Home » Cultura »Opinie » Citesti:

Istoria este despre „a înțelege” (Verstehen)

Daniela Dumbrava noiembrie 6, 2019 Cultura, Opinie
24 comentarii 2,379 Vizualizari

Atitudinea în raport cu cunoașterea de tip istoric. Foarte pe scurt, articolul meu este o aducere aminte că astăzi scrierea istoriei (istoriilor) în termenii idealismului german este un reflex obsolet. Poate fi invocat aici, pentru a marca evoluția și acumulările disciplinei, numele lui Leopold von Ranke, unul dintre părinții istoriografiei moderne. El este cel care afirmă că știința istoriei, pentru a deveni o disciplină autonomă, trebuie să îmbine faptul istoric cu hermeneutica. Scopul final este acela de a încerca să fii obiectiv și de a găsi o validitate universală a fenomenului sau a faptului istoric studiat.

Investigarea și confirmarea faptelor istorice este esențială. Lectura critică a documentelor, principiile metodologiei lecturii, riguros filologice, a surselor, cel puțin la nivelul secolului al XIX-lea, aveau și au și astăzi ca scop examinarea autenticității faptului istoric și distingerea lui ca fapt istoric. Orice cunoaștere istorică trebuie să se probeze empiric.

Ranke este un ”minimalist”, el nu atribuie științei istoriei nici un rol în a judeca trecutul – acea judecată care să explice în chip moralizator generațiilor viitoare cum anume să își formuleze viitorul. Totul se rezumă la ceva extrem de sec: povestim realitatea factuală precum este. Pentru Ranke această realitate reprezintă „obiectivitatea”.

Sigur, spectrul metodologiei istorice a înregistrat foarte multe progrese: nu mai suntem azi nici la nivelul istoriilor scrise de George Bancroft (USA) sau de E.A. Freeman (UK), ambii adepți ai revoluției metodelor de investigație istorică a lui L. von Ranke. Ei ar fi borna care ne separă de dominanta romantică a istoricilor. De aceea ne convine să vedem că cel mai bun student al lui Ranke, Jacob Burckhard, arată cu degetul spre slăbiciunile evidente ale maestrului: de exemplu, von Ranke nu a teoretizat niciodată ce anume presupune a înțelege istoria, ci a lăsat să se înțeleagă că este parte a capacităților intelectuale ale fiecărei persoane. [1]

Am inventat acest preambul pentru a atrage atenția asupra tipului de atitudine pe care-l avem în raport cu cunoașterea de tip istoric. Vrem să întelegem sau vrem să judecam un fapt și/sau fenomen istoric? Dacă vrem să îl înțelegem, nu respingem nicio paradigmă, nicio cheie interpretativă, dimpotrivă, le introducem în universul dezbaterii de profil. Orice notă de contrast, stimulează aprofundarea acestuia. În cele ce urmează, voi oferi exemplul unei distincții extrem de delicate, cea (inevitabilă) între istorie și justiția transnațională. iar asta pentru a înțelege că nu este deloc simplu să „judeci” faptele istorice. Așa că ne convine mai mult să gravităm în jurul lui Verstehen.

Investigații istorice în chestiuni ce vizează, deopotrivă justiția transnațională. Eric Lichtblau, jurnalist și reporter de investigație al publicației New York Times, premiat cu un Pulitzer în anul 2006 la secțiunea National Reporting, este autorul volumului The Nazis Next Door. How America Became a Safe Haven for Hitler’s Man. E. Lichtblau a discutat și a rezumat în volum colecția de date a surselor desecretizate ale Departamentului de Stat, și cele de la CIA și FBI, referitoare la recrutarea de ofițeri naziști în serviciile secreteamericane, imediat după 1945. Faptul că astfel de surse sunt analizate și supuse reflecției publice ar fi putut duce la acuzații de impietate din partea spiritelor patriotarde americane. Dar nu s-a întâmplat așa. Trebuie spus că Eric Lichtblau nu este de profesie istoric, ci jurnalist de investigație. El a reușit să ofere un volum extrem de consistent despre activitatea și prioritățile serviciilor secrete americane, succesiv anului 1945, prin intermediul reprezentantului fostei OSS (American Office of Strategic Service) la Berna (Elveția), Allen Welsh Dulles.

Un alt exemplu este volumul Gulag. A History (2003), premiat tot cu Pulitzer în 2014, al jurnalistei Anne Applebaum, volum cunoscut cititorului din România, o contribuție istoriografică și un indubitabil complement la efortul istoricilor de a studia critic evenimente ale căror surse de primă mână s-au desecretizat abia acum două decenii.

În mod intenționat am venit cu cazul unor jurnaliști ce au devenit autori și de cărți istorice, astfel încât să nu fie disociată ipostaza lor de cea a unor istorici profesioniști. Lichtblau afirmă bunăoară, că a colaborat cu mai bine de 150 de cercetători ai Holocaustului, cu procurori, cu avocați, cu supraviețuitori, și a studiat peste 45.000 de pagini de documente, rapoarte declasificate ale instituțiilor mai sus menționate.

