Home » Analize »Cultura »Politica & Doctrine »Sinteze » Citesti:

Jean-Paul Sartre – Doctrina provocatoare a individualismului

Ronald N. Popescu octombrie 24, 2016 Analize, Cultura, Politica & Doctrine, Sinteze
22 comentarii 5,869 Vizualizari

Avertisment! Vezi Nota editorului la sfarsitul textului.

Citeam recent că Academia suedeză se află, în premieră, în situația în care laureatul Premiului Nobel pentru Literatură din acest an nu dă nici un semn că l-ar interesa premiul. Ei bine, acestă situație nu este o premieră în ceea ce privește prestigiosul Nobel pentru literarură. Chiar luni, 24 octombrie 2016, se împlinesc 52 de ani de când Jean Paul Sartre a refuzat această distincție. Bineînțeles, gestul său a produs rumoare la vremea lui, cât timp toți scriitorii din lumea noastră visează ca într-o zi să ridice prestigiosul premiu. Pentru Sartre neacceptarea Nobelului a avut la bază rațiuni mult mai simple decât ar putea cineva să se aștepte: îi era frică să nu fie interpretat drept un scriitor conformist, raliat Academiei franceze, cât timp toată adularea de care se bucura o câștigase cu profilul unui nonconformist, unui rebel (fără cauză – cum l-am numit în acest text).

Astfel, pentru a-l înțelege mai bine pe Jean-Paul Sartre putem iniția cunoașterea sa prin a spune că a fost un filozof de profesie care a căutat totodată să se adreseze publicului larg. Își desfășura activitatea într-o țară în care filozofia se învăța în liceu și își aduna oamenii laolaltă în cafenele. Considera că putea atrage participarea maselor în cadrul sistemului său, prin intermediul pieselor de teatru și al romanelor. Și, cel puțin pentru o vreme, părea chiar să fi reușit. Cert este că nici un filozof al secolului nostru nu a avut un asemenea impact asupra spiritului și comportamentului atâtor indivizi din lumea întreagă, cu precădere tineri. Existențialismul a fost religia populară a sfârșitului anilor 40 și a anilor 50. Piesele sale au fost adevărate succese. Cărțile i s-au vândut în tiraje enorme. Sartre oferea un mod de viață. A prezidat o biserică laică, chiar dacă una nebuloasă. Dar, la urma urmei, la ce s-a rezumat totul?

Un rebel fără cauză

Aidoma majorității intelectualilor de frunte, Sartre a fost un egoist desăvârșit. Date fiind împrejurările copilăriei lui, faptul nu este însă surprinzător. Sartre a fost un caz tipic de copil răsfățat, singur la părinți. Familia lui făcea parte din înalta burghezie provincială, tatăl era ofițer de marină, iar mama, oelvețiancă înstărită din Alsacia. Conform opiniei generale, tatăl său era un individ nesemnificativ, a cărui personalitate fusese distrusă de către propriul tată; era totuși un bărbat inteligent, un polytechnicien care a lăsat să-i crească mustăți enorme pentru a compensa faptul că era mic de statură (1,60 m). În orice caz, a murit pe când Sartre nu avea decât un an și trei luni și a devenit „doar o fotografie în dormitorul mamei mele”. Mama, Anne-Marie, s-a recăsătorit cu un industriaș, Joseph Mancy, directorul uzinei Delaunay-Belleville din La Rochelle. Sartre, născut la 21 iunie 1905, a moștenit statura tatălui său (1.63), mintea și cărțile acestuia, dar în autobiografia sa, Les Mots (Cuvintele), a cosmetizat evenimentele pentru a-l elimina din viața lui.

„Dacă ar fi trăit”, scria Sartre, „tatăl meu s-ar fi aplecat întru totul asupra mea și m-ar fi zdrobit. Din fericire, a murit tânăr”. „Nimeni din familia mea”, a adăugat el, „nu a fost în stare să-mi trezească curiozitatea față de el”.

Bunicul, care și-a dominat propriii fii, l-a copleșit pe Jean-Paul cu dragostea sa și i-a dat acces la marea sa bibliotecă. Mama era o ființă inactivă, puștiul era averea ei cea mai de preț. Îl ținea în leagăn și îi lăsa părul lung, mai lung chiar decât îl avusese Hemingway când era mic, și asta până când copilul a avut opt ani și bunicul a hotărât sacrificarea buclelor. Sartre și-a numit copilăria „paradis”; mama sa era „această fecioară care trăia cu noi, privită și dominată de toată lumea, era acolo pentru a mă aștepta.. Mama mea era a mea și nimeni nu atenta la posesiunea mea tacită. Nu am cunoscut nimic despre violență sau ură și am fost scutit de aspra ucenicie a geloziei”. Nu s-a pus problema „revoltei” deoarece „capricipiul nimănui nu s-a pretins vreodată a-mi fi lege”. Odată, la vârsta de patru ani, a pus sare în dulceață; în rest nici o greșeală, nici o pedeapă. Mama îl numea Poulou. I s-a spus că era frumos „și am crezut-o”. Spunea „lucruri precoce” și acestea „îmi erau reamintite și repetate”. Așa se face că „am învățat depășind nivelul vârstei mele”.

Sartre s-a descris pe sine ca pe „o posesiune culturală.. Eram împregnat cu cultură și o returnam familiei mele ca pe o strălucire”. Își aducea aminte de un schimb de cuvinte atunci când a cerut voie să citească Madame Bovary de Flaubert (considerată la vremea respectivă încă șocantă). Mama: „Dar dacă iubițelul meu citește la vârsta lui aceste cărți, ce o să facă atunci când va fi mare?” Sartre:„Am să le trăiesc, mamă!”. Această ripostă spirituală a fost repetată cu încântare în cadrul familiei și nu numai.

Cum Sartre nu avea mai deloc respect pentru adevăr, este greu de spus de câtă credibilitate se pot bucura descrierile lui privitoare la copilărie și tinerețe, dar nu există nici o umbră de îndoială asupra faptului că a fost răsfățat. Însă atunci când avea patru ani a avut loc o catastrofă, ca urmare a unui acces de gripă, s-a ales cu un urcior la ochiul drept; urmarea a fost că nu l-a mai putut folosi niciodată. Ochii aveau să-i facă întotdeauna probleme. A purtat în mod invariabil ochelari cu lentile groase, iar la șaizeci de ani a început să orbească.

Când a ajuns în cele din urmă la școală, Sartre a aflat că mama sa îl mințise în ceea ce privește buclele și a aflat că era urât. Deși scund, era bine clădit: cu pieptul lat și voinic, puternic. Chipul îi era însă extrem de urât, era atacat în mod brutal. Răspundea prin înțelepciune, dispreț, glume și a devenit acel personaj dulce-amar care este bufonul școlii. Mai târziu avea să vâneze femeile, cum se exprima el, „pentru a scăpa de povara urâțeniei mele”.

Sartre a beneficiat de una dintre cele mai bune educații de care s-a bucurat vreodată de un om din generația sa: un liceu bun din La Rochelle, doi ani ca intern la liceul Henri Quatre din Paris, probabil cel mai bun liceu din Franța; apoi „Ecole normale superieure”, unde și-au luat diplomele savanții de frunte ai Franței. A avut o serie de contemporani foarte dotați: Paul Nizan. Raymond Aron, Simone de Beauvoir. Cânta la pian, și nu cânta rău deloc, cânta bine și din gură, cu o voce puternică, și colabora cu schițe satirice la revistele de teatru ale școlii. A scris poezii, romane, piese, cântece, povestiri și eseuri filozofice. Era tot bufonul, însă cu o gamă mult mai largă de trucuri. Și-a făcut obiceiul – menținut ani de zile – de a citi circa trei sute de cărți pe an. Domeniul său de lecturi era foarte vast; Preferatele sale erau romanele americane. A avut și o primă amantă, Simone Jollivet. Dacă era posibil, prefera, ca și tatăl său, femeile mai înalte, iar Simone era o blondă deșirată cu mai bine de un cap mai mare ca el. Sartre a picat la primul său examen de licență, pentru a-l lua apoi în mod strălucit în anul următor, ieșind primul. Simone de Beauvoir, cu trei ani mai mică, a ieșit a doua. Era deja iunie 1929 și, aidoma marii majorități a tinerilor inteligenți din acea perioată, a devenit profesor.

Pentru Sartre, anii 30 au reprezentat un deceniu mai degrabă irosit. Faima literară pe care o aștepta cu atâta nerăbdare nu s-a pogorât asupra lui. Și-a petrecut cea mai mare parte a acestei perioade ca profesor la Le Havre, simbol al prostului gust provincial. A călătorit la Berlin unde, la sugestia lui Aron, s-a îndeletnicit cu studiul la Husserl, al lui heidegger și al fenomenologiei, la acea vreme cea mai originală filozofie din Europa Centrală. În mare parte munca sa nu însemna decât predarea unor chestiuni ingrate. Ura burghezia. Era într-adevăr dotat cu un extrem de acut sentiment de clasă, dar nu era marxsit. De fapt, nu l-a citit niciodată pe Marx, excepție făcând poate anumite extrase. Era un rebel, dar un rebel fără cauză. Nu s-a înscris în nici un partid. Nu l-a interesat ascensiunea lui Hitler, Spania nu l-a impresionat deloc. Orice ar fi pretins ulterior, dovezile sugerează că înaintea războiului nu a avut vederi politice pregnante. Ținuta lui clasică se rezuma la o haină sport, cu o cămașă descheiată la gât, refuzând să-și pună cravată. Abia după ce a trecut de mijlocul vieții a adoptat ținuta tipică intelectualilor – pulover alb pe gât, haină ciudată, pe jumătate de piele. Obișnuia să bea mult. În ziua când și-a ținut a doua prelegere, a fost protagonistul unei scene grotești, când beat și incoerent, nu a fost în stare să-și onoreze contribuția așteptată și a trebuit să fie condus afară din scenă. Atunci, ca de altfel pe tot parcursul vieții, s-a identificat cu tineretul, în special cu tineretul studențesc. Își lăsa elevii să facă, într-o măsură mai mare sau mai mică, ceea ce doreau. Mesajul său era: individul este răspunzător de sine. Băieții își puteau scoate hainele și să fumeze în clasă. Nu trebuiau să ia notițe sau să pregătească eseuri. Nu a strigat niciodată catalogulm nu i-a pedepsit, și nici nu le-a dat note.

