Home » Analize »Cultura » Citesti:

Iosif Vulcan sau generozitatea ca act de cultură

Ioan F. Pop aprilie 24, 2016 Analize, Cultura
5 comentarii 682 Vizualizari

Aşa după cum se ştie, sau ar trebui să se ştie, Iosif Vulcan – de la naşterea căruia s-au împlinit anul acesta, la 31 martie, 175 de ani -, pe lîngă meritul de a fi fondat, în anul 1865, la Pesta, revista Familia, este şi cel care a deschis cu generozitate, un a mai tîrziu, în 1866, poarta literaturii pentru debutul lui Mihail Eminovici, un tînăr privatist de numai şaisprezece ani, aflat la Cernăuţi, prilej cu care îi schimbă numele în Mihai Eminescu. Fără nici un fel de reticenţă, acesta acceptă noul nume, semnîndu-şi poeziile ulterioare în acord cu dezideratul vulcanian.  Pe această mică poartă păşeşte în literatura română, cu poemul De-aş avea, cel care avea să fie numit, de C. Noica, „omul deplin al culturi române”. Faptul în sine poate părea unul minor, dar, în realitate, este  cel care a schimbat evoluţia ulterioară a întregii literaturi române, prin raportarea directă sau indirectă la scrisul eminescian. Eminescu rămîne paradigma autoritară a literaturii noastre, cel care a dat limbajului poetic o nouă dimensiune. Iar acest fapt nu poate fi separat total de primul său pas literar. Probabil că oriunde şi oricînd ar fi debutat, Eminescu rămînea tot Eminescu. Doar că noi îl ştim, cum îl ştim, pe Eminescu debutat de Vulcan.

La întrebarea de ce a ales tînărul poet – aflat în acea perioadă în biblioteca „profesorului său de suflet”, A. Pumnul – revista lui I. Vulcan, îşi găseşte explicaţia în cartea dedicată vieţii acestuia de către G. Călinescu. „Eminescu îşi aşternu pe curat poeziile ce i se păruseră mai desăvîrşite, cu gîndul să le trimeată la vreo revistă. Dintre cele care se aflau în Biblioteca gimnaziaştilor, Familia lui Vulcan din Pesta trezea mai mult curaj. (…) Dacă mai adăugăm că magazinul avea şi o „Poştă a redacţiei”, în care un porumbel cu un plic sigilat în cioc aducea în fiecare număr răspunsuri blînde debutanţilor, înţelegem de ce tînărul Mihai Eminovici a ales această revistă pentru a-şi încerca norocul”. Poate că şi nivelul de accesibilitate şi munificenţă a valorificării oricărui condei l-a determinat pe tînărul poet să apeleze la paginile familiste. Evident, s-a pus şi se poate pune întrebarea dacă I. Vulcan, care nu avea nici pe departe statura culturală a lui T. Maiorescu, a fost conştient sau a intuit valoarea viitorului poet. Întrebare la care e greu să se formuleze un răspuns, dincolo de unele tentaţii şi incursiuni psihanalizabile. Chiar dacă nu avea mari competenţe critice, I. Vulcan avea din belşug altceva, şi anume imensa sa generozitate. Debutul eminescian din revista Familia, datorat acestuia, demonstrează că generozitatea în cultură poate fi uneori genială. Căci nu de intuiţia valorii viitorului poet putem vorbi cu adevărat în acest caz, ci mai mult de o prospecţiune a generozităţii. Generozitate manifestată iniţial chiar prin întemeierea revistei, care era o revistă privată, destinată păstrării limbii şi culturii române în spaţiul transilvan, cu deschideri spre întreaga românitate, dar şi spre universalitate, context în care patronul ei era considerat „unul din predicatorii unităţii culturale”, cu o afirmaţie a lui N. Iorga. În acest caz, de fapt, s-a întîlnit în mod rarisim genialitatea în potenţă cu generozitatea în act. Nu trebuie uitat nici faptul că, la dorinţa tatălui său, I. Vulcan urmează Facultatea de Drept de la Pesta, putînd să se dedice unei tentante şi lucrative cariere de avocat, profesie pe care o sacrifică de dragul jurnalisticii, poeziei şi activismului cultural. Chiar şi scăderile literare ale revistei, care nu miza prioritar pe estetismul pur, ci mai mult pe dimensiunea socială şi educaţională a familiei, trebui puse tot pe generozitatea acestui binefăcător spiritual. De altfel, Chiar şi T. Maiorescu, care la început a privit cu reticenţă accentele arhaizante şi latinizante ale revistei vulcaniene, în final îl propune pe acesta Preşedintele Secţiei de Literatură a Academiei Române.