Revenind la analiza lui Eric Lichtblau, problema ei cea mai stringentă rămâne cea a legitimității investigațiilor istorice în chestiuni care vizează justiția transnațională. Ce anume desparte planul istoriografic de cel investigator, cu deznodământ justițiar? Un exemplu concret: ofițeri germani, membri ai Waffen-SS, implicați în crime împotriva umanității și de război, judecați de Tribunalul de la Nürenberg, au devenit brusc refugiați de război peste Ocean și colaboratori ai serviciilor secrete americane. Cred că lucrurile sunt separate de o membrană extrem de sensibilă, anume cea a înțelegerii acurate a logicii recrutării ex-ofițerilor germani în interiorul Intelligence-ul american, utilitatea lor de facto în combaterea Rusiei Sovietice: acțiuni specifice de spionaj, poziționarea lor cheie în establishment-ul american, sutele de mii de recrutări ale oamenilor de știință și medici naziști de către Pentagon, cărora li s-a asigurat viză, locuințe, birouri, toate reunite într-o operațiune specială numită Project Paperclip. Amintesc aici doar două-trei exemple tipice de agenți care nici măcar nu erau de naționalitate germană, amplu discutate de E. Lichtblau în volumul său, mai sus menționat: Karl Wolff, Tom Soobzokov și Otto von Bolscwing, unul de origine caucaziană, celălalt polonez.

Cazul cel mai notoriu este cel al generalului Karl Wolff, la un moment dat, mâna dreaptă a lui Heinrich Himmler, căzut ulterior în dizgrație, dar care, în 1945, acceptă să se întâlnească cu Allen Dulles, șeful serviciilor secrete americane în Elveția. Urmare a intervențiilor acestuia, numele lui Wolff este scos de pe prima lista a ofițerilor SS condamnați. Mai mult decât atât, în 1949, o curte de justiție britanică îl condamnă ca minor offender. America avea nevoie de ingineri și cercetători care au fost responsabili de mașina de război nazistă, afirmă Eric Lichtblau. Cum Karl Wolff a fost chiar parte a celei mai înalte clase a securității în 1943, responsabilitățile sale vizau întreținerea și conducerea penitenciarelor, supervizarea lagărelor de concentrare, deportările etc. Zona de influență era practic Italia, însă îl întâlnește pe A. Dulles în Elveția, în calitate de negociator al capitulării trupelor germane în Italia. Cei care au pus în discuție reabilitarea lui Wolff de către serviciile secrete americane, au fost profesorii de istorie de la Columbia University, aducând în ecuație argumentul salvării Papei Pius al XII de către Wolff, în 1943, moment în care, odată cu ocuparea Vaticanului de către trupele naziste, Hitler ar fi ordonat și răpirea Suveranului Pontif. Wolff a pledat la Nürenberg ca salvator al acestuia din urmă, poveste asimilată ulterior de către A. Dulles. Șeful serviciilor americane a înclinat în favoarea faptului că Wolff a dat tonul capitulării trupelor germane în Italia, facilitând victoria trupelor americane și, în cele din urmă, încheierea războiului.

Cazul lui Tom [Tsherim] Soobzokov (1924-1985). Era cerchez, Waffen-SS ofițer pentru N. Caucaz, arestat în Austria de către britanici, scapă dintr-un lagăr de deținuți Nazi, trece prin mai multe enclave de refugiați în Europa și Orientul Apropiat, pentru ca mai apoi să emigreze în Paterson, New Jersey, cu titlul de refugiat și de lucrător forțat. A solicitat autorităților americane ajutor să emigreze și ajutor financiar (Eric Lichtblau, 2014), a lucrat ca agent CIA în Iordan, între anii 1952 și 1959 (Richard Breitman), obținând cetățenia USA în 1960. Niciodată nu a recunoscut public apartenența la operațiuni ale ofițerilor SS sau legăturile cu al Treilea Reich, cu atât mai puțin participarea la un pluton de comandă împotriva evreilor și a membrilor Komsomol. A supralicitat declarațiile sale legate de fidelitatea și serviciile sale față de U.S.A. Post factum, cazul lui numai istoriografic poate fi reținut ca subiect de analiză pentru că zona de justiție transnațională depinde doar de instanțe care ar fi putut fi constituite mai apoi în comisii speciale de analiză. Deocamdată, cazul este închis: Tom Soobzokov este decedat.

Otto von Bolschwing (1909-1982), născut în Polonia, cu diplomă în drept la Londra, în 1928, devine manager și investitor al unei firme londoneze în Centrul și Sud-Est-ul Europei; în 1932 este racolat de către serviciul german de spionaj în negocierile cu instalarea automată a telefoanelor în Balcani și în zona Anatoliei, devine SS-Hauptsturmführer în Nazi Sicherheitsdienst (SD). În 1938 devine șeful Securității de pe lângă Legația Germană la București, devenind și Vice-președinte al Camerei de Comerț Româno-Germane. Rămâne în România până în 1941. În martie 1941, imediat după insurecția organizată de Antonescu, pleacă la Sofia, unde asigură „transportul sigur” al membrilor Gărzii de Fier din România. Este ofițerul SS care a asigurat spatele lui Horia Sima și a altor 12 lideri ai Gărzii, pentru a fi transferați în lagărul din Fürstenwalde. A fost implicat, alături de Garda de Fier, în organizarea pogromului în care au fost uciși 125 de evrei la București, în 1941. După 1945 va lucra ca agent CIA pentru Europa. Cazul lui Bolschwing este aproape identic cu cel al lui Soobzokov, cu deosebirea că cel din urmă a fost subiect a două atentate asupra sa. Nicio comisie de judecată nu-i mai poate amenda faptele. Doar programe de prevenire ale unor viitoare abuzuri în situații asemănătoare le mai pot evalua. Iar dacă nu mai există politica unei justiții transnaționale, rămânem atunci cu istoriografia de profil, care ar trebui să fie complet independentă de variabilele analitice ale celei dintâi. În fapt, în 2010, afirmă Lichtblau, o comisie guvernamentală a tras concluzia că Statele Unite a devenit refugiul naziștilor după cel de al doilea Război Mondial, Departamentul de Justiție a raportat același lucru… toate, după 65 de ani. (E. Lichtblau, 2014).

