marți, martie 19, 2024

Rugul aprins: Jan Palach, Agnieszka Holland si imortalitatea adevarului

Recunosc ca sunt un fan al regizoarei poloneze Agnieszka Holland, ca socot „Europa, Europa” unul din marile filme despre supravietuire in conditiile infioratoare ale fratilor gemeni totalitari care au fost comunismul si fascismul. Tocmai de aceea am asteptat cu inffrigurare sa vad filmul ei despre destinul celui care, in ianuarie 1969, a protestat impotriva ocupatiei sovietice a Cehoslovaciei devenid o torta vie. Asteptarea mea a fost pe deplin rasplatita. Filmul „Rugul aprins” („Burning Bush”, „Hořící keř”) pe care l-am vazut ieri seara la cinematograful „Avalon” din Washington, prezentat sub auspiciile ambasadei Republicii Cehe, este mai mult decat un omagiu adus eroului auto-imolat. Este un document estetic si etic, o pledoarie pentru adevar, demnitate si libertate.

Sacrificiul studentului Jan Palach in acele luni care pregateau deplina „normalizare” de dupa invazia care avuse loc in august 1968, a fost deopotriva un strigat de disperare si o afirmare a necesitatii de a lupta, cu orice pret, pentru adevar. Activa ea insasi in miscarea studenteasca din Polonia (martie 1968), Agnieszka Holland s-a aflat la Praga in acea primavara de neuitat. Sa mai adaug ca, pentru cei care cunosc istoria rezistentei intelectuale din Romania, titlul filmului trezeste tulburatoare asociatii…

Filmul se petrece in perioada cand, reveniti de la Moscova, unde fusesera transportati imediat dupa invazie, Alexander Dubcek si camarazii sai reformatori, intre care, in primul rand, Josef Smrkovsky, Oldrich Cernik si Jan Piller, incercau sa mai salveze ceva din ceea ce fusese marea promisiune a Primaverii de la Praga. Comunismul tancurilor (Panzerkommunismus) zdrobise socialismul cu chip uman, dar Dubcek nu fusese inca debarcat si excomunicat ca „dusman al partidului”, instrument al unei contrarevolutii sustinuta de imperialismul american si revansismul vest-german. Exista o miscare studenteasca inca legala, nu se anulasera toate supapele de exprimare a renascutei societati civile. Orizontul politic si cultural era insa extrem de sumbru. In aceste conditii, Jan Palach a decis sa se jertfeasca pentru a nu lasa speranta sa se stinga. Filmul este focalizat pe saptamanile si lunile care au urmat, pe luptele dintre diversele factiuni din partid si pe reactiile celor care refuzau sa devina complicii minciunii. In acea perioada s-a configurat conceptul disident al libertatii si al vietii traita in adevar.

Sovieticii, reprezentati la Praga de ambasadorul Serghei Cervonenko si de trimisul special Vasili Kuznetov, prim-adjunct al lui Andrei Gromiko la ministerul de externe, faceau presiuni dure pentru depistarea oricaror posibili conjurati ai lui Palach. Mai mult, cum tanarul martir devenise simbolul refuzului de a ingenunchea, era nevoie de compromiterea sa. Rolul de calomniator i-a revenit lui Vilem Novy, militant din anii interbelici, aflat la Londra in timpul razboiului, cunoscut jurnalist comunist. In anii 50, Novy a fost arestat si condamnat la moarte pentru „spionaj”. Sentinta i-a fost comutata, dar a fost eliberat abia dupa moartea lui Stalin. Reabilitat in timpul lui Antonin Novotny, Novy a fost unul dintre cei mai virulenti membri ai factiunii conservatoare din CC al PC din Cehoslovacia in perioada reformelor declansate de alegerea lui Alexander Dubcek inca prim-secretar in ianuarie 1968.