Merită formulată şi interogaţia, în legătură cu debutul lui M. Eminescu din revista Familia, şi anume ce se întîmpla dacă în loc de răspunsul entuziast al lui I. Vulcan: „Cu bucurie deschidem coloanele foaiei noastre acestui june numai de 16 ani, care cu primele sale încercări poetice trimise nouă ne-a surprins plăcut”, acesta ar fi răspuns sec: deocamdată răspunsul este nu, mai încearcă. Fără a cădea în exerciţii speculative inutile, trebui totuşi admisă şi varianta că, poate, tînărul poet ar fi fost atît de dezamăgit, chiar inhibat, încît să amîne sau chiar să renunţe la a mai scrie poezie. Căci a reteza din start, chiar cu temei critic, idealul şi avîntul unui tînăr poet poate duce, psihologic, la abandon. Ducînd speculaţiile la limita posibilului, ne putem închipui că acest răspuns l-ar fi putut îndepărta definitiv pe Eminescu de scris, chiar dacă este aproape imposibil să ne imaginăm literatura română în absenţa lui. Din fericire, generozitatea lui I. Vulcan era mult mai mare decît posibilele lui rezerve de ordin estetic, deşi, în acest caz, le-ar fi putut avea. Căci acest poem, după cum afirmă chiar „divinul critic”, este mai mult o pastişă, „o mică poezioară săltăreaţă, în stilul dulceag al lui Alecsandri”. În acest fel, un gest de o generozitate aparent neînsemnată a generat şi stimulat vulcanul poetic eminescian. Generozitatea lui mergea mînă în mînă cu lipsa orgoliului auctorial. Deşi a fost şi el scriitor, e drept, unul modest, cu încercări în diferite direcţii literare – poezie, teatru, proză, istorie literară, instantanee de călătorie, traduceri -, el i-a publicat cu benevolenţă pe cei mai valoroşi decît el, oarecum în răspăr cu eterna propensiune românească de a-i marginaliza pe cei mai buni. Aşa se face că în revista lui vor publica numele cele mai importante ale vieţii literare, dar şi unele necunoscute, din tot spaţiul românesc, într-o emulaţie pe care numai I. Vulcan era în stare să o producă. De altfel, aşa cum spunea O. Goga, opera sa culturală cea mai însemnată rămîne revista Familia, pe care a editat-o timp de patruzeci şi doi de ani. Este o performanţă demnă de o adevărată instituţie literară, ştiut fiind că noi începem totul euforic, cu entuziasm şi terminăm în mod lamentabil, dezastruos. El a încercat să facă o sinteză între spiritul Şcolii ardelene şi cel al Junimii, punîndu-şi toată competenţa, forţa  şi abilitatea în folosul limbii şi naţiunii sale. Căci „naţiunea e limba întocmai cum limba e naţiunea. A nu-şi cultiva limba este egal cu sinuciderea. Valoarea naţiunilor se măsoară după starea de cultură în care se află limba lor”, după cum sublinia, cu patos, cărturarul bihorean.

Totuşi, o cultură nu se poate face doar cu un singur om, fie el şi „omul deplin”. Şi nici cu o singură revistă, fie ea şi foaie enciclopedică. Ea se clădeşte cu o sumă de oameni ne-deplini, dar temeinic ancoraţi în solul lor spiritual. În schimb, aşa după cum arăta C. Noica: „O naţiune se poate educa printr-un om (Eminescu)”. După cum se poate dinamiza şi prin exemplul de întemeietor şi promotor de cultură precum este acela al lui I. Vulcan. Căci fiecare autor este unic în felul în care abordează înălţimile culturii, în felul cum se implică în susţinerea şi promovarea ei. Dar el se întîlneşte într-un context proteic cu toate celelalte individualităţi paradigmatice care se manifestă la un moment dat, punînd umărul la temelia unei zidiri spirituale. Cultura este cu atît mai fertilă în prezent cu cît valorifică dimensiunea modelatoare şi comprehensivă a trecutului. Trecut pe care aceasta îl revalorifică parţial tocmai pentru a-l putea fructifica axiologic. Cultura are trecut doar în măsura în care mai reverberează critic în prezent, în măsura în care mai poate însufleţi actualitatea. Ea rămîne activă doar în măsura în care mai poate potenţa, chiar şi printr-o rememorare pioasă, valenţele prezentului. Iar în memoria lui I. Vulcan merită să ne ridicăm veşnica pălărie a recunoştinţei…

