Home » Cultura »Opinie »Societate/Life » Citesti:

Lume rea, lume bolnavă

Adela Toplean aprilie 14, 2017 Cultura, Opinie, Societate/Life
35 comentarii 9,619 Vizualizari

Relația pe care o ai cu acea greșeală în care persiști e una incestuosă; o urzeală de familiaritate, greață, desfătare și culpă. E o conspirație  nerușinată împotriva universului. Urmările dau pe dinafară. Ți se scurg printre degete ca o miere amară.

Sunt un om lipsit de ambiții care trăiește cumpătat; dar sunt un om dârz care își pierde înspăimântător de repede cumpătul.

Echilibrul nu-mi vine la îndemână. Echilibrul îmi este, cum s-ar zice, peste mână. Fac – din zori și până târziu în noapte – eforturi de echilibrare. Din nou, cum s-ar zice, mă canonesc. Și asta nu pentru că mi-am însușit învățătura stoică și-mi doresc, mai presus de orice, un trai virtuos, ci pentru că, deși găsesc că viciul poate fi – cel puțin în teorie – fascinant, vicioșii îmi sunt totuși profund antipatici. Resping, deci, viciile tot în baza unei dereglări pasionale, adică a unui viciu: resimt un dezgust dușmănos față de oamenii plini de năravuri.

Voi explica mai întâi de ce cred totuși că viciul în sine poate fi fascinant. Voi explica  mai apoi de ce nu-i pot suferi pe cei vicioși.

Spre deosebire de calități – care cresc, scad, mor sau renasc împreună cu noi, orice viciu are în față un viitor strălucit. Puterea emoțională a lucrului interzis îi conferă nu doar o paradoxală (dar bineștiută) valoare estetică, ci și durabilitate. Viciul e mai tare decât timpul biografic, ba chiar, am putea spune, viciul, printr-o îndârjită și interesată “rulare”, se desăvârșește. Viciul nu îmbătrânește, deci, împreună cu cel care îl practică, viciul se clasicizează.

Dacă, încercând să rafinezi niște virtuți lumea ți se dezvăluie săracă, obstinată și refractară, plină de breșe, piedici și asperități, viciul îți deschide o perspectivă solidă și absolută asupra realității. Sufletul și mintea îți sunt absorbite de viciu. În viciu se trăiește așa cum se trăiește într-o casă de vacanță, pe o plajă îndepărtată. Rolul imaginației e decisiv. “Fatalmente”, viciosul este cel veșnic plecat într-o vacanță exotică.

Orice viciu rulat astfel ani și ani de-a rândul îți oferă un model de interpretare a lumii. Transmiterea deprinderilor vicioase se realizează, deci, întotdeauna cu entuziasm, de la bătrâni la tineri, de la persoane influente și flamboaiante, la mase. Indiferent la ce nărav ne-am referi, el a fost deja acolo mai înainte ca inima noastră să-l recunoască și să-l îmbrățișeze. Aș zice că nu există viciu ne-arhetipalizat. Viciul se transmite de la om la om, din compulsie în compulsie, ritualic, cu sfințenie. Viciile tinerilor sunt, în sensul ăsta, bătrâne de când lumea. Ele organizează, transgenerațional, vulnerabilitatea umană.

Ca o concluzie: probabil că orice om care are interese și sensibilități artistice găsește un dram de fascinație în decadență și extravagant.

Și totuși, vicioșii îmi par – mai toți – urâți.

M-am întrebat de unde le vine urâțenia. Din faptul că au deprinderi “urâte”? Nu cred, nu neapărat. Mai degrabă din atitudinea pe care ei înșiși o au față de propriile năravuri: îmi pare că toți vicioșii suferă astăzi de un complex de superioritate. Or, cred eu, tupeul viciosului conduce nu doar la dizolvarea sistemului de valori ci și, în mod straniu – și dezavantajant în primul rând pentru el – la aplatizarea viciului. O societate în care viciul i se găsesc mereu justificări, este o societate în care nu se mai întâmplă, practic, nimic.

Dar să încep cu începutul.

Vicioșii, știm bine, sunt de două feluri: cei imorali și cei care simulează moralitatea (cu bună știință ori executând greșit vreo manevră virtuoasă). Despre dialectica morală s-a scris mai mult decât aș putea eu citi vreodată. Am citit, totuși, suficient cât să nu-mi doresc să reinventez roata.

