Home » Cultura »Politica & Doctrine »Societate/Life » Citesti:

Libidoul puterii si vocatia ereziei: Despre Miron Constantinescu si Milovan Djilas

Vladimir Tismaneanu ianuarie 29, 2012 Cultura, Politica & Doctrine, Societate/Life
35 comentarii 3,217 Vizualizari

Cand citesc intrebarea repetata atat de frecvent in ultima perioada „De ce n-am avut un Havel in Romania?”, ma intreb, la randul meu, de ce n-am avut un Djilas? De ce n-am avut eretici in miscarea comunista, ori macar doctrinari comparabili cu un Edvard Kardelj in Iugoslavia lui Tito? De ce nu a devenit un intelectual precum Miron Constantinescu ceea ce numim un marxist critic? De ce nu a ajuns un eretic? Raspunsul tine de cultura politica a comunismului romanesc, de anti-intelectualismul visceral al acestei secte revolutionare, de precaritatea sa spirituala si de chinuitoarele sale complexe de inferioritate. Tine insa si de personalitatile in cauza: Constantinescu a fost un indragostit de putere, Djilas a iubit adevarul. I-am intalnit pe amandoi, primul mi-a fost profesor de sociologie, am citit cam tot ce-au scris, am meditat mult la aceste doua destine. Propun aici un exercitiu de analiza biografica comparativa inspirat de istoria pasiunilor revolutionare in secolul XX.

Intelectual de formatie marxista, Milovan Djilas (1911-1995) a simbolizat deopotriva fanatismul adeziunii totale la comunism, in prima parte a vietii, si despartirea de magia totalitara, cu pretul a noua ani de inchisoare, in cea de-a doua. Intr-un faimos dialog cu jurnalistul George Urban, transmis la Europa Libera in anii 80, Djilas a recunoscut ca a participat la represiuni teribile in timpul razboiului, ca avea el insusi sange pe maini. Ca partizan comunist nu simtise niciun fel de compasiune pentru cei care gandeau altfel. Ca student la Universitatea din Belgrad, adoptase marxismul, in versiunea stalinista, drept crez existential. Era de fapt un posedat. Alaturi de Aleksandar Rankovici si Edvard Kardelj, a fost membru al cercului intim din jurul lui Tito, devenit maresal si lider absolut al Partidului Comunist si al Iugoslaviei. A fost unul dintre fondatorii Cominformului, al carui sediu s-a aflat, pana la excomunicarea Iugoslaviei, la Belgrad. L-a reprezentat pe Tito in URSS, la intalnirile cu Stalin, inclusiv in primavara anului 1948, cand s-a consumat practic divortul dintre Moscova si Belgrad. Spirit animat de pasiunea justitiei sociale, a fost cutremurat si revoltat de imensa minciuna pe care se baza regimul. Intr-o carte care a deveni un best-seller mondial, a denuntat noua clasa si a platit pentru acest curaj. Nu a regretat niciodata pierderea privilegiilor si asprele pedepse ce au urmat. Nu luptase impotriva burgheziei pentru a aplauda burghezia rosie. Tito nu i-a iertat niciodata fostului sau camarad ceea ce el a perceput drept o tradare.

Abnegatie si abjurare

Djilas a criticat bolsevismul, inclusiv versiunea sa iugoslava, de pe pozitiile unui umanism socialist ostil colectivismului birocratic si etatismului politienesc. Privind retrospectiv, putem zambi in raport cu aceste iluzii. Djilas insusi a admis, mai tarziu,ca regimurile comuniste nu pot fi democratizate, ca ele sunt esential non-reformabile, ca totalitarismul face parte din codul lor genetic. Dar in anii 60 si 70, aceste amagiri au jucat un rol crucial in eroziunea pseudo-legitimatii dictaturilor marxiste. Cred ca Ignazio Silone a fost cel care a spus ca lupta finala se va da nu intre comunisti si anti-comunisti, ci intre comunisti si ex-comunisti. Silone s-a descris pe sine insusi, dupa ruptura cu comunismul, drept „un crestin fara biserica, un socialist fara partid”. Aceste cuvinte surprind si traiectoria lui Milovan Djilas, de la inregimentarea perinde ac cadaver si auto-emascularea constiintei critice, pana la inceputul anilor 50, catre redobandirea propriei libertati de constiinta. Cartile care au urmat, inclusiv „Convorbiri cu Stalin” (pe care el o considera poate cea mai importante dintre scrierile sale politice), raman parte a unei mosteniri intelectuale impresionate, solide si durabile. Spun acest lucru pentru ca ma surprinde (de fapt poate ca nu ma surprinde chiar atat de mult) faptul ca un ganditor radical eclectic si nu tocmai original precum Slavoj Zizek este venerat de unii drept o mare figura intelectuala, cata vreme un Djilas ramane mai mult sau mai putin uitat.

In Romania nu a existat vreun intelectual marxist care sa emuleze apostazia luii Djilas de dupa 1954. Nici Miron Constantinescu (1917-1974), nici Grigore Preoteasa (1915-1957, desi cu educatie universitara reala, nu aveau nerv teoretic. Oameni onesti, precum un Petru Navodaru ori Tudor Bugnariu, nu contau in partid, erau suspectati de toate devierile posibile. Despre Chisinevschi nu am ce spune decat ca era un intrigant agramat ale carui lecturi marxiste se rezumau la „Cursul Scurt”, la „Problemele leninismului” si la panegiricul stalinist atribuit lui Lavrenti Beria, „Cu privire la istoria organizatiilor bolsevice din Transcaucazia”. Mana sa dreapta, apoi succesorul sau in fruntea propagandei si culturii, Leonte Rautu, era evident mai sofisticat decat Chisinevschi, ceea ce, sa recunoastem, nu era o mare performanta. Filosofic vorbind, Rautu era un semidoct. Cultura sa teoretica, de inspiratie jdanovista, nu putea fi comparata cu aceea a unui Jozsef Revai, fostul discipol al lui Georg Lukacs, devenit pontif ideologic in Ungaria lui Matyas Rakosi. Singurii intelectuali comunisti romani care ar fi putut merge pe drumul unei veritabile destalinizari ar fi fost, probabil, Lucretiu Patrascanu, ucis in aprilie 1954, si Tudor Bugnariu, marginalizat si mereu sanctionat pentru „abateri liberaliste”.

In raport cu cei insarcinati de Dej sa supravegheze „frontul ideologic”, Miron Constantinescu era intr-adevar un intelectual real. Ca student citise clasicii sociologiei, pe Comte, Spencer, Durkheim si Weber. Devenise marxist dupa ce trecuse printr-un episod de fascinatie cu extrema drepata (asa mi s-a povestit). Mama mea a fost colega la Medicina cu varul sau, doctorul Dan Barbu, unul dintre cei mai activi militanti din acel fief legionar. Impreuna cu alti studenti comunisti, Miron a participat la luptele cu legionarii, adeseori fizice. Dan Barbu a fost medic pe front, a cazut prizonier, a revenit cu divizia „Tudor Vladimirescu”. Miron a intrat in PCdR odata cu dizolvarea UTC-ului in 1936. Tatal meu raspundea de resortul studentesc si a fost cel care l-a anuntat pe Miron de aceasta veste. Inchis in anii razboiului, Miron a condus grupul de detinuti comunisti de la Caransebes, si-a format o curte personala dupa modelul lui Gheorghiu-Dej la Targu-Jiu.

Miron s-a revazut cu tatal meu la Moscova, in 1945, la o cina oferita de Mihai si Ema Beniuc. Era de-acum membru al inaltei aristocratii comuniste, redactor-sef al „Scanteii”. Cand Beniuc l-a intrebat daca-l recunoaste pe tatal meu, Miron a dat din umeri. Beniuc, pe atunci atasat cultural, i-a spus: „Nu ma mir ca nu-ti amintesti. Cand l-ai cunoscut tu, avea ambele brate”. Tatal meu isi pierduse bratul drept in Spania, in batalia de pe raul Ebru. Miron a rosit, s-a dus imediat sa-l imbratiseze. Nu au existat relatii de prietenie intre ei, mai degraba de respect mutual. Cu putin tim inainte de a uri i-a daruit tatalui meu volumul sau „Contributii la studiul formatiunii sociale tributale” tiparit la Centrul de Multiplicare al Universitatii din Bucuresti. O carte de care era mandru, care insa n-a primit dreptul de difuzare. Nu era in mod deosebit original, relua de fapt tezele profesorului H. H. Stahl. Prieten a fost cu sora mamei mele, Cristina Luca-Boico. El a ajutat-o sa reintre in invatamantul superior dupa 1965. Miron a invitat-o pe Cristina intr-o seara pentru a discuta prefata cartii „Sociologia literaturii” de Lucien Goldmann care urma sa apara in colectia „Idei contemporane”. Cristina se revazuse recent la Paris cu vechiul prieten si coleg de liceu de la Botosani, Gicǎ Goldmann.