Dupa toate datele, Novy devenise agent KGB inca din anii de inchisoare, acesta fusese pretul comutarii sentintei capitale. A aplaudat „interventia”, adica invazia din august 1968. Ca redactor-sef al cotidianului oficial al partidului, „Rude Pravo”, a contribuit la denigrarea reformatorilor si la justificarea restalinizarii tarii. A devenit unul din apropiatii factiunii capitularde condusa de Gustav Husak. La cateva saptamani dupa moartea lui Palach, intr-un discurs tinut la hoitelul „Merkur” din localitatea Česká Lípa. A reluat cu acel prilej aberanta legenda pe care o mentionase anterior intr-un interviu cu AFP: ca Palach de fapt nu dorea sa moara, ca studentul crezuse ca lichidul folosit era de fapt menit sa creeze imaginea „focului rece”, dar ca fortele maligne (agenturile, desigur) pusesera petrol real.

In acest scenariu kaghebist, Palach inceta sa mai fie martirul pentru adevar, devenea o victima a retelelor de spionaj occidentale si a agentilor lor din Cehoslovacia. La Česká Lípa, Novy i-a numit rintre acesti prezumtivi responsabili indirecti ai unei inventate crime infioratoare, pe disidentii detestati de regim, intre care scriitorul Pavel Kohout si campionul de sah Ludek Pachman. Acestia, alaturi de Libuše Palachová, mama lui Jan, l-au dat in judecata pe Novy, pentru defaimare. Avocata familiei Palach a fost Dagmar Burešová. Hartuielile politiei secrete au devenit tot mai agresive. Intreg angrenajul de santaj si intimdare al unei dictaturi totalitare a fost pus in functiune pentru a impiedica un verdict onest. Nu voi spune mai mult aici, filmul trebuie vazut de toti cei interesati de istoria onoarei in secolul XX.

Crapulosul Vilem Novy a castigat in chip infam procesul controlat de regim.Era convins ca adevarul este o notiune plastica, maleabila. Intr-una din scenele cele mai dramatice din film, Novy spune” „Este adevarat ceea ce serveste natiunii” (adica partidului, adica nomenclaturii). A murit in 1987, n-a mai apucat luna ianuarie 1989 cand, la doua decenii de la auto-imolarea lui Palach, sute de mii de oameni au iesit sa demonstreze la Praga pentru libertate. A fost cea mai mare demonstratie de protest in douazeci de ani. In noiembrie 1989 avea loc ceea ce istoria a retinut sub numele de revolutia de catifea. Curajoasa, neinduplecata Dagmar Burešová a fost numita de noul presedinte Vaclav Havel ministru al justitiei. Minciuna s-a sfaramat, adevarul, pentru care si-a dat viata Jan Palach, a invins.

Filmul a fost realizat ca serial, dar poate fi vazut si integral, fara intreruperi:

Despre proces:

http://www.janpalach.cz/en/default/jan-palach/proces

Recomandari:

http://www.nationalreview.com/tags/jan-palach-0

http://www.nybooks.com/blogs/nyrblog/2014/jun/11/czech-winter-agnieszka-holland/

Distribuie acest articol

11 COMENTARII

  1. La noi nu se prea vorbește de Babeș. E semnul „dezavuării” lui de „vigilenții” care aclamau pe mineri și care apoi au suferit transmutația dependenței de antene ?

    • Nu se vorbește de Liviu Babeș fiindcă:
      – au cam dispărut gazdele (publice) salubre lăuntric și instruite pentru a administra comemorativ și axiologic tipul ăsta de portret;
      – a cam dispărut nevoia colectivă de recuperare în exergă a valorilor persecutate și efasate de regimul comunist;
      – e incomod să aduci în prim-plan și să comentezi masiv un gest izolat, care e, totodată, și un memento al inerției, paraliziei civice, resemnării sau poltroneriei atîtor „oameni de bine” ai acestui colț de lume;
      – e riscant să conspectezi și să faci mese rotunde în marginea unui suicid etic. (Cum vede BOR episodul ăsta? Cum facem să evităm abuzul hagiografic, evocarea bombastică, superlativul smintitor? etc.)
      – nu e în interesul actualei puteri să umble elogios la martirii comunismului românesc, cît trage încă după ea ticuri mentale și verbale, oameni și șoareci, vrute și nevrute din ambianța acelei istorii.