În loc de epilog. Doar Parlamentul poate defini și transpune în lege obiectivele unei justiții transnaționale. Pentru Europa de Est, acest tip de transpunere în lege ar fi putut să fie lustrația, însă acest lucru a atras o serie de critici mai puțin sau mai mult justificate, extrem de bine sintetizate și analizate de către Lavinia Stan în volumul Transitional Justice in Post-Comunist Romania: The Politics of Memory (Cambridge UP, 2013). De asemenea, tot în această carte este prezentată o amplă discuție dedicată istoriografiei și istoriei scrise înainte și după 1989 – unde se arată felul cum România comunistă a dispus de istoriografii naționale prin lectura „materialist științifică”. Inutil să insist, există o întreagă literatură de specialitate pe această temă [2].

Rezumând, pe de o parte, politicienii nu se pot substitui istoricilor – așa cum de altfel s-a întâmplat de pildă în anii 1990-1992 cu faimoasa Comisie Parlamentară de anchetă instituită în vederea evenimentelor petrecute în zilele de 13-15 iunie 1990, unde avem cazul unui istoric politician (FSN) ce investighează în marginea unei justiții pe criterii etnice. Pe de altă parte, nici istoriografia de profil și nici istoricii nu pot să accelereze ceea ce se numește contextul democratic al unei bune guvernări, stabilirea logicii statului de drept, eradicarea culturii impunității actorilor ei sociali, toate înglobate unui proces de democratizare a statelor post-comuniste tout court. (Nici administrațiilor americane succesive celui de al doilea Război Mondial nu le-a fost chiar simplu, au trecut, iată, 65 de ani pentru a separa apele, cum s-ar spune). Ceea ce istoricii pot să construiască, asiduu și competent, este cadrul istoriografic din care se pot extrapola căile conceptuale și legale ale afirmării drepturilor omului atunci când s-au înregistrat în istorie abuzuri, crime de război, crime împotriva umanității, identificarea responsabililor violării drepturilor victimelor etc. În alte cuvinte, istoricul furnizează procurorilor materia pe baza căreia aceștia pot formula un probatoriu, la fel de bine cum și paradigmele în care pot fi situate aceste probe. Este o conlucrare între aceștia, nu o substituție de roluri. Istoricul poate formula orice paradigmă, poate interpreta cum se pricepe mai bine faptele istorice, pe baza documentelor, pe baza investigațiilor criminalistice și a oricăror mijloace ce țin de lărgirea spectrului metodologic.

Chiar și când tulbură opinia publică, sau mai ales (înseamnă că ne pasă!), nimeni nu are legitimitatea obstrucționării muncii istoricului, nici măcar instituția la care este angajat. Dacă greșește, modul de a fi „amendat” este acela al dezbaterilor pe tema dată, al recenziilor critice, al răspunsurilor colegilor de breaslă cu studii unde argumentele și gândirea critică predomină. Sub nicio formă el nu are de ce să fie incriminat pentru ideile sale, iar dacă acest lucru se întâmplă, cu siguranță îi sunt încălcate atât drepturile de liberă expresie cât și cele personale. Scriu aceste rânduri pentru a confirma solidaritatea mea cu orice coleg istoric care este ținta atacurilor publice pentru ideile pe care le exprimă public.

[1] Vezi Helmut Berding, „Leopold von Ranke” în Peter Koslowski ed., The Discovery of Historicity in German Idealism and Historism, Springer, Berlin-NY, 2005, p. 46 și urm.

[2] Vezi Bogdan Murgescu, „The Romanian Historiography in the 1990s”, în Romanian Journal of Political Science 2 (2003), idem. A fi istoric în anul 2000 etc.

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro



Currently there are "24 comments" on this Article:

  1. sile1 spune:

    O volta eleganta din partea autoarei, menita a da greutate celor doua afirmatii pe care eu le apreciez (in cazul celei de a doua afirmatii cu un mic amendament )

    1 )… politicienii nu se pot substitui istoricilor… nici istoriografia de profil și nici istoricii nu pot să accelereze ceea ce se numește contextul democratic al unei bune guvernări, stabilirea logicii statului de drept, eradicarea culturii impunității actorilor ei sociali, toate înglobate unui proces de democratizare a statelor post-comuniste tout court.

    2 ) Scriu aceste rânduri pentru a confirma solidaritatea mea cu orice coleg istoric care este ținta atacurilor publice pentru ideile pe care le exprimă public.
    Amendamentul ar fi ca istoricul respectiv sa emita ideile in baza unei serioase documentari si a unei atitudini nepolarizata politic.