A scris mult, însă proza sa literară de început nu și-a putut găsi un editor. A cunoscut durerea de a vedea cum prietenii săi, Nizan și Aron, erau publicați, câștigând notorietate.

Esența operei lui Sartre rezidă în proiectarea activismului filozofic la nivelul prozei literare și al dramei. Și-a dat seama de acest lucru spre sfârșitul anilor 30. A susținut că toți romancierii vremii (Dos Passos, Virginia Wolf, Faulknerm Huxley, Gide sau Thomas Mann) exprimau idei vechi, care derivau în principal de la Descartes sau Hume. Ar fi mult mai interesant, îi scria el lui Jean Paulhan, „să faci un roman al epocii lui heidegger, ceea ce intenționez eu să fac”. Problema sa era că în anii 30 el scria în același timp și proză literară și filozofie; a început să devină interesant abia când a reunit în mod clar aceste două aspecte ale creației sale, impunându-se atenției publice prin intermediul scenei. Dar, treptat, începea să prindă contur un roman filozofic original. Intenționa să-l intitulezel Melancolie (Melancolie), dar editorii i-au schimbat numele în La Nausee (Greața), titlu cu un impact mult mai puternic și l-au publicat în 1938. Și de data aceasta, la început au existat prea puține reacții. Războiul l-a făcut pe Sartre ceea ce este. Pentru Franța, acest război a fost un dezastru. Pentru unii prieteni ai săi, cum a fost nzian, a însemnat moartea. Altora le-a adus pericole și dezonoare. Sartre s-a bucurat de un război bun însă. A fost înregimentat în cadrul Secției de Meteorologie a Cartierului General al Corpului de Artilerie al armatei, unde înălța baloane cu aer cald pentru a testa în ce direcție bate vântul. Colegii râdeau de el. Sartre era notoriu pentru că nu făcea niciodată baie și era mai mereu murdar. Tot ceea ce făcea era să scrie. Totuși, odată cu ocuparea Franței de către nemți, Sartre a fost luat prizonier de război. În lagărul de prizonieri din apropiere de Treves, conștiința politică i-a fost deșteptată de gardienii germani, care îi disprețuiau pe francezi, mai ales atunci când erau murdari, iar Sartre era certat cu apa și cu săpunul. Adesea gardienii îi trăgeau șuturi în fundul său mare. Ca și la școală, a supraviețuit făcând pe bufonul, și scriind momente vesele pentru viața de lagăr. Până la eliberare, în 1941, declarat fiind „parțail orb”, a continuat să lucreze asiduu la propriile romane și piese. Sartre s-a îndreptat direct către Paris. A căpătat un post de profesor de filozofie la vestitul Lycee Condorcetm unde mare parte a personalului era în exil, în ilegalitate sau în lagăre. Sartre a găsit Parisul pe vreme de război ca fiind foarte tonic. În aceea perioadă el a spus: „Oare oamenii mă vor înțelege dacă spun că oroarea era insuportabilă, însă ni se potrivea de minune.. Nu am fost niciodată atât de liberi ca în vremea ocupației germane”. Sartre a avut noroc, fiind considerat „curat” de către naziști. Parisul era plin de intelectuali germani francofili, în uniformă, precum Gerhardt Heller, Karl Epting, Karl-Heinz Bremer. Aceștia au influențat nu numai cenzura, dar și ziarele și revistele care erau permise, dar și cronicile literare sau teatreale.

Pentru ei, romanele și piesele lui Sartre, cu fondul lor filozofic central-europeanm și mai ales heideggerian – aprobat de intelectualii academici naziști – erau mai mult decât acceptabile.

Cu toate că Sartre nu a avut nici o problemă în a se manifesta în perioada ocupației naziste, în mod confuz, el tânjea să contribuie la Rezistență. Din fericire pentru el, nu s-a ales nimic din eforturile lui. Există aici o curioasă ironie, de genul aceleia care devine un lucru obișnuit când scrii despre intelectuali. Filozofia personală a lui Sartre – care avea să fie numită în curând existențialism – prindea deja contur în mintea lui. În esență, era o filozofie a acțiunii, argumentând că însemnătatea și caracterul omului sunt determinate de acțiunile acestuia, și nu de părerile lui, de fapte, și nu de vorbe. Ocupația nazistă a trezit instinctele antiautoritare ale lui Sartre. Totuși, acesta s-a rezumat la a scrie și nu a făcut nimic practic. Mai mult, nu a ridicat nici un deget și nu a scris vreun cuvânt pentru a-i salva pe evrei. S-a concentrat în mod susținut asupra propriei cariere. A scris cu înverșunare piese de teatru, filozofie și romane, și asta cu precădere în cafenele. Principalul său text filozofic, L’être et le néant (Ființa și neantul), care statuează într-un mod mai cuprinzător principiile activismului sartirian, a fost scrisă în principal în iarna 1942-1943, o iarnă extrem de rece. Domnul Boubal, proprietarul de la Café Flore de pe Boulevard St.Germain, era deosebit de priceput în a obține cărbuni și tutun. Așa se face că Sartre scria acolo, zilnic, stând într-o haină urâtă de blană sintetică, ce nu-i venea bine, însă era călduroasă, de un portocaliu viu, pe care nu se știe cum o căpătase. Simone de Beauvoir, care l-a descris astfel, nota că el anima lucrarea, care a ajuns în cele din urmă la 722 de pagini, cu „pasaje picante”. Unul dintre acestea „se referă la găuri în general, iar un altul se axează pe anul și pe stilul italian de a face dragoste”. A fost publicat în iunie 1943. Succesul a venit greu, însă s-a dovedit cert și cumulativ. Au urmat alte creații de succes:; piesa Huis clos (Cu ușile închise) i-a adus lui Sartre faima și reprezintă o altă ipostază a puterii de care dispune teatrul pentru a reflecta idei. La un an de la premiera piesei, în Franța era pace. Toată lumea, mai ales tineretul, recupera cu lăcomie anii pierduți în domeniul cultural și căuta elixirul postbelic al adevărului. Astfel, Sartre s-a folosit de noua sa filozofie pentru a oferi o nouă alternativă:nu o biserică sau un partid, ci o doctrină provocatoare a individualismului, în care dacă optează pentru calea acțiunii și a curajului, fiecare ființă umană este privită ca stăpână absolută a sufletului său. Era un mesaj de libertate care succeda coșmarul totalitar, iar Sartre își afirmase deja talentul de conferențiar printr-o serie de prezentări de succes.

Erupția existențialismului

Totuși, cuvântul „existențialism” se pare că nu-i aparținea și că fusese inventat de presă. Cerându-i-se să definească termenul, Sartre a răspuns: „Existențialism? Nu știu ce înseamnă. Filozofia mea este o filozofie a existenței”. Însă în 1945 organizează o conferință pe care o denumește „Existențialismul este un umanism”. Și după cum spunea Victor Hugo într-un citat celebru: „nimic nu este mai puternic ca o idee căriea i-a sosit vremea”, vremea lui Sartre sosise atunci, în 1945. Noul european, postbelic, afirma Sartre, era individul nou existențialist- „singur, fără scuze. Asta înțeleg atunci când spun că suntem condamnați la libertat”. Deci noua libertate existențialistă a lui Sartre era extrem de atractivă pentru o generație deziluzionată: singuratică, austeră, nobilă, ușor agresivă, și antielitistă, populară, nimeni nu era exclus. Oricine putea fi existențialist, dar mai ales tinerii. Mai mult, Sartre și-a cultivat doctrina pe un teren fertilizat în perioada interbelică de moda intelectuală franceză avremii, când intelectualitatea promovase virtutea detașării, dezgustată de suflul Primului Război Mondial. Totodată, scrierile lui Sartre fuseseră trecute în indexul cărților interzise Vaticanului, iar comisarul cultural al lui Stalin, Aleksandr Fadaiev, l-a numit „un șacal cu mașină de scris, o hienă cu stilou”. Școala de la Frankfurt, care îl ura pe Brecht, îl ura și mai tare pe Sartre. Max Horkheimer l-a numit „escroc și afacerist al lumii filozofice”. Dar toate aceste atacuri au accelerat „mitizarea lui Sartre. Cu cât fenomenul era mai comentat din punct de vedere moral, cu atât el înflorea mai tare. Numărul din noiembrie al revistei Les Temps modernes sublinia faptul că Franța era o țară învinsă și demoralizată. Tot ce-i mai rămăsese erau literatura și industria modei, iar existențialismul era menit să le dea francezilor puțină demnitate și să le păstreze individualitatea. A-l urma pe Sartre devenise, într-un mod straniu, un lucru patriotic.

Mai mult decât atât, existențialismul nu era doar o filozofie destinată lecturii, era o nebunie care trebuia savurată. Un „catehism existențialist” sublinia: Ca și credința, existențialismul nu poate fi explicat; poate fi doar trăit.

