Home » Cultura » Citesti:

La dispariția marelui regizor Lucian Pintilie

Mircea Morariu mai 17, 2018 Cultura
2 comentarii 1,350 Vizualizari

Miercuri seară încă o veste proastă s-a abătut asupra României. Aceea a morții regizorului de teatru și film Lucian Pintilie. Extrem de important pentru creația lui artistică, în teatru, în film, în eseu, în memorialistică, dar nu numai.
Deși nu a deținut niciodată, din câte știu, o catedră universitară, Mariana Mihuț, una dintre actrițele lui preferate, pe care a descoperit-o grație unui spectacol de televiziune – cel cu Idioata-și a convins-o să se transfere de la Teatrul “Giulești” la “Bulandra”, acolo unde i-a încredințat un rol din celebrul, miticul spectacol cu Revizorul, îl numea foarte adesea mare profesor.
Și aceasta nu numai pentru faptul că toate spectacolele lui de teatru din România și nu numai, ca și filmele erau socotite adevărate evenimente de la care nici un veritabil om de cultură nu concepea să lipsească,dovadă faptul că Valentin Silvestru a reușit să salveze în paginile României literare tocmai memoria Revizorului. Spectacol interzis prompt, sălbatic de cenzura comunistă, dar despre care au putut să scrie câteva nume de marcă precum Ana Blandiana, Matei Călinescu, Lucian Raicu. Ci și datorită eticii sale exemplare.
Îndată după data de 30 septembrie 1972, atunci când Scânteia reproducea infamul Comunicat al Consiliului Culturii și Educației Socialiste care aducea la cunoștința opiniei publice decizia interzicerii capodoperei sale de la Bulandra, lui Lucian Pintilie i s-a luat dreptul de a-și mai exercita pe veci profesia. Mai concret. Nu mai avea voie să mai monteze nicăieri, pe scena nici unui Teatru din România.
Pintilie nu a făcut nici cel mai mic gest spre a obține bunăvoința autorităților. Nu s-a dus în audiențe, nu și-a turnat cenusă în cap, nu a luat parte nici la infama ședință de condamnare a spectacolului, nu s-a oferit să pună în scenă spectacole de serviciu. Extraordinară în acest sens mărturia regizorului însuși din cartea Bricabrac,carte apărută la Humanitas și reeditată în 2017 la Nemira.
I s-a dat touși lui Pintilie iluzia ticăloasă că nu este cu totul nedorit de autoritățile comuniste din România atunci când i s-a înscenat gogoliana, cumplita farsă a filmului De ce trag cloptele, Mitică?. Un film pentru care a primit peliculă de proastă calitate tocmai fiindcă cei de la CC al PCR, de la CCES și din alte foruri ale vremii știau că nu va ajunge niciodată pe ecrane. Au vegheat cu mare grijă la asta. Puțin le-a păsat de zbaterile, de protestele, de zecile de scrisori ale regizorului.
O auzeam din când în când în când la Europa Liberă pe Monica Lovinescu vorbind despre lupta lui Lucian Pintilie. Ea și George Banu având grijă de la același microfon să ne informeze despre marile succese obținute pe scene de prestigiu ale lumii de regizorul român care era bine primit oriunde, numai în țara sa natală, nu. Jurnalul aceleeași Monica Lovinescu, dar și cartea Bricabrac reprezintă, pentru documentarea subiectului, contribuții prețioase.
După 1990, Lucian Pintilie a revenit în țară. Nu a pus în scenă piese de teatru. S-a dedicat în exclusivitate filmului. Citez câteva titluri: Balanța, Prea târziu, O vară de neuitat, Niky Ardelean, colonel în rezervă, După-amiaza unui torționar. A rămas același inflexibil, aceeași ființă cu care nu se puteau negocia probleme de morală. Numit director al Studioului Cinematografic al Ministerului Culturii, s-a încăpățânat să producă filmul Piața Universității.
În semn de omagiu adus memoriei marelui om de artă și exemplarei conștiințe LUCIAN PINTILIE, reproduc în cele ce urmează recenzia consacrată cărții Bricabrac. A apărut pentru prima oară la data de 7 august 2017 pe blogurile adevărul.ro


Un regizor care scrie din poziția de “spectator angajat”

Refac, la două sau trei luni distanță, extraordinara, superba experiență a recitirii unei mari cărți. Am revenit la vreo 14 ani de la prima întâlnire la volumul lui Lucian Pintilie ¬Bricabrac- De la coșmarul real la realismul magic, reeditat cu o seamă de adăugiri care, la lectură, se dovedesc a fi de indubitabilă substanță, de editura bucureșteană Nemira, în colecția Yorick.
Ca și în precedentul caz, acela al recitirii cărții lui George Banu despre Cehov (Cehov, aproapele nostru) mă mai conving o dată- a câta oară- de adevărul zicerii ce recomandă cartea lui Matei Călinescu Rereading (A citi, reciti), și ea cu puțină vreme în urmă reeditată la Humanitas. Am în vedere acea zicere care ne reamintește că a reciti nu este defel un moft și că faptul de a reciti derivă din însuși caracterul infinit al textului literar.
Sigur, cartea lui Lucian Pintilie nu este voit sau nu este numai literatură. Caracterul ei de bricabrac, auto-asumat încă din titlu, reafirmat doar aparent șăgalnic, în joacă- joaca aceasta este însă cum nu se poate mai înșelătoare căci, în realitate, Pintilie nu s-a jucat niciodată cu nimic, în nici un caz cu teatrul, cu cinematograful, cu propria lui existență- de o discuție imaginară, de confruntare cu propriul sine îi îngăduie cărții să fie absolut orice. “Dovadă că am trăit”, “o carte fără un proiect precis, obiecte fără nici o valoare, uzate și demodate, dar impregnate de timp, fragmente impregnate, enorm de multe hârtii, un război cu hârtiile”, concretizare practică a “sentimentului că mă mut. Într-un alt spațiu. Nu pot încă să-l definesc. E o nouă locuință. Toate amintirile strigă după mine să nu le uit”.
Da, e adevărat, sunt multe amintiri în carte, majoritatea dintre ele sunt de neuitat, fiindcă reprezintă documente de creație, de existență și, mai ales, de rezistență. Bricabracul acesta al lui Lucian Pintilie, care este și literatură (nu pot să nu trimit la extraordinarele, delicatele pagini dedicate memoriei lui Clody Bertola, pagini care prin tandrețea, prin fragilitatea lor se situează, doar aparent, la antipozi cu restul cărții), este și carte de amintiri, carte care recapitulează, grație memoriei proprii, dar și recursului la documente- extrase din presă, cronici, interviuri, polemici, dialoguri cu alții sau cu sine însuși, Bricabracul acesta, zic, poate fi orice. Numai carte de memorii, nu. Cu precizarea că pentru mine una este amintirea, altceva înseamnă memoria, cu totul alta memoriile.
Bricabracul acesta al lui Lucian Pintilie este o extrem de impresionantă carte despre actualitatea teatrului și a filmului, despre credința și autenticitatea cu care se cuvin slujite aceste arte ( trimit aici cu promptitudine la dialogul dintre Lucian Pintilie și Ștefan Augustin Doinaș, dialog în care Poetul mimează ca nimeni altul poziția neștiutorului).
În varianta lui de la Nemira, Bricabracul lui Pintilie a devenit încă și mai consistent. Grație, firește, intervențiilor autorului, dar și datorită excelentei prefețe semnată de George Banu. Unul dintre cei mai fini comentatori ai creației în domeniul teatrului a lui Lucian Pintilie. George Banu și Lucian Pintilie au fost, sunt prieteni. Prieteni, prieteni de o viață, predestinați să fie astfel poate și prin adorația comună a celor doi pentru literatura dramatică a lui Cehov.
Grație prefeței lui George Banu, îndeosebi părții intitulate Calea rusă, a analizelor criticului la Livada de vișini (versiunea de la București, aceea de la Paris și cea de la Washington), la Pescărușul, însă, îndeosebi, datorită paginilor dedicate de Lucian Pintilie însuși spectacolelor cu Pescărușul și cu  Livada de vișini. Bricabracul acesta mi se pare a fi și o excepțională carte despre marea dramaturgie cehoviană și valorizărilor ei scenice.

