministrul Pop a rămas cu resentimente serioase din anii lui de sărăcie și profesorat, pe când el trebuia să plaseze cărțile, iar alții luau caimacul.

        Sau – mult mai logic – se arată pisica. Grosul banilor trebuia să ajungă undeva. PSD-ul cere o parte. Atâta tot. Poate că după ăși iau un procent r ajunge la concluzia că auxiliarele sun relativ ok …. .

  15. Off topic almost: Cred că s-ar ridica nivelul discuție dacă am renunța la referirile la persoană, cu exprimarea penibilă „genunche” (chiar și umorul poate dăuna sănătății) și facind abstracție și de nevinovata provocare din titlu. Care titlu nu e nici ,,Cum ne răcorim pe PSD”.
    Vorba vechilor daci: Sine ira et studio.

  16. Si totusi, multe manuale alternative sunt proaste rau. A se vedea intr-adevar articolul dlui Solomon Marcus mentionat de altii mai sus, si mai ales comentariile parintilor exasperati.

    Din pacate, intre manuale alternative proaste si babuinul de Pop, alegerea este aproape imposibila.

    • Manualele alternative sunt proaste toate din motivul simplu ca toate scolile sunt la fel. Exisa o pojghita de diferentiere, dar foarte subtire.

      Cadrele didactice sunt la fel, scolile sunt la fel, programele sunt al fel, sistemul educatiei e total opac si necotrolat social. Asta duce la lipsa competitiei intre scoli. Asa ca manualele alternative sunt de fapt unul si acelasi manual, cu deosebiri doar superficiale.

      Situatia manualelor si lipsa de solutie vine din refuzul de a accepta liberalizarea pietei, minimizarea rolului statului si, pe cale de consecinta si diversificareaa unitatilor scolare, ca programa, mod de organizare si modalitate de finantare si guvernare.

      Alegerea nu este intre „manual alternative proaste” si „Pop”, ci intre un regim socialist si unul bazat pe piata libera.

      Daca alegem socialismul, intr-adevar nu e nici o deosebire intre cele 2 „pseudo-solutii”.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Liviu Papadima
Liviu Papadima
Doctor în filologie în 1999, cu o teză despre literatură şi comunicare. Studii postuniversitare şi stagii de cercetare în România (Bucureşti, Colegiul Noua Europă) şi în străinătate (Universitatea din Viena, Vrije Universiteit, Amsterdam). Absolvent al Facultăţii de Litere din Bucureşti.

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro