Home » Cultura » Citesti:

La ce mai este bun Eminescu? (trei scrisori deschise)

Ioan F. Pop octombrie 17, 2015 Cultura
14 comentarii 2,239 Vizualizari

Iată o întrebare care, în mintea multora, poate trece drept iconoclastă, dacă nu de-a dreptul eretică. Cum, ne putem întreba contrariaţi, la ce mai este bun Eminescu? Poate cineva crede că „geniului nostru naţional”, „luceafărului poeziei româneşti”, „poetului nepereche”, „omului deplin al culturii române”, „românului absolut” ş.a.m.d. i se poate clinti măcar un fir de praf de pe augustu-i creştet? Celor cu inima prea slabă le vom răspunde rapid: nu, cel puţin deocamdată. Pentru că, la noi, Eminescu reprezintă tabuul absolut. Subiectul care declanşează reflex puhoiul elogiilor şi patimilor naţionale ori de cîte ori se încearcă re-discutarea operei lui (este concludent, în acest sens, cazul revistei Dilema).

Dacă aducem afirmaţiile cu picioarele pe pămînt, dacă ne potolim un pic revolta patriotică vom observa că întrebarea din titlu nici nu este chiar aşa de iconoclastă, de eretică. Ca atare, chiar ne putem întreba, cu toată seriozitatea: la ce mai este bun Eminescu, astăzi? Fără un exerciţiu hermeneutic foarte complicat vom observa că, pentru o bună parte dintre noi, Eminescu este bun la orice. Este bun de recitat în momente solemne de vărsat năduful liric. Este bun să umple gura mereu disponibilă a patrioţilor de serviciu. Este mană cerească pentru semidocţii care îl citează din auzite. Este bun de îngroşat vocea, de bombat pieptul şi de dat ochii peste cap la televiziune. Este bun de validat viduri intelectuale. La nevoie, este bun pentru a masca, la modul mistic, golul unei întregi culturi. Şi încă „utilitatea” sa nu a fost nici pe departe epuizată. În cele din urmă, acesta nu este aspectul cel mai rău. Rău, cu adevărat, este faptul că, pentru majoritatea lăudătorilor lui incontinenţi, Eminescu nu este bun pentru singurul lucru care îl face cu adevărat viu şi etern: nu prea mai este bun de citit şi de re-citit. Pentru că, paradoxal (sîntem în ţara tuturor paradoxurilor), numărul celor care îl elogiază înfocat este invers proporţional cu numărul celor care îl mai şi citesc. Necunoaşterea mobilizată doar de bune intenţii, ignoranţa debordînd de patimă şi stereotipii sînt, în cazul său, şi cele mai solide „argumente”. Cine a citit Scrisorile eminesciene ştie cam cît preţ a pus poetul pe soiul acesta de lăudători. Dar, mai ales, ştie cîtă importanţă le-a dat celor care doar îşi lustruiesc sumarele biografii cu numele lui. Eminescu a ajuns un fel de panaceu despre care toată lumea vorbeşte cu atît mai vîrtos cu cît îi cunoaşte mai puţin opera. Curios lucru, cînd este vorba de poet fiecare se simte dator, indiferent de competenţă, să spună cîte ceva. Nimeni nu simte elementara nevoie să tacă cât de cît înţelept, filosofic. La fel după cum exultarea iconodulă, în manieră tribală a unicului, a irepetabilului denotă, în cele din urmă, dimensiunea minoră în care o cultură se complace. Nu unicitatea, ci pluralitatea ideilor, nu un versant, ci o înlănţuire de vîrfuri dau relieful spiritual al unei naţii.

Cea mai adevărată legătură a unui scriitor cu un loc, cu toate locurile rămîne opera sa. Aceasta defineşte cel mai bine adevărata relaţie cu un tόpos, oriunde s-ar afla el. Literatura nu se împarte pe criterii spaţiale, ci se judecă în perspective temporale. Autenticitatea şi valoarea scrisului unui autor îl transformă pe acesta dintr-un caz particular (al unui loc) în unul naţional, apoi în unul universal. Acesta este şi cazul lui Eminescu. El este cu atît mai mult al nostru cu cît este al tuturor. Cea mai bună şi mai directă legătură cu poetul se face prin opera lui. Opera lui este locul unde îl putem găsi întotdeauna. Cînd îi deschidem o carte sîntem, împreună cu el, în patria scrisului eminescian. Totuşi, o cultură nu se poate face doar cu un singur om, fie el şi „omul deplin”, nici doar cu mistici „de serviciu”. Ea se clădeşte cu o sumă de oameni ne-deplini, dar temeinic ancoraţi în solul lor spiritual. În schimb, aşa după cum arăta C. Noica: „O naţiune se poate educa printr-un om (Eminescu)”. Căci fiecare autor este unic în felul în care abordează înălţimile culturii. Dar el se întîlneşte într-un context proteic cu toate celelalte individualităţi paradigmatice care se manifestă la un moment dat. O cultură nu este loc de veneraţii şi ploconeli sterile, ci perpetuu prilej de a gîndi şi re-gîndi totul. Ea este cu atît mai fertilă în prezent cu cît neagă comprehensiv trecutul. Trecut pe care aceasta îl neagă parţial tocmai pentru a-l putea fructifica axiologic. Cultura are trecut doar în măsura în care mai reverberează critic în prezent. Ea rămîne activă doar în măsura în care mai poate potenţa, chiar şi prin revoltă, valenţele prezentului. Restul este istorie literară, apologetică sterilă… Pentru a-l putea păstra actual pe Eminescu, în dimensiunea mereu vie a operei sale, profitabilă culturaliceşte astăzi, ar trebui să ştim, mai întîi, că nu este bun la orice. El este doar un scriitor (chiar dacă genial pe alocuri). Apoi ar trebui să-l lăsăm în pace o vreme, pentru a-i regăsi mai incitant scrisul. Ca mit naţional, construit pe elanuri şi patimi extraliterare, Eminescu nu este decît o fantoşă în braţele mediocrilor. Re-adus în tărîmul literar, al analizei şi criticii făcute din noi orizonturi structurale şi perspective poetico-filosofice, acesta va încetat să mai fie un sfînt. Dar el va continua să fie, chiar şi în mod tăcut, ceea ce, de fapt, a fost de la început: un mare poet. Critica serioasă presupune analiză rece, re-evaluare continuă, negare obiectivă, şi nu mătănii şi tămîieri de parastas care îmbălsămează orice operă. Benefic ar fi să-l mai uităm din cînd pe Eminescu, în mod recuperator, nu să-l exhibăm indecent oriunde şi oricînd. Să-l uităm tocmai pentru a ne putea re-mobiliza curiozitatea în legătură cu opera sa. Ar trebui să uităm tot ce nu ţine strict de opera sa, de ceea ce nu a pus textual şi metatextual în pagină, în cuvintele lăsate drept călăuză. E nevoie de o uitare cumulativă pentru a-l putea re-descoperi. Nu ştiu dacă, referitor la opera lui M. Eminescu, s-au făcut toate interpretările posibile, dar despre el s-au spus, cu siguranţă, toate inepţiile posibile. Trebuie să fii cu adevărat geniu pentru a te elogia patetic chiar şi cei care nu te-au citit. Deşi a debutat cu De-aş avea, el a încercat, în scurta lui viaţă, limitele interogaţiei de-aş fi. A încercat să fie absolutul a tot ce n-a avut…

Marii gînditori, ca şi marile idei, mai au nevoie şi de o uitare creatoare, de lucrare în ascuns, chiar de aşteptare, de o fertilă anamneză. Altfel riscăm să îi/le pierdem tocmai în momentul invocării abuzive. Pomenirea, invocarea nejustificată a numelui poetului, în contexte dintre cele mai stranii, nu e decît o formă de înstrăinare de opera lui. Mitizarea emoţional-patriotică este, culturaliceşte vorbind, total contraproductivă. Cum contraproductivă este orice mitizare care orbeşte spiritul critic, orice atitudine care îl deturnează în elemente periferice. Relevant ar fi, în ceea ce priveşte scrisul eminescian, să-l aşezăm şi într-un spaţiu contextual mai larg, chiar în orizontul romantismului. Generalizarea perspectivei poate modifica unele accente ale particularului. Particularitatea însăşi capătă consistenţă doar prin prismă universalizantă. Nu trebuie uitat totuşi că în aceeaşi perioadă scriu Mallarmé, Rimbaud ş.a.m.d. Faptul că omagiem în mod adesea deşănţat doar „miturile” culturale, tratînd cu crasă indiferenţă elementele ei contemporane, ţine de o adîncă patologie a comportamentului nostru istoric. (Ca exerciţiu revelator, să ne închipuim, pentru o clipă, că Eminescu trăieşte astăzi. Cum l-am mai învăţa noi ce este cultura, cu cine să voteze, cu ce se mănîncă gazetăria. Cum l-am mai urechea pentru paseism şi incorectitudine politică. Ducînd presupunerea în grotesc, ni-l închipuim anchetat de tot felul de sfertodocţi de presă, cercetat cu mînie proletară la diplome şi studii, făcîndu-i-se praf viaţa personală). Actualitatea şi perenitatea unui scriitor se menţin prin constanţa critică aplicată operei sale, prin tăria controverselor estetice, chiar a contestărilor, şi mai puţin prin larma corurilor adulatoare. O serie de elemente ale literarităţii se perimează, devin vetuste. Ele nu mai pot fi repetate fără pericolul plastografierii, manierismului. Fiecare gen literar trebuie re-inventat într-o oarecare măsură. După cum orice nouă abordare va sfîrşi, în cele din urmă, prin a deveni una clasică. Dacă cineva ar încerca să scrie în manieră eminesciană s-ar umple repede de ridicol. Dar abordarea aceloraşi teme, etern provocatoare şi din perspectivă contemporană, presupune aceeaşi insolită aventură literară. Din păcate, nici în şcoală nu prea se predă opera lui Eminescu, mai degrabă se oficiază sfintele sale moaşte. De fapt, cultul deşănţat al poetului se trage direct din mediocritatea şcolii, din tentaţia sa de a declama bombastic tot ceea ce nu înţelege. Toţi amatorii de literatură se simt îndreptăţiţi să vorbească ex cathedra despre scrisul său. Pentru că elucubraţia laudativă nu necesită nici o competenţă, necesită doar adjective gonflate, banalităţi rostite cu academică infailibilitate. Se practică mai mult mitofilia decît eminescologia.

Ca atare, ar trebui să distrugem imaginea colectivă, poncifele literare, zgura ideologică şi idolatria puse pe seama lui Eminescu. Asta pentru a putea construi singuri, prin lectură şi re-lectură, propria imagine despre scrisul lui. Imagine completată, evident, cu părerile avizate ale specialiştilor. Statuile poetului ar trebui să trimită la cărţi, nu la tot felul de sindrofii tembele. Aşa cum la divinitate nu poţi medita cu adevărat decît într-un lăcaş de cult, tot aşa şi despre Eminescu se poate vorbi cu adevărat doar din sanctuarul laic care este biblioteca. Dar noi nu prea ştim (lucru verificat în istorie) să ne temperăm pesimismul, tot aşa după cum nu ştim să ne domolim nici entuziasmul. De multe ori plîngem mocnit la chefuri şi rîdem cu poftă la înmormîntări. Amestecăm trăirile într-un conglomerat fără nici un conţinut. Reducem totul la spectacolul unor marionete care rătăcesc temporar prin istorie. Eminescu reprezintă, pentru unii dintre noi, măsura sublimă a fără-de-măsurii noastre, prilejul falnic de a ne zbengui în metafore şi silogisme. Singurul omagiu adus lui Eminescu ar trebui să fie, cel puţin pentru o perioadă de timp, o sfîntă şi înţeleaptă tăcere. E vorba de o tăcere meditativă hrănită cu mai multe întrebări şi cu mai puţine răspunsuri. Cu Eminescu e mai bine să tăcem adînc, nu să sporovăim incontinent cu speranţa că ceva din gloria lui ni se va revărsa şi nouă pe creştet. E. Cioran spunea că, dacă nu îl avea pe Eminescu, poporul român trebuia să-şi dea demisia. Optimismul ne mai creşte cînd, citîndu-l tot pe autorul silogismelor amărăciunii – care şarjează la limita paradoxului -, aflăm că Eminescu este scuza României. Poporul român poate face oricîte prostii doreşte, poetul le compensează. Da, dar pînă cînd? Nu ar trebui să începem să ni le compensăm chiar noi, pornind de la atitudinea faţă de opera marelui poet? Căci genialitatea lui nu poate scuza la nesfîrşit delăsarea noastră spirituală şi morală, mediocritatea în care ne scăldăm. Pentru a compensa această atitudine importantă, eminesciană este fiecare zi, fiecare clipă.

Scrisoare deschisă (I)

Dragă Domnule Eminescu,

Aşa după cum, din fericire, nu ştiţi, am ajuns mai mult să vă sărbătorim decît să vă citim în mod sistematic. De re-citit, nici nu poate fi vorba. Era, cît pe ce, să vă facem şi sfînt. Numai că la cele sfinte cedăm destul de repede. Deocamdată rămîneţi totuşi poet, cel mai mare poet al nostru. Asta în măsura în care poezia suportă o asemenea măsură. Faptul că sînteţi mare o ştie toată lumea, chiar şi cei care nu vă ştiu scrisul. În general, unii continuă să vă pomenească pe măsură ce vă uită metodic opera. Uneori ştim să uităm şi în mod ceremonios, pedagogic. Exagerînd puţin, poate că în zilele de cincisprezece ianuarie şi cincisprezece iunie ar trebui să ne închidem cu toţii în biblioteci. Străzile pustii, în amintirea poetului care sînteţi, ar putea fi cel mai adevărat omagiu. În rest, noi, mai mult sau mai puţin epigoni, sîntem aşa cum ne ştiaţi, aşa cum ne-aţi descris cu precizie în Scrisori

Pînă la urmă, va trebui să ne obişnuim că şi Dumneavoastră, ca orice scriitor trecător prin această lume, vă clasicizaţi. Ca atare, orice operă, oricît de mare, rămîne, cu vremea, una datată, chiar veştejită ca stil. Aura literară fiind dată preponderent de impactul şi contribuţia spirituală în epocă. Orice creaţie trece din aria de interes şi potenţare directă a prezentului cultural în paginile prăfoase ale istoriei literare. Proba timpului este singura judecată cu adevărat obiectivă. Timpul este singurul critic literar a cărui mînă nu tremură în faţa nici unui nume, nici chiar în faţa numelui Dumneavoastră. Nu este nici o catastrofă că nu mai sînteţi productiv, astăzi, ca model literar. După cum nu e nici o supărare că aţi avut unele momente de anacronism şi defazare politică. Vii şi fertile vor rămîne profundele contribuţii literare aduse în mult prea scurtul răgaz mundan, modul în care aţi răspuns spiritualiceşte provocărilor veacului. După cum actual v-a rămîne felul în care aţi ştiut să topiţi cultura autohtonă şi universală în creuzetul unei noi limbi literare, ştiinţa modelării poetice a gîndului filosofic, simplitatea de a ne fi oferit fascinaţia şi tragismul genialităţii.

Dragă Domnule Eminescu, aş mai avea multe să vă spun, dar, după cum bine ştiaţi, cultura are trecut doar în măsura în care are prezent. Fără o cultură prezentă, autentică, nici chiar Dumneavoastră nu mai sînteţi ceea ce credem (fără să cercetăm) că sînteţi. Iar prezentul este tot în cronică suferinţă. Mulţi zic că vă iubesc, dar, în realitate, nu mai iubesc deloc cultura română. Unii se împănează doar din cînd în cînd cu ea. Dar nu vreau să vă conturb eternitatea cu aceste factologii inutile. Un lucru continuă să mă  cutremure în fiecare an, în fiecare zi, în fiecare clipă. Cum de, pînă la urmă, aţi învăţat a muri­? Căci noi tot murim (poetic/nepoetic) cu zile şi nu învăţăm absolut nimic.

Cu reverenţe, autorul

Scrisoare deschisă (II)

Dragă Domnule Eminescu,

Aşa după cum imperios-ludic v-am mai scris (evident, neaşteptînd vreun răspuns, ci mai degrabă o ocheadă atemporală…), aici, pe la noi – „Toate-s vechi şi nouă toate”… Năravul şi mentalitatea au rămas aproape neclintite. Doar răul, ura, meschinăriile de tot felul ne fac mai inventivi, chiar şi în literatură. Petrecerea noastră mundană nu face decît să repete ceea ce prea bine ştiaţi: că nimic nu se leagă, că totul este doar un hazard istoric aruncat de la o generaţie la alta.

Timpul trece (neavînd, de fapt, altă treabă) lăsîndu-ne în dar riduri şi bătătorite aduceri aminte. Între timp, consecvenţi cu marea noastră in-consecvenţă, am învăţat, apodictic, că în lumea aceasta nu e, de fapt, mai nimic de învăţat. Ci e, în cel mai bun caz, doar de dez-văţat. Ar trebui să ne dez-văţăm de o sumedenie de tare, de căderi prea umane, de zgura strecurată în minte şi în suflet. Am ajuns – după propriile predicţii – să fim nu doar bieţi epigoni, ci am ajuns să fim epigoni ai unor jalnici epigoni. Limba română, care vă datorează atît de mult, a ajuns o aproximaţie, o terfeleală sonoră între figuri sinistre şi patibulare. (După cum bine ziceaţi: „Negăsind jucării de stricat, ne-am apucat de limbă…”). Iar cultura riscă să devină un ritual tot mai stingher, invadată fiind de progresia geometrică a inculturii. Adevărul nu a sunat niciodată în urechi mai pustii. Bunul-simţ a ajuns o monedă calpă şi desuetă. Nimeni nu mai are timp să se întrebe, necum să socoată „ce e rău şi ce e bine”. Cînd e vorba de modele – ca Dumneavoastră, de pildă -, ridicăm capul neputincioşi spre cer. Evident, ştiaţi toate aceste lucruri, pentru că ne-aţi cunoscut năravul încă înainte ca noi înşine să îl cunoaştem. Şi totuşi, libertatea e bună şi cînd e aproape inutilă. Visul neîmplinit, dar liber, e mai bun decît concretul care împuţinează spiritul. Democraţia cea mai rea e infinit mai bună decît o dictatură perfectă. Aşa că, romanţios-poetic, învîrtim voioşi la manivela istoriei. Care, ca şi pe vremea în care aţi trăit, se face şi se desface mereu peste capetele noastre. Capete care sînt în aşa de mare măsură plecate (în faţa oricărei puteri) încît sabia nici nu mai are rost să le taie. Ele cad singure, cam ca florile de tei dintr-o poezie a Dumneavoastră…

Dragă Domnule Eminescu, închei epistola mea cu gîndul că o să ştim să vă preţuim mai mult culturaliceşte decît să vă iubim în chip lăutăresc. Nădăjduiesc că o să ştim să vă sărbătorim în intimitatea noastră sufletească, în haina de lucru a lecturii, şi nu repetîndu-vă papagaliceşte numele. Căci putem fi cu adevărat eminescieni doar pe măsură ce sîntem tot mai mult noi înşine. Ca atare, mai ajutaţi-ne să învăţăm să privim cerul pămîntiu, luceafărul care ne aminteşte că sîntem atît de trecători. Ajutaţi-ne să idealizăm o lume tot mai profană, care trece mai repede ca valul. Ajutaţi-ne să credem în cultura care ne poate încă înălţa, în spiritualitatea umană ca dat ultimativ. Mai ajutaţi-ne poetic să facem din clipă o fărîmă de eternitate. Că de învăţat a muri – n-am apucat să învăţăm nici anul acesta.

Cu reverenţe, autorul

Scrisoare deschisă (III)

Dragă Domnule Eminescu,

Vă mai scriu o scrisoare (poate ultima) cu sentimentul zădărniciei mai pregnant ca oricînd. Ce rost mai are scrisul, dacă rezultatul lui înseamnă doar cuvinte goale prăvălite prin „străine guri”? Ce rost mai are să-ţi ridici împotrivă avalanşa urii, pe de o parte, şi a nepăsării generale, pe de alta, doar pentru o fărîmă nesigură de glorie postumă, aceea de „a vorbi într-un pustiu”? Vă întreb (şi mă întreb) toate aceste lucruri ştiind că lumea, în această ecuaţie, nu înseamnă mai nimic. Ea nu înseamnă decît o sumă de patimi individuale, cîteva trăiri idealiste. Aceasta reprezintă doar cîteva entuziasme marginale, o seamă de vise măcelărite, toate puse metaforic pe portativul necruţător al timpului.

Ce ironie sublimă şi tragică e în faptul că aţi trecut dincolo nemulţumit, ca orice mare creator, de propriul eu, de propriul scris, de tot şi de toate. În vreme ce toţi epigonii de astăzi, mai mari sau mai mici, sînt nu doar mulţumiţi, ci sînt de-a dreptul sideraţi de propria nimicnicie. Dacă, întîmplător, aţi trăi astăzi, primul impuls ar fi acela de a vă da urgent demisia din această lume. Asta după ce a-ţi afla rapid nu doar că nu sînteţi genial, ci şi că, în mod serios, nu prea sînteţi mare lucru, afară de un plictisitor subiect de şcoală şi de bacalaureat. Nu aveţi nici măcar o meserie ca lumea. Cît despre studii, ce să mai vorbim, v-ar ironiza toţi impostorii cu diplome. Deşi, aşa cum prea bine aţi ştiut, lumea, în general, nu a fost niciodată mai bună sau mai rea. Ea a fost şi va fi doar pentru unii mai bună sau mai rea. Astăzi nu doar că nu mai locuim poetic lumea, ci avem mari probleme chiar cu conceptul de locuire. Unii, chiar şi literar, vor să locuiască tot spaţiul publicistic, să respire toată gloria. Asta cu atît mai abitir cu cît valoarea lor culturală e cvasi-nulă. Dacă ar trebui să debutaţi astăzi, a-ţi avea mari probleme. (Debutul literar din revista Familia, datorat lui I. Vulcan, demonstrează că generozitatea în cultură poate fi uneori genială. Căci nu de intuiţia valorii viitorului poet putem vorbi cu adevărat în acest caz, ci mai mult de o prospecţiune a generozităţii, despre întîlnirea rarisimă dintre genialitatea în potenţă şi generozitatea în act).

Adevăratele valori, cele care rămîn mereu în afara oricăror jocuri meschine de putere (revuistic-clientelare, gregar-asediatoare, cumetrial-bahice, transfrontalier-impostoare), se strecoară stingher pe lîngă zidurile indiferenţei. Cam ca „pe lîngă plopii fără soţ”…

Dragă Domnule Eminescu, mă gîndesc adeseori dacă vă mai merităm, dacă nu cumva sînteţi o exagerare literară de care nu prea avem nevoie. Pînă şi exemplul genialităţii, al creaţiei unice pică tot mai prost. Sînt tot mai greu de suportat înălţimile paradigmatice de acest fel. Excepţionalitatea este tot mai greu suportată de gregărimea omnipotentă. Vrem doar vecinătăţi orizontale, nu dezarmante perspective verticale. În final, ce pot să vă mai scriu în afară de faptul că indiferenţa, ura, impostura riscă să devină, în continuare, „valori” naţionale. Iar pentru cele esenţiale, pentru cerul înstelat, pentru legea morală nimeni nu mai vrea să înveţe a muri…

Cu reverenţe, autorul

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro



Currently there are "14 comments" on this Article:

  1. Ontelus DG spune:

    Singura legătură obiectivă dintre cei de astăzi şi Eminescu este limba română, tot mai maltratată, de altfel. În rest, doar inadecvări: refluxul spiritualităţii, derizoriul literaturii şi al oamenilor care se hrănesc din ea, cinismul vieţii publice, criza românităţii, a educaţiei etc. Soluţia tăcerii, propusă de către autor este binevenită, se impune implacabil şi-l vizează nu doar pe Eminescu: realitatea fără suflet zdrobeşte fragila idealitate, făcând stăpână amnezia…

  2. Marius spune:

    eu cred că Mihai Eminescu continuă să fie relevant. pe de o parte, el reprezintă și acum foarte mult pentru istoria literaturii noastre, nu cred că putem vorbi despre el ca despre un simplu moment.

    pe de altă parte, Eminescu reprezintă un exemplu de implicare în viața publică. unele poziții sunt cel puțin discutabile acum, însă e bine să avem în vedere contextul istoric : România era un stat foarte recent, format în 1859, independența obținută în 1878.. practic Eminescu a activat în perioada în care se construia statul național România. mi-aș dori să avem astăzi mai mulți intelectuali care să ia poziție față de prezent. eu cred că ducem lipsă de ei.

    ar trebui să citim și să recitim mai mult Eminescu, dar nu să îl transformăm într-un idol. să fim mai obiectivi cu el, dar să îl cunoaștem mai bine în același timp.

    autorului : nu vreau să mă leg de chestiuni legate de gramatică, dar dacă tot vă chinuiți să scrieți un articol atât de lung și încă pe o astfel de temă – legată până la urmă de limba română – puteți verificați mai bine declinările verbelor. “v-a rămîne”, “a-ţi trăi astăzi”, “a-ţi avea mari probleme” – chiar nu vă zgârie la ochi ?

  3. Josef Svejk spune:

    Hmmm… Eminescu? Poezia lui nu mi-a placut niciodata. Prin clasa a X-a, cred, am luat vreo doua note de 1 la Limba Romana pentru ca am refuzat sa invat nu stiu cat amar de versuri din “Luceafarul” (n-am fos simgurul) si a doua oara pentru ca in loc sa invat pe dinafara si sa scriu la teza din trimestrul urmator comentariul penibil pe marginea uneia din poeziile sale, pe care hoasca aia iserica ce o facea pe profesoara de Romana ni-l dictase, am expus imposibilitatea fizica “a marelui nostru poet” de a-si tine iubita in brate asa cum explica (nici daca ar fist amandoi contorsionisti nu le ieea :-) ) el in poezia cu pricina si al carei titlu nu mi-l mai amintesc din nefericire.

    Ce este insa remarcabil la Eminescu e publicistica sa. Selectiile de articole din “Timpul” pe care le-am citit sunt extraordinare. Omul ala a avut un talent deosebit si o capacitate iesita din comun de a intelege reaitatea din jurul sau si carcaterul natiei noastre, respectiv de a le ntetiza in cateva randuri. Mute din articolele sale isi pastreaza (din pacate) si azi actualitatea. Nu am inteles niciodata de ce un asemenea talent s-a rsipit atat de mult in versificatie puerila. Macar daca ar fi compus versuri pentru muzica pop in zilele noastre facea un munte de parale si era intru-totul justificat.

    Din nefericire maimutoii colerici, ce sar la jugulara oricui exprima orice indoieli vis a vis de calitatea poeziei lui Eminescu, l-au descoperit abia dupa ce a murit in mizerie, fapt ce nu le-a inmuiat deloc fanatismul nici dupa mai bie de125 de ani. Asa cum subliniaza in mod corect autorul, ei nu-l citesc pe Eminescu din placere (in general genuului astuia de creaturi le tiuie urechile dupa ce citesc mai mult de o pagina :-) ) ci doar sustin intotdeauna cu furie linia politic-corecta. Opera bietului Eminescu nu e din pacate singura directie in care se manifesta furia oarba turmei…

  4. adrian rusu spune:

    Citind articolul in graba (o sa-l reiau) costat ca nu mai stiu aproape nimic de Eminescu. Nu l-am mai citit de 10 ani, cel puțin. Imi trec prin cap fragmente disparate („se bate miezul noptii in clopotul”….etc- si altele la fel) care sună din coadă fara sens. Vorbe goale, platitudini uzate. Totusi era o vreme in care ma hraneam din E -fara „patriotisme” si alte alea- era doar ptr propriul metabolism. Cu toate astea mă deranjeaza teribil orice incercare a ALTCUIVA de aplatizare a lui E. In fine… trebuie sa-l citesc atent. Sunteți unul din puținii ziariști (?) cu putere de analiză… ///

  5. Ela spune:

    Ezit…patetic, sau doar ridicol…?
    In orice caz, acest text are marea calitate de a demonstra ca, mai important decat ceea ce ai, este ceea ce faci cu ce ai ;) ! Mereu, oriunde, cu orice, fara exceptie!
    Ca este vorba de intentii, de propria cultura, de talent, de istorie, de mituri, de valori universale, sau de ceapa si cartofi, tot ceea ce conteaza, de fapt, se rezuma la atat: ce faci cu ele, in ce le “transformi”?
    Ca autorul, un remarcabil intelectual, gaseste util sa-si reverse dispretul fata de (in)cultura populara, ca-si considera propriile convingeri altfel decat ceea ce sunt, adica simple clisee, sau ca-si ridica frustrarile personale la rangul eminescian, este dreptul si problema sa!
    Ca, acest articol este considerat “cultural”, e pacat pentru cultura romaneasca!

    Ce s-ar putea spune despre asemenea afirmatii:
    -”Ea (cultura) este cu atît mai fertilă în prezent cu cît neagă comprehensiv trecutul.”
    -”Aşa cum la divinitate nu poţi medita cu adevărat decît într-un lăcaş de cult, tot aşa şi despre Eminescu se poate vorbi cu adevărat doar din sanctuarul laic care este biblioteca.”
    -”…cultura are trecut doar în măsura în care are prezent.” ???
    …probabil, numai ca “a scrie, inseamna a-ti face ordine printre propiile obsesii” (A.Camus), la care as adauga frustrari, amaraciune…

  6. Claudia spune:

    Întrebarea (și tema articolului) nu este nici iconoclastă, nici iconodulă, ci INUTILĂ. Ea denotă incapacitatea de a trata valoarea culturală drept ceea ce este. negarea valorii lui Eminescu (sau a oricărui alt mare creator din cultura națională sau universal) este la fel de păguboasă ca și utilizarea sa. A face din Eminescu un savant, politolog, economic etc înseamnă a-ți etala propriile limite: el a fost scriitor (da, chiar poet national pentru că așa a evoluat literature națională) și nu altceva. A te lăuda că nu l-ai citit, că ți se pare desuet înseamnă însă același lucru: denunțarea propriei inculturi. Arătați-mi un intelectual englez care-și respectă condiția și care-l neagă pe Shakespeare sau unul german care-l neagă pe Goethe. Până atunci, dați-mi voie să deplâng lipsa de argumente.