Mi se pare absolut justificată decizia lui Lucian Pintilie de a-și fi deschis cartea nu cu amintirea spectacolului D-ale carnavalului din 1966, nici cu aceea a montării Livezii cu vișini în 1967, amândouă edificate scenic la “Bulandra”. Ci cu Revizorul, cu întâmplările acelea incredibile din toamna anului 1972. Întâmplări la capătul cărora Pintilie a primit interdicția de a mai monta vreodată pe o scenă din România, Liviu Ciulei a fost înlăturat din postul de director, Teatrul “Bulandra” însuși era amenințat cu desființarea. Decizia desființări nu a fost pusă în practică niciodată, însă tot niciodată, din 1972 și, din păcate, până astăzi, nimic nu a mai fost la fel la marele Teatru de Artă al țării.
După interzicerea Revizorului a început exilul lui Lucian Pintilie (marele artist a devenit un exilat royal, cum el însuși zice), a început cariera internațională, și în teatru, și în film, a regizorului. Începutul acesta are la bază refuzul negocierii și al compromisului din timpul zilelor de foc de după scoaterea de pe afiș, prin decizie făcută publică, a marelui spectacol după piesa lui Gogol. Poate că și până atunci Lucian Pintilie a fost un sauvage, așa cum îi numea cu dragoste Eugène Ionesco. Și a fost astfel dincolo de micile greșeli, de faptele mai umbrite de viață, cu sinceritate evocate în carte, așa cum au fost montarea unor piese convenabile vremii și autorităților ori traumatizanta experiență cu Securitatea. După acel refuz al negocierii, artistul Lucian Pintilie s-a exersat ca “intelectual critic”, ca “spectator angajat”, cum ar fi spus Raymond Aron.
Poate că Lucian Pintilie nu a fost un disident pe față. Deși scrisorile adresate de întreaga echipă a filmului De ce trag clopotele, Mitică? celor numiți în acea vreme “responsabili cu munca ideologică” ori scrisoarea trimisă lui Ilie Rădulescu, pe vremea când acesta era secretar cu propaganda al C.C, al PCR, text multiplicat de autorul ei în 50 de exemplare, sunt pure și de necontestat acte de disidență. Cert este că, refuzând orice cădere la înțelegere cu reprezentanții puterii comuniste, Lucian Pintilie și-a acordat sie însuși dreptul la o traiectorie existențială și morală unică. Evaluările sale privind esența dictaturii comuniste, referitoare la marea păcăleală reprezentate de felul în care Nicolae Ceaușescu s-a comportat în zilele de foc ale stârpirii florilor Primăverii de la Praga, intervențiile marelui regizor la dezbaterea de la Paris prilejuită de premiera filmului Prea târziu (dezbatere la care au participat mari istorici ai comunismului, precum Alain Besançon și Catherine Durandin sau gânditori de talia lui Alain Finkielkraut spun multe. Confirmând și astfel extrarodinara actualitate a cărții și a operei lui Lucian Pintilie.

Text apărut concomitent pe site-ul contributors.ro și pe blogurile adevărul.ro

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro

Citeste mai multe despre: , , , , , ,



Currently there are "2 comments" on this Article:

  1. Cinicul spune:

    Nu toti am avut privilegiul (sau nenorocul) sa ne nastem in Bucuredti si sa vedem piesele lui L Pintilie. Exista i înregistrare cu Regizorul?
    Am revăzut recent Balanța și O vară de neuitat, opere de maestru pe lângă care Mungiu pălește. O vară de neuitat mi s-a parut un film mai matur și mai puțin schematic. Mărturisesc că n-am apreciat prea mult De ce trag clopotele Mitică?, un film cu multi actori mari.
    Diferenta dintre Pintilie și regizorii tineri de azi vine de la faptul că majoritatea celor din urmă n-au făcut teatru. În comparație cu teatrul filmul este o artă facilă, chiar superficială. Actorii mari sunt, mai întotdeauna, cei care au urcat pe scena, ceilalți sunt, de cele mai multe ori, niste cabotini.

    • MIHAI 2 spune:

      Regretatul Lucian Pintilie a exprimat mult mai intens ura si dezgustul si pentru ca le avea mai intense si mai bine configurate decat Mungiu. Nu e mai putin adevarat ca masa celor care faceau obictul disprețului si-a urmat traiectoria perfect paralela , neatenta la capodoperele lui Pintilie sau al de Mungiu dar distrandu-se de minune cu BD la munte sa mai ales la la mare unde se puteau intalni si cu Nea Marin devenit miliardar prin vanzarea unui numar de bilete la care maestrii nu au visat nicicand.



Comenteaza:







Do NOT fill this !

Autor

Mircea Morariu


Mircea Morariu

Critic de teatru. Doctor în filologie din 1994 cu teza „L’effet de spectacle de Diderot à Ionesco” şi, în prezent, profesor universitar de Literatură franceză la Facult... Citeste mai departe


E randul tau

Pentru Mike the Hunter, cu referire strict la proiectele PCCF finantate pe domeniul Stiinte Exacte ...

de: Lucian Pintilie

la "Academia Română NU mai este cel mai înalt for de consacrare științifică și culturală!"

Petre Opris – volumul Licenţe străine pentru produse civile şi militare fabricate în România: (1946-1989)

Cauta articole

noiembrie 2018
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Oct    
 1234
567891011
12131415161718
19202122232425
2627282930  

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

"Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel." - Mihai Maci

(An essay by Vladimir Tismaneanu and Marius Stan)