  2. Jana spune:

    Asa, pentru comparatie, cum au conlucrat in secret seviciile ruse cu nemtii compromisi in ultima suta de ani, cum se vede asta in istoriografie si cum se face ca politicile istorice a Germaniei si a Rusiei sunt atat de asemanatoare?
    Nu mi se pare justificata solidaritatea fara nuante cu Orice coleg istoric care este ținta atacurilor publice pentru ideile pe care le exprimă public. Se mai intampla ca istoricul sa fie primul agresiv si apoi sa vrea sa i se raspunda ca la pensionul de domnisoare. Ok, atacul nu e elegant niciodata, dar cine seamana vant, nu ar trebui sa se astepte la briza diminetii.
    //

  3. victor L spune:

    Mi se pare prea mult spus: ” Scriu aceste rânduri pentru a confirma solidaritatea mea cu orice coleg istoric care este ținta atacurilor publice pentru ideile pe care le exprimă public”.
    Adica si cu Mihail Roller ori Ilie Ceausescu si triada de la Cluj?
    Si cu istoricii care neaga Holocaustul?
    Si cu cei ce afirma ca la experimentul Pitesti detinutii erau niste c..ati cu ochi care se turnau/schingiuiau ei intre ei pentru un blid de mincare?

    • Mihail Dumache spune:

      Victor L, o întrebare și o devoalare:
      Când Roller sau Ilie Ceaușescu au devenit ținta opiniei publice? În nici un caz atunci când au publicat sub înalt patronaj ideologic stalinist sau național-comunist.
      Istoricul căruia i se ia apărarea este Mihai Demetriade, iar autoarea are dreptate să se solidarizeze cu acesta, căci dincolo de inflamarea unor șefi de instituții, studiul său ”Istoricul Serviciului de contrainformații penitenciare (1949-1967)” pune în evidență o regândire a canonului istoriografic cu privire la macabra ”reeducare” de la închisoarea Pitești prin legătura documentată între identitatea ideologică a victimelor (legionarii cu tensiunile lor intestine din detenție) și strategiile represiunii Securității (acțiunile de diversiune împletite cu activitatea informativ operativă a Secu, care profită de acțiunea diversionistă a deținuților legionari, pusă în practică pentru a-și obține o eliberare mai rapidă pentru ”„recuperarea” în vederea reîncadrării în lumea nouă socialistă”). Deci studiul vine manifest pentru a repune în discuție un canon capturat de versiunea memoriei victimelor, care trece ”sub tăcere identitatea lor ideologică, trecutul lor fascist și propria cultură organizațională”. Chiar dacă ”tulbură opinia publică” (cu respect pentru poziția istoricului Daniela Dumbravă) pentru mine e un pas important spre obiectivitate.

      • Mihail Dumache spune:

        …și înțelegere.

      • Alina.a spune:

        Am senzația că nu atât lipsa de obiectivitate însoțeste diverse comentarii ale celor care se poziționează in dezacord cu rezultatele studiului dlui Demetriade, cât mai ales tendința de a considera culpa respectiva ca fiind unitară, indivizibilă si, totodată, strict limitată.
        Odată însă cu apariția in spațiul public a rezultatelor studiului amintit, apar primele confuzii, existând tentația că s-ar fi urmărit un transfer al culpei către victime, încercându-se astfel dezvinovățirea bolșevicilor care au gândit macabrul experiment. Și, obișnuiți ca astfel de “regândiri” să fie ordonate politic, unii comentatori suspectează intervenția politicului. Din păcate, peste astfel de bariere, ce țin de structura profunda a psihicului omenesc, și rl greu încercat de schimbările ultimelor decenii, se va trece doar foarte greu.

      • victor L spune:

        Repet: o afirmatie nelalocul ei, “” Scriu aceste rânduri pentru a confirma solidaritatea mea cu orice coleg istoric care este ținta atacurilor publice pentru ideile pe care le exprimă public”.
        Poate nu stiti dvoastra, dar opinia publica nu era de partea lui Roller ori Ilie Ceausescu.
        Daca autoritatile de la acea vreme ii acceptau, auzeam, de exemplu, opinia publica reprezentata de “Vocea Americii ori “Europa libera” care ii combateau, si nu se solidarizau “cu orice coleg istoric”.
        S-a solidarizat cumva Emil Georgescu, spre exemplu, cu cei doi amintiti? ar fi aplaudat afirmatia “niste c..ati cu ochi, care se torturau intre ei pentru un blid cu mincare”?
        Usurel-usure vom afla ca nici comunistii nu erau atit de rai daca nu existau legionarii :D

  4. Octavian Vidican Octavian spune:

    Foarte interesant articolul. Felicitări! Sunt multe exemple care ar trebui cunoscute și înțelese.
    Pentru a întelege o acțiune, un fapt petrecut în trecut, este important să cunoști datele și faptele în mod obiectiv, dar mai este nevoie și de o acumulare de alte date și fapte ce țin de contextul în care se desfășoară acțiunea pe care vrei să o înțelegi.
    Orice acțiune are consecințe. Acestea sunt foarte importante pentru a înțelege (Verstehen). Din această înțelegere a faptelor și a consecințelor lor, cred eu, pleacă utilitatea istoriei, și anume, să ne ajute să conștientizăm (…știu, un lucru dificil) importanța asumării acțiunilor noastre de azi, cunoscând și înțelegând lumea de ieri. Înțelegând consecințele putem formula concluzii și nu neapărat judecăți – pentru că judecata e însoțită întotdeauna de o altă acțiune luată asupra faptei judecate (în cazul unui fapt istoric, personajele principale sunt desigur de mult “oale și ulcele”, așa că nu prea mai putem face mare lucru, decât, poate, să eliminăm din “cunoaștere” personajele și faptele pe care le-am judecat și pe care le-am etichetat ca fiind negative – ceea ce poate fi o greșală față de societate și mai mult o manipulare a unor grupuri de interese…). Concluziile pot fi mult mai corecte politic decât judecățile.
    Judecățile sunt relative.Pentru a judeca actiunea este nevoie să compari consecințele ei cu un set de valori proprii (in care intră educația, experienta noastră, lecțiile învățate din greșeli, etc) și cu un set de valori recunoscute ca normă de către societate atunci (…atunci fapta a fost considerata bună) dar și acum (…acum fapta e considerată rea, revoltatoare). Valorile personale și cele recunoscute de societăți se modifică în timp și de aici provine starea de relativitate a acestora. Asta înseamnă că nu vom ajunge niciodată la adevăr aplicând valori relative și nici atunci când judecăm faptele din trecut. Nici nu cred că trebuie să descoperim “adevărul”… Adevărul istoric este o fantomă care bântuie multe minți înflăcărate.
    Cred că rolul istoricilor este sa ne facă să cunoaștem și să înțelegem faptele istorice, ce s-a întâmplat în trecut, dar mai ales consecințele acestor fapte asupra societății (adică asupra vieții noastre a tuturor). Acest lucru este desigur mult mai greu, necesitând o imagine mult mai largă decât studierea unui fapt istoric punctual.
    Înainte de a făptui, ar trebui să cunoaștem contextul în care se va desfășura fapta și să evaluăm consecințele faptei, adică schimbarea ce va rezulta în urma faptei, inclusiv riscurile la care ne expunem sau oportunitățile de care putem profita, luând în considerare toate părțile interesate de fapta noastră (noi înșine și cei din jurul nostru).
    Deși pare complicat, procesul acesta de analiză a riscurilor și oportunităților este realizat, la diferite niveluri de profunzime, de noi toti, în fiecare zi. De aceea, oamenii sunt responsabili de faptele lor. (Numim pe cei care nu se gândesc la consecințe – iresponsabili și, în general îi pedepsim într-un fel sau altul)
    Pare a fi nedrept faptul că mulți naziști, dar și comuniști feroce (dar responsabili), au scăpat de plata consecințelor faptelor lor. Au fost beneficiarii schimbării intereselor părților interesate, a contextului si a scăderii în importanță a aplicării valorilor societatii în judecarea lor, atunci când încă nu reprezentau “istorie”. Acum, când sunt “istorie”, judecarea nu mai are sens. Are sens însă, concluzia cunoașterii și înțelegerii faptelor lor. Reabilitarea lor a ajutat societatea? Se putea și altfel? Reabilitarea este o “iertare” în sens creștin? A obstrucționat într-un fel sau altul această reabilitare alți cetățeni? Faptul istoric este reabilitarea. Care este concluzia cunoașterii și înțelegerii acestui fapt istoric? A fost bine – continuăm să reabilităm criminali dovediți, violatori dovediți? Nu a fost bine – cunoaștem și înțelegem faptele pentru a nu mai greși în viitor?
    Speranța oamenilor simpli de a trăi într-o lume (pe care să o perceapă ca fiind) dreaptă stă, cred eu, doar în puterea lor de a construi valori după care să se ghideze societatea cât mai stabile și împărtășite de cetățeni (adică să existe o similaritate între valorile personale și cele ale societății în care trăiește individul) Pentru a funcționa o societate (cât de cât) dreaptă valorile societatii trebuie sa fie o “intersecție” a valorilor individuale. Când avem valori individuale foarte diferite, valorile societății nu vor fi clare iar societatea va fi nedreaptă.
    Istoria ne poate ajuta la construirea unor asemenea valori comune, care să ne ușureze nouă cetățenilor judecarea…
    Pentru că vom judeca… sigur că vom judeca… ne place să judecăm… altfel unde mai este farmecul vieții? Cunoscând și înțelegând faptele și consecințele lor pentru viața noastră, ne va fi mai ușor să judecăm.. drept. Atunci, poate nu ne vom mai urâ unii pe alții (dragostea și ua merg mâna în mână), nu vom mai scrie atât de multe istorii politice cu pac-pac ci ne vom scrie în fiecare zi istoria unor vieți bune și a unor societăți drepte (cât de cât).

    • Harald spune:

      Nu există ”în mod obiectiv”. Trei persoane care participă la aceeași scenă o vor descrie cu diferențe, pentru că memoria umană nu funcționează ca o înregistrare video. Memoria umană reține doar secvențe, după care umple golurile cu detaliile care i se par ”logice” între acele secvențe.

      ”În mod obiectiv” se întâmplă însă altceva: dacă Ion Iliescu și PSD-ul erau complexați de originile lor comuniste, în prezent o nouă generație de politicieni ”spală” marxismul și încearcă să-l vândă din nou electoratului, chiar în timp ce neagă asta.

  5. Consonant spune:

    Nu sunt istoric, doar am citit si citesc carti si articole de istorie pe teme de interes personal. Acestea fiind spuse, merg mai departe si afirm ca, dupa cunostintele mele, istoria nu este o stiinta, ci doar o disciplina umanista si, prin urmare, subiectiva. Un pasionat de istorie mi-a spus pe vremuri, cand eram tanar si mult mai inclinat sa acord incredere afirmatiilor istoricilor, o fraza memorabila: istoria se scrie cu aur sau cu c…t, depinde ce ai la indemana. In istorie absolut totul este subiectiv, incepand cu sursele si terminand cu interpretarile istoricilor, asa ca nu are niciun rost sa fortati lucrurile si sa numiti istoria o stiinta. Popper a dat criterii clare de a distinge ce este stiinta si ce nu este. Istoria nu este nici macar o stiinta sociala si din cauza asta o gasim printre “umanioare” unde ii este locul.