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro



Currently there are "5 comments" on this Article:

  1. Consonant spune:

    Mi-ati luminat ziua, domnule Pop. Va multumesc.

  2. MIHAI 2 spune:

    Foarte frumos articol. Am citit recent niste acte juridice romanesti din zona Munteniei , texte utilitare asadar — scrise cu vreo 30 de ani inainte de debutul lui Eminescu din 1866.
    Parcurgerea lor era un adevarat supliciu …scrise greoi , impanate cu arhaisme slavone. Trecerea de la limba vie, vorbita la o forma transcrisa parea a fi abia la începuturi. Si asta desi existau deja – cat or fi existat pe piata – scrierile vioaie semnate de Grigore Ureche, Costin sau Neculce si , daca nu gresesc, si Psaltirea lui Dosoftei.
    Fara Alecsandri si apoi fara comandoul Creanga, Eminescu si Caragiale oare cum am fi comunicat azi ? Probabil cu multe onomatopee si hieroglife/emoticoane , ca pe Facebook. Si da – poate ca merita ca din când in când cate un autor sa isi asume riscul – caci risc este in vremurile de generala batjocura – sa ii omagieze si pe Iosif Vulcan ori pe Maiorescu sau pe alti antreonori care au facut posibila performantele marilor campioni ai nasterii limbii romane literare.

    • ion adrian spune:

      Dar noi cei de azi, nu suntem doar invidiosi si fara pic de generozitate, daca ceea ce ar putea sapara astfel, nu este doar aparenta, adica spirit de gasca, de clan de coterie, si de “noi uber alles”, fiecare din acesti “noi” sperand sa devina chiar si prin “omoruri rituale’, un EU?

  3. Grammaticus spune:

    Simpatic articol care ne mai poarta cu gindul catre o Romanie frumoasa, cu elanuri, cu visuri…catre un trecut plin de farmec. Marturisesc insa ca nu- mi explic deloc ce cauta “munificenta” in succesiunea ” munificenţă a valorificării …”.

  4. Dedalus spune:

    Astazi este nevoie de o asemenea generozitate inca si mai mult decat pe vremea lui Eminovici.

    Am cautat revistele culturale din Romania. Am dat peste o lista cu 19 titluri (on-line). Nu am avut timp sa le parcurg pe toate, dar: 2 nu s-au deschis, 2 aveeau si subiecte de cultura, 2 aveau interventii politice marcate. Nu am sesizat vreo atentie acordata debuturilor literare.

    Sigur, incercarea mea e viciata de timpul extreme de redus acordat. Dar chiar si asa, cred ca apelul (indirect) la publicarea debutantilor este binevenit



Comenteaza:







Do NOT fill this !

Autor

Ioan F. Pop


Ioan F. Pop

oan F. Pop este licenţiat în Teologie-istorie, Universitatea „Babeş-Bolyai”, Cluj-Napoca. Doctor în filozofie al universităţii clujene. Stagii de cercetare la Roma şi Pa... Citeste mai departe


MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

"Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel." - Mihai Maci

E randul tau

Că incompetența și corupția sînt legate, merg mînă în mînă, stau la aceeași masă, etc., ...

de: vintila mihailescu

la "Corupție sau incompetență?"

Cauta articole

decembrie 2016
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Noi    
 1234
567891011
12131415161718
19202122232425
262728293031  

Valentin Naumescu – Marile schimbari. Crize si perspective in politica internationala. Editie bibliofila

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

(An essay by Vladimir Tismaneanu and Marius Stan)