      • Eram cu tatăl meu la mare când forțele Pactului de la Varșovia au intrat în Cehoslovacia. Ne plimbam pe plaja de la Mamaia, aproape de apusul soarelui și ici-colo puteai vedea grupuri de turiști cehoslovaci strânși în jurul unui aparat de radio cu tranzistori, fie gesticulând vehement, fie tăcuți, ascultând cu privirea în nisip sau ațintită undeva departe, la limita orizontului. Nu aveam nici anii și nici înțelegerea necesară pentru a mi se explica în amănunt ce se petrecuse. Dar toate acele pâlcuri de adulți și copii cărora li se făcea semn să tacă, să se astâmpere, întunecau mai mult amurgul. Tatăl meu lucra în cercetare și de la sfârșitul anilor ‘50, institutul lui stabilise legături cu un centru în Bratislava și altul în Praga, ambele având un profil oarecum similar cu cel de la București. În urma unor vizite și delegații repetate, ajunsese să întemeieze niște contacte umane peste necesarul profesional. Erau majoritatea vorbitori de limbă germană- începând cu 1970 o parte din ei au fost „împrăștiați” la țară sau în provincie, având un „profil politic indezirabil”- de unde și sfârșitul cercetării științifice. Pentru tatăl meu, Primăvara de la Praga nu a fost un fenomen despre care să fi auzit de la posturi de radio „subversive”- sau nu doar atât. Era vorba de viețile unor oameni în al căror spațiu intim a fost îngăduit ca prieten- de unde și o percepție foarte personală pentru deznodământ.
        În fața unui cort pe care flutura un steguleț cehoslovac, cineva construise un fel de fortăreață din nisip, pe care ornase cu scoici : No Pasaran ! L-am întrebat pe tatăl meu ce înseamnă- mi-a explicat, dar în zadar-nu vedeam rostul acelei proclamații și nici utilitatea fortificațiilor de nisip în lumea de adult. Valuri și furtuni au dizolvat demult structura rectangulară, cu creneluri și turnulețe turnate ca din cornetul unui cofetar. Iar toți acei adulți în slip sau șort, pentru care se prăbușise o lume și care instinctiv simțeau nevoia unei apropieri, nu mai sînt printre noi. Acel No Pasaran mi-a rămas în memorie, dar nu ca un simbol al neputinței- mai curând drept un fel de imagine a unui ultim bastion pentru cei care-și apără demnitatea.
        Aveam 9 ani și deși probabil că presimțea asta, tatăl meu nu a vrut să-mi strice vacanța mare, spunându-mi că și lumea mea, a noastră, avea să se schimbe și nu în bine.

  2. Ma aflu in Praga in aceste zile. Azi am trecut prin Piata Wenceslas, unde se afla cele doua memoriale. Unul aminteste de locul autoimolarii lui Jan Palach, iar celalalt readuce in memorie sacrificul sau si al lui Jan Zajic in numele libertatii si demnitatii omului. E o istorie a comunismului traita pe viu, la suprafata lucrurilor, intr-un ritm coplesitor al evocarii. Daca pietrele din caldaramul praghez ar putea vorbi, multe zile si nopti din acei ani de protest legitim, urmat de o barbara invazie sovietica, ar prinde contur. Pentru ca la Praga, in 1968, pana si pietrele au facut istoria.

  3. Va multumesc mult pentru recomandari. La Milan Kundera m-am gandit foarte mult in aceste zile. Dar acum, dupa ce am citit si analiza (in trei parti) a lui Flagg Taylor, imi doresc enorm sa vizionez integral filmul. Aici, la Praga, spatii intregi respira un aer vintage si simti ca perioada aceea pulseaza inca in spiritul lui Palach si a atator tineri de la 1968 care au refuzat sa paraseasca baricadele. Am privit cu atentie in jur, incercand sa aflu de ce sunt atat de speciali, ei, praghezii. Sau sa-i ghicesc, dupa fizionimie, pe cei ce-au stat atunci in fata tancurilor, strigand ,,Jdi domu, Ivane!” Poate trebuie sa mai raman aici pentru a intelege. Un lucru m-a impresionat: memoria anilor comunismului s-a transmis generatiilor tinere, care nici macar n-au trait in acea perioada. Exista apoi numeroase institutii publice si memoriale care pastreaza intacta aceasta memorie. Si inca ceva, ce am receptat de la tanarul de 25 de ani care ne-a condus astazi (ieri) pe un vechi traseu al comunismului. Pentru cehi, trupele care au invadat Cehoslovacia in ’68 (mai putin Romania) sunt oarecum pe picior de egalitate. In privinta titlului filmului, stiu aproape cat Dvs., in masura in care vizualizez de indata fie cateva sute de mii de pagini de documente directe sau indirecte, din care trebuie sa discern adevarul de mistificare, fie 25 de ani m.s.