  6. cetatean spune:

    …”de exemplu, von Ranke nu a teoretizat niciodată ce anume presupune a înțelege istoria, ci a lăsat să se înțeleagă că este parte a capacităților intelectuale ale fiecărei personae”.
    Probabil von Ranke foloseste sintagma “a intelege istoria” referindu-se la identificarea cauzalitatii ca reper de obiectivare a istoriei. Uneori asta inseamna pur si simplu includerea unor detalii ascunse in arhive secrete (exemplu hotararea lui Stalin de a aduce la Moscova divizii de la granita din est, decisiva pentru razboiul ruso-german, a fost luata dupa ce a primit asigurari de la un spion britanic ca Japonia nu intentioneaza sa atace URSS)
    De cele mai multe ori insa lucrurile nu sunt asa simple si trebuie cantariti factori multipli care actioneaza simultan (de ce a atacat Hitler URSS stiind ca doua fronturi simultan nu pot fi castigate?)
    Probabil ca asta face diferenta intre a descrie fapte si a face istorie: identificarea si argumentarea decisiva a cauzalitatii.
    inca ceva: ati putea fi solidara cu un coleg istoric care neaga Holocaustul?

    • sile1 spune:

      . Spionul (Richard Sorge) la care faceti referire nu era BRITANIC ci era GERMAN de profesie jurnalist,cu tata inginer de mine pe nume Wilhelm Sorge si mama rusoaica,Nina Kobieleva.

      Se pare ca necunoasterea istoriei sau dorinta de a da britanicilor merite in plus,in actiunile din WW2,v-au determinat sa faceti afirmatia pe care ati facut-o !

      • cetatean spune:

        Uitasem numele spionului, multumesc pentru precizare; nationalitatea spionului mi se pare mai putin importanta, putini o faceau din patriotism, nu putini erau dubli, etc.
        In fine, daca Japonia nu ar fi atacat Pearl Harbor in acea zi infama, probabil ca Stalin nu ar fi acordat insemnatate informatiilor spionate de Sorge, tinand cont de faptul ca a ignorat sistematic tsunami-ul de informatii despre invazia nazista cu cateva luni inainte .
        Ideea era insa ca un istoric sa poata trece de la o colectie de fapte la gasirea unui determinism, aspect important in stiinta. Si mai greu e sa separi cauzalitatea de simpla asociere, dar discutia asta e mult mai lunga

  7. Alin spune:

    Revin cu ideea de bază in comentariul cenzurat: autoarea face un detur ca să sugereze că vai, istoricii trebuie apărați de politică. O teză banală doar că istoricii revizioniști pe care-i apără prin ricoșeu sunt de fapt băgați in politică până în gât intr-un partid pe care il promovează public. Astfel că și-au pierdut prezumția relativă de obiectivitate și trebuie să dea explicații ca toti ceilalți. Când te mai gândești la limbajul oribil al lui hodor iti dai seama că in loc de neutralitate domnul cercetător are o ură viscerală, deci isi merită din plin oprobriul. Demetriade a greșit că a aruncat fără demonstrație o teză revizionistă (că „victimele nu sunt victime”). argumentul lui e că a publicat un articol pe tema asta. Seriously, ăsta nu-i argument, articolul trebuie să depășească criticile colegilor de breaslă,. să reziste la verificări. Până nu atingi un conses in comunitatea academică n-are rost să agiți apele și să arunci teza rezivionistă în societate. Ca dovadă analiza lui DP Aligică despre text că nu intrunește elementele fundamentale. Pe fond omul face o simplă analogie intre violența dintre legionarii din rostock și cea din Pitești. O banală analogie nu substituie cauzalitatea clară documentată deja la Pitești unde securitatea, Nicolschi decideau totul, inclusiv alegerea si sarcina trasată lui Țurcanu. Degeaba citești documente dacă ai logică să coerelezi lucrurile. Or revizioniștii nu au un caz argumentabil, violența legionarilor era totaldiferită de conceptul experimentului Pitești unde comuniștii vroiau să șteargă identitatea inamicilor să facă din anticomuniști creștini omul nou comunist, să testeze schimbarea completă a personalității prin tortură, ce face specificul violenței concentraționare. Va rămâne in anale ca un eșec revizionist academic motivat politic.

    • Daniela Dumbrava Daniela Dumbrava spune:

      Poate ca distinctia istorie-justitie transnationala (asupra careia eu insist cel mai mult in articol) nu va este la indemana, cel putin metodologic si poate nu aveti chef sa tineti cont de ea, ok; idem principiul cf caruia istoricul este un actor public care isi asuma ce spune si, ca atare, drepturile de expresie ii sunt garantate, unicul for de dezbatere al ideilor fiind comunitatea academica, de unde si ralierea mea cu istoricii atacati in spatiul public si amenintati.

      Daca tot este sa coboram pana la logica “a face lucrurile cu barbarie” unde simtiti sa gravitati, atunci sper sa va lamureasca mai mult acest mesaj, chiar astazi scris de catre o colega de breasla din CNSAS:

      https://www.facebook.com/germina.nagat.9/posts/147632879972551

      • Alin spune:

        1. drepturile de expresie îi sunt garantate : dar ce, le-a luat cineva dreptul de expresie? au suferit doar oprobriul public binemeritat pentru aberațiile pe care le-au rostit in interviu și pe facebook.
        2. „unicul for de dezbatere al ideilor fiind comunitatea academică” : hopa! păi dacă unicul for e comunitatea academică, atunci de ce au dat interviuri in afară, pentru prostime? de ce au propus concepte de tipul „câcați cu ochi” pe facebook? Nu e cam ușor să aruncați prostii pe piață, unele in limbajul murdar al lui Hodor apoi să vă retrageți in sfere olimpiene și să faceți pe luceferii care nu dezbat cu prostimea? hai că e convenabil.
        3. așa cum am spus și nu ați inteles din commentul meu: omul trebuia să-și verifice ideile in comunitatea academică înainte să lanseze public, pe presă, aberații gen „victimele nu sunt victime”. Faptul că apărați niște negaționiști arată in ce hal au ajuns bugetarii și propetariatul nostru intelectual trăitor din burse

        4. dacă la Pitești nu au fost victime, atunci hodor și demetriade nu mai au ce să studieze, inchidem ghișeul și să-și caute alt job. De ce ar plăti contribuabilii să afle părerile SEcurității despre propriile ei acte? Dacă nu au fost victime, gata cu studiul arhivelor, nu e nimic de studiat , scoatem jobul din organigramă și gata, nu?

        • Sergiu Simion spune:

          ” …dacă la Pitești nu au fost victime, atunci hodor și demetriade nu mai au ce să studieze, inchidem ghișeul și să-și caute alt job. De ce ar plăti contribuabilii să afle părerile SEcurității despre propriile ei acte? Dacă nu au fost victime, gata cu studiul arhivelor, nu e nimic de studiat , scoatem jobul din organigramă și gata, nu?”

          La o astfel de interventie si intr-un limbaj decent , este chiar o greseala scrierea unui asemenea articol. Pariem pe o cafea in spatiul real ca in acest caz autoarea nu-si va mai exercita dreptul la replica , eventual va puteti trezi cu vreo apostrofare de la domnul Hodor :))…

      • Sergiu Simion spune:

        In primul rand poate ca ar fi fost mai bine sa raspundeti punctual la obiectiile unui comentator , si nu sa atacati emitentul opiniei in stilul agresiv atat de cunoscut printre troli si postaci ” Poate ca distinctia istorie-justitie transnationala (asupra careia eu insist cel mai mult in articol) nu va este la indemana, cel putin metodologic si poate nu aveti chef sa tineti cont de ea, ok ” ) nu sa va eschivati prin invocarea unor struto-camile si paralogisme (” distinctia istorie-justitie transnationala” ) cand aici se discuta de fapt despre victime carora unii vor sa le conteste statutul .
        In al doilea rand, invocati in apararea unor colegi (probabil) care incalca niste principii . opiniile unei alte colege de breasla ” sper sa va lamureasca mai mult acest mesaj, chiar astazi scris de catre o colega de breasla din CNSAS” ( https://www.facebook.com/germina.nagat.9/posts/147632879972551 ). Spre deosebire de domnul Hodor care prin limbaj ii insulta si ii provoaca pe toti din public ca sa adreseze numai unora (?) care de l-ar fi injurat in privat (!) si foloseste in mod inadmisibil pentru un cercetator un limbaj scatologic ( dupa un vechi aforism, reteta sigura de a provoca un om este sa scuipi in ciorba lui …) colega citata foloseste un limbaj decent , dar setat pe aceleasi reactii viscerale fara legatura cu fondul problemei in discutie.
        In sfarsit, este chiar de remarcat curajul dvs de a sari in gol fara parasuta fara sa estimati si consecintele cum a mai facut un alt autor de pe aceasta platforma (http://www.contributors.ro/cultura/sfinti-si-condamnati/ ) exact atunci cand se discuta o chestiune de interes public in care exista documente, declaratii , martori ,etc. inclusiv un document oficial cum este Raportul Tismaneanu care defineste cu documente , si victtimele si calaii. Din fericire , si pentru autori si pentru cititori dreptul la opinie este garantat , deci oricand va puteti astepta ca tezele avansate de dvs sa primeasca o replica la obiect.

  8. allotriosis spune:

    @Daniela Dumbrava
    Am sa comentez doua din afirmatiile pe care le faceti in acest comentariu.

    1.”principiul cf caruia istoricul este un actor public care isi asuma ce spune si, ca atare, drepturile de expresie ii sunt garantate”.
    Faceti un sofism grosolan (categorii diferite) cand puneti egalitate intre dreptul la expresie si calitatea expresiei in speta. Una este dreptul de a-ti exprima public opiniile/convingerile/rezultatele cercetarii (o categorie) si total diferita (alta categorie) este calitatea/veridicitatea acelorasi opinii/convingeri/rezultate ale cercetarii.

    2. “unicul for de dezbatere al ideilor fiind comunitatea academica, de unde si ralierea mea cu istoricii atacati in spatiul public si amenintati.”
    Prima infractiune de logica in aceasta fraza consta in concluzia evidentata ca in spatiul public nu e nimeni capabil si/sau competent si nici indrituit sa “dezbata” “ideile” unui vasnic membru al “comunitatii academice. Acesta este un puseu de aroganta si desconsiderare gratuita a nivelului intelectual si profesional al vasnicilor membrii ai opiniei publice.
    A doaua infractiune consta in faptul ca considerati a priori orice critica la adresa ideilor vasnicilor membrii ai “comunitatii academice” ca fiind atacuri si amenintari. Desi acestea din urma sunt regretabile si inacceptabile, asta nu inseamna ca orice critica publica cade in aceeasi categorie. Sa creezi din acest ingust mod de interpretare al realitatii un principiu deontologic este evident, prin logica aplicata, un fals.

