Home » Cultura »Opinie »Societate/Life » Citesti:

“Leiba Zibal nu-i jidan…”

Radu F. Alexandru august 18, 2014 Cultura, Opinie, Societate/Life
15 comentarii 3,358 Vizualizari

Nu sunt pregătită. Iertați-mă.” sunt cuvintele cu care Anna amână decizia crucială pe care urma să o ia.

Nu sunt pregătit. Nu încă…” au fost cuvintele care mi-au venit reflex pe limbă după ce am văzut prima dată, alături de câțiva prieteni, ”Ida”, filmul lui Pawel Pawlikowski și mi-a venit rândul să-mi spun părerea. Am avut revelația că nu am făcut decât să văd filmul, că m-am lăsat în totalitate captiv unei frumuseți a imaginii duse la perfecțiune și că am înregistrat, fără să le fi putut decoda, mesaje care mi-au indus un acut sentiment de tensiune. De neliniște. A trecut o vreme până când am simțit că pot să mă întâlnesc din nou cu filmul lui Pawlikovski. Și să cred chiar că am să împărtășesc și altora câteva gânduri despre ”Ida”.

Ghilimelele nu încadrează titlul filmului. Ida nu este numele personajului central al filmului – este doar identitatea de împrumut pe care acesta o adoptă pentru un scurt pasaj de timp. Timpul în care Anna, sora pregătită să depună în câteva zile ”Jurământul de castitate, de calicie și de supunere”, joacă rolul evreicei Ida. În realitatea filmului, între Anna și Ida Lebenstein orice apropiere este forțată și lipsită de conținut. Paradoxal, chiar dacă este vorba de unul și același om! Pe care viața, în grozăvia ei, și Dumnezeu, în tăcerea lui, l-au despicat din cap până în picioare, despărțindu-l ireversibil în două făpturi. Toată filozofia discursului artistic a lui Pawel Pawlikowski rezidă în convingerea că nimic din materialitatea și imaterialitatea omului nu poate rezista mutilărilor produse de un fatum potrivnic și că nu există cale de salvare, de supraviețuire și de regenerare, nici măcar sub zorile unei sorți ce pare mai blândă.

Noblețea sufletească a stareței abației unde a crescut din fragedă copilărie îi conferă sorei Anna șansa să cunoască un membru al familiei în care s-a născut. Singurul care mai este în viață. Anna nu dorește întâlnirea; nu o frământă nicio întrebare legat de identitatea ei: s-a încredințat pe parcursul anilor crezului în Dumnezeu și trăiește într-o deplină armonie cu El. Întâlnirea are, totuși, loc: Wanda Gruz, sora mamei ei, fostă o temută ”procuror de stat” în anii ’50: ”Wanda cea roșie” față în față cu Ida Lebenstein, numele primit de Anna la naștere. ”Călugărița evreică”, de azi. Nici un cuvânt, nicio tresărie la aflarea originii iudaice. Părinții ei, Roza și Haim Lebenstein, au fost omorâți, nu se știe cum, și, la fel ca și despre ceilalți evrei care le-au împărtășit soarta, nu se știe dacă au fost îngropați în pădure sau zac pe fundul lacului. Alte întrebări par să nu-și mai aibă rostul. Întâlnirea dintre cele două se termină. Se despart. Anna, imperturbabilă, așteaptă autobuzul cu care se va întoarce la mănăstire…

Wanda vine după ea. Îi propune să meargă împreună, să afle cum au murit și unde este groapa în care zace familia lor. Anna acceptă, chiar avertizată de pericolul revelației că: ”Dumnezeu nu există”. O călătorie inițiatică în care vor descoperi orori ale Holocaustului, cu accente ce țin inconfundabil de Polonia. Țara în care s-au organizat pogromuri și după terminarea războiului și în care evreii supraviețuitori ai lagărelor naziste au fost uciși, la întoarcerea acasă, de foștii prieteni din copilărie, de foștii colegi de școală, de ”vecinii” care nu vroiau să le mai restituie casele și pământurile cu care s-au împroprietărit după plecarea lor. Pawlikowski evidențiază cu o exemplară onestitate grozăviile petrecute. Țeasta copilului pe care Wanda l-a abandonat, ca să plece să lupte împotriva naziștilor; câteva oseminte ale părinților adunate de Ida într-o pătură, toate înhumate în părăginitul cimitir evreiesc din Lublin, pun capăt unui voiaj la capătul nopții. Ida a supraviețuit printr-o minune și a fost lăsată în grija preotului de cel care i-a ucis părinții; preotul a încredințat-o mănăstirii, Ida a devenit Anna.