  4. In Romania, Rugul Aprins a insemnat ceva foarte strain atat de cunostintele si cultura dumneavoastra, cat si de modul in care vehiculati, pina la pragul deformarii, anumite informatii. Pentru a nu da curs unor lucruri care nu va avantajeaza, va recomand sa evitati acest subiect.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Vladimir Tismaneanu
Vladimir Tismaneanuhttp://tismaneanu.wordpress.com/
Vladimir Tismaneanu locuieste la Washington, este profesor de stiinte politice la Universitatea Maryland. Este autorul a numeroase carti intre care "The Devil in History: Communism, Fascism, and Some Lessons of the Twentieth Century" (University of California Press, 2012), "Lumea secreta a nomenclaturii" (Humanitas, 2012), "Despre comunism. Destinul unei religii politice", "Arheologia terorii", "Irepetabilul trecut", "Naufragiul Utopiei", "Stalinism pentru eternitate. O istorie politica a comunismului romanesc", "Fantasmele salvarii", "Fantoma lui Gheorghiu-Dej", "Democratie si memorie" si "Reinventarea politicului. Europa de Est de la Stalin la Havel". Este editor a numeroase volume intre care "Stalinism Revisited", "The Promises of 1968", "Revolutiile din 1989" si "Anatomia resentimentului". Coordonator al colectiilor "Zeitgeist" (Humanitas) si "Constelatii" (Curtea Veche). Co-editor, impreuna cu Dorin Dobrincu si Cristian Vasile, al "Raportului Final al Comisiei Prezidentiale pentru analiza dictaturiii comuniste din Romania" (Humanitas, 2007). Co-editor, impreuna cu Bogdan Cristian Iacob, al volumului "The End and the Beginning: The Revolutions of 1989 and the Resurgence of History" (Central European University Press, 2012). Co-autor, impreuna cu Mircea Mihaies, al volumelor "Vecinii lui Franz Kafka", "Balul mascat", "Incet, spre Europa", "Schelete in dulap", "Cortina de ceata" si "O tranzitie mai lunga decat veacul. Romania dupa Ceausescu". Editor, intre 1998 si 2004, al trimestrialului "East European Politics and Societies" (in prezent membru al Comitetului Editorial). Articolele si studiile sale au aparut in "International Affairs" (Chatham House), "Wall Street Journal", "Wolrld Affairs", "Society", "Orbis", "Telos", "Partisan Review", "Agora", "East European Reporter", "Kontinent", "The New Republic", "New York Times", "Times Literary Supplement", "Philadelphia Inquirer", "Gazeta Wyborcza", "Rzeczpospolita", "Contemporary European History", "Dilema Veche", "Orizont", "Apostrof", "Idei in Dialog" , "22", "Washington Post", "Verso", "Journal of Democracy", "Human Rights Review", "Kritika", "Village Literary Supplement" etc. Din 2006, detine o rubrica saptamanala in cadrul Senatului "Evenimentului Zilei". Colaborator permanent, incepand din 1983, al postului de radio "Europa Libera" si al altor radiouri occidentale. Director al Centrului pentru Studierea Societatilor Post-comuniste la Universitatea Maryland. In 2006 a fost presedintele Comisiei Prezidentiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din Romania. Intre februarie 2010 si mai 2012, Presedinte al Consiliului Stiintific al Institutului pentru Investigarea Crimelor Comunismului si Memoria Exilului Romanesc (IICCMER). Doctor Honoris Causa al Universitatii de Vest din Timisoara si al SNSPA. Comentariile si opiniile publicate aici sunt ale mele si nu reprezinta o opinie a Universitatii Maryland.

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro