Japca şi cultura – scurtă incursiune în istoria unei legi şchioape

Nici nu se uscase bine sângele de pe trotuarul din faţa Teatrului Naţional, când, la 14 martie 1990, pitorescul CPUN, străbunul nu mai puţin pitorescului Parlament actual, dădea la iveală Decretul-Lege nr. 93, prin care modifica nişte legi pierdute în brumele anilor 1957 şi 1968, înlocuindu-le printr-o lege ce reînvia antebelicul „Timbru literar”, delicată atenţie la adresa Uniunii Scriitorilor din România (USR).

Îl urma pe listă Decretul-Lege nr. 94 privind instituirea „Timbrului teatral” şi lovind biletele de teatru cu o taxă care se colecta în favoarea Uniunii teatrale din România (UNITER).

Alte Decrete-Lege asemănătoare făceau cadouri similare câtorva organizaţii de creatori – sindicale în fapt –, pe spinarea publicului şi a producătorilor de bunuri culturale.

Legile erau semnate de dl Ion Iliescu, dar apariţia lor, atât de intempestivă în acele vremuri tulburi, şi atât de ţintită, nu poate fi despărţită de ideea atotputerniciei în CPUN a domnilor Caramitru şi Dinescu, membri marcanţi ai UNITER şi USR, vedete ale ecranului TV, investiţi de întreaga naţie cu calitatea de oracole ale prea-plinului sentimentelor revoluţionare.

Erau vremuri de mare curaj şi speranţă, astfel că, până la 12.09.1994 – cf. anexei nr. 9 la Normele metodologice nr. 48.211/1994 privind perceperea, încasarea, virarea” etc. etc., lista organizaţiilor beneficiare ale timbrului s-a mărit la 10, completată cu uniuni şi asociaţii noi de creatori „care, până la data elaborării prezentelor norme metodologice, au făcut dovada înfiinţării, organizării şi funcţionării conform prevederilor legale în vigoare”.

Trendul era ascendent, ceea ce dovedeşte şi apariţia, la 6 noiembrie 1996, a unui nou Ordin 2269/1996, conţinând o listă pe care figurează nu mai puţin de 18 beneficiari, între care tot soiul de nou-veniţi, priviţi cu prea puţină simpatie de organizaţiile tradiţionale, cu rădăcini adânc înfipte în perioada… anterioară anului 1989.

Trebuie remarcat că şi carierele persoanelor din conducerile uniunilor „bune”, preşedinţi, vice-preşedinţi, membri marcanţi, urmau un curs ascendent: bine înşurubaţi în Camera Deputaţilor sau în Senat, aceşti oameni merituoşi erau, și unii sunt încă, propulsaţi în posturi de miniştri – ai Culturii, dar nu numai –, de ambasadori sau cine mai ştie câte alte funcţii plăcute şi bine retribuite.

Dar, în timp, s-a considerat că 18 este o cifră prea mare şi că împărţirea platoului cu prăjituri la prea mulţi musafiri, dintre care destui neinvitaţi, diminuează porţia la care considerau că au dreptul exclusiv cei aleşi.

Aşa încât, lovitură de teatru, la 14 octombrie 2003, vedem apărând Ordinul Nr. 2823/1566, de pe care au fost înlăturaţi fără explicaţii nepoftiţii lipsiţi de sprijin acolo unde trebuie, adăugându-se însă noi timbre – al arhitecturii, de divertisment – şi noi beneficiari a căror distincţie îi îndreptăţea la un loc la masa timbrului cultural.

Mai mult, celor cu merite ştiute de aleşi (chiar dacă mai puţin cunoscute de masa plătitoare) li s-au atribuit două sau chiar 3 porţii: astfel, UNITER a căpătat permisiunea de a se înfrupta şi din Timbrul teatral şi din cel de divertisment, Uniunii Compozitorilor şi Muzicologilor i s-a deschis calea către Timbrul muzical, cel folcloric şi cel de divertisment, Uniunea de Creaţie Interpretativă a Muzicienilor şi-a văzut şi ea afirmat dreptul la aceleaşi 3 Timbre.

Cât despre dispăruți, vae victis, nimeni  nu s-a ostenit să le spună de ce au fost eliminați, deși făcuseră, dacă dăm crezare Decretelor și Ordinelor anterioare, „dovada înființării, organizării și funcționării conform prevederilor legale în vigoare”.

O liniște înșelătoare s-a așternut de-atunci și până acum, când potențialele victime au văzut apărând la orizont amenințarea Proiectului de Lege 583/ 2014, deja validat „tacit” – adică pe neștiute – în Senat și pe care numai conștiinciozitatea unui membru al lumii editorilor l-a adus în văzul publicului înainte de a trece fulgerător prin Comisia pentru Cultură a Camerei Deputaților și apoi prin Cameră.