    • Sergiu Simion spune:

      @ allotriosis (cf. vt).Cam greu cu dedublarea ,nu ?!… Ochii vad, inima cere, amintirile ma chinuiesc, dar constiinta, nu si nu ! :)) Acesta este adevaratul pret al inteligentei (a)morale …
      Cum spunea oadata un electrician cu surubelnita in mana si picioarele pe pamant. Asta-i viata !

      N.B.Cu ani in urma pe forum-urile ziarului Ziua au existat lungi conversatii cu ” Stalinz ” din Moscova, un troll foarte deschis la conversatii in limbaj decent pe orice subiect inclusiv pe conditia lui de troll… Ce utile sunt pseudonimele si ce ascunse sunt caile Internetului !

      • allotriosis spune:

        Mi se pare mie sau comentariul dvs are un iz paranoic. Habar nu am despre ce vorbiti; ori sunteti prea subtil pt. mine ori nu va exprimati cum trebuie. Daca tot va considerati atat de perspicace in postura de militian de blog, imi puteti da cateva argumente sa sustina acuzatia dvs. ca sunt troll (sa-mi dati si definitia de troll asa cum o intelegeti dvs ca sa evitam eventualele confuzii).
        In afara de asta, nu vreau si nici n-am chef sa discut umorile dvs. sau oricarui alt comentator. Daca aveti ceva de zis la comentariul meu care e adresat direct subiectului articolului atunci va invit s-o faceti.

      • allotriosis spune:

        Ah, am uitat sa va cer sa-mi explicati ce inseamna “cf. vt”

        • Sergiu Simion spune:

          Dupa reactia extrem de violenta, cam stiti despre ce este vorba , altfel nu ati fi reactionat in acest mod . Nu stiu cine se ascunde in realitate sub “allotriosis ” = “ Self-alienation, estrangement from the actuality of one`s experience of human existance … In the Stoic psychopathology , allotriosis mens a state of widthdrawl from one`s own self as constituted by yhe tension toward the divine ground of existence” ) :)) si , sincer sa fiu , nici nu ma intereseaza .
          Am observat ceva in comentariul dvs si am vrut sa vad cum reactionati . Ati demonstrat-o cu varf si indesat si intr-un stil arhicunoscut considerand ca psedonimul va da dreptul ” suveran” ca la adapostul lui sa cereti socoteala si sa puneti etichete in stilul vadimist ( aici nu mai aveti nevoie de altii, va definiti singur …) , sa cereti socoteala,etc. Daca acel comentariu nu avea nicio legatura cu dvs , ati fi ramas indiferent , eventual ati fi intrebat ce scop are si ati fi aflat si raspunsul meu, dar in loc sa-l dau eu , l-ati dat deja dvs.
          N.B. Cu toate ca am o formatie de psiholog , nu pun niciodata etichete psihologice sau psihiatrice ( nici macar trollilor !) , desi a devenit o noua moda in spatial nostru social. Problema este ca acest comportament incalca un cod deontologic , drepturile semenilor si regulile dialogului civilizat , dar unii cu sau fara psedonim au convingerea ferma ca sunt mai egali decat altii si cu mult deasupra normelor sociale si morale.

          • allotriosis spune:

            Sofismul grosolan pe care-l produceti in penultima fraza ce indica de asemenea un tupeu caracteristic vremurilor apuse va confirma din plin caracterul; ma acuzati ca pun etichete cand tocmai dvs. sunteti cel ce o faceti primul, gratuit si fara a fi la fi pe subiectul articolului, acuzandu-ma ca sunt troll. Un sofism de genul acesta nu il face nici macar un student de anul intai.
            Sunt destui comentatori aici ce se ascund sub pseudonim dar v-ati gasit sa va legati exact de mine datorita unori umori/frustrari personale probabil. Nici nu v-ati sinchisit sa comentati pe subiectul articolului sau pe ce am comentat eu ci ati sarit direct a ma acuza ca sunt troll…dupa care imi dati lectii de deontologie. Unde v-ati facut studiile? La Caracal?
            V-am trimis si un e-mail mult mai dur decat acest comentariu care, sper mai dilueaza putin trufia asta de mare psiholog omniscient.

            P.S. Si apropo de pseudonim, nu mai cautati pe Wikipedia sau mai stiu eu ce site-uri ignorante in materie ca nu veti gasi sursa reala cuvantului grecesc.



Comenteaza:







Do NOT fill this !

Autor

Daniela Dumbrava


Daniela Dumbrava

Membru afiliat al Institutul de Istorie a Religiilor-Academia Română; PhD în științe umaniste, Universitatea de Studii din Florența, Italia; Membru al Societății Italiene d... Citeste mai departe


Lansare carte

Sâmbătă, 23 noiembrie, se lansează noul volum al profesorului Constantin Crânganu. Amanunte, aici.

E randul tau

Salut acest articol, și îl felicit pe autor. Problema prezentată de dânsul este cum nu se poate ...

de: Bradut Bolos

la "De ce legislația din România încă lasă mult de dorit?"

Carti recomandate de Contributors.ro

DEMOCRAȚIA SUB ASEDIU ROMÂNIA ÎN CONTEXT REGIONAL

Carte recomandată de contributors.ro

Cauta articole

decembrie 2019
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Noi    
 1
2345678
9101112131415
16171819202122
23242526272829
3031  

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

"Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel." - Mihai Maci

(An essay by Vladimir Tismaneanu and Marius Stan)