Însă dacă Sartre era regele acestui nou trend, cine era regina? Și dacă el era liderul spiritual al tinerilor, încotro îi conducea? Acestea sunt două întrebări diferite și totuși strâns legate una de cealaltă, întrebări care trebuie analizate pe rând. În iarna din 1945-1946, Sartre era deja de două decenii cu Simone de Beauvoir. Ea era o fată din Montparnasse, născută de fapt într-un apartament aflat deasupra vestitei Café de la Rotonde. Avusese o copilărie dificilă, provenind dintr-o familie ruinată. Simone și-a găsit refugiul în studiu devenind o învățatî, dar una extrem de elegantă. La Universitatea din Paris s-a dovedit o excepțională studentă la filozofie și a fost cooptată de Sartre și de grupul său: „De acum înainte”, i-a spus el, „am să te iau sub aripa mea”. Faptul s-a dovedit adevărat dintr-un anumi punct de vedere, cu toate că pentru ea relația cu Sartre a fost o binecuvântare contradictorie. Era cu doi centrimetri și jumătate mai înaltă decât Sartre, cu trei ani mai tânără și din punct de vedere strict academic, mai capabilă. Și totuși, această femeie strălucită și hotărâtă a devenit, practic de la prima întâlnire, sclava lui Sartre, pentru a rămâne astfel pe toată durata vârstei sale adulte, până la moartea lui. I-a fost amantă, surogat de nevastă, bucătăreasă și menajeră, bodyguard feminin și soră medicală, fără a căpăta însă vreodată vreun statut legal sau financiar în viața lui Sartre. Trebuie spus că atunci, la început, când Sartre a sedus-o pe Beauvoir, a pus accentul pe filozofia lui sexuală. Era sincer în privința dorinței sale de a se culca cu multe femei. A afirmat că crezul său era „călătorie, poligamie, transparență”, crez pe care avea să-l urmeze, îmărtășindu-i adesea lui Simone de Beauvoir aventurile sale sexuale. Ba chiar mai mult., atunci când Beauvoir începuse să predea la Rouen, în anii 30, chiar ea ajunsese să joace rolul unei frunizoare de fete, cât timp mai multe partenere sexuale ale lui Sartre fuseseră recrutate din rândul studentelor ei. Într-o critică ostilă la Huis clos, despre Sartre se spunea că este „un ciudat profesor de filozofie care s-a specializat în studiul lenjeriei intime a studentelor sale”. La rândul ei, în dorința confuză de a nu fi exclusă de la dragoste, aceasta stabilea propriile relații, strânse, cu fetele. Totuși, în urma unui scandal produs cu una dintre ele, De Beauvoir a fost dată afară din universitate și i s-a retras pentru tot restul vieții dreptul de a mai preda în vreo instituție de învățământ din Franța.

În timpul războiului, de Beauvoir s-a aflat cel mai aproape de punctul de a fi soția adevărată a lui Sartre: gătindu-i, cosându-i, spălându-i, gestionându-i banii. La sfârșitul războiului însă, el s-a trezit deodată bogat și înconjurat de femei care alergau atât după farmecul lui intelectualm cât și după banii lui. Anul 1946 a fost cel mai bun an al său în ceea ce privește cuceririle sexuale și practic a marcat sfârșitul relației sexuale cu de Beauvoir. „Într-un stadiu timpuriu”, după cum s-a exprimat John Wightman, „ea a acceptat în mod tacit rolul unei pseudosoții în vârstă, retrase din activitate, la periferia seraiului lui fluctuant”. De Beauvoir remarca cum pe măsură ce îmbătrânea, Sartre avea prietene tot mai tinere (17, 18 ani), el le spunea că le-ar adopta în sensul legal al termenului, înțelegând prin asta că ele i-ar moșteni drepturile de autor. Însă unul dintr motivele pentru care lui de Beauvoir îi displăceau aceste tinere era acela că era convinsă că ele îl încurajau pe Sartre să ducă o viață plină de excese, nu doar sexuale, dar și băutură și droguri. Între 1945 și 1955 Sartre a avut o perioadă extrem de prolifică în ceea ce privește scrisul și alte activități, și în acest scop a spori continuu consumul de alcool și de barbiturice. În 1954, pe când era la Moscova, a leșinat în urma unui exces de băutură și a trebuit să fie internat într-o clinică sovietică. Dar de îndată ce și-a revenit a continuat să scrie, luând adesea un tub întreg de pastile Corydrane (un medicament retras în 1971 de pe piață) pentru a face față. Cartea despre rațiunea dialectică pare într-adevăr să fi fost scrisă atât sub influența alcoolului, cât și a medicamentelor. Biografia sa, Annie Cohen Solal, spunea că bea adesea un litru de vin la un prânz de două ore la Lipp, la Couple, la Balzar sau într-un alt local preferat, și a calculat că aportul lui zilnic de „stimulente” la acea vreme includea două pachete de țigări, câteva pipe cu tutun negru, un litru de alcool (în principal vin, votcă, whisky și bere), 200 miligrame de barbiturice, plus cafea și ceai.

Încercuit de femei care-l adorau, deși adesea puse pe ceartă, lui Sartre îi rămânea prea puțin timp la dispoziție pentru bărbați. A avut serie de secretari bărbați, unii de o remarcabilă abilitate, cum a fost Jean Cau. Era mereu înconjurat de o mulțime de tineri intelectuali (bărbați). Toți aceștia însă depindeau de el în privința salariilor, a carității sau a patronajului. Ceea ce Sartre nu a putut multă vreme să suporte au fost intelectualii bărbați egali, de aceeași vârstă și prestanță cu el, care ar fi putut să-i demoleze argumentele, adesea vagi și subțiri. Nizan a fost ucis înainte ca momentul unei rupturi să fi sosit, însă Sartre s-a certat cu toți ceilalți: Raymond Aron (1947), Arthut Koestler (1948), Merleau-Ponty (1951), Camus (1952), pentru a nu-i menționa decât pe cei mai cunoscuți. Cearta cu Camus a fost la fel de amară ca și certurile lui Rouseeau cu Diderot, Voltaire și Hume, sau ale lui Tolstoi cu Turgheniev- și, spre deosebire de act din urmă caz, nu a existat împăcare. Sartre pare să fi fost gelos pe înfățișarea plăcută a lui Camus, înfățișare care-l făcea extrem de atrăgător pentru femei, și pe originalitatea și forța sa pură de romancier: romanul La Peste (Ciuma), publicat în iunie 1947, a avut un efect fascinant asupra tinerilor . Astfel, pe măsură ce Sartre se orienta totuși spre stânga, Camus devenea mai curând un independent. Dintr-un anumit punct de vedere, a ocupat aceeași poziție ca George Orwell în Marea Britanie: s-a ridicat împotriva oricărui sistem autoritar și a ajuns să-l vadă pe Stalin ca pe un om diabloc, aflat pe picior de egalitate cu Hitler. Ca și Orwell, dar spre deosebire de Sartre, Camus a susținut că oamenii sunt mai importanți decât ideile. De Beauvoir relatează că în 1946 el i s-a confesat: „Ce avem în comun, tu și cu mine, este că indivizii contează pentru noi mai mult decât orice altceva. Preferăm concretul abstractului, oamenii doctrinelor. Punem prietenia mai presus de politică.

Se poate ca în străfundul inimii ei de Beauvoir să fi fost de acord cu el, însă în 1951-1952, atunci când a sosit momentul rupturii finale – cauzată de cartea lui Camus L’Homme révolté -, ea s-a situat, bineînțeles, de partea lui Sartre. Sartre și acoliții săi de la Les Temps modernes au privit cartea lui Camus ca pe un asalt asupra stalinismului și s-au hotărât să o atace. Apoi, atunci când Camus a ripostat, Sartre a scris un atac lung și extrem de neplăcut adresat direct lui Camus: „O dictatură violentă și oficială a pus stăpânire pe tine, sprijinită de o birocrație abstractă și care pretinde să domnească conform legii morale”. La vremea aceea, Sartre avea în spate toată extrema stângă organizată și acest atac i-a făcut rău lui Camus pentru că era un om vulnerabil, iar ruptura cu Sartre l-a deprimat. Incapacitatea lui Sartre de a menține o prietenie cu cineva de același calibru intelectual cu el ajută la explicarea inconstanței, incoerenței și, uneori, a curatei frivolități a vederilor sale politice. Adevărul este că Sartre nu era de felul său un annimal politic. Pur și simplu nu a avut opinii de luat în seamă până la vârsta de 40 de ani. După ce s-a despărțit de oameni de calibrul lui Koestler și Aron, care spre sfârșitul anilor 40 se împliniseră amândoi, devenind niște „grei” politici, Sartre a ajuns să suporte pe oricine și orice. În 1946-1947, foarte conștient de imensul său prestigiu în rândurile tinerilor, el a oscilat cu privire la partidul pe care să-l suțină – în situația în care ar fi fost nevoit totuși să aleagă. Pare să fi fost convins de faptul că un intelectual avea un fel de datorie morală să-i susțină pe „muncitori”. Ei bine, atunci nu trebuia oare să sprijine partidul pe care îl susțineau majoritatea muncotirlor? În Franța anilor 40, aceasta însemna comuniștii. Sartre nu era însă marxist. De fapt, marxismul era exact opusul filozofiei puternic individualiste pe care o promova el. Cu toate acestea, chiar la sfârșitul anilor 40, acesta nu putea să conteste Partidul Comunist sau stalinismul, acesta fiind motivul principal pentru care s-a certat cu Aron și Koestler. Fostul său elev Jean Kanapa, ajuns un intelectual comunist de frunte, a scris plin de dezgust: „ Este un animal periculos căruia îi place să flirteze cu marxismul – deoarece nu l-a citit pe Marx, deși are o vagă idee despre ce înseamnă marxismul”.

Totuși, în 1953, Sartre și-a soluționat dilema referitoare la Partidul Comunist și s-a decis să-l susțină. Era o judecată emoțională, nu una rațională, la care ajunsese după ce fusese implicat în două campanii de agitație și propagandă ale Partidului Comunist. Mai mult, faptul că Sartre se alăturase comuniștilor pentru cei mai mulți părea lipsit de orice logică. Acest moment se petrecea tocmai în perioada în care alți intelectuali de stânga părăseau în masă Partidul Comunist, pe măsură ce crimele lui Stalin erau demonstrate și făcute publice în Vest. Așa se face că acum Sartre se trezea acoperit de ridicol. A păstrat o tăcere stânjenitoare cu privire la lagărele lui Stalin, iar argumentul adus în apărarea acestei tăceri era total în contradicție cu manifestul său de angajare publicat în Les Temps modernes. „Cum nu eram membri ai partidului sau simpatizanți declarați”, a argumentat el titmid, „nu era de datoria noastră să scriem despre lagărele sovietice de muncă; eram liberi să rămânem departe de disputele privitoare la natura acestui sistem, cu condiția să nu aibă loc nici un eveniment cu semnificații sociologice”. În mod asemănător, Sartre s-a silit să păstreze tăcerea cu privire la sinistrele procesel de la Praga ale lui Slansky și ale altor comuniști evrei. Mai mult încă, s-a pretat la roul de urs de circ cu ocazia absurdei conferințe pe care Mișcarea Comunistă Mondială pentru Pace a ținut-o la Viena în luna decembrie 1952. Pentru Fadaiec, aceasta însemna slugărnicie, drept pentru care l-a numit pe Sartre hienă și șacal. Sartre le-a spus delegaților că în viața sa cele trei evenimente importante au fost Frontul Popular din 1936, Eliberarea și „acest congres” – o minciună sfruntată – și, nu mai puțin, anularea reprezentării la Viena a vechii sale piese anticomuniste Les Mains sales (Cu mâinile murdare), la solicitarea șefilor Partidului Comunist.

O parte dintre lucrările făcute sau spuse de Sartre pe parcursul celor patru ani în care a susținut în mod constant linia Partidului Comunist aproape că depășesc orice putere de imaginație. Sartre ne reamintește astfel de unul dintre cele mai dezagreabile adevăruri ale aforismului lui Descartes: „Nu există nimic atât de absurd sau de incredibil care să nu fi fost afirmat deja de unul sau altul dintre filozofi”. În luna iulie 1954, după o vizită în Rusia, Sartre a acordat un interviu de două ore unui reporter de la publicația stângistă Libération. Acest interviu se numără printre cele mai lingușitoare relatări referitoare la statul sovietic făcute vreodată de un intelectual occidental, de la notoria expediție a lui George Bernard Shaw de la începutul anilor 30 încoace. Sartre a declarat atunci că cetățenii sovietici nu călătoreau nu pentru că li s-ar fi interzis, ci pentru că nu aveau nici cea mai mică dorință, de a-și părăsi minunata lor țară. „Cetățenii sovietici”, a insistat el, „își critică guvernul mult mai mult și mai eficient decât o facem noi”. Mai mult, a susținut chiar că în URSS există libertatea deplină a criticii. Astfel, este mai debragă de preferat să tragem cortina peste o parte dintre cele spuse de Sartre în perioada 1952-1956.

Până nu de mult, reputația publică a lui Sartre, atât în Franța, cât și în lumea întreagă, a fost foarte proastă, iar el nu avea cum să nu perceapă acest lucru. Astfel, s-a agățat de invazia sovietică din Ungaria, ca de un motiv- sau, în orice caz, ca de o scuză – pentru a o rupe cu Moscova și cu Partidul Comunist. Totodată a preluat Războiul Algerian care tocmai izbucnea – mai ales după ce reîntoarcerea lui de Gaulle la putere a furnizat, din 1958, un personaj bun de urât – ca pe o cauză bună, onorabilă, propice recâștigării prestigiului său în rândurile stângii independente și mai ales în rândurile tineretului. Aceasta mișcare pe care o făcea era, într-o anumită măsură, sinceră. Și în anumite privințe chiar i-a reușit. Sartre a avut un Război Algerian „favorabil”, tot așa cum avusese și un al Doilea Război Mondial „ favorabil”. Nu a reușit însă să se facă arestat, deși s-a străduit din greu. În septembrie 1960, a convins circa o sută douăzeci și unu de intelectuali să semneze o declarație prin care se afirma „dreptul la nesupunere (al slujbașilor armatei) în Războiul din Algeria”. Un guvern al celei de-a Patra Tepublici l-ar fi trimis fără îndoială la închisoare, însă a cincea era o chestiune mult mai sofisticată, dominată de doi bărbați de o inteligență și o cultură ieșită din comun, de Gaulle în persoană și Andre Malraux. Malraux a spus: „ Mai bine să-l lăsăm pe Sartre să strige în favoarea algerienilor în Place de la Concorde, decât să-l arestăm și să ne punem într-o situație penibilă”. De Gaulle a spus Cabinetului – citând cazul lui Francois Villon, al lui Voltaire și al lui Romain Rolland – că era mai bine să nu te atingi de intelectuali: „ Oamenii ăștia au pricinuit destule probleme la vremea lor, este mai important ca noi să continuăm să le respectăm libertatea de gândire și expresie în măsura în care este compatibilă cu legile statului și unitatea națională”.

În anii 60 Sartre și-a petrecut o bună parte a timpului său călătorind în China și în Lumea a Treia – un termen inventat în 1952 de geograful Alfred Sauvy, dar popularizat de Sartre. El și de Beauvoir au devenit niște figuri familiare, au fost fotografiați conversând cu diverși dictatori africani și asiatici – în costume și cămăși din Lumea Întâi, ea în jachetele ei de profesoară, înveselite de fuste și eșarfe „etnice”. Cele spuse de Sartre referitor la regimurile al căror invitat fusese nu aveau mai mult sens decât laudele aduse Rusiei lui Stalin, dar erau mai acceptabile. Despre Castro: „Țara care s-a născut din Revoluția Cubaneză este o democrație directă!”. Despre Iugoslavia lui Tito; „Este punerea în practică a filozofiei mele”. Totodată, a lăudat Egiptul lui Nasser și China lui Mao. A condamnat zgomotos „crimele de război” americane din Vietnam și a comparat Statele Unite cu naziștii (mai făcuse această comparație în vremea lui de Gaulle, uitând că generalul luptase împotriva acestora pe vremea când lui personal is e puneau în scenă piese în Parisul ocupat). Și totuși exista o latură și mai sinistră a predicilor adresate de Sartre admiratorilor săi din Lumea a Treia. Deși el însuși nu era un om de acțiune – una dintre cele mai dureroase remarci sarcastice aparținându-i lui Camus era că Sartre „încerca să facă istoria din fotoliul său”- încuraja violența la alții, și de obicei această acțiune însemna violență. Interesant este că a devenit un protector al lui Franz Fanon, ideologul care ar putea fi numit fondatorul rasismului negru afircan modern, și a scris o prefață la cartea acestuia Les Damnés de la Terre (Blestemații pământului), 1961 – o adevărată biblie a violenței. Pentru un negru, a scris Sartre, „să împuști un european înseamnă să împuști două păsări dintr-o lovitură, să distrugi în același timp pe opresor și pe omul ep care acesta îl oprimă”. Astfel, avem de a face cu o actualizare a existențialismului: eliberarea de sine prin crimă. Sartre a fost acela care a inventat tehnica verbală (preluată din filozofia germană- violența instituționalizată), justificând astfel omorul în răsturnarea acestei ordini. „Problema esențială stă în a respinge teoria conform căreia stânga nu ar trebui să răspundă la violență cu violență”, a spus el.

Totuși, ceea ce nu a prevăzut Sartre este că filozofia violenței pe care a predat-o negrilor avea să fie folosită de aceștia, dar nu pe albi, ci pe alți negri.

Amurgul unui idol

Totuși, în ultimii cincisprezece ani de viață, acțiunile proprii ale lui Sartre s-au mai împuținat. El s-a zbătut cu disperare să rămână în rândurile avangardei. În 1968 a luat partea studenților, așa cum făcuse încă din primele zile de profesorat. În urma evenimentelor din mai 1968, foarte puțini s-au mai bucurat de o oarecare credibilitate – în Franța, Raymond Aron a reprezentat o excepție în Franța, astfel încât performanța reprobabilă a lui Sartre nu merită un blam special. Într-un interviu acordat postului de radio Luxemburg, el a salutat baricada studențească: „Violența este singurul lucru care le rămâne studenților care nu s-au încadrat încă în sistemul părinților lor.. Pentru moment, singura forță antiinstituțională din țările noastre occidentale lipsite de tărie este reprezentată de studenți… Ei trebuie să decidă ce formă de luptă să-și asume. Venind din partea unui om care își petrecuse 30 de ani sfătuindu-i pe tineri ce să facă, afirmația era tare ciudată. Și stupiditățile continuau: „Ce este interesant în ceea ce privește acțiunea voastră”, le-a spus el studenților, „este că instaurează la putere imaginația”.

Pe 20 mai, atunci când a apărut în amfiteatrul de la Sorbona pentru a se adresa studenților, Sartre părea un bătrân obosit, zăpăcit de lumina puternică, de fum și de faptul că era numit „Jean-Paul”, ceea ce acoliții săi nu făcuseră niciodată. Remarcile sale nu erau părea logice. A încheiat: „Acum am să vă las. Sunt obosit. Dacă nu plec acum, am să sfârșesc prin a spune o mulțime de lucruri prostești”. La ultima sa apariție în fața studenților, pe 20 februarie 1969, Sartre a fost derutat de faptul că i se înmânase, chiar înainte de a începe să vorbească, un bilet nepoliticos din partea liderului studenților, care spunea: „Sartre, fii clar, fii concis. Avem o mulțume de măsuri pe care trebuie să le discutăm și să le adoptăm”. Nu era genul de sfat pe care Sartre era obișnuit să-l primească, sau pe care era capabil să-l urmeze.

Și totuși, la acea vreme el ajunsese să aibă un nou interes. La fel ca în cazul lui Tolstoi, și la Sartre durata medie a concentrării pe un subiect anume era scurtă. Interesul său pentru revoluția studențească a durat mai puțin e un an. A urmat o tentativă la fel de scurtă, dar mai ciudată, de a se identifica cu „muncitorii”, acele ființe misterioare, dar idealizate, despre care scria atât de mult, dar cu care nu avusese nimic de-a face pe tot parcursul vieții. În primăvara anului 1970 a avut loc o încercare întârziată a extremei stângi din Franța de a europeniza violenta Revoluție Culturală a lui Mao. Mișcarea a fost intitulată Stânga Proletarp, iar Sartre a fost de acord să i se alăture. A devenit, teoretic, redactorul-șef al publicației acesteia, La Cause du Peuple (Cauza Poporului), în mare măsură pentru a împiedica poliția să confiște ziarul. Scopurile acestei mișcări erau prea violente chiar și după părerea lui Sartre- se cerea ca directorii de fabrică să fie închiși, iar deputații parlamentari să fie linșați; era însă de un romantism lipsit de rafinament, copilărească și antiintelectuală inițiativa. Sartre chiar nu-și avea locul în cadrul ei și se pare că a simțit acest lucru, mormâind: „Dacă aș continua să mă încurc cu activiștii, ar trebui să fiu închis de colo-colo, într-un scaun cu rotile, și aș sta în calea tuturor”. A fost însă presat de tinerii săi discipoli, și în cele din urmă, nu a putut rezista tentației spectacolului politic. Așa se face că Parisul s-a putut delecta cu imaginea unui Sartre de șaizeci și șapte de ani – căruia chiar de Gaulle (spre enervarea lui Sartre) i se adresa cu „dragă Maestre” – care vindea în plină stradă ziare scrise stângaci și vâra broșuri în mâna trecătorilor plictisiți. Un fotograv l-a surprins pe 26 iunie 1970 îndeletnicindu-se cu acest lucru pe Champs- Elysees, îmbrăcat în noua sa ținută proletară: cu pulover alb, hanorac și pantaloni largi. A izbutit chiar să fie arestat, dar a fost eliberat în mai puțin de o oră. În octombrie, a luat-o de la capăt, suindu-se pe un butoi de petrol, în curtea uzinelor Renault din Billancourt, și predicându-le muncitorilor de acolo. Un reportaj din L’Aurore menționa ironic: „ Nu muncitorii predominau. Congregația lui Sartre consta în întregime din cei câțiva maoiști pe care îi adusese cu sine”. În orice caz, eforturile lui nu par a fi trezit nici măcar o umbră de interes în rândurile muncitorilor. Dar, pentru omul care a dat greș în acțiune, care nu fusese de fapt activist în adevăratul sens al termenului, au existat întotdeauna „cuvintele”. faptul că și-a intitulat astfel partea reprezentativă a autobiografiei sale este sugestiv. A folosit ca motto Nulla dies sine linea – „Nici o zi fără a scrie”. Acesta a fost un legământ pe care l-a respectat. Scria și punea laolaltă până la zece mii de cuvinte pe zi. O bună parte dintre acestea erau de slabă calitate; sau, mai curând, pretențioase, sonore, dar lipsite de un conținut semnificativ, umflate. Sarte nu a prea pus mult preț pe calitate. Scriindu-i în 1940 lui de Beauvoir și reflectând pe marginea marelui număr de cuvinte așternute pe hârtie, Sartre a recunoscut: „Am considerat întotdeauna cantitatea o virtute”. Totodată, el a mărturisit că, de fapt, cuvintele erau întreaga lui viață: „Am investit totul în literaură…îmi dau seama că literatura este un substitut pentru religie”. A recunoscut că pentru el cuvintele erau mai mult decât literele din care erau alcătuite, decât sensul lor: ele erau entități vii, asemănându-se mai curân modului în care cercetătorii evrei ai Zoharului sau ai Kabbalei simțeau că literele Torei au o putere religioasă: „Am simțit misticismul cuvintelor… puțin câte puțin, ateismul a devorat totul. Am dezinvestit și secularizat scriitura… ca un necredincios m-am întors la cuvinte, având nevoie să știu ce înseamnă vorbirea.. Mă aplec asupra lor, dar înaintea mea simt moartea unui vis, o veselă cruzime, tentația perpetuă a terorii”. Aceste rânduri au fost scrise în 1945, când Sartre mai avea încă milioane de cuvinte de spus. Ce însemna asta? Probabil că foarte puțin. Sartre a preferat întotdeauna să scrie mai curând bazaconii decât să nu scrie nimic. Este un scriitor care confirmă de fapt remarca dură a lui Dr.Johnson: „Un francez trebuie să vorbească întotdeauna, fie că știe ceva despre subiect, fie că nu”. Practic, această diaree verbală i-a distrus în cele din urmă farmecul de orator. Bineînțeles, a existat însă întotdeauna și un grup devotat care să-l asculte. Încetul cu încetul, pe măsură ce Sartre îmbătrânea, erau tot mai puțini astfel de admiratori consecvenți. La sfârșitul anilor 40 și începutul anilor 50, Sartre a făcut bani fruniși. I-a cheltuit însă la fel de repede. Fusese întotdeauna lipsit de griji în ceea ce privește banii. Copil fiind, ori de câte ori voia bani, îi lua pur și simplu din geanta mamei sale. Ca profesor de școală, el și de Beauvoir luau și ofereau cu împrumut fără rețineri: „Împrumutam de la toată lumea”, a recunoscut și ea. Iar el a declarat: „banii au un fel de perisabilitate care îmi place. Îmi place să-i văd alunecându-mi printre degete și dispărând”. Această nepăsare avea și o latură agreabilă. Spre deosebire de mulți intelectuali, și mai ales cei renumiți, Sartre era sincer generos în privința banilor. Îi făcea plăcere să achite el nota de plată la cafenea sau la restaurant, adesea pentru oameni pe care abia îi cunoștea. Generozitatea și simțul umorului erau laturile cele mai bune ale caracterului său. Atitudinea sa față de bani era totodată și iresponsabilă. Pretindea că tratează cu prefesionalism problema drepturilor de autor și a onorariilor agenților literari – la singura întâlnire cu Hemingway, în 1949m cei doi scriitori nu au discutat nimic altceva decât subiecte de acest gen, o conversație foarte pe gustul lui Hemingway, însă aceasta era de dragul aparențelor. Succesorul lui Cau (secretarul său), CLaude Fox, a mărturisit: „Sartre refuza cu obstinație să aibă de-a face cu banii. Îi privea ca pe o pierdere de timp. Și totuși avea încontinuu nevoie de ei: pentru a-i da, pentru a-i ajuta pe alții. Drept consecință, avea datorii imense la editorii săi și avea restanțe enorme la plata impozitului. Mama sa îi achita în secret impozitele, dar resursele ei nu erau nelimitate, astfel încât la sfârșitul anilor 50 Sartre se găsea într-un mare impas financiar, pe care nu l-a depășit niciodată cu adevărat. În ciuda unor câștiguri considerabile și susținute a rămas îndatorat și de cele mai multe ori fără bani lichizi. Odată, s-a plâns că nu-și putea permite o pereche nouă de pantofi. Întotdeauna au existat pe ștatele lui de plată o serie de oameni cu o funcție sau alta, sau primind chilipiruri. Aceștia alcătuiau curtea luie xterioară, cea interioară o formau femeile. La sfârșitul anilor 60, numărul acestora a scăzut simțitor, odată cu slăbirea poziției sale financiare, iar curtea exterioară s-a restrâns și ea.

În anii 70 Sartre a devenit o figură tot mai jalnică, îmbătrânit prematur, practic orb, adesea beat, îngrijorat în privința banilor, nesigur pe concepțiile sale. În viața lui a intrat un tânăr evreu din Cairo, Benny Levy, care a scris sub pseudonomul Pierre Victor. Familia acestuia fugise din Egipt în 1956-1957, în perioada crizei din Suez, iar el era apatrid. Sartre l-a ajutat să obțină permisiunea de sejur în Franța și l-a făcut secretarul său. Victor avea o predilecție pentru mistere, purta ochelari fumurii și uneori o barbă fală. Părerile sale erau excentrice, adesea extreme, apărate cu strășnicie, prezentate cu sinceritate și perseverență șefului său. Numele lui Sartre apărea legat de afirmații ciudate sau pe piese pe care cei doi le scriau împreună. De Beauvoir se temea că Victor va ajunge prea apropiat de Sartre, așa cum Sonia Tosltoi îl urâse și se temuse de Certkov. La vremea aceea însă, Sartre era incapabil de prea multă extravaganță publică. Viața lui particulară a rămas variată din punct de vedere sexual, iar timpul îi era împărțit între membrele haremului său. Vacanțele și le petrecea astfel: trei săptămâni cu Arlette la casa pe care o dețineau amândoi în sudul Franței; două săptămâni cu Wanda, de obicei în Italia; câteva săptămâni pe o insulă grecească cu Helene; apoi o lună cu de Beauvoir, în general la Roma. La Paris se muta adesea în diferitele apartamente ale femeilor cu care avea de-a face. Ultimii săi ani au fost descriși cu cruzime de de Beauvoi în cărticia ei La cérémonie des adieux: incontinența lui, beția, favorizate de fetele care îi strecurau sticle cu whisky, lupta pentru putere asupra a ceea ce-i mai rămăsese în minte. Trebuie să fi fost o ușurare pentru ei toți când a murit, la spitalul Broussais, pe 15 aprilie 1980. În 1965 o adoptase în secret pe Arlette. Așa se face că ea a moștenit totul, inclusiv drepturile de autor, și a gerat publicarea postumă a manuscriselor lui. Pentru de Beauvoir aceasta a fost trădarea finală: „centrul” eclipsat de una dintre „periferii”. I-a supraviețuit cinci ani, o regină mamă a stângii intelectuale franceze.

Sartre nu a reușit să ajungă la nici un fel de coerență și consecvență a concepțiilor sale privind politica publică. Nici un corp de doctrine nu i-a supraviețuit. La sfârșit, el nu a reprezentat nimic mai mult decât o vagă dorință de a aparține stângii și tineretului. Declinul intelectual al lui Sartre, care în fond păruse a fi fost cândva identificat cu o filozofie de viață impresionantă, deși confuză, a fost deosebit de spectaculos. Există întotdeauna un segment reprezentativ al publicului educat care își revendică lideri intelectuali, oricât ar fi aceștia de nesatisfăcători. În ciuda enormităților lui, Rousseau a fost în mare măsură onorat la moarte și după aceea. Sartre, un alt monstre sacré, a avut parte de funeralii mărețe organizate de Parisul intelectual. Peste 50 000 de oameni, majoritatea tineri, i-au urmat la Cimitirul Montparnesse. Pentru a vedea mai bine, unii s-au cățărat pe copaci. Unul a căzut izbindu-se chiar de sicriu. Cărei cauze veniseră ei să-i aducă onorul? Ce credință, ce adevăr luminos despre umanitate afirmau ei prin prezența lor în masă? Nu știu, dar ne putem întreba pe bună dreptate dacă Sartre a fost doar un rebel fără cauză..

Bibliografie selectivă

  • Jean-Paul Sarte – Colonialism and neo-colonialism, Ed. Taylor&Francid Ltd, 2001
  • Annie Cohen-Solal – Sartre: A Life,Trad. Norman MacAfee, New Press, 2005
  • Jean-Paul Sartre – Cuvintele (trad. în lb.română de T.Dumitru, Editura pentru Literatură Universală 1965)
  • Jean-Paul Sarte – War Diaries: Notebooks from a Phoney War 1939-40 Translated by Quintin Hoare, VersoBooks, 1985
  • Simone De Beauvoir – The Prime of Life

  • Sartre and ‘Les Temps Modernes, Cambridge University Press; 1 edition (May 7, 2009)
  • Jean-Paul Sartre – Fiinta si Neantul. Eseu de ontologie fenomenologica, Ed.Paralela 45, 2004
  • Jean-Paul Sarte – The age of reason, Penguin Books Ltd, 2001

____________________________________________________________________

Nota Editor: In urma sesizarilor cititorilor, am confruntat textului articolului de mai sus cu textul din volumul Intelectualii de Paul Johnson. Sesizarile se confirma, mare parte din textul de mai sus e copiat din capitolul Jean-Paul Sartre: „Un ghemotoc de blanăşi cerneală“. Prin urmare, domnul Ronald N. Popescu nu mai e de acum autor Contributors.

Le multumesc celor trei cititori care au identificat pasajele copiate.

Comentariu:

un student de la Facultatea de Filosofie

Domnii Ionut Tudoran și Cyl sesizează în comentarii un lucru foarte important, din unghiul meu de vedere. Cu toate acestea, nimeni nu le răspunde. Poate că ironia care caracterizează remarcele dumnealor este prea rafinată. De aceea, eu voi fi mai direct.

Se prea poate să se fi strecurat o greșeală, însă articolul cu pricina seamănă izbitor de mult cu un capitol din lucrarea lui Paul Johnson, Intelectualii, apărută în traducerea doamnei Luana Stoica în limba română la editura Humanitas din București. Traducerea a avut numeroase ediții, iar cea pe care eu am consultat-o acum este din anul 2012. Capitolul se numește „Jean-Paul Sartre: « Un ghemotoc de blană și cerneală »“ și se găsește la paginile 329-367. Spuneam că articolul cu pricina seamănă izbitor de mult cu capitolul menționat. Ca să fiu mai precis, majoritatea propozițiilor din articol se găsesc într-o formă identică în cartea lui Paul Johnson, în timp ce altele sunt ușor modificate, apărând anumite adăugiri etc. Vă dau un exemplu chiar de la început.

Ronald N. Popescu, Jean-Paul Sartre – Doctrina provocatoare a individualismului:

“Citeam recent că Academia suedeză se află, în premieră, în situația în care laureatul Premiului Nobel pentru Literatură din acest an nu dă nici un semn că l-ar interesa premiul. Ei bine, acestă situație nu este o premieră în ceea ce privește prestigiosul Nobel pentru literarură. Chiar luni, 24 octombrie 2016, se împlinesc 52 de ani de când Jean Paul Sartre a refuzat această distincție. Bineînțeles, gestul său a produs rumoare la vremea lui, cât timp toți scriitorii din lumea noastră visează ca într-o zi să ridice prestigiosul premiu. Pentru Sartre neacceptarea Nobelului a avut la bază rațiuni mult mai simple decât ar putea cineva să se aștepte: îi era frică să nu fie interpretat drept un scriitor conformist, raliat Academiei franceze, cât timp toată adularea de care se bucura o câștigase cu profilul unui nonconformist, unui rebel (fără cauză – cum l-am numit în acest text). [sublinierea îi aparține lui Ronald N. Popescu; cel care l-a numit astfel nu este „autorul“ articolului, ci Paul Johnson. n.m.]
Astfel, pentru a-l înțelege mai bine pe Jean-Paul Sartre putem iniția cunoașterea sa prin a spune că a fost un filozof de profesie care a căutat totodată să se adreseze publicului larg. Își desfășura activitatea într-o țară în care filozofia se învăța în liceu și își aduna oamenii laolaltă în cafenele. Considera că putea atrage participarea maselor în cadrul sistemului său, prin intermediul pieselor de teatru și al romanelor. Și, cel puțin pentru o vreme, părea chiar să fi reușit. Cert este că nici un filozof al secolului nostru nu a avut un asemenea impact asupra spiritului și comportamentului atâtor indivizi din lumea întreagă, cu precădere tineri. Existențialismul a fost religia populară a sfârșitului anilor 40 și a anilor 50. Piesele sale au fost adevărate succese. Cărțile i s-au vândut în tiraje enorme. Sartre oferea un mod de viață. A prezidat o biserică laică, chiar dacă una nebuloasă. Dar, la urma urmei, la ce s-a rezumat totul?“

Paul Johnson, Intelectualii, traducere de Luana Stoica, București, Humanitas, 2012, p. 329:

„Jean-Paul Sartre a fost un filozof de profesie care a căutat totodată să se adreseze publicului larg. Își desfășura activitatea într-o țară în care filozofia se învață la liceu și adună oamenii laolaltă în cafenele. Considera că putea atrage participarea maselor în cadrul sistemului său, prin intermediul pieselor de teatru și al romanelor. Și, cel puțin pentru o vreme, părea chiar să fi reușit. Cert este că nici un filozof al secolului nostru nu a avut un asemenea impact asupra spiritului și comportamentului atâtor indivizi din lumea întreagă, cu precădere tineri. Existențialismul a fost filozofia populară a sfârșitului anilor ’40 și a anilor ’50. Piesele sale au fost adevărate succese. Cărțile i s-au vândut în tiraje enorme, unele depășind 2 000 000 de exemplare numai în Franța [notă]. Sartre oferea un mod de viață. A prezidat o biserică laică, chiar dacă una nebuloasă. Dar, la urma urmei, la ce s-a rezumat totul?“

Etc. Puteți să verificați și dumneavoastră restul textului. Spuneam că se poate să se fi strecurat o greșeală. Din păcate, nu există nicio referință la textul lui Paul Johnson. Există chiar și o „bibliografie selectivă“ la finalul articolului, unde sunt reluate câteva cărți citate tot de Paul Johnson în cartea sa, nu și textul ca atare al lui Paul Johnson, darămite ediția românească, așadar pe traducătoarea lucrării.

Același domn Ronald N. Popescu a semnat un articol pe data de 08.09.2015, tot pe http://www.contributors.ro, cu titlul „Lev Tolstoi – Originea poetică a marxismului“ (http://www.contributors.ro/cultura/lev-tolstoi-originea-poetica-a-marxismului/). În aceeași cartea a lui Paul Johnson, Intelectualii, ed. cit., pp. 159-202, există un capitol intitulat „Tolstoi: Fratele mai mare al lui Dumnezeu“. Și acolo există asemănări izbitoare, fără să fie pomenit în vreun loc numele lui Paul Johnson. Ba mai mult, în bibliografia selectivă apar două titluri la care Paul Johnson, cel mai probabil, nu avea acces ligvistic: Ion Ianoși (2005), Tolstoi. Romanul unei drame, București, Ed.Ideea Europeană și Mircea Mâciu dr., Nicolae C. Nicolescu, Valeriu Șuteu dr. (1986), Mic dicționar enciclopedic, București, Ed. Științifică și enciclopedică. Articolul însă nu aduce nimic nou, ci este o reluare mot à mot a textului scris de Paul Johnson, chiar dacă acesta se diferențiază în locuri izolate de traducerea românească.

Având în vedere aceste lucruri, cred că domnul Ronald N. Popescu ar trebui să ia poziție publică și să lămurească toată această situație.

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro



Currently there are "22 comments" on this Article:

  1. Mircea Paul Vasiliu VASILIU MIRCEA PAUL spune:

    Excepțional !

    Rar mi-a fost dat să citesc (pe internet) un eseu atît de lung și totuși atît de pertinent. A bout de souffle !

    În fond Sartre personifică foarte bine debusolarea intelectualității franceze care a renunțat complet la cartezianism. O tristă și lungă decadență.

  2. Vlad spune:

    A lipsit cauza sau mai bine zis cauza a fost una exterioara, doctrinara … esentialmente un esec cu incursiuni in ideologiile vremii comunism si fascism. Un om al timpului lui s-ar putea spune …

    Existenta inteleasca ca naturalitate nu inseamna individualitate … Pentru individualitate e nevoie de un anume sens interior profund uman si nu doar doctrinar.

    Libertatea de a trai nu inseamna sa te irosesti si sa traiesti instinctual ci folosind ratiunea.

    Ratiunea nu inseamna doar aderarea la niste idei chiar daca acestea inseamna ralierea la ele si prin fapta.

    Prin prisma ideilor: comunism, fascism ratiunea nu a fost folosita decat vag si vedem extrem de limitativ.

    Astfel filosofia existentialista, si in sens mai larg demersurile filososofice de intoarcere la sensul originar al cuvintelor, la acele cuvinte intrupate si traite, nu este decat un deziderat uman de a da un sens vietii individuale, o apropiere de religie, de fiinta si o iesire din visul mintii si din timp.

  3. Stefan spune:

    Multumesc! Scrieti foarte frumos, am citit pe nerasuflate.
    Mi-ar place sa citesc o astfel de biografie si despre Bob Dylan. Pentru a putea avea o idee a influentelor si rebeliunilor.

  4. Cyl spune:

    Impresionant . Foarte interesanta ar fi o continuare , cu aventurile ( meta) politice si anarhiste ale altor bufoni francezi ( sau altii , de pilda Negri sau Zizek ) : Bataille , Deleuze , Badiou , Debord sau ¨marele¨ Foucault .

  5. catalin spune:

    Individualism calcand peste cadavrele din gropile comune. Fara nici un pic de mustrari de constiinta – revenit din Uniunea Sovietica a declarat “am vazut viitorul omenirii”. M-am intrebat mereu daca a facut-o din constrangere, a fost platit, cauta faima si atentie (avea complexe si frustrari), dintr-un crez interior (asa credea el sincer), dintr-un crez al accidentelor de parcurs ale unui partid/sistem care era in viziunea lui viitorul omenirii, etc. Astfel de exemple de genii intelectuale exista si in societatea romaneasca mai mult sau mai putin contemporana. Una din problemele lor este ca sincer “li se urca la cap” atat de mult incat nu accepta nici o forma de introspectie sugerata de vreo critica din exterior. Si totusi dimensiunea crimelor umane nu le-au dat acestor indivizi nici macar o noapte de insomnie?

  6. Maria Istoc spune:

    Interesant articolul, sunt cateva greseli de orgografie care ar trebui corectate, de asemenea licelul Henri IV se scrie in felul acesta. Dar atfel bine scris. Ma temeam ca in rigurozitatea de a vorbi despre viata lui ati uitat filozofia lui si intr-adevar ati fi putut aminti cateva concepte sau cel putin expresii care ii apartin, dar asa cum lasati sa se inteleaga la sfirsit Sartre nu a lasat nici o mostenire. Rémi Brague, ganditorul francez contemporant pe care il apreciez cel mai mult spunea ca pana si Sartre a spus cateva lucuri de luat in seama, intre ele a recunoscut ca L’homme n’est pas son propre projet.”

    O vecina de-a mea de la Montparnesse, care l-a cunoscut pentru ca venea acolo la dezbateri si de fapt acolo a locuit cu Simonde de Beauvoir o vreme, asa cum spuneti, spunea “Il était odieux”.

    A militat totusi pentru abolirea pedepsei cu moartea, desi francezii se gandesc sa o reinstaureze acum pentru cazurile teroristilor. Si daca nu ma insel el a infintat jurnalul Libération.

    In orice caz merci pentru un lucru bine facut. Cel care trece cel mai des pe la Montparnasse acum, desi presa incepe deja sa il uite, este Fréderic Lenoir, mult mai sincer insa si mai placut.

  7. bec spune:

    bun eseu, excelent as spune, desi parea cam lung la inceput, l-am citit pina la capat. Mult mai bun decit sute de pagini scrise de diversi imbecili stingisti.
    Astept autorul si pe alte subiecte. Cu nerabdare.

    • Ionut Tudoran spune:

      Si mie mi-a placut foarte mult eseul! Pe acesta (ca si pe cel despre Tolstoi dealtfel) il mai puteti citi si in cartea lui Paul Johnson, Intelectualii. Se pare ca marile spirite au aceleasi idei si si le exprima cu exact aceleasi cuvinte.
      Cartea mai are capitole despre Brecht, Marx si alti oameni interesanti. Astept cu nerabdare sa le citesc si pe acelea pe aceasta platforma.

      • Cyl spune:

        Intr-adevar .Ar putea fi o gluma mai subtila , un fel de proba . Initial am crezut ca e vorba despre vreo biografie netradusa . E bine insa ca acest text ( presupun ca greselile de ortografie nu sint si ele copiate ) a trezit interesul pt. o carte mare .

  8. Cititor spune:

    Rebel fara cauza sau cu o cauza prea măruntă, nonconformist – s-a străduit sa nu-și dezmintă teoriile prin fapte. Dar, ca orice construct, faima de care s-a bucurat nu a fost de durata. Ramai cu senzația ca ceea ce se obține ușor trece repede. (Asa patesc si copiii rasfatati!) Oricum, o sănătate de invidiat care l-a purtat pana la o vârstă înaintată in ciuda tuturor acelor stimulente. Utila retrospectiva, bine scrisa dar, din păcate, s-au strecurat (prea) multe greșeli de ortografie. Si iarăși din păcate, site-ul nu permite corectarea lor după postare. Rămâne sa le corecteze fiecare cititor pe cont propriu sau sa rămână cu ideea ca așa se scriu anumite cuvinte, ceea ce n-ar fi bine.

  9. Mircea Paul Vasiliu VASILIU MIRCEA PAUL spune:

    Printre punctele-cheie ale auto-educării, materializate sub forma disciplinei mentale, există unul de maximă importanţă şi, simultan, foarte greu de îndeplinit, deoarece include un conflict intern, strîns legat de vanitatea şi comoditatea noastră. El constă în tendinţa de a ne auto-amăgi cu privire la ceea ce rîvnim şi necesitatea de a ne opune acestei auto-înşelătorii. Numărul judecăţilor greşite pe care le generează respectiva pornire este imposibil de evaluat de cineva care nu a fost constrîns la auto-corecţii permanente prin însăşi specificul muncii sale. Uimitor de mare e tăria ispitei care ne împinge să căutăm, cu orice preţ, dovezi şi aparenţe pentru a ne susţine dorinţele, ignorînd faptele ce le contrazic. În acest sens, TOŢI sîntem, mai mult sau mai puţin, promotori activi ai falsităţii…
    [Royal Institution Lecture On Mental Education (6 May 1854), as reprinted in Experimental Researches in Chemistry and Physics, by Michael Faraday, 1859, pp 474-475.]

    Nu putem ierta, niciodată, intelectualului cînd, în loc să cugete, cum îi este chemarea, începe să aiureze, căci în el stă singurul nostru sprijin pentru a pune stavilă, acolo unde este nevoie, aiurelilor imaginaţiei.
    [Immanuel Kant „Prolegomene”]

  10. Lucifer spune:

    Aceşti tip de filozofi au distrus Franţa.Franţa a fost şi este mai marxistă decât Rusia.Acum se pregăteşte să rupă legăturile cu SUA-UK-Canada pentru a plonja într-o aventură cu Germania şi Rusia(trăgând şi Europa în această aventură).Franţa merge spre autodistrugere.

    • Maria Istoc spune:

      Domnul L previziunile d-vs reflecta numele care vi l-ati asumat dar DIN FERICIRE NU CORESPUNDE REALITATI.

      Cat priveste greselile de ortografie remarcate de cineva mai sus, am scris-o si eu dar de fapt sunt greseli de dactilografiere mai degraba.

  11. Dan P. spune:

    Urmaresc cu mare atentie aparitiile pe contributors si acestea reprezinta una dintre sursele mele constante de informare.Dupa citirea acestui eseu am ramas,insa,putin descumpanit. Am realizat ca mai citisem asta undeva. Si intr- adevar,eseul de mai sus reprezinta o varianta prescurtata a celui dedicat lui Sartre de Paul Johnson, in Intelectualii. In afara de primul paragraf, pasajele sunt preluate cuvant cu cuvant. In aceste conditii cred ca autorul real trebuia mentionat macar la bibliografie.ceea ce nu ma va impiedica sa va urmaresc in continuare cu acelasi interes.

  12. un student de la Facultatea de Filosofie spune:

    Domnii Ionut Tudoran și Cyl sesizează în comentarii un lucru foarte important, din unghiul meu de vedere. Cu toate acestea, nimeni nu le răspunde. Poate că ironia care caracterizează remarcele dumnealor este prea rafinată. De aceea, eu voi fi mai direct.

    Se prea poate să se fi strecurat o greșeală, însă articolul cu pricina seamănă izbitor de mult cu un capitol din lucrarea lui Paul Johnson, Intelectualii, apărută în traducerea doamnei Luana Stoica în limba română la editura Humanitas din București. Traducerea a avut numeroase ediții, iar cea pe care eu am consultat-o acum este din anul 2012. Capitolul se numește „Jean-Paul Sartre: « Un ghemotoc de blană și cerneală »“ și se găsește la paginile 329-367. Spuneam că articolul cu pricina seamănă izbitor de mult cu capitolul menționat. Ca să fiu mai precis, majoritatea propozițiilor din articol se găsesc într-o formă identică în cartea lui Paul Johnson, în timp ce altele sunt ușor modificate, apărând anumite adăugiri etc. Vă dau un exemplu chiar de la început.