  7. ion adrian spune:

    @autor
    Ati parafrazat sintagma: “norocul va petrece ” cu “petrecerea noastră mundană nu face decît să repete ceea ce prea bine ştiaţi: că nimic nu se leagă, că totul este doar un hazard istoric aruncat de la o generaţie la alta” dovedind exact prin asta maretia lui Eminescu in raport cu oricine si oricand caci ce ati scris dvs si pe care si altii il pot scrie in zeci de feluri diferite si frumoase, le-a sintetizat anterior si mult timp inaine, Geniul intr-o propozitie doar cu un subiect si un predicat, minimum minimorum in orice limba pe terra.
    PS. Dar suplimentar felicitari respectoase pentru cele trei scrisori . :)

    • ion adrian spune:

      PPS Cum nu sunt nici eu mai rasarit decat altii am gresit la numarare caci “va” este al treilea cuvant absolut necesar si el . Desigur ca cineva modest ar fi spus ” ne” in loc de “va” dar cred ca pe Eminescu nu l-a petrecut de loc asa ca are dreptate cu acel ” va”

  8. Alex spune:

    Toate articolele publicate aici de dl Pop sunt excepționale. Din punctul meu de vedere, e dintre contributorii cei mai valoroși ai platformei. Textele merită strânse într-un volum.

  9. victor L spune:

    Nu slăvindu-te pe tine/ lustruindu-se pe el.
    In aceasta dilema se cade frecvent.
    Nolens volens :P

  10. un_batrin spune:

    Deoarece poezia este, in general, doar o forma de divertisment si uneori o refulare a sentimentelor (in cazul fericit cu efect terapeutic) poate ar fi interesanta comparatia intre doi poeti, din vremuri si locuri cu totul diferite, dar cu nume asemanatoare – Eminescu si Eminem.
    PS. Ma intreb care din popoarele mari are un “poet national” intangibil.

  11. AndreiV spune:

    Eu am downloadat Poesii pe telefon, in iBooks, si recitesc poeziile de dragoste. Imi trece cat de cat indragosteala. Mai si retin cateva versuri, cele ale lui Catalin catre Catalina, poate voi avea ocazia sa le recit persoanei iubite.

  12. doru spune:

    Citind articolul dar și unele comentarii laudative, am fost luat în spațiu, cu temenele grețoase, de un fel de jenă! Mai am un singur dor…
    Spațiu locativ, firește!

  13. Vă felicit pentru articol , domnule Ioan F. Pop … ! Din nefericire , M.Eminescu a fost valorificat doar parțial și postmortem către universalitate de către cultura românească care trebuia să evolueze spre secolul XX . Este vorba, bineînțeles , de un poet de geniu și un om de cultură care și-a depășit epoca…! Există numeroase opinii și istorisiri care se grăbesc să discrediteze personalitatea poetului datorită unor slăbiciuni umane, dar mă îndoiesc că va putea cineva vreodată să istorisească histrionismul unui singur om de cultură din zilele noastre…
    Cred că este un poet important pentru întregul spațiu european al secolului XIX, decedat devreme și în condiții misterioase, dar nu aș dori să exagerez susținând mai mult…Și oricât ar aprecia Eminescu, francezii, spre exemplu, sunt mai apropiați de Flaubert , Proust sau Rimbaud…
    Felicitări încă o dată !



Comenteaza:







Do NOT fill this !

Autor

Ioan F. Pop


Ioan F. Pop

oan F. Pop este licenţiat în Teologie-istorie, Universitatea „Babeş-Bolyai”, Cluj-Napoca. Doctor în filozofie al universităţii clujene. Stagii de cercetare la Roma şi Pa... Citeste mai departe


MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

"Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel." - Mihai Maci

E randul tau

cu ani in urma un prieten cambodgian mi-a povestit cum a fost omorat pe taica-sau pe vremea khmerilo...

de: r2

la "Ce-ar fi să vorbim cu-adevărat corect politic despre Fidel Castro?"

Cauta articole

decembrie 2016
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Noi    
 1234
567891011
12131415161718
19202122232425
262728293031  

Valentin Naumescu – Marile schimbari. Crize si perspective in politica internationala. Editie bibliofila

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

(An essay by Vladimir Tismaneanu and Marius Stan)