De ce protestează abia acum cu tărie editurile împotriva acestui „timbru cultural” impus de multă vreme?

Pentru că piața de carte este mai fragilă decât oricând și însăși supraviețuirea unor edituri este periclitată. Dovadă falimentele cunoscute sau mai puțin cunoscute ale unor case de editură de varii mărimi și lista crescătoare a datoriilor celor în activitate.

Pentru că banii se adună din ce în ce mai greu și, pus în fața alternativei de a-i destina confortului doamnelor și domnilor scriitori sau modestului salariu al unui redactor, editorul va alege întotdeauna cea de a doua soluție.

Pentru că, în circumstanțele actuale, adeseori dramatice, USR găsește cu cale să pretindă nu numai mărirea acestui bir, ci și pedepsirea penală a neplății. Vom vedea oare editori blagosloviți cu cazier penal pentru neplata unui timbru de două, trei sute de euro, în rând cu marii hoți naționali, vinovați de furtișaguri de milioane de euro din banii statului?

Pentru că legea transformă publicul consumator de cultură în vaca de muls a uniunilor de creatori, şi producătorul de bunuri culturale în mulgătoarea stahanovistă a zisului animal.

„Mulgătoarea” este obligată, volens nolens, să colecteze de la populaţie nişte bani care-i grevează vânzările şi aşa insuficiente, să-i contabilizeze şi să dea raportul către „stăpân”, angajând pentru operaţiunile aferente personal plătit din propriul buzunar, şi să trimită graţios „cadoul” uniunilor, pentru ca aleșii lor să-şi îndulcească zilele cu aceşti bani, să petreacă ore plăcute şi mai ales gratuite la munte sau la mare, în conversaţii visătoare „de creaţie”, eventual botezate „festival” sau „simpozion”, să-şi atribuie premii, să-şi tipărească operele greu-vandabile şi revistele cu tiraj de sacoşă, să-şi joace piesele cu câţiva spectatori şi să cumpere cu firimituri tăcerea sau adeziunea membrilor de rând, fericiţi că sunt colegi de uniune cu geniile naţionale.

Pe deasupra, o neglijenţă sau o neînțelegere legală impardonabilă şi perpetuată pune în acelaşi coş portocalele cu… cartofii, statul amestecându-se prin această lege nu numai în treburile unor întreprinderi/instituţii pe care le întreţine din banii publici – teatrele, filarmonicile, opera, cinematografia etc., ci şi în acelea ale unor entităţi cu desăvârşire private, cum sunt editurile. Se ajunge astfel la situaţia nefirească în care o societate privată, editura, este obligată de stat, sub ameninţarea acelor pedepse pe care domnii legislatori le vor acum penale, să presteze servicii și să efectueze plăți unei alte entități private, Uniunea Scriitorilor, care nu numai că nu-i oferă nimic în schimbul acelor servicii și plăți, ci chiar îşi permite să privească de sus „pălmaşii”, mai scăpând şi unele regretabile inadvertenţe verbale („editorii mint cu ne-ru-şi-na-re!”).

Lăsăm deoparte atitudinea îndoielnică a cuiva care afirmă „1 leu nu înseamnă nimic!”, demonstrând astfel că trăiește la distanţă cosmică de universul unui cititor modest, pentru care 1 leu poate însemna o pâine. Și pentru care această afirmaţie nu este populism.

De altfel, dacă ne aruncăm ochii pe declaraţiile de avere ale domnilor conducători ai USR, care atestă venituri măreţe de zeci spre sute de mii de lei – şi mă refer numai la cele de la Buget, nu la drepturile de autor – şi le comparăm cu pensia medie de 845 lei pe lună, ne explicăm incapacitatea acestor domni de a înţelege valoarea contribuţiei pe care o cer de la publicul cititor.

Și pentru că, oricum, cititorul nu datorează scriitorului acel leu.

Îi datorează respect şi afecţiune, dacă scriitorul îi trimite în mâini, prin mijlocirea editorului, o carte care să-i atingă sufletul. Caz în care acea carte va deveni un best seller, autorul îşi va găsi satisfacţia, inclusiv cea financiară şi, dacă va dori, va putea să despartă din câştiguri o sumă pe care să o destineze colegilor săi mai puţin norocoşi. De bunăvoie şi nesilit de nimeni.

Iar statul, din impozitele necruţătoare pe care le ia de la editori, poate, la rândul său, să facă acte de generozitate faţă de cultură.

Din punga lui, nu a populaţiei şi aşa suficient de împovărate, şi a editurilor, de ani de zile aflate la limita subzistenţei.

Abia atunci, cuvântul „japca” nu va mai fi asociat nobilului cuvânt „cultură”.