    Ronald N. Popescu, Jean-Paul Sartre – Doctrina provocatoare a individualismului:

    “Citeam recent că Academia suedeză se află, în premieră, în situația în care laureatul Premiului Nobel pentru Literatură din acest an nu dă nici un semn că l-ar interesa premiul. Ei bine, acestă situație nu este o premieră în ceea ce privește prestigiosul Nobel pentru literarură. Chiar luni, 24 octombrie 2016, se împlinesc 52 de ani de când Jean Paul Sartre a refuzat această distincție. Bineînțeles, gestul său a produs rumoare la vremea lui, cât timp toți scriitorii din lumea noastră visează ca într-o zi să ridice prestigiosul premiu. Pentru Sartre neacceptarea Nobelului a avut la bază rațiuni mult mai simple decât ar putea cineva să se aștepte: îi era frică să nu fie interpretat drept un scriitor conformist, raliat Academiei franceze, cât timp toată adularea de care se bucura o câștigase cu profilul unui nonconformist, unui rebel (fără cauză – cum l-am numit în acest text). [sublinierea îi aparține lui Ronald N. Popescu; cel care l-a numit astfel nu este „autorul“ articolului, ci Paul Johnson. n.m.]
    Astfel, pentru a-l înțelege mai bine pe Jean-Paul Sartre putem iniția cunoașterea sa prin a spune că a fost un filozof de profesie care a căutat totodată să se adreseze publicului larg. Își desfășura activitatea într-o țară în care filozofia se învăța în liceu și își aduna oamenii laolaltă în cafenele. Considera că putea atrage participarea maselor în cadrul sistemului său, prin intermediul pieselor de teatru și al romanelor. Și, cel puțin pentru o vreme, părea chiar să fi reușit. Cert este că nici un filozof al secolului nostru nu a avut un asemenea impact asupra spiritului și comportamentului atâtor indivizi din lumea întreagă, cu precădere tineri. Existențialismul a fost religia populară a sfârșitului anilor 40 și a anilor 50. Piesele sale au fost adevărate succese. Cărțile i s-au vândut în tiraje enorme. Sartre oferea un mod de viață. A prezidat o biserică laică, chiar dacă una nebuloasă. Dar, la urma urmei, la ce s-a rezumat totul?“

    Paul Johnson, Intelectualii, traducere de Luana Stoica, București, Humanitas, 2012, p. 329:

    „Jean-Paul Sartre a fost un filozof de profesie care a căutat totodată să se adreseze publicului larg. Își desfășura activitatea într-o țară în care filozofia se învață la liceu și adună oamenii laolaltă în cafenele. Considera că putea atrage participarea maselor în cadrul sistemului său, prin intermediul pieselor de teatru și al romanelor. Și, cel puțin pentru o vreme, părea chiar să fi reușit. Cert este că nici un filozof al secolului nostru nu a avut un asemenea impact asupra spiritului și comportamentului atâtor indivizi din lumea întreagă, cu precădere tineri. Existențialismul a fost filozofia populară a sfârșitului anilor ’40 și a anilor ’50. Piesele sale au fost adevărate succese. Cărțile i s-au vândut în tiraje enorme, unele depășind 2 000 000 de exemplare numai în Franța [notă]. Sartre oferea un mod de viață. A prezidat o biserică laică, chiar dacă una nebuloasă. Dar, la urma urmei, la ce s-a rezumat totul?“

    Etc. Puteți să verificați și dumneavoastră restul textului. Spuneam că se poate să se fi strecurat o greșeală. Din păcate, nu există nicio referință la textul lui Paul Johnson. Există chiar și o „bibliografie selectivă“ la finalul articolului, unde sunt reluate câteva cărți citate tot de Paul Johnson în cartea sa, nu și textul ca atare al lui Paul Johnson, darămite ediția românească, așadar pe traducătoarea lucrării.

    Același domn Ronald N. Popescu a semnat un articol pe data de 08.09.2015, tot pe http://www.contributors.ro, cu titlul „Lev Tolstoi – Originea poetică a marxismului“ (http://www.contributors.ro/cultura/lev-tolstoi-originea-poetica-a-marxismului/). În aceeași cartea a lui Paul Johnson, Intelectualii, ed. cit., pp. 159-202, există un capitol intitulat „Tolstoi: Fratele mai mare al lui Dumnezeu“. Și acolo există asemănări izbitoare, fără să fie pomenit în vreun loc numele lui Paul Johnson. Ba mai mult, în bibliografia selectivă apar două titluri la care Paul Johnson, cel mai probabil, nu avea acces ligvistic: Ion Ianoși (2005), Tolstoi. Romanul unei drame, București, Ed.Ideea Europeană și Mircea Mâciu dr., Nicolae C. Nicolescu, Valeriu Șuteu dr. (1986), Mic dicționar enciclopedic, București, Ed. Științifică și enciclopedică. Articolul însă nu aduce nimic nou, ci este o reluare mot à mot a textului scris de Paul Johnson, chiar dacă acesta se diferențiază în locuri izolate de traducerea românească.

    Având în vedere aceste lucruri, cred că domnul Ronald N. Popescu ar trebui să ia poziție publică și să lămurească toată această situație.

  13. Virgil Iordache Virgil Iordache spune:

    Draguță manevră, văd că a avut contribuții și la ILD. Sunt de părere că a fost infiltrat pentru a discredita platforma și punctele de vedere asociate ei la momentul potrivit. Reacție e binevenită.

    gânduri bune,

    • r2 spune:

      Cred ca exagerati. Si daca ar exista asemenea “tactici”, ar fi pierdere de timp. Pe cititorii acestui site nu cred ca ii intereseaza catusi de putin disputele de orgolii (sau de ce-or fi) cu alte platforme x si y. E doar o situatie nefericita si atat. Vorba lui Cyl, sa vedem partea buna – e bine ca acest text a trezit interesul pentru cartea cu pricina. Let’s all relax a little.

      • Virgil Iordache Virgil Iordache spune:

        Să dea Dumnezeu să exagerez.

        Contributors e o platformă pe care pe care s-au publicat n articole împotriva plagiatelor și pozițiile anticomuniste ale unor nume mari sunt de notorietate. ILD contrabalansează eficient pozițiile exagerate de stânga.

        Autorul face parte dintr-o comunitate academică, este exclus să nu fi știut ce face. După câteva texte serioase a servit ceva scandalos, care dacă ar fi rămas mult timp acolo nesemnalată ar fi însemnat că nu e nici o diferență între Metalurgica International și aceste platforme. Din fericire cititorii contributors sunt oameni serioși și cultivați, și efectul a fost exact pe dos.

        Să dea Dumnezeu să exagerez.

        gânduri bune,

        • Cyl spune:

          Meritul de a fi semnalat ¨cazul¨ , cu o ironie foarte fina , e al dlui Ionut Tudoran .Sint obisnuit sa citesc articole jurnalistice compuse dupa metoda colajului ( uneori , cu fragm. luate direct de pe Wikipedia ) , textul de mai sus , prea lung , doar l-am survolat , stiam cum stau lucrurile cu Sartre ( ma pasioneaza biografiile unor ¨oameni mari¨ , sint fascinante ; de ex. : Foucault , Bataille , Deleuze , Marcuse , o analiza temeinica a doctrinelor unora ca acestia poate fi gasita in lucrarile lui R. Scruton ) . Acele articole au totusi meritul traducerii si al popularizarii . Mi se pare insa o enormitate ca cineva sa posteze din ¨Intelectualii¨ ( P. Johnson are un stil inconfundabil ) , si inca dintr-o traducere , de aceea spuneam ca ar putea fi o gluma ( foarte seaca ) . Cele bune .

  14. Dedalus spune:

    Fantastic! De ce o fi facut asa ceva?!

    Mi-e un pic teama ca de fapt destui absolventi s-au obisnuit atat de tare cu acest mechanism incat nici nu il mai percep ca fiind immoral.

    • Vlad spune:

      Sunt alegeri si in lipsa de creativitate se flutura competenta pentru a distrage atentia de la chestiuni mai importante.

      Sigur, impropriu spus competenta, intrucat exista in doze foarte mici, aproape neglijabile, in schimb ceva grosolan poate fi observat de toti, restul mediocrilor, pot evident rasufla usurati.

      Vanam texte … acum pe bune … O sa apara politia textelor conforme … sa te tii … cum s-o mai cultiva creativitatea cand oamenii o sa se vaneze reciproc dupa fraze copiate din carti si de pe mai unde, ca doar scoala asta e … un exercitiu de umilire si obnubilare a oricarui impuls creator.

      Dar sa fie …

      • Gabi spune:

        Despre ce creativitate vorbiti? Despre capacitatea de “crea” un articol(chiar 2) copiind cate un capitol dintr-o carte adevarata?
        Vanatoare de texte? Cultivarea creativitatii ….cu fraze copiate din carti? Nu, e mult prea mult….
        Acest “domn”, in “creativitatea” lui, a ales sa jigneasca inteligenta cititorilor acestei platforme!



Comenteaza:







Do NOT fill this !

Autor

Ronald N. Popescu


Ronald N. Popescu

Narcis Popescu, jurnalist, cercetător științific. Doctor în Științe Politice - Școala Doctorală de Știință Politică, Universitatea din București ( noiembrie 2015) – ... Citeste mai departe


MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

"Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel." - Mihai Maci

E randul tau

Că incompetența și corupția sînt legate, merg mînă în mînă, stau la aceeași masă, etc., ...

de: vintila mihailescu

la "Corupție sau incompetență?"

Cauta articole

decembrie 2016
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Noi    
 1234
567891011
12131415161718
19202122232425
262728293031  

Valentin Naumescu – Marile schimbari. Crize si perspective in politica internationala. Editie bibliofila

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

(An essay by Vladimir Tismaneanu and Marius Stan)