Wanda petrece încă o noapte cu mințile înecate în alcool, cu un bărbat străin în pat. Dimineața își unge o felie de pâine cu unt, bea o cafea, aprinde o țigară, pune un disc. Apoi, purtată și eliberată de acordurile muzicii lui Mozart își ia zborul pe fereastră spre o lume în care speră, probabil, să uite și să-și regăsească liniștea.

Anna revine la mânăstire. Va depune jurământul.

Este momentul în care mă blochez și nu pot să merg mai departe alături de Pawel Pawlikowski. Mă simt înșelat și mă revolt: ”Nu s-a întâmplat nimic?! Fata asta neștiutoare până azi nu a înțeles nimic din ce a aflat?!

Anna se oprește din pregătirile pentru ce trebuia să urmeze: ”Nu sunt pregătită. Iertați-mă.” Da, asta așteptam să aud! Nu puteam să accept ideea că o fată tânără, curată și nevinovată poate rămâne surdă și oarbă în fața ororilor care au năvălit asupra ei. Nu putea merge mai departe ca și cum nu știa nimic din ce s-a întâmplat.

Într-adevăr, Anna nu era pregătită. A reținut îndemnul Wandei să nu se retragă din viața pământească înainte de a cunoaște păcatul cărnii, altfel s-ar sacrifica degeaba călugărindu-se. Se întoarce în oraș, la hotelul unde a stat cu Wanda, și se lasă abandonată în brațele unui tânăr și agreabil saxofonist. El nu vrea ca Anna să fie doar o aventură de o noapte. Îi propune o viață împreună. Un câine. Un soț. Un copil. O casă. După fiecare ofertă, Anna pune una și aceeași întrebare: ”Și după aceea?”. Nu primește răspunsul care să o satisfacă. Dimineața se suie în autobuz și pleacă spre mănăstire, locul în care va trăi până la sfârșitul vieții și care îi dă un răspuns la fundamentala întrebare: ”Și după aceea?”.

Pentru asta a amânat jurământul? Lipsa experienței sexuale o făcea să se simtă nepregătită? Acum, odată ”păcatul” consumat, se simțea în măsură să depună jurământul? Se putea Anna-Ida despărți atât de ușor de credința părinților, a neamului ei?” Mărturisesc, nu am găsit un răspuns care să mă facă să cred că înțeleg până la capăt gândul lui Pawlikowski. Mi-e limpede că regizorul polonez crede că nu are importanță ce sânge curge în inima noastră când ne naștem, important este de cine și cum suntem educați. Mai simplu și mai direct: ”Dumnezeu nu este cel cu care te-ai născut – Dumnezeu este cel cu care ai crescut”. Nu împărtășesc fără rezerve o asemenea perspectivă. Întâmplarea, sau mai bine zis șansa a făcut să stau de vorbă cu o fostă ambasadoare a unei țări occidentale în Polonia. Evreică. Nu a văzut filmul, i I-am povestit în detalii și am întrebat-o cum vede ea lucrurile, dacă îmi împărtășește contrarietatea. Mi-a spus o mulțime din câte i s-au povestit în anii în care a lucrat în Polonia. În final, mi-a zis: ”Eu cred că, mai ales după tot ce a aflat când a ieșit din mănăstire, Anna nu putea să aibă decât o singură opțiune: Dumnezeu! Credința în Dumnezeul care i-a asigurat până atunci și îi va asigura întotdeauna siguranța și adăpostul de care toți avem nevoie. Nu există decât un singur Dumnezeu.” Nu am căutat argumente cu care să resping judecata ei. Se poate și așa…

Leiba Zibal, eroul lui Caragiale, ”nu-i jidan pentru că a aprins o făclie lui Christos”.

Anna, eroina lui Pawel Pawlikowski, refuză să fie evreică pentru că în lumea în care s-a născut iudaitatea era un păcat de moarte?

Întrebări.

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro

Citeste mai multe despre: ,



Currently there are "15 comments" on this Article:

  1. radu spune:

    “Anna, eroina lui Pawel Pawlikowski, refuză să fie evreică pentru că în lumea în care s-a născut iudaitatea era un păcat de moarte ? ”

    Anna nu mai este evreica asa ca e de asteptat , e normal sa refuze.Iudaismul nu e ceva genetic, nu se mosteneste genetic-rasial ca si culoarea pielii sau a ochilor. Iudaismul (sau Crestinismul, Buddhismul) e o cultura/spiritualitate iar Anna a crescut, a fost educata in spiritul, ideile si sensibilitatea Crestina, nu are cum sa mai fie evreica.

    • Unu-2 spune:

      “Iudaismul nu e ceva genetic, nu se mosteneste genetic-rasial ca si culoarea pielii sau a ochilor.”
      Da’ Radule, cuvintul “parinti” iti spune ceva? Sigur, e posibil ca cineva sa-si schimbe religia, cel putin la non-musulmani, insa trebuie stiut ca asta e o imensa lipsa de respect pentru parintii si stramosii tai. Daca asta mai conteaza.
      Intimplator sau nu, religia in care s-a nascut Anna/Ida conteaza in film, shimbarea ei fiind chiar subiectul filmului.
      Hai sa pun o intrebare co-laterala: cei care emigreaza si vor trai si muri in alta tara, copii lor vorbesc rau romaneste si mai mult ca sigur nu se vor intoarce in Romania mai sint romani? Mai reprezinta “romanismul”, ne mai simtim mindri de ei ca sint romani cind au realizari importante pe plan global? Ii consideram de-ai nostri ca s-au nascut in curtea noastra, desi apoi traiesc si sint educati in alta cultura? Singele apa nu se face.
      Parerea mea e ca desi de multe ori se incearca trecerea cit mai usor de la o relegie la alta, de la o cultura la alta, trecerea nu se poate face complet. Devenim altceva fara sa putem scapa de ce am fost. Sintem de ambele religii sau culturi, oricit am vrea sa ne mintim altfel.

  2. Ela spune:

    …nu stiu daca Anna isi reneaga judeitatea sau daca, pur si simplu, nu o resimte ca pe veritabila ei identitate!?
    Ideea ca ”Dumnezeu nu este cel cu care te-ai născut – Dumnezeu este cel cu care ai crescut”, cred ca se poate gandi dincolo de apartenenta religioasa, ea definind practic modul in care functionam in marea noastra majoritate, ca oameni pentru care legaturile sentimentale sunt mai puternice decat cele de sange!
    Apoi, mai pragmatic vorbind, la ce a renuntat Anna? La o viata care nu este a ei, pentru ca este a Idei, si Ida nu este Anna decat “teoretic”? La o mostenire dureroasa care i s-ar impune de catre o constiinta colectiva…dar care nu este a ei!? Si daca n-ar fi capabila sa se simta sfasiata de durere, pentru ca o simte doar intelectual? In ipoteticul “alt drum” care i se propune exista si posibilitatea iubirii trupesti, alt aspect inedit al unei “alte vieti”…
    Acel “si dupa aceea?” mi se pare evocator! El implica graba cu care Anna doreste sa epuizeze subiectul, facandu-si “datoria” de a pune intrebari care sa-i determine un alt tip de alegere, rational, “political correct”, doar ca alegerea ei era deja facuta: o accepta si o primeste pe Ida…in Anna…

    • radu spune:

      Ela “…nu stiu daca Anna isi reneaga judeitatea sau daca, pur si simplu, nu o resimte ca pe veritabila ei identitate !?”

      Evident ca ea nu resimte o astfel de identitate.Nici nu are cum sa resimta asa ceva fiindca o astfel de identitate nici exista pentru ea (“in ea”).
      Ce exista pentru ea e identitatea in care a crescut si a fost educata, si anume cea Crestina, cea care are semnificatie pentru ea si la care rezoneaza emotional/valoric si ideatic.E absurda afirmatia ca “isi reneaga” ceva, ea nu isi reneaga ceva ea pur si simplu neaga existenta a ceva si o face pe drept cuvant.
      Eu nu imi reneg idenitatea japoneza eu nu sunt japonez.Am crescut si m-am structurat altfel cultural-identitar (istorie, locuri, valori, eroi, sensibilitati, etc.).

  3. dusu spune:

    ´´nu are importanță ce sânge curge în inima noastră când ne naștem, important este de cine și cum suntem educați. Mai simplu și mai direct: ”Dumnezeu nu este cel cu care te-ai născut – Dumnezeu este cel cu care ai crescut”
    spalarea creerelor la rumini a avut tocmai acest scop

  4. Eddy spune:

    Excellent cutremurator réal. Merci.

  5. Mihai Maci Mihai Maci spune:

    Despre finalul filmului: e foarte ambiguu, dar da sens actiunii precedente. Sa fi fost Ida chiar imuna – in numele claustrarii care o asteapta – experientei pe care o face din momentul iesirii din manastire (intalnirea cumplitei matusi, descoperirea necunoscutului – tragic si dureros – al propriei identitati)? Nu cred. Caci prima data pleaca din manastire aproape supunandu-se unui ordin, a doua oara din proprie vointa. Ramane ceva de facut in lume, inainte de depune juramintele. Ce? Experienta primului periplu, cel facut alaturi de Wanda – nu-i aratase decat o lume a ororii si a ambiguitatii ororii (in care vinovatii se ascund, se disculpa, fac targuri, etc). O lume a carei expresie e Wanda – cea care intr-un sens e vinovata ea insasi (ca procuroare rosie), dar e vinovata tocmai in masura in care a cautat – cu prea multa obstinatie (devenita fanatism) – sa distinga vinovatii de nevinovati. A impinge judecata pana la acest prag inseamna, implicit, a uzurpa un atribut divin. Ultima judecata a Wandei – cea asupra celui i-a ucis copilul – e alta. Nu dreptatea lumii acesteia conteaza, ci faptul de a-si gasi pacea – atat osemintele celor morti in cimitirul evreiesc, cat si cea vie, care coboara brutal (si fara nici o mediere) din lumea ei pe pamantul celorlalti. Cei-i ramane Idei? Sa inchida cercul si sa se intoarca in claustrul ei. Dar pentru a inchide cercul, pentru a-si purifica inima inaintea juramintelor monastice, nu ajunge constiinta dureroasa a unei lumi stapanite de raul intrupat in oameni. Pentru a redeveni Anna, cea dinaintea iesirii in lume, Anna cea capabila sa se roage pentru toti si, din absenta ei autoimpusa, sa ierte pacatele prea vizibile ale lumii, Ida trebuie sa aiba un model al iubirii care e deasupra tuturor ratacirilor lumii. Iubirea aceasta nu e rezultanta unui proces rational, ci al unei asumari, in carnea proprie, a unei alegeri paradoxale si de neinteles. E, asemeni, intrarii in ordin, marca indelebila a unei alegeri. Pentru ca iubirea divina sa dobandeasca un sens, cea care n-a cunoscut familia trebuie sa aiba un model al iubirii umane. Wanda iubise ca sa uite, Ida/Anna iubeste ca sa-si aminteasca. Si mai e ceva, aproape apocatastatic: semnul faptului ca lumea – creata si sustinuta de Creator – nu poate sta sub semnul urii si al ororii, ci sub cel al iertarii si al iubirii. Cel putin eu asa imi explic sfarsitul filmului.

    Mihai Maci

    • Radu F. Alexandru Radu F. Alexandru spune:

      Stimate dle. Maci, am citit cu tot interesul randurile dvs. Nu am nicio obiectie pe fond, din contra mi se par ideale pentru deschiderea unei largi discutii pe o tema esentiala. Ma simt, insa, indreptatit sa fac o observatie, asupra carei va rog sa mediati. Randurile sunt ale dvs.; judecata va apartine. Intre complexa si profunda dvs. judecata si personajul despre care vorbim: Anna, pentru ca despre ea vorbim, nu? ma tem ca punctele de tangenta sunt minime, ca sa nu risc sa spun inexistente. Nu am ezitat sa evidentiez curatenia ei sufleteasca si nevinovatia ei, dar despre capacitatea de a judeca o lume pe care a ”cunoscut-o” privind doar pe fereastra abatiei dati-mi voie sa am rezerve. Emotia, empatia cu care o urmarim de-a lungul intregului periplu este inevitabila, dar de aici si pana la a plasmui un alt personaj e un pas riscant, pe care nu sunt sigur ca doriti sa-l faceti. Cu ganduri bune, Radu F. Alexandru

      • Mihai Maci Mihai Maci spune:

        Stimate Domnule Radu F. Alexandru,

        mai inainte de toate, va rog permiteti-mi sa va multumesc pentru atentia pe care ati acordat-o gandurilor mele si pentru faptul de a-mi fi raspuns. Asa e, aveti dreptate: trebuie pastrata clara distinctia dintre opera si interpretare. Opera (o stim de la Eco) este cea care orienteaza si struneste libertatea interpretarii. Aveti inca o data dreptate: din cele scrise de mine reiese o Anna mult mai reflexiva decat pare a o ingadui personajul de pe ecran.
        In fond cine e ea? Oarecum, la inceputul filmului, apoi buna parte din el – atata timp cat e in proximitatea Wandei (si contrasteaza cu aceasta) – are un ce angelic, strain acestei lumi si pare a intrupa o forma a eternitatii ce puncteaza timpul. Sper sa nu fortez, dar mi se pare ca e, aici, si o forma (implicita) de judecata: Anna e intr-atat de “altfel”, incat prezenta ei muta ne obliga sa vedem – si sa reconsideram – absentele foarte vocale ale lumii in care ne miscam. E, intr-un fel, asemeni martorului tacut ce traverseaza episoadele Decalogului lui Kieszlowski. Si totusi, inca de la inceput, Anna e smulsa acestei eternitati in care timpul se sterge in ora et labora. Stareta o cheama pentru a-i spune ca are pe cineva in lume, ca e legata de lume si – iesind in lume – ea insasi descopera ca are un trecut. Acest trecut nu poate fi evacuat nici macar de voturile monastice. O data cu el Anna cade din eternitatea divinului in timpul oamenilor. Trei sunt oamenii care-i puncteaza drumul (si care, intr-un fel sau altul, intrupeaza prezentul): ucigasul parintilor ei, Wanda si tanarul saxofonist. Cel dintai nu e interesant; eternul Cain care-si ucide fratele, omul bantuit de remuscari care se ascunde, se caieste si se targuieste e – mai mult sau mai putin – prizonierul trecutului. “Lasati-l sa moara in pace” spune el despre tatal lui, si aceleasi cuvinte i se pot aplica si lui. Pacea lui vine – sau e asteptata – abia o data cu moartea. Wanda e, neindoielnic, personajul cel mai interesant al filmului. Ea apartine trecutului (Wanda la Rouge), dar si prezentului in care cauta sa uite si nu poate sa nu-si aduca aminte. Ultima ei judecata e, asa cum am spus-o, altfel decat celelalte si, cu ea, fosta procuroare pare a-si fi gasit pacea. Dar nu pacea e natura acestei femei active si radicale (chiar in apatia ei), astfel ca, efectiv, linistea gasita o scoate din cadru. Ceea ce ramane e o simpla recuzita ce nu mai poate recompune personajul. Tanarul saxofonist e altfel; e mult mai aproape de Anna. Asemeni ei, pare a fi un inger – melod – ratacit in lume, cu un trecut aproape sters, cu un viitor neclar, suspendat in prezentul efemer al muzicii. Spre el se intoarce Anna atunci cand, in sfarsit, trebuie sa aleaga. Daca atunci voturile veneau, firesc, in continuarea unei existente dedicate eternului, acum trebuie sa opteze intre trecut (cu toata oroarea lui) si viitorul chiliei. De asta data alegerea e mult mai grea, caci, eternitatea pierduta fiind, Anna trebuie sa compuna cu timpul pe care l-a obiectivat cunoasterea (trecutului). Singurul lucru care o poate ajuta sa suporte nesfarsirea lui (ce poate fi repetitiva) este iubirea a carei imagine o va purta intiparita in carnea ei. Din perspectiva acestui viitor, timpul devine suportabil, chiar daca inocenta eternitatii e pierduta.

        E limpede ca si aceasta e lectura mea. E limpede, de asemenea, ca am insistat nu pe descoperirea Idei, ci pe regasirea Annei. Nu pentru ca prima ar fi secunda, ci pentru ca D-voastra ati prezentat-o mult mai bine si mai adecvat decat as putea eu s-o fac.

        Ingaduiti-mi va rog, la sfarsit, sa va multumesc nu doar pentru randurile pe care mi le-ati adresat, ci si pentru acea scoala a inimii si a mintii care a fost “Ora filmului politic”, fara de care n-as fi vazut niciodata filmele asa cum le vad azi.

        Primiti, va rog, asigurarea intregii mele consideratii,

        Mihai Maci

        • Radu F. Alexandru Radu F. Alexandru spune:

          Dle. Maci, dati-mi voie sa va marturisesc ca sunt sincer miescat, emotionat de finalul mesajului dvs. Ar trebui sa va spun prea multe ca sa incerc sa va raspund. Cum ar trebui sa ma intind pe multe pagini pe a continua dialogul pe care mi-l propuneti, la care ma invitati prin raspunsul pe care l-ati dat raspunsului meu. Nu cred ca ”limbajul electronic” este cel mai potrivit pentru doi oameni care au sentimentul ca ceva sa-si spuna. Ma rezxum la doua observatii, pe care vi le supun atentiei. 1. Nu cred ca in cainta, in pocainta ucigasului. Incheie un targ, pentru ca lucrurile sa se sfarseasca. Cred ca ar fi fost in stare de orice, chiar si crima, daca Ida-Wanda ar fi emis si cea mai mica pretentie in revendicarea nor bunuri ce le apartineau. Va semnalez ca la finalul primei discutii intre cele doua femei si individul respectiv, fara sa ii vedem in cadru, Wanda ii spune: ”Vad ca ti se aduna si prietenii”. Prietenii erau, cu siguranta. alti buni gospodari care stateau in casele si stapaneau pamanturile celor pe care i-au ucis. Aparitia lor amenintatoare nu trebuie trecuta cu vedere. 2. O observatie care ii apartine unui prieten si pe care am acceptat-o fara rezerva: poate timpul a fost prea scurt pentru Anna ca sa poata intelege ceva din ce i-a fost date sa afle dintr-o data. Poate timpul va aseza lucrurile in mintea si in sufletul ei intr-un mod pe care inca nici ea si nici noi, spectatorii, nu-l putem anticipa.
          Dle. Maci, revin la a spune ca poate avem mai multe sa ne spunem. ////
          Cu calde multumiri,
          Radu F. Alexandru

  6. PRIDE spune:

    Titlul complet al articolului e: “Leiba Zibal nu e jidan… Leiba este goi… pentru ca Leiba a aprins o faclie lui Christos!”. In comentariul nuvelei lui Caragiale, critici autohtoni vorbesc de “groaza ” hangiului fata de talharul amenintator.
    Revenind la filmul catolicului polonez Pawlikowski, regizorul exprima reactia de loc neasteptatata a unui popor, despre care s-a spus (cu scuzele de rigoare ) ca “au supt antisemitismul la sanul mamei”.
    In cadrul religios al unei manastiri, loc multimilenar de spalare a constiintei, se desfasoara o fictiune care incearca sa acrediteze ideea ca oroarea fireasca a unei tinere care afla destinul tragic al parintilor ei, este, de disolutie intr-o renegare a credintei stramosilor !? Ce sa mai spunem de inserturile tematice cu evreica “rosie” sau catharsis-ul prin sex?
    Tema pt acasa: diferenta intre groaza si oroare!

  7. F. P. spune:

    Un film-revelatie, incarcat de semnificatii si nuante de semnificatii, unele greu perceptibile, aproape subliminale, prin care exceptionalul cunoscator si decodor al sufletului omenesc, Pawel Pawlikowski, ne reaminteste ca ne intoarcem la Dumnezeu nu prin etnie si religie, ci prin iubire, asa cum am si venit in lumea pamanteana. Si nu este nimic ezoteric in filmul “Ida”, totul este la vedere, dar fiecare vede ceea ce este pregatit sa vada, o poate face cu cultura iubirii si altruismului sau cu cea a urii si egoismului, de unde si alegerile opuse ale Annei si Wandei. In clipa mortii, ne asemanam uimitor cu cel care am fost in clipa nasterii, cand doar fiorii de umanitate si divinitate conteaza, care se incolacesc prin iubire pe caduceul vietii, intr-unul si acelasi moment de inceput si sfarsit, cand politica si religia nu ne-au revendicat si parcelat, inca, sau cand nu o mai pot face. Una din cheile de interpretare ne este oferita chiar de antiteza Anna-Wanda. Anna nu avea cum sa redevina Ida, descoperise forta incredibila a iertarii, uitarii, iubirii si impacarii, cu sine, cu lumea si cu Dumnezeu, prin care era foarte aproape de a obtine mantuirea. Mai mult, aflarea grozaviilor lumesti, dupa plecarea din manastire, carora si familia sa ii cazuse victima, i-a revelat amagirile si desertaciunea resentimentelor si razbunarilor, tobogan pe care Wanda a incercat fara suces sa o atraga. De aici extraordinara tarie si cumpatare a Annei, care este putin probabil sa le fi dobandit in afara sansei de a fi fost incredintata unui preot si de a fi ajuns la manastire. Nici “placerile” carnii nu au descumpanit-o, stia sau intuia ca dincolo de toate aceste lucruri pasagere se afla sau trebuia sa se afle altceva, mult mai profund si mai durabil, poate chiar etern. Filosofia intrebarii “Si dupa aceea?”, pe care si-o punea la fiecare pas care putea fi de dezechilibru este imbibata de o reflexivitate atat de adanca si de tulburatoare incat nu ai cum sa treci necritic peste volatilitatea “pragmatismului” cu care nefericita Wanda, evreica fosta procuroare rosie, se mintea si de care se inconjura, prin alcool, sex, resentimente, razbunari, vanatoare de oameni… “Si dupa aceea?” ar putea fi foarte bine un alt titlu al filmului sau cel putin un subtitlu, ajuta la aflarea cu mai multa usurinta a esentei deosebirilor dintre Anna si Wanda, dar si dintre Anna si “Ida”.

    • Radu F. Alexandru Radu F. Alexandru spune:

      Am citit cu mare placere si cu real interes comentariul dvs. Ne intalnim aproape in totalitate cu gandurile pe care Pawlikowski ni le induce cu o maiestrie de necontestat. Este un ”provocator” (in sensul cel mai fericit al cuvantului) de mana intai.
      Si, totusi, o intrebare: ”Anna nu avea cum sa redevina Ida, descoperise forta incredibila a iertarii, uitarii, iubirii si impacarii, cu sine, cu lumea si cu Dumnezeu, prin care era foarte aproape de a obtine mantuirea”. Cand? Unde? Ce va face sa credeti ca Anna, in puritatea unui infantilism natural si de neevitat, i-a fost dat sa treaca prin toate portiile ca sa ajunga dobandeasca virtutiile pe care dvs. sunteti gata sa i le recunoastet aprioric? Nu contest aceste calitati, dar nu am voie sa mint si sa spun ca mi s-au parut recognoscibile in felul in care eu am privit-o pe Anna. Poate e o limita a mea, pe care mi-o asum…

      • F. P. spune:

        Va multumesc pentru interactiunea de mare intensitate si pentru tensiunile existentiale in care ma regasesc, care desi sunt general umane nu toti reusesc, cred, sa le exprime cu acuratete, cu siguranta nu cu cea a unui Pawel Pawlikowski. Ati facut o binevenita trimitere la “provocare”, filmul ‘Ida” ne confrunta constiintele cu idei de o mare incarcatura de reflexivitate, de unde si nesfarsitele posibilitati de interpretare. In decodarea mea, in revelatiile Annei nu atat dimensiunea temporala a fost determinanta, nu marimea acelui “cand?”, revelatia e de fapt un declick, o strafulgerare, cat mai degraba specificitatea acelui “unde?”, dar si inteligenta cauzala, cum, prin ce mijloc, care cred ca este superioara celei emotionale. Wanda a plimbat-o ispititor-instigator pe Anna printr-o lume de efecte, incercand sa o abuzeze emotional inclusiv prin afirmatia ca Dumnezeu ar fi “mort”, dar interogatia cauzala “Si dupa aceea?”, care trimite la viitor, poate fi transpusa si intr-o alta cheie, a trecutului, care trimite la radacina lucrurilor. Daca asa stau lucrurile, Anna nu mai este o “nestiutoare”, adevarul cauzal, aproape sau chiar initiatic, o desparte definitiv de Wanda, adevarata nestiutoare. Iesirea din mediul lumesc, cum a fost recluziunea monastica a Annei, ca si multe altele, care prin retragerea in pustiu, in singuratate, prin meditatie/rugaciune si post ascut mintea prin deconditionarea de material si de patimi, ofera un termen de compartie pentru nevrozele aglomerarilor umane, implicit si o alta cale. V-am inteles perfect sensibilitatile, dar despartirea Annei de Wanda si neintoarcerea la “Ida” nu au avut nimic etnic in ele, au exprimat o atitudine si o alegere, fapte pe care le intalnim cu o frecventa aproape de regularitate in interiorul oricarei etnii. Intorcandu-se la manastire pentru a depune juramantul, calugarita Anna nu a intors spatele rudei Wanda, ci unei conceptii si unui mod de viata. Cred ca originile de neam sau religie nu trebuie sa aiba niciun amestec in eliberarea de tarele de comportament ale celor din jur. Pana la urma, asa cum ne nastem si murim singuri, salvarea sufletului este o problema individuala, tine de libertatea de alegere a fiecaruia, niciodata nefiind prea tarziu. Apreciez extraordinar de mult raspunsul pe care vi l-a dat ambasadoarea din tara Annei, cu care cred, prin cele ce am spus, ca sunt intr-o fericita convergenta. Cu simtaminte sincere si de apreciere.

        • Radu F. Alexandru Radu F. Alexandru spune:

          Fatalmente cred ca trebuie sa ne oprim aici, ma tem ca redactia nu va putea gazdui la infinit dialogul cu toti cei pentru care filmul lui Pawlikovski a fost un ”detonator” de putere maxima.
          In ceea ce va priveste, am citit cu atentia cuvenita si pretuire pe deplin meritata opiniile duvs. E limpede ca nu sunteti un ”spectator” de film, sunteti (sunt!) un om pentru care Filmul este o permanenta invitatie de a te lansa intr-o calatorie in care, de fiecare data, se schimba rampa de lansare. Personal, incerc sa raman insa conectat la premisa pe care mi-o propune autorul fimului, incerc sa merga cat mai departe, si mai adanc, fara sa uit tema pe care mi-a propus-o. Nu vreau nici sa-l tradez si nici sa iau pe cont propriu o viziune care ii apartine.
          Referitor strict la raspunsul dvs.: ”Wanda a plimbat-o ispititor-instigator pe Anna printr-o lume de efecte.”. Draga dna./dle F.P. personal o vad pe Wanda ca pe un om care astepta o intalnire in care trebuia sa predea un mesaj, dupa care sa fie libera sa plece. Cred ca nu putea sa o faca inaintea de-a o fi intalnit pe Anna/Ida. Nu cred ca si-a propus nici macar o clipa un gand de ”ispitire/instigare”. Sunt gata sa cred ca ar fi trait pana la 100 de ani daca nu ar fi avut loc, asteptand intalnirea eliberatoare. Odata consumata, chiar nu mai avea de ce sa traiasca…
          Doamne, cate as mai avea sa va spun.
          Ma bucur mult de intalnirea noastra. Sper sa nu fie ultima.



Comenteaza:







Do NOT fill this !

Autor

Radu F. Alexandru


Radu F. Alexandru

Senator PDL. Profesor-asociat Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică. Membru titular al Uniunii Scriitorilor din România; membru PEN-CLUB România; memb... Citeste mai departe


MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

"Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel." - Mihai Maci

E randul tau

cu ani in urma un prieten cambodgian mi-a povestit cum a fost omorat pe taica-sau pe vremea khmerilo...

de: r2

la "Ce-ar fi să vorbim cu-adevărat corect politic despre Fidel Castro?"

Cauta articole

decembrie 2016
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Noi    
 1234
567891011
12131415161718
19202122232425
262728293031  

Valentin Naumescu – Marile schimbari. Crize si perspective in politica internationala. Editie bibliofila

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

(An essay by Vladimir Tismaneanu and Marius Stan)