Miron citea constant revista de teorie marxista „La Nouvelle Critique” condusa de ideologul comunist Francis Cohen, bun prieten al Cristinei inca din perioada sorbonarda, cand studiau amandoi biologia. Francis a vizitat Romania prin 1973, impreuna cu sotia sa. Au stat la Cristina, i-a vizitat intr-o seara Stefan Voicu, pe atunci redactorul sef al „Erei Socialiste”. Distanta intelectuala dintre marxistul francez si echivalentul sau de la Bucuresti era astronomica. Cohen fusese, in anii 50, corespondentul lui „L’Humanité” la Moscova, urmarea atent ce se petrecea in tarile din Est. Impreuna cu Alexandre Adler a scris, in anii 70, o carte care se dorea eliberata de clisee propagandistice, „L’URSS et nous”. Dupa 1989, a ramas un marxist convins, a fost unul dintre initiatorii proiectului legat de PCF, „Espace Marx”. Voicu era un personaj provincial, cu lecturi grabite si superficiale. In mediile nomenklaturiste de la Bucuresti era insa considerat un veritabil doctrinar, ceea ce spune mult despre nivelul teoretic lamentabil al acelor oameni.

Imposibila erezie

Am scris pe larg despre Miron Constantinescu, inclusiv un studiu aparut in 1984 in excelenta revista care a fost „Survey”, condusa de Leo Labedz. In ultimii ani, am citit cu mare interes scrierile pe acest subiect datorate istoricului Stefan Bosomitu, cercetator la IICCMER. Amintesc aici articolul sau „Notes and Remarks on the (Re)Institutionalization of Sociology in Communist Romania in the 1960s”, aparut in revista publicata de IICCMER „History of Communism in Europe”, Vol. 2, 2011. Este un efort remarcabil de a explica, intr-o perpsectiva comparativa, interactiunile dintre politic si ideologic in resurectia unei discipline condamnata drept „reactionara” in anii stalinismului dezlantuit.

Miron Constantinescu a fost un intransigent stalinist, un locotenent fidel al Anei Pauker pana in clipa cand a inteles ca aceasta cazuse in dizgratia lui Stalin. S-a raliat urgent lui Dej, a participat cu entuziasm la scrierea documentelor pentru Plenara din 26-27 mai 1952 care a consacrat prabusirea celei candva celebrate drept Pasionaria Balcanilor. Miron era cel mai tanar membru al Biroului Politic, fusese responsabil cu cadrele in perioada cumplitelor verificari din 1949-1950, conducea cu mana de fier economia, era presedintele Comitetului de Stal al Planificarii. Relatiile cu Dej, aparent cordiale, au fost intotdeauna tensionate, lucru confirmat mie de fostul meu coleg de clasa Ghoerhe Gheorghiu, fiul Licai, adoptat de Dej. Spre deosebire de Chisinevschi, Apostol, Chivu si Borila, nu era unul dintre cei invitati de Dej la agapele nocturne pe care le organiza la vila sa, la Snagov ori la Strandul CC.

Gheorghiu-Dej nu suporta intelectualii decat daca erau total obedienti (de pilda Athanasie Joja, Mihail Ralea, Avam Bunaciu, Ion Gheorghe Maurer, Gheorghe Gaston Marin, Mihail Florescu, Corneliu Manescu, Mihai Levente, Alexandru Barladeanu, Vasile Malinschi, Valter Roman, Gogu Radulescu). Pe Preoteasa il controla perfect, mai ales tinand cont de faptul ca acesta, fiu de ceferist, il venera. Miron era prea trufas, prea orgolios, prea egocentric pentru a juca rolul unui simplu pion. A fost membru al delegatiei PMR la Congresul al XX-lea al PCUS, a fost socat de revelatiile din „Raportul Secret”, si-a inchipuit ca poate venise momentul sau, ca exista o sansa de a-l debarca pe Dej si de a-i lua locul. S-a aliat intr-un tandem neverosimil si compromitator cu Chisinevschi: cei doi erau departe de a se simpatiza, fiecare actiona in virtutea propriilor ambitii si interese. A urmat Plenara din iunie 1957, apoi cea din iunie 1958, demascarea, eliminarea din conducerea PMR.

Prelucrarea cu activul de partid din Bucuresti de la Sala „Excelsior” a fost condusa de Leonte Rautu si Nicolae Ceausescu.Nu exista niciun fel de proba ca Miron a nutrit planuri de democratizare a partidului ori a tarii. Era un hrusciovist, nu un revizionist marxist. A aceptat sa-si faca o injositoare autocritica, si-a recunoscut „pacatele”, mai degraba imaginare. A parasit cartierul Primaverii, s-a mutat, impreuna cu sotia sa Sulamita, pe strada Paris. A lucrat la Institutul de Istorie al Academiei. In amintirile sale, dl Apostol Stan povesteste cat de eliberat s-a simtit Miron cand a murit Dej, in martie 1965. Si-a defulat mult timp secrete aversiuni, antipatii si ambitii: ”Slobod la gura intr-o imprejurare in care scapase de un dusman implacabil ce-l umilise si-i amenintase chiar viata,Dej, M. Constantinescu simtea ca destinul ii suradea din nou”. In teza de doctorat sustinuta in 2011 la Central European University, Bogdan Cristian Iacob lumineaza rolul lui Miron Constantinescu in dezbaterile istoriografice din perioada “cotiturii nationale”, conexiunile sale cu istorici precum V. Liveanu, Andrei Otetea, Constantin Daicoviciu etc.

Resurectia sociologiei

A revenit treptat in structurile puterii, a ingropat securea luptelor de-odinioara si a participat la constructia cultului lui Ceausescu. O facea mai putin ostentativ si strident decat altii, dar o facea. Tin minte o prelegere la facultate cand ne-a perorat vreme de un ceas despre profunda semnificatie teoretica a conceptului de „societate socialista multilateral dezvoltata”. Vorbea apasat si grav, de parca ne-ar fi transmis o suma de adevaruri revelate. De cateva ori ne-a promis ca ne va vorbi despre „timpurile lui Dej”. Nu s-a intamplat. Era la curent cu sociologia contemporana, indeosebi pe linia franceza (Raymond Aron, Georges Gurvitch, Alain Touraine, Georges Friedmann, Edgar Morin). Unul dintre protejatii sai, Aculin Cazacu, a primit in 1971 o bursa in Franta unde a lucrat cu Pierre Bourdieu. Gratie amicitiei cu Mihail si Stela Cernea (disparuta absurd de devreme), Miron era informat despre tendintele dominante din sociologia americana. Tolera in jurul sau numerosi sicofanti, intre care Stefan Costea si Pavel Apostol, ambii informatori ai „organelor”. Un alt favorit era N. S. Dumitru, profesor de materialism istoric la Institutul de Constructii, nelipsit la sedintele Laboratorului de Sociologie de pe strada Rafael, feuda lui Miron.

L-a instalat in fruntea catedrei de sociologie (unde isi mentinea statutul de „coordonator”) pe Ioan Dragan, un personaj anodin, distant si politicos, activist la Sectia de Propaganda a CC-ului, specializat in analiza comunicatiilor de masa si a ceea ce se numea „opinie publica”. Cand a murit, unul dintre cercetatori (Dan Banciu) a gasit pe biroul sau un caiet cu insemnari din anii 50, de fapt un fel de jurnal. L-a anuntat pe profesorul Dragan, acesta a dat telefon unde stia el ca trebuie anuntat, au venit doi civili si au ridicat „obiectul”. Pe H. H. Stahl l-a sustinut, il respecta inca din tinerete, dar il si folosea drept contrapondere la influenta lui Traian Herseni in raport cu care nutrea o adanca aversiune, ideologica si personala. Se bizuia, de asemenea, pe veteranul politruc Costache Nicuta, profesor de istoria sociologiei, fost ministru adjunct al invatamantului in anii 50, fost ambasador la Viena si la Paris. Candva asistent al lui Petre Andrei la Iasi, santajabil, se pare, pentru conferinte tinute pe frontul de Rasarit in anii razboiului, Nicuta sufla si-n iaurt, era perfid, alunecos si de o prudenta maladiva. N-a lasat in urma nicio lucrare notabila,se ferea ori nu putea sa scrie, era de o sterilitate proverbiala, insa citea enorm si avea vocatie de pedagog. Erudit, hatru si alunecos, indeplinea fara murmur ce-i cerea Miron.

In primavara anului 1968, Miron a suferit o dramatica lovitura: fiica sa, Lena, nascuta in 1949, si-a ucis mama cu o toporisca. Fiica cea mare se numea Ana, probabil in cinstea „neinfricatei luptatoare”, asemeni fiicelor lui Chivu, Salajan, Rautu si Trofin. Miron era la Karlovy Vary, la tratament, cand s-a intamplat nenorocirea. L-a asteptat la aeroport Leonte Rautu, vechiul sau inamic, care i-a comunicat teribila veste. La vremea aceea Miron era ministru adjunct al invatamantului, Rautu era vicepresedinte al Consiliului de Ministri. Ceausescu, care stia ca poate miza pe domesticitul Miron in luptele cu baronii lui Dej, l-a avansat curand ministru plin, apoi l-a propulsat in CC si l-a numit secretar, membru supleant al Comitetului Executiv, presedinte al Academiei de Stiinte Sociale si Politice (urmasul sau, pana la Revolutia din 1989 a fost recent decedatul Mihnea Gheorghiu), rector al Academiei „Stefan Gheorghiu”, presedinte al Marii Adunari Nationale. Ca membru al conducerii PCR, Miron il servea pe Ceausescu in eforturile de a subrezi pozitiile baronilor lui Dej, care il urau si pe care ii ura. Dar era, politic vorbind, un colos cu picioarele de lut. Dupa Plenara din aprilie 1968, Miron era vulnerabil, asemeni lui Apostol, Bodnras, Chivu si Parvulescu, pentru ca votase, ca membru al Biroului Politic, condamnarea la moarte a lui Patrascanu.

Era hipertensiv si supraponderal, avea o mina de om bolnav. S-a stins din viata subit in vara anului 1974. Atunci am terminat sociologia ca sef de promotie. Daca nu intervenea decretul privind obligativitatea”practicii in productie” vreme de trei ani, as fi ramas asistentul sau. N-a fost sa fie: el a murit, eu am ajuns la „Laboratorul lui Chepes” cum era numit, ironic, Laboratorul de cercetari sociologice urbane de pe langa Institutul „Proiect-Bucuresti” (actualul CURS). Sediulare la ultimul etaj, in cladirea din spate, pe strada Povernei, unde se aflǎ acum SNSPA. Gheorghe Chepes era un dogmatic incorigibil, numit peste noapte prodecan la Facultatea de Filosofie in anii 50. Supravietuitor al lagarelor naziste, era un om extrem de nervos, irascibil si vanitos. Nu suporta teoria sociologica, primul lucru pe care mi l-a spus cand am aterizat in Laborator a fost: „Aici facem empirie, nu Scoala de la Frankfurt”. Am auzit ca prin anii 90 ajunsese un fel de contabil la Comunitatea evreilor. Colegul meu, Alin Teodorescu, era un bun practicant al investigatiilor empirice, compunea cu usurinta chestionare, iubea munca de teren, i se spunea Alinus Empiricus. Printre cercetatori se numarau Dorel Abraham, Dumitru Sandu, Liviu Damian, Traila Cernescu, Ecaterina Springer, Mihai Milca, Radu Ioanid. Eu eram acolo precum pestele pe uscat.

Taţii si fiii

L-am cunoscut destul de bine pe Horia, fiul lui Miron nascut in 1951. El a mers la Liceul „Caragiale”, dar ne intalneam gratie unor amici comuni. Una din cartile sale favorite era „Omul revoltat” de Camus. Intr-un an am fost la mare impreuna, el dormea in cort, in satul de vacanta. Statutul de boiernas din nomenklatura ii repugna. A studiat fizica, a fost coleg de an cu Nicu Ceausescu, se ignorau reciproc. Dupa tragedia din 1968, familia Constantinescu s-a mutat din vila de pe strada Paris intr-un luxos apartament in complexul de langa Arcul de Triumf (cladirile in care se afla acum locuintele de protocol ale unor inalti demnitari). Horia a continuat sa mearga la Liceul „Caragiale”. L-am rugat pe un fost coleg de an cu Horia, care a emigrat in timpul facultatii, sa-mi dea unele informatii despre el. Acest pasaj mi se pare revelator: ‚Horia nu-l inghitea pe Nicu si nu se vedeau. Cand mi se propunea sa intru in partid pentru ca eram student bun le raspundeam sa mearga intai la Horia; el nu accepta asa ca spuneam si eu nu.”

N-a apucat sa termine facultatea, a murit, cred ca in 1973, intr-un accident pe munte. A fost surprins de o avalansa in Bucegi si a inghetat. A fost inmormantat la Timis alaturi de primul Horia, mort in urma unei operatii de apendice, si de mama lor, Sulamita. Nu stiu daca si Miron e inmormantat acolo. Cu Aleksa Djilas m-am imprietenit la mijlocul anilor 80. Il admir ca intelectual critic si ca istoric. Atunci cand virusul nationalist i-a contaminat pe atatia dintre compatriotii sai, inclusiv pe unii intelectuali celebri precum Dobrica Ciosici si Mihajlo Markovici, Aleksa si-a pastrat cumpatul, a refuzat sa se incoloneze, si-a exprimat propriile opinii fara teama ca va fi stigmatizat de profetii neo-tribalisti. A polemizat cu Noel Malcolm in „Foreign Affairs” pe tema Kosovo si a fost acuzat de lipsa de empatie pentru cauza independentei. A fost si ramane el insusi.

Miron si Milovan: doi intelectuali marxisti, doua destine atat de diferite. Primul a fost un tiranofil dogmatic si inflexibil, a practicat si a justificat despotismul ideocratic, al doilea a renuntat la putere si a devenit un eretic a carui marturie este menita sa dainuie intre dovezile de demnitate dintr-veac in care au abundat probele abjectiei si infamiei.

Ii multumesc fostului meu coleg de liceu Andrei Manoliu care mi-a oferit o serie de informatii utile pentru schitarea biografiei lui Horia Constantinescu.

Repere bibliografice

Milovan Djilas, „The New Class: An Analysis of the Communist System”, Harvest/Harcourt Brace Jovanovich, 1983

Milovan Djilas, „Of Prisons and Ideas”, Harcourt Brace Jovanovich, 1986

Milovan Djilas, „Christ and Commissar”, in G. R. Urban, Ed., Stalinism: Its Impacton Russia and the World, Harvard University Press, 1986, pp. 180-245

Milovan Djilas, „End of the Bolshevik Utopia”, in G. R. Urban in conversation with leading thinkers of our time, „The Demise of the Soviet Union”, American University Press, 1993, pp. 179-200

Aleksa Djilas, „Dissent in Yugoslavia”, in Vladimir Tismaneanu and Judith Shapiro, Editors, „Debates on the Future of Communism”, Macmillan, 1991, pp. 129-134

Aleksa Djilas, „The Contested Country: Yugoslav Unity and Communist Revolution, 1919-1953”, Harvard University Press, 1991

Vladimir Dedijer, „The Battle Stalin Lost: Memoirs of Yugoslavia, 1948-1953”, Viking, 1971

Adam B. Ulam, „Titoism”, in Milorad M. Drachkovich, Ed., „Marxism in the Modern World”, Hoover Institution, Stanford University Press, 1965, pp. 136-163

Gale Stokes, Ed., „From Stalinism to Pluralism: A Documentary History of Eastern Europe since 1945”, Second edition, Oxford University Press, 1996

Svetozar Stojanovic, „Varieties of Stalinism in Light of the Yugoslav Case”, in Vladimir Tismaneanu, Ed,”Stalinism Revisted: The Establishment of Communist Regimes in East-Central Europe”, Central European University Press, 2009, pp.387-399

Dan Catanuş, „A doua destalinizare. Gh. Gheorghiu-Dej la apogeul puterii”, Prefata de Florin Constantiniu, Editura Vremea, 2005

Elis Neagoe-Pleşa, Liviu Pleşa,editori, „Dosarul Ana Pauker. Plenara Comitetului Central al CC al PMR din 30 noiembrie-5 decembrie 1961”, Cuvant inainte de Florin Constantiniu, doua volume, Ediura Nemira, 2006

Stefan Bosomitu, „Miron Constantinescu—Profilul intelectualului angajat”, in Intelectualii si regimul comunist: istoriile unei relatii, Anuarul IICCR, Polirom, 2009, pp. 167-194

Stefan Bosomitu, „Notes and Remarks on the (Re)Institutionalization of Sociology in Communist Romania in the 1960s”, aparut in revista publicata de IICCMER „History of Communism in Europe”, Vol. 2, 2011, pp. 169-196

Mitchell Cohen, „The Wager of Lucien Goldmann: Tragedy, Dialectics, and a Hidden God”, Princeton University Press, 1994

Michael Shafir, “Romania: Politics, Econoimics and Society: Political Stagnation and Simulated Change”, Lynne Rienner Publishers, 1985

Pavel Câmpeanu, “Ceausescu, anii numaratorii inverse”, Polirom, 2002

Robert Levy, “Ana Pauker: The Rise and Fall of a Jewish Communist”, University of California Press, 2001

Adrian Cioroianu, „Pe umerii lui Marx. O introducere in istoria comunismului românesc”, Curtea Veche, 2007

Apostol Stan, „Istorie si politica in Romania comunista”, Curtea Veche, 2010

Vladimir Tismaneanu,”The Crisis of Marxist Ideology in Eastern Europe: The Poverty of Utopia”, Routledge, 1988 (trad. rom. de Laura Lipovan, Polirom, 1997)

Vladimir Tismaneanu, review of Milovan Djilas, „Of Prisons and Ideas”, Orbis, Vol. 31, No. 1, Spring 1987, p. 156

Vladimir Tismaneanu, „Miron Constantinescu or the Impossible Heresy”, Survey (London), Vol. 28, No. 4, Winter 1984, pp. 165-187

Vladimir Tismaneanu, „The Ambiguity of Romanian National Communism”, Telos, No. 60, Summer 1984, pp. 65-79

Vladimir Tismaneanu, „Dialectics of Disenchantment”, Society, Vol. 25, No. 4, May/June 1988, pp. 7-9

Vladimir Tismaneanu, „Scrisori din Washington. Reflectii despre secolul douazeci”, Volum coordonat de Ioana Copil-Popovici, Prefata de Dan Pavel, Polirom 2002 (in special articolul „Alternativa Preoteasa”, pp. 166-174)

Vladimir Tismaneanu, „Scopul si mijloacele. Eseuri despre ideologie, tiranie si mit”, Curtea Veche, 2004 (volumul include articolele „Sociologie si adevar” si „Criza sociologiei contemporane romanesti”, transmise la Radio Europa Libera la mijlocul anilor 80).

Vladimir Tismaneanu, „Stalinism pentru eternitate. O istorie politica a comunismului românesc”, traducere de Cristina Petrescu si Dragos Petrescu, postfata de Mircea Mihaies, Polirom, 2005

Vladimir Tismaneanu si Cristian Vasile, „Perfectul acrobat. Leonte Rǎutu, mastile Raului”, Humanitas, 2008

Vladimir Tismaneanu, “Fantoma lui Gheorghiu-Dej”, Editia a 2-a revazuta si adaugita, traduceri de Mircea Mihaies, Alina Ghimpu, Ioana Ploesteanu, Diana Rotcu, Laura Sion, Bogdan Cristian Iacob, prefata de Mircea Mihaies, postfata de Cristian Vasile, Humanitas, 2008

(Fragment din volumul „Parinti si copii. Intre ‚Steagul partidului’ si Salvatore Adamo” , care va apare anul acesta, in colectia „Despre” la editura Humanitas)

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro



Currently there are "35 comments" on this Article:

  1. iondelaraion spune:

    M-am nascut in era comunista, in plin proces de colectivizare fortata a agriculturii, si pot sa va spun ca romanii au avut nenumarati Djilas. Taranii si-au aparat proprietatea (castigata dupa primul razboi mondial) cu pretul vietii lor! (asa cum Djilas a aparat Iugoslavia) Si sa nu uitam! Noi inca mai avem REGE.!

    • john bilco spune:

      Foarte interesante aceste adevaruri si “paralele” intre “intelighenzia romana comunista” si alte personaje din vecinatate care eu “rezistat” comunismului. Cazul Djilas este evident unul din cele mai fascinante…Dl M Constantinescu a fost un personaj anost, nici pe departe nu avea inteligenta lui Djilas si curajul nemaipomenit de a critica marxismul si metodele sale. L-am cunoscut si eu pe vremea cind era Ministru Adj la Invatamint ( am jucat basket in echipa Olimpia – Clubul M Invatamintului..), si nu mi se pare ca descrierea dvs este corecta ! In fapt Dle Prof, TOTI dar absolut TOTI “intelectualii comunisti” ar trebuii considerati tradatori : absolut toti ( inclusiv cei pe care citeodata ii pomeniti cu oarecare respect intelectual..), SIAU TRADAT POPORUL DIN CARE PROVIN, pentru o bucata de piine mai alba pe masa si niste avantaje ( minore as zice..)..au cedat ispitelor materiale citeodata considerabile din acea vreme..si au mincat ” c..t” stiti dvs acest cuvint urit care caracterizeaza total “intelighenzia romana de stinga..”. Nu l-am intilnit sau conoscut pe tatal dvs, dar l-am intilnit de nenumarte ori si i-am auzit discursurile “inaltatoare” si apoi “dafaimante” ale dlui Valter Roman despre Ceausescu si ceilalti… Imediat ce erau trecuti pe o linie mai moarta..deveneau imediat “critici” cu ciocul micc micc micc al lui Ceasca nu personal penibil ( balbiit si absolut redus mintal, un cismar..nenorocit care a condus R atiti ani cu sprijinul acestori “intelectuali” tradatori !).
      Cred ca ar trebuii sa fiti mai necrutator cu aceste gunoaie intelectuale “de stinga”, model care se repeta in zilele noastre cu Ponta si Antonescu ( si evident creatorii lor A Nastase si Iliescu), imitatii perfecte ale tradarii intelectuale nationale… Vedti si dvs de ce sint in stare..??!
      astept si alte articole interesante dela Dvs. cu stima JB

      • Miron Constantinescu figureaza, ca si Dej, Maurer, Ceausescu, Ana Pauker, Chisinevschi, Luca, Moghioros, Rautu, Draghici, Mizil, Dascalescu, Verdet, Iliescu, Valter Roman etc intre personajele ale caror biografii sunt publicate in anexa Raportului Final ca fiind direct responsabile pentru activitatile regimului ilegitim si criminal. Textul acesta este o incercare de a explica, intr-o perspectiva comparativa, de ce Miron nu putea deveni un eretic, comparand destinul sau cu acela al lui Djilas. Nu stiu daca in cazul lui MC atractia privilegiilor explica devotamentul orb pentru cauza comunista. Cred ca este vorba de resorturi psihologice ce tin de atmosfera intelectuala din anii 30 si 40, de geneza unui univers de atasamente, o matrice emotionala, afectiva daca vreti, care devine la un moment dat insurmontabila, acaparatoare, dar si de ambitiile imense ale personajului. Era un spirit dominator, sau, spre a relua o expresie a lui Petre Pandrea despre un alt lider totalitar, era un titanozaur. Sa tinem cont ca ajunsese de-acum membru al Biroului Politic in 1945, deci la la 28 de ani. Betia puterii, poate ca acesta ar fi un subiect ce-ar merita discutat. Miron apare ca personaj in trei romane importante: “Luntrea lui Caron” de Lucian Blaga (sub numele de Constant MironescU) si “Intalnire la judecata de apoi” si “Incognito” de Petru Dumitriu (sub numele de Diocletian Sava). Ganduri bune.

  2. Si pana la urma, de ce (n-am avut haveli, djilasi etc)? Avem, ca popor, vreo circumstanta atenuanta?

    Posibilii haveli..meh, zic ca n-au fost haveli ca n-au avut cehi. Ca doar ghiocelu-i ghiocel doar daca vecinul sustine la fel, daca nu, ce rost ar avea.. hæ?

  3. radiobucurestiromania spune:

    Exista o emisiune radio:
    -Intrebari la care s-a raspus si intrebari la care nu s-a raspuns inca…

    Unele articole raspund la inrebari epntru prima data.
    Articolul de azi pune o intrebare la care se potriveste raspunsul legat de profilul romanului si cel al activistului PRM si apoi PCR si calitatii de a turna.Rasist sau nu raspunsul este ca romanul este dupa cum bate vintul si sub instinctul de conservare isi ascunde lasitatea.
    Au existat unele exemple de pedepsisti precum Doncea si exemple de executati dar si exemple de oameni demni care au aparat pricipiile din ilegalitate si imediat dupa 23 august s-au fost loviti de rusi.
    Dupa 70 un astfel de om a fost pus fata in fata cu Doncea, care a auzit unde se afla fostul tovaras de puscarie si s-a dus sa-l vada.Stia ca fostul tovaras salvase viata unui membru marcan punindu-se in fata plutonului.Stia despre prietenia tovarasului cu Patrascanu si linia de independenta fata de rusi.
    Intilnirea a fost demna si cel surprins de Doncea a sustnut ca nu isi mai aduce aminte nimic.
    Acest om a avut curaj mai mult ca alte slugi ale rusilor si a incercat o linie independenta.
    Apoi a stat in inchispare pina in 64.Ceausescu l-a chemat pentru al repune ind repturi si a-i da o functie de conducere in schimbul supunerii totale.
    Nu a acceptat nici o functie si nu a cedat avansurilor.In inchisoare Ceausescu era tzucalarul si cel mai prost dintre comunisti dar a fost turnatorul rusilor si care de la inceput l-au promovat.
    In realitate Ceausesc tot timpul a fost suspus rusilor si asa zisa apostasie de rusi nu a fost decit un teatru pus la cale la Moscova.
    De prisos sa va spun ca ilegalistul povestirii nu era roman.

  4. T.B. spune:

    Am citit cu mult interes. Mai scrieti pe astfel de teme.
    Despre Miron Constantinescu se spunea ca, de la aeroport, unde i s-a adus la cunostinta crima fiicei lui, a venit direct la sediul CC, s-a asezat pe scarile de la intrare si a plans un timp, pana cand Ceausescu a trimis pe cineva sa-l aduca la el.
    Se mai spunea ca fiica lui, criminala, ar fi cerut anchetatorilor sa nu o declare iresponsabila, insistand ca a ucis-o pe mama ei in stare de absoluta constienta. Se spunea ca motivul ar fi fost acela ca mama ei se impotrivea relatiei ei cu un tanar pe care ea il iubea.
    Despre Stefan Voicu: l-am insotit prin anii 78-80 in Austria, el fiind unul dintre parlamentarii romani care vizitau Austria la invitatia Parlamentului din Viena. Era lamentabil din punct de vedere intelectual. Nu intelegeam cum putea el conduce revista “Era Socialista”. Mai era unul, Tudor Ionescu, daca am retinut bine fost ministru al invatamantului prin anii 50, la fel. Dar nici Athanasie Joja, care indeplinea rolul de sef al delegatiei, nu mi s-a parut mai elevat cu mult, desi se spunea ca ar fi fost un logician de elita. O impresie mai favorabila mi-a facut insa un tanar, Alexandru Ionescu, pe atunci redactor sef la Scanteia (sau adjunct?).

  5. T.B. spune:

    Domnule profesor!
    Ati promis ca veti scrie si despre modul concret in care se proceda pentru atragerea in PCR a membrilor de partid in ilegalitate.
    Ein Mann, ein Wort! De acord?

  6. Alexandru spune:

    Chiar nu inteleg cum de a fost posibil ca Tismaneanu tatal sa fi fost atat de acaparat de o idee incat sa fi luptat in razboiul din Spania, cu pretul pierderii uni brat?! Cred ca ar fi putut fi acel Djilas care ne-a lipsit atat de mult, desi nu stiu daca l-am fi meritat, pentru ca-mi amintesc de cuvintele lui Petre Tutea, de la apusul vietii, cand spunea ca a fost un tampit pentru ca s-a jertfit pentru un popor de idioti. Pe de alta parte, cred ca si Milovan Djilas s-a sacrificat pentru o cauza marunta, din moment ce, atunci cand a scris “Noua clasa”, care l-a inspirat pe Mihail Voslenski in a sa carte despre “Nomenklatura”, nu a observat ca aceasta era formata din niste pigmei, in comparatie cu gigantii din “Forbes”… Dar poate ca inca am mai fi avut o sansa, daca Tismaneanu fiul nu ne-ar fi lasat de izbeliste, plecand din tara… Sau poate ca asa a fost sa fie, in acele vremuri ale “Conspiratiei Satanei”, cum scrie luptatorul anticomunist Aurel Seitan…

    • Va apare foarte curand la Humanitas volumul “Zeul care a dat gres”. Veti putea citi despre intelectuali faimosi care au crezut in utopia comunista, dupa care s-au trezit, s-au vindecat. In anii 30, antifascismul a fost acel magnet care i-a facut pe multi sa mearga in directia comunista si sa inchida ochii la ceea ce se petrecea de fapt in URSS. Tot la Humanitas a fost tradusa cartea marelui istoric Francois Furet despre iluzia comunista. Nimeni este mai orb decat cel care nu vrea sa vada. Ganduri bune.

      • T. Bucur spune:

        “In anii 30, antifascismul a fost acel magnet care i-a facut pe multi sa mearga in directia comunista si sa inchida ochii la ceea ce se petrecea de fapt in URSS”.

        Domnule Profesor!
        As dori mult ca ceea ce voi spune mai jos sa nu considerati un afront, ci o punere a punctului pe “i”, de dragul adevarului:
        Nu antifascismul in sine a fost ceea ce i-a determinat pe intelectualii la care va referiti sa mearga in directia comunista si sa inchida ochii la ceea ce se petrecea in URSS; stalinismul era un regim la fel de totalitar ca si hitlerismul. Antisemitismul propagat de Hitler i-a determinat. Asta e convingerea mea.

        • In unele cazuri, neindoios ca aveti dreptate. De pilda Feuchtwanger, Egon Erwin Kisch, Anna Seghers, Ilya Ehrenburg (care juca rolul de “dirjor” al campaniilor internationale in favoarea URSS). Dar au existat si atatea alte cazuri in care nu doar abominabilul antisemitism nazist a fost ratiunea atractiei spre comunism, ci mai ales convingerea ca fascismul era barbar, iar stalinismul era umanist: Romain Rolland, Malraux, Heinrich Mann, Bertolt Brecht, Paul Nizan (pana la ruptura cu PCF ca urmare a Pactului Molotov-Ribbentrop), Geo Bogza, Stephen Spender, Theodore Dreiser, chiar Gide (pana la calatoria in URSS). Nu mai vorbesc de Barbusse, autor al unei penibile biografii (hagiografii) a lui Stalin. Recomand aici excelenta carte a lui Angelo Mitchievici, “Umbrele Paradisului. Calatori romani si francezi in URSS”, recent aparuta la Humanitas.

          http://www.humanitas.ro/humanitas/umbrele-paradisului

          http://hydepark.ro/articol/articol/farmecul-pervers-al-utopiei-419.html

  7. Emil spune:

    Excelenta lista bibliografica, eu unul sper ca intr-o zi sa le citesc pe toate (pe unele chiar le-am parcurs).
    In alta ordine de idei, cititorilor cred ca nu le va scapa umorul (voluntar sper eu) al unui titlu precum “Libidoul puterii” in tara in care Udrea e ministru. Cu toata sinceritatea….

  8. Dragos Riscanu spune:

    In primavara anului 1968, Miron a suferit o dramatica lovitura: fiica sa, Lena, nascuta in 1949, si-a ucis mama cu o toporisca. Fiica cea mare se numea Ana, probabil in cinstea „neinfricatei luptatoare”, asemeni fiicelor lui Chivu, Salajan, Rautu si Trofin. Miron era la Karlovy Vary, la tratament, cand s-a intamplat nenorocirea.

    …………………..

    Taţii si fiii

    L-am cunoscut destul de bine pe Horia, fiul lui Miron nascut in 1951. El a mers la Liceul „Caragiale”, dar ne intalneam gratie unor amici comuni. Una din cartile sale favorite era „Omul revoltat” de Camus. Intr-un an am fost la mare impreuna, el dormea in cort, in satul de vacanta. Statutul de boiernas din nomenklatura ii repugna. A studiat fizica, a fost coleg de an cu Nicu Ceausescu, se ignorau reciproc. Dupa tragedia din 1968, familia Constantinescu s-a mutat din vila de pe strada Paris intr-un luxos apartament in complexul de langa Arcul de Triumf (cladirile in care se afla acum locuintele de protocol ale unor inalti demnitari). Horia a continuat sa mearga la Liceul „Caragiale”. L-am rugat pe un fost coleg de an cu Horia, care a emigrat in timpul facultatii, sa-mi dea unele informatii despre el. Acest pasaj mi se pare revelator: ‚Horia nu-l inghitea pe Nicu si nu se vedeau. Cand mi se propunea sa intru in partid pentru ca eram student bun le raspundeam sa mearga intai la Horia; el nu accepta asa ca spuneam si eu nu.”

    In clasa cu Gongearuk Andrei (Fozo) la Caragiale, in clasa a VIII a am fost coleg in 1968/9 cu Vladimir Constantinescu, fratele (mai mic) al surorii Ana (despre care pomeneam in fata casei lui Vlad din piata Paris “la Vulturi” tot pe shoptite despre drama familiei lor) … eram colegi de clasa si cu Douglas Barnes Jr. (fiul ambasadorului – viitor – al Americii) si cu Ashok Kashick (fiul Ambasadorului Indiei)… un fel de melting pot …. al Bucurestilor anilor de aur …. stateam seara spre noapte pe trepte la Vulturi pe Paris si ne construiam legende , mai mult sau mai putin credibile (adica cum sa lupti in Spania si sa vii din Ukraina si sa fii american si unu indian si sa stai la Vulturi si sa-l vezi pe nebunu pe pushti al ambasadorului cubanez cum sare gardul si vine sa fumeze cind are doar 11 ani ca doar tot in piata la Vulturi se intimpla …. cred ca ati fumat si Dvs. macar o tzigara la Vulturi in acei ani )))))))) ?????????)

    Cu deosebit respect

    Dragos Riscanu

    • N-am fumat la Vulturi, ci in cazemata lui Zaza Ioanid, pe Kalinin colt cu Herastrau (casa arhitectului Octav Doicescu, azi a lui Dinu Patriciu). Il cunosc pe Doug. Ce s-a intamplat cu Vladimir C.? Am auzit tot felul de rumori. Ganduri bune.

  9. Excelent studiu comparativ! Numai bine.

  10. BuLiGaS spune:

    Interesant pretext de a spune poveşti. Nu m-aş fi gândit niciodată (să dăm cezarului zilei ce-i al cezarului zilei) că întrebarea “Până când să n-avem şi noi faliţii noştri?” se poate pune şi la timpul trecut.
    Dubiile mele sunt însă de natură epistemică. La fel ca şi cu ucroniile, genul ăsta de demers poate fi fascinant, poate avea o mare valoare euristică, dar e cu greu verificabil (dacă aş spune “falsificabil” ar fi prea tare, nu)?
    Mai mult, întrebarea odată formulată, nu primeşte decât o sugestie de răspuns: “Raspunsul tine de cultura politica a comunismului romanesc, de anti-intelectualismul visceral al acestei secte revolutionare, de precaritatea sa spirituala si de chinuitoarele sale complexe de inferioritate. Tine insa si de personalitatile in cauza: Constantinescu a fost un indragostit de putere, Djilas a iubit adevarul.” Pentru răspunsul ăsta nu se dau argumente, ci textul alunecă în biografie. Or biografia în sine nu e o explicaţie, deşi poate fi un prim pas al ei.
    Cu alte cuvinte, mă întreb dacă nu ar fi bine să ieşim din fascinaţia asta a biografiei (în care sunt şi eu încartiruit, nu o neg) pentru a merge ceva mai departe, către explicaţia sistematică şi discutarea critică a înseşi întrebărilor. Care-s condiţiile metodologice în care le putem răspunde?
    Numai bine!

  11. andrei spune:

    Ma intreb daca I.D Sarbu nu ar fi putut fi un Havel… dar istoria nu se face cu daca.Daca securistii nostrii nu ar fi fost mai rai decat ai lor? Daca viata acestei minuni de om care a fost I.D.Sarbu nu ar fi fost un martiriu infernal poate lumina s-ar fi vazut altfel din Romania.Si curcubeul.

    Mi-a trecut un gand prin creer- in 1989 Comunismul ca utopie infernala a fost oficial invins. In general cei care sunt invinsi se retrag , sunt mai timizi , devin mai discreti. La noi- cei care au fost ,,invinsi” au devenit agresivi , tupeisti , manipulatori , stapani semideclarati.

    - Cine sunt de fapt invinsii si cine invingatorii ?!

    Inca , in Romania , raspunsul la ceasta teribila intrebare nu s-a dat. Cautarea continua.

    ,, Numesc adevar ceea ce continua sa existe” Albert Camus.

  12. mihai spune:

    Da nu avem coloana vertebrala ca popor, Bismarck spunea: romanii nu sunt un popor, sunt o profesie!,de-aia stanga ia masuri de dreapta si invers, de-aia toti sunt un fel de ciocoi noi,etc.
    Da,nu am avut un Havel, un Djilas un Gorbaciov,dar avem un Tismaneanu, Pacepa, Ratiu, Monica Lovinescu, Virgil ierunca,si atatia anonimi!
    Ce nu avem se cheama ORGANIZARE! Singurii organizati la noi sunt scursurile, golanii,baietii de ”comitet”, baietii destepti, pitipoancele, analistii de canale (tv), ciocoii transpartinici , interlopii, baietasii de cartier, politicienii de cacao,” tot fanarul toti ilotii”.
    Organizarea OAMENILOR BUNI iar sterge de pe fata pamantului !

    • Gelu spune:

      Mihai, nu aseza numele unor oameni onorabili si devotati, ca cele ale personalitatilor politice si intelectuale pe care le-ai numit, langa cel patat si degradat al unui general, dezonorat prin tradare, pe al carui mormant nici macar iarba nu va creste. Numele slugii securisto-comuniste Pacepa nu va fi adaugat poporului roman, pentru ca el nu si-a tradat doar stapanul politic, ci, militar, si-a tradat pamantul si neamul, crima pentru care numele lui va fi trecut pe vecie in Cartea Neagra, deoarece nu-ti rascumperi crimele securiste prin crima abominabila a tradarii, care este imprescriptibila la toate popoarele si in toate culturile, ci prin cainta, cum ar spune Vladimir Tismaneanu…

      • Eu as propune sa ne ocupam de subiectul articolului. Istoria “defectiunilor” unor figuri importante din aparatele de securitate ale regimurilor comuniste este prea complexa pentru a fi expediata in cateva randuri. In Polonia a aparut o fascinanta biografie a colonelului Swiatlo, a carui “defectiune” in 1954 (trebuie verificat exact anul), dupa moartea lui Stalin, a provocat, prin revelatiile transmise de Europa Libera, un cutremur in inalta nomenklatura comparabil cu cel care a urmat ramanerii lui Ion Mihai Pacepa in Vest. Istoricul Andrzej Paczkowski a scris acum doi ani o lucrare esentiala pe acest subiect, sper sa apara cat mai curand in traducere romaneasca. Cunoasteti probabil cazul colonelului Kuklinski. Ori pe acela al politologului Seweryn Bialer, fostul sef de cabinet al lui Boleslaw Bierut, fugit in Occident, devenit apoi autorul unor carti exceptionale de analiza a sistemului sovietic si profesor la Universitatea Columbia. Cartea lui I. M. Pacepa “Orizonturi rosii” a jucat un rol important in demistificarea regimului Ceausescu, lucru mentionat si in Raportul Final al Comisiei pentru analiza dictaturii comuniste din Romania. Cred ca scrierile generalului Pacepa de dupa 1978, deci din momentul cand a devenit un om liber, sunt expresia unei sincere cainte. Ganduri bune.

        • Emil spune:

          Excelenta referirea la Swiatlo al polonezilor, domnule profesor. Personal, imi rezerv dreptul de a ma indoi de sinceritatea acestor cainte. Nu am date despre Pacepa, singurele referiri la el, in afara biografiei oficioase de autor al “Orizonturilor…” sunt cele din una din cartile lui Marin Preda, (sper ca nu gresesc si imi scapa acum titlul, dar oricum nu era un portret prea magulitor), dar despre polonez se stie ca inainte de a sari gardul, a pus umarul din plin la instaurarea regimului.
          Sper ca imi veti permite in acelasi spatiu o intrebare lui Gelu, caruia i-ati raspuns: In viziunea dvs purista asupra patriotismului si onoarei militare, domnule Gelu, actele colonerlului Stauffenberg in ce film se incadreaza? Sau cele ale lui Andrei Vlasov (lasand deoparte acuzatiile de oportunism pe care i le-a adus istoriografia oficioasa sovietica si ororile semanate de unele din trupele sale)?

          • Gelu spune:

            Daca domnul Vladimir Tismaneanu imi va ingadui, va voi raspunde ca niciunul din cazurile mentionate nu are “ingredientele” tradarii militare (care este total diferita de “abjurarea” politica), dar si ca daca ar exista, exceptiile ar confirma regula. Colonelul Claus von Stauffenberg a devenit parte a rezistentei, nu a represiunii, si a dovedit curaj, nu lasitate, pentru a-si salva, nu trada tara, asa cum aveau sa dovedeasca motivatiile si detaliile planului “Valkyrie”. Daca si Pacepa ar fi facut acelasi sacrificiu, cu siguranta, ar fi avut statuie, ca si Stauffenberg… Cat despre cazul generalului Andrei Vlasov, acesta are un alt tip de explicatie, ca urmare a unui tip aparte de constrangeri, de dupa ce a cazut prizonier, cat si a faptului ca a refuzat sa-si paraseasca soldatii (asemanator feldmaresalului von Paulus). V-as mai ruga sa observati ca, cel putin din perspectiva teoriei rol-status-urilor, tipul de deontologie in care mizele sunt chiar vietile camarazilor este neiertator, in caz de tradare, fapt care se regaseste si in perceptia publica, de altfel, admirabil exprimata in celebrele replici caragialesti despre tradare si tradatori, dar si in normele si sanctiunile oricarei aliante politico-militare, inclusiv a NATO. Cu aceleasi ganduri bune.

    • Indraznesc sa nu fiu de acord cu generalizarea din prima fraza si sper sa nu mi-o luati in nume de rau. Expresia lui Bismarck, reala ori apocrifa, nu poate fi aplicata unui popor care s-a opus comunismului prin revolte taranesti, prin greve si miscari de protest, prin actiuni de opozitie reprimate fara mila, prin rezistenta unor figuri marcante din randul elitelor politice, intelectuale si militare. O vizita la Memorialul Sighet poate oferi suficiente informatii in acest sens. In primele saptamani ale acestui an am scris aici pe “Contributors” despre doua personalitati pe care le socot a face parte din istoria onoarei la romani: psihologul Nicolae Margineanu si scriitorul I. D. Sirbu. De-a lungul anilor am scris despre personalitati politice ale rezistentei democratice anti-totalitare precum Corneliu Coposu si Ioan Barbus. Tema acestui text este legata de universul politic si ideologic al nomenklaturilor comuniste. Ganduri bune.

      http://www.contributors.ro/cultura/oameni-si-anti-oameni-nicolae-margineanu-despre-universul-concentrationar-romanesc/

      http://www.contributors.ro/cultura/oameni-si-anti-oameni-nicolae-margineanu-despre-universul-concentrationar-romanesc/

      http://www.contributors.ro/politica-doctrine/un-trecut-utilizabil-modelul-ioan-barbus/

  13. Gelu spune:

    Cred ca este de domeniul unei evidente flagrante ca nu se poate pune semnul egalitatii intre politolog si militar, intre adeziunea politica si juramantul militar. Desigur, nu exista padure fara uscaturi, dar nicaieri nu vom afla “ode” inchinate tradarii militare, ci, dimpotriva, osanda si blestem. Un politolog sau politician traieste din subsidii, din cotizatii de partid sau din urna de vot, dar un militar, in baza legamantului de credinta, consuma din resursele natiunii pentru a-i garanta securitatea si apararea. Daca, cuprins de nu stiu ce revelatii, vrea sa comita acte de disidenta sau dezaprobare fata de un regim politic, calea onoarei este una singura, cea a demisiei, nu a profitarii de privilegii pana la capat, nu a tradarii increderii camarazilor si natiunii, nu a punerii in pericol a acestora… Pacepa nu a facut nimic din codul onoarei militare, mai mult, a contribuit el insusi, din plin, la insangerarea “Orizonturilor rosii” (de fapt, cred ca pentru memorialistica lui Pacepa, “Orizonturi insangerate” ar fi un titlu mai potrivit!).

    • Cum spuneam mai devreme, ar fi dezirabil sa ne ocupam de subiectul articolului. Ceea ce nu inseamna ca ar exista vreo tema tabu. Evident ca aveti dreptul sa priviti lucrurile astfel, cum si eu am dreptul sa ma intreb daca juramantul era pentru Romania ori pentru RPR/RSR, pseudonimele statale ale unui regim criminal si ilegitim. Respectatul politolog Zbigniew Brzezinski, consilier pentru securitatea nationala in timpul presedintelui Carter si unul dintre cei mai fini analisti ai comunismului, spunea, despre colonelul Ryszard Kuklinski, ca acesta nu a tradat Armata Poloniei, ci bransa poloneza a Armatei Sovietice. Sa admitem ca este un punct de vedere care merita luat in consideratie si in cazul I. M. Pacepa ori in alte cazuri similare. Ganduri bune.

  14. Alexandru Jecu spune:

    Nu am cum sa apuc viitorii cincizeci de ani pentru a afla avatarurile unui Iliescu,Boc, Roman, Basescu, Vanghelie, etc., expuse si comentate de nu stiu ce profesor, de la nu stiu ce universitate, infrigurat sa decripteze resorturile interioare ale hahaitului basescian sau ale optiunii social democrate vangheliene! E unul din motivele melancoliei mele intelectuale. Acum,sa revenim la nomenclatura si la intelighentia comunista. Ma intreb, intr-un demers contrafactual, care ar fi fost evolutia unui Gheorghiu Dej sau Miron Constantinescu in eventualitatea unui triumf al Germaniei in al doilea razboi mondial. Si a intregii trupe care s-a perindat pe scena in acesti ultimii zeci de ani. Pe urma povestea asta cu comunisti apostati sau dizidenti. Eu sunt curios sa aflu daca cei care au militat chiar au crezut. Stalin credea in comunism? Beria, Hrusciov, Brejnev, Gorbaciov, Gheorghiu Dej, Pauker,Ceausescu, Iliescu, Ivan,Ionescu,Popescu,Sielber,etc.Care sa fie folosul din biografia unui Ceausescu, Iliescu,M Constantinescu,etc. daca nu exista maretie si putere?

  15. Rasvan Lalu Rasvan Lalu spune:

    Doua semestre, 72/73 am avut curs cu Miron Constantinescu, luni, de la 8 la 10, cred ca în amfiteatrul “Cantemir”. Venea foarte exact la 8.30, smead, masiv, cu o coama alba ce începea plesuv, terminându-se leonin, umbla putin greoi, solemn. Vorbea rar, apasat, probabil dorea sa confere cuvintelor un aer ultimativ, suprem. Reusea: pe noi, studentii, ne impresiona prin morga bine dozata si aerul de titan pogorât modest printre muritori.

    Nu avea nici substanta lui Stahl, pe care îl intuiai imediat ca sociolog autentic, de mare scoala, nici farmecul de causeur usurel al lui Nicuta, nu era însa nici pe departe vreo nulitate ca Dragan, seful de catedra, sau altii de pe-acolo, din acelasi malai. Desi ce facea el de la catedra cu greu s-ar fi putut numi curs de sociologie, reusea totusi sa transmita ideea ca sociologia este ceva serios, cu care merita sa te ocupi. În epoca, o idee insolita, aproape iconoclasta.

    Uneori, dupa vreo 60 de minute de prelegere, aparea un trepadus cu un biletel. Cu gesturi masurate, Constantinescu îsi punea în scena în fata amiteatrului primirea hârtiei, pentru ca apoi sa anunte cu jucata umilinta: “Va cer iertare, dar ma cheama tovarasul Ceausescu !”
    Scena se repeta periodic: micul lui triumf universitar.

    Nu, hotarât nu Miron Constantinescu ar fi putut da un Djilas. Era prea îndragostiti de sine, prea încarcerat nu doar în practicile rituale cominterniste, dar mai ales în propriul rol egomaniac, prea încarcat de setea revansei anti-dejiste pentru a se lasa macar atins de aripa tentatiei unei dizidente consistente si consecvente în ultimii ani ai vietii.

    De altfel, cred ca asupra lui Miron Constantinescu planeaza si un fel de naivitate intelectualista. Pe-atunci, proiectam asupra lui sperantele nemarturisite ale unei deschideri umaniste a regimului, pornind de la naiva premisa dupa care cultura civilizeaza. Gresit. Faptul ca avea mai multa carte decât ciracii sai nu-l facea altfel decât aceia.

    Nu pot rezista unei ipoteze contrafactuale ce stiu ca-i apartine profesorului Tismaneanu: de n-ar fi murit în 1974, Miron Constantinescu, restauratorul si protectorul învatamântului sociologic, ar mai fi fost acesta desfiintat trei ani mai târziu !?

    Probabil ca nu. Cu un M. Constantinescu paladin tot mai de temei al lui Ceausescu, sociologia, acest copil târziu al lui Constantinescu ar mai fi supravietuit câtiva ani, sub o forma tot mai firava si mai confidentiala, fie pâna la moartea protectorului, fie pâna prin 84-85, când degringolada furioasa a regimului Ceausescu ar fi antrenat cu sine si aceasta ultima fantezie si iluzie a “umanismului socialist”, care a fost sociologia sub comunism.

    • Multumesc, Rasvan, pentru acest portret de o remarcabila acuratete. Intr-adevar, cred, ca si tine, ca dezastrul sociologiei era inevitabil in conditiile ofensivei impotriva stiintelor umane in general (v. situatia tragica a psihologiei), dar ponderea curteanului Miron l-ar fi putut amana. Imi amintesc ca, la putin timp dupa moartea lui Miron, Ion Iordachel, seful catedrei de sociologie de la “Stefan Gheorghiu”, povestea ca aflase “din sursa sigura” ca “tovarasa” ar fi spus: “Las’ca stiu eu ce-i cu sociologii astia. Pe ei nu-i intereseaza stiinta, ci puterea”. Iordachel era unul dintre favorii lui Rautu, urmasul lui Miron in fruntea scolii de partid care purta pomposul titlu de “academie”, se prea poate ca acesta sa-i facut acea confidenta.

      Rudimentarul Ceausescu ura Facultatea de Filosofie, a spus in repetate randuri ca nu este nevoie de doua filosofii, una “de partid” si alta “de stat”. Interesant este ca la Cluj sociologia a supravietuit parca mai putin vatamata de intruziunea politicului. Sigur, Achim Mihu a devenit tot mai vehement (v. atacurile impotriva lui H. H. Stahl), dar exista o oaza de bun simt academic (Ioan Aluas a fost mentor real pentru multi studenti). L-am revazut aici, la Washington, am vorbit despre Weber si Aron, despre acele timpuri cand decenta ajunsese o forma de rezistenta. S-a stins din viata, fiica lui traieste aici in State, din cate stiu. Tot aici traieste si Mihail Cernea. Dragan si Aluas erau prieteni, fusera colegi de facultate in anii 50. Au editat impreuna antologia de traduceri din sociologia franceza contemporana. Greutatea politica a lui Ioan Dragan a facut posibila aparitia cartii. La Iasi, Adrian Neculau a salvat ce se putea salva in stiintele umane. Ganduri bune.

  16. Rasvan Lalu Rasvan Lalu spune:

    “acele timpuri cand decenta ajunsese o forma de rezistenta”

    ce-ar fi daca am înlocui expresia, devenita moneda curenta, “rezistenta prin cultura” cu “rezistenta prin decenta” ?

    nu-i asa ca s-ar deplasa, ba chiar rasturna perspectiva ?

    repet: cultura nu civilizeaza automat, nu este o garantie pentru caracter si moralitate

    “cultura” nu este un concept moral, “decenta”, da

    daca tot vorbim de “rezistenta”, atunci, adevarata rezistenta au facut-o cei ramasi decenti în mijlocul valorilor distruse si rasturnate si nu neaparat cei care si-au cultivat în tacere gradina cunoasterii

    nu am nici cea mai mica intentie polemica, emit doar o ipoteza: decenta e mai bazala decât cultura, caracterul, mai temeinic decât excelenta

  17. Bruno Stefan spune:

    Au existat si inainte de 1989 oameni care au avut vocatia ereziei: Pavel Campeanu publicase in SUA cartile despre stalinismul romanesc si a avut de suportat multe sicane pentru acest curaj. Din grupul lui de apropiati cativa au dat printre cele mai abjecte note la Securitate despre activitatea lui Campeanu – ma refer aici la Alin Teodorescu, cel care a scris cu detalii incredibile in peste 100 de pagini ce carti avea in casa, cu cine se intalnea si ce discutii purta cu el. Deconspirarea lui si a celor din jurul lui (Calin Anastasiu, Mircea Kivu) in 1991 a dus la parasirea de catre ei a Centrului Independent de Studii Sociale si Sondaje din cadrul Grupului de Dialog Social.
    Cat priveste cazul Miron Constantinescu ar fi relevant sa spun ca era fiul unei slujnice facut cu un boier iesean, lucru care l-a complexat deseori in relatia cu ceilalti colegi din jurul lui Gusti (care-si bateau joc de el pentru ca era copil din flori). S-a razbunat impotriva lor, unii facand ani grei de puscarie, iar altii murind in temnite (Golopentia, Vulcanescu). Mi-a povestit un asistent al lui Miron Constantinescu o scena la care a fost martor la scurt timp dupa asasinarea sotiei lui de catre fiica-sa: pe stradutele de langa Piata Victoriei i-a iesit in cale un tip care i-a spus: “Te-au ajuns blestemele noastre Miroane pentru anii de puscarie pe care i-am facut din cauza ta”. Si a fost o perioada in care s-a simtit blestemat si a vrut sa repare raul facut in anii 1946-1950 protejandu-i pe sociologi mai mult decat pe cei din alte bresle.
    Desi s-a vrut un protector al sociologiei, Miron Constantinescu a facut mult rau acestei stiinte prin oamenii pe care i-a promovat si i-a trimis la burse in strainatate. Multi din ei au jucat un rol murdar in spatiul public (sondaje masluite, spalare de bani, plagiat, turnatorii la Securitate, tot felul de jocuri si intrigi politice). Desi a murit de 38 ani, Miron Constantinescu este inca viu si controleaza destinele sociologiei prin discipolii lui si prin discipolii discipolilor lui, alesi parca dupa chipul si asemanarea lui.

  18. Altera Pars spune:

    “Vocatia ereziei”?! O sintagma manipulatorie si o contradictie in termeni. Ne-a devenit vocatia unitatii atat de straina, incat s-o declaram erezie?! Se poate construi ceva pe erezie, cand istoria ne arata ca orice popor supravietuieste unit, dar moare dezbinat?!

    • Admiteti macar vocatia diversitatii? Ori pe aceea a responsabilitatii individuale? Ori pe aceea a libertatii? Textul vorbeste despre vocatia ereziei in raport cu sistemele totalitare, monopoliste si monolitice. “Altera pars” este cealalata voce, deci exact opusul unitatii uniformizante. Ganduri bune.



Comenteaza:







Do NOT fill this !

Autor

Vladimir Tismaneanu


Vladimir Tismaneanu

Vladimir Tismaneanu locuieste la Washington, este profesor de stiinte politice la Universitatea Maryland. Este autorul a numeroase carti intre care "The Devil in History: Communism... Citeste mai departe


MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

"Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel." - Mihai Maci

E randul tau

cu ani in urma un prieten cambodgian mi-a povestit cum a fost omorat pe taica-sau pe vremea khmerilo...

de: r2

la "Ce-ar fi să vorbim cu-adevărat corect politic despre Fidel Castro?"

Cauta articole

decembrie 2016
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Noi    
 1234
567891011
12131415161718
19202122232425
262728293031  

Valentin Naumescu – Marile schimbari. Crize si perspective in politica internationala. Editie bibliofila

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

(An essay by Vladimir Tismaneanu and Marius Stan)