Plec, deci, de la premisa că cei care vor fi avut răbdarea să citească până aici sunt deja familiarizați cu mecanica eticului. Mă întorc, deci, la ale mele. Mai exact, la faptul că înnărăvitul de azi nu-și mai încape în piele. El se comportă ca și când ar avea, cum s-ar zice, un ascendentul (i)moral asupra ta. Îți pretinde să vezi în el o victimă sau un erou. Și nu se supără dacă îl idolatrizezi.

Pe vremuri, până să ruginească mecanismele moralei tradiționale, conștiința propriului viciu hrănea în secret atât satisfacția frenetică de care am vorbit mai sus, cât și o inevitabilă culpă. Invincibila armată a imaginației decadente, puterea emoțională a viciului făcea ca lumea ta interioară să palpite pe o muzică nemaiauzită, cu siguranță inaccesibilă omului de rând care se străduia să cultive – cu modestie – niște virtuți. Ce vedea în tine acest om cumsecade? Vedea un tip frământat, apăsat și ambivalent, un bălmăjit certat – din motive mult prea complexe pentru a putea fi puse în cuvinte - cu el însuși și cu Providența. Omul cumsecade avea, pe bună dreptate, o tresărire de milă. Neavând acces la “bogăția interioară” a lumii viciosului, nici n-o putea evalua.

Astăzi, însă, lumea viciosului se deschide pentru toți. Nu ți se taie bilet. Intrarea e liberă. Din pieptul lui sfâșiat s-a rostogolit la picioarele noastre o fascinantă inimă palpitândă, trasă de mii de sfori de mii de draci, de mii de troli. Orgia e deopotrivă misterioară și inteligibilă. Când viciul joacă tontoroiul, lumea prinde ritmul, intră în horă; iar când toți joacă pe aceeași muzică, viciul nu mai e inconfortabil, el intră, cu fast, în conștiința noastră, în ritmul public. Probabil că ne-am dorit cu toții la un moment dat ca viciosul să nu mai plece în vacanță, să stea aici, să-l vedem și noi. Ne-am dorit  ca lumea lui, inima lui, să rămână jos, pe asfalt, în văzul tuturor. Am prins gustul atrocității. Și nouă ne place vacanța. Drept urmare, viciosul n-a mai plecat în vacanță; a cheamat vacanța la el, iar vacanța a venit.

Viciosul și simpatizanții lui revendică această casă de vacanță care este lumea. Lumea de azi a devenit o confortabilă casă de vacanță pentru vicioși. Atât de confortabilă, că i-a pierit tot șmecherlâcul.

Cum a fost posibil?

De patologizarea viciilor și de psihologizarea virtuților am auzit cu toții. Când valorile morale (whatever that means) devin idealuri psihologice, terapeutul de azi se delimitează – îngrozit și dezgustat – de psihanalistul de ieri. El condamnă gustul pentru atrocitate și decadent și propune, altruist și auster, o nouă “narativă” a năravului, din perspectivă moral-terapeutică. Bunătatea, compasiunea, dragostea revin în forță. Ca obiective terapeutice. A vindeca un pacient înseamnă să asumi obiective supraumane (să-l faci mai frumos, mai liber, mai bun) în scopuri aproape sub-umane, la limita nimicniciei (CEO într-o multinațională, manager consultant în vreun ONG etc.). La polul opus, avem câte o tulburare de personalitate pentru fiecare păcat capital. Vanitatea sau ambiția țin de tabloul clinic specific narcisismului patologic. Avarul e nevrotic obsesional, libidinosul suferă de o nefericită adicție sexuală, orice invidios e isteric, orice lacom e maniac, orice furios e anxios, orice neastâmpărat are o tulburare de atenție și orice puturos e deprimat. Un grup de cercetători au arătat de curând că la baza lipsei de compasiune ar putea sta niște erori genetice. Cruzimea de ieri, mutația cromozomială de azi. Psihologizarea, deci, nu e suficientă. E nevoie de biologizare, de neurologizare, de arhitectură ideologică, de nesfârșit de bune intenții. Lumea modernă te spală – firește, dacă vrea - de toate strâmbătățile  în cel puțin două ape.

Spălarea asta, însă, nu are întotdeauna un algoritm recognoscibil. Psihologizarea, adică atașarea unui tablou clinic și a unui discurs terapeutic în jurul oricărui nărav  combină pe criterii mai mult sau mai puțin așteptate ideologia cu pozitivismul. Narativa viciului nu e neapărat previzibilă și cu atât mai puțin omogenă.

Narativa viciului e interesată și conjucturală. Năravul unora devine instrument politic perfect pentru alții (nu neapărat pentru aceiași). Cu ajutorul lui poți sfida în deplină legalitate orice (altă) rânduială vicioasă, virtuoasă ori neutră. Veți spune, probabil, că așa a fost dintotdeauna. Cicero însuși explica de ce năravul ambiției este totuși o mare virtute. Problema cu construcția viciului astăzi este alta decât aceea a glisării interesate între ceea ce se cade și ceea ce nu se cade, între ceea ce e moral ori imoral. Cum remarca, pe vremuri, Andrei Pleșu în Minima Moralia, numind năravul nărav și virtutea virtute, “nimic nu e definitiv pierdut și nimic nu e definitiv câștigat.”

Se știe că o practică eronată a virtuții te catapultează în viciu. Se știe că perfecțiunea însăși, practicată cu ardoare, e o mare și suspectă slăbiciune. Cine a dorit să afle a aflat deja că devotamentul mamei e arareori virtuos. Cel mai adesea e o combinație otrăvitoare – în sine tragică – de biologie, narcisism și isterie. Cum am spus deja în debutul textului, simularea virtuții e tot un viciu. De fapt, viciul poate fi – și chiar este – orice. Doar vitutea e întotdeauna altceva.

Ceea ce mă interesează, deci, nu e faptul că limitele moralei sunt fluide. Altceva mă interesează: faptul că astăzi se șterge distincția calitativă dintre moral și imoral fie – abrupt și grosolan - prin redefinirea repetată a nedreptății (în genul corectitudinii politice), fie - elegant, chiar briliant - prin postularea  impersonalizării salutare a angajamentului moral, ceea ce faimosul și aclamatul Derek Parfit numea altruism rațional. El ne propunea desființarea identității personale printr-o argumentare inuman de ireproșabilă. Provocarea lui Parfit a lăsat o lume întreagă înmărmurită. Evident, de admirație. Altruismul rațional de-tensionează, practic, până la anulare relația ta personală cu lumea prin bagatelizarea mizei personale. Auto-anularea va salva lumea. Parfit i-a convins pe toți (mă refer aici la cei ne-convinși deja de budhism) că  nu se cade să mă obosesc să mă apăr, fiindcă, dacă stau bine să mă gândesc, nu am mare lucru de apărat: cine este cel care strigă EU? Nimic mai mult decât o mână de amintiri și niscai planuri de viitor. Identitatea mea personală e vânare de vânt! Obsesia sufletului MEU salvabil e ceea ce mă împiedică, de fapt, să mă concentrez pe angajamente altruiste totale. Competența morală nu e o chestiune de supraviețuire, ci una de anulare a indentității prin conectare altruistă la ceilalți. Nu copiii mei au prioritate, ci copiii tuturor. Îmi pot salva copiii doar salvându-i pe toți ceilalți. Sursa imoralității mele vine din ridicola convingere că eu personal aș fi important. Concret, adevăratul angajament moral începe, deci, cu renunțarea la propriile-mi pretenții identitare. Nu ceea ce fac în pofida egoismului meu contează ca virtute - așa cum credeam eu, naiv, până să-l citesc pe Parfit – ci irelevanța și iraționalitatea pretențiilor mele egoiste. Lumea de azi te mai spală, deci, într-un final, într-o apă. Într-una dezinfectantă: după biologizare,  ideologizare, politizare și psihologizare urmează, inconturnabil, impersonalizarea!

Privită din unghiul acesta, al justificărilor conjuncturale, problema dispariției păcatului își pierde, într-un fel anvergura. Dacă viciul e lucrul dracului sau lucrul minții tale e mai puțin important. Instrumentele și obiectivele preoților și terapeuților au devenit oricum interșanjabile.

Patologizarea viciilor, micile povestioare antropologice despre năravuri exotice, budhismul reinventat de Parfit, controversele din sânul LGBT privind utilitatea sau inutilitatea biologismului pentru explicarea reinventării orientării sexuale – o imensă mașină de spălat scăpări, devianțe și buclucuri.

Inevitabil, viciul intră la apă. Strâmt fiind, nu vine bine.

Vicioșii debutează fulminant, dar exercitarea liberă a viciului îi aruncă adesea în ridicol. Până să găsească o nișă pe gustul lor și un discurs cât mai convenabil, bâjbâie îndelung. Ei intră, de fapt, într-o paradoxală criză de identitate. Viciul, odată integrat și asimilat de cultura publică, se practică anevoie. Unii mai și obosesc. Alții trec dintr-un viciu într-altul și află, cu ocazia asta, că nimeni nu mai e stăpân pe “narativa” lui și că, astfel, pozițiile lor sunt interșanjabile. Într-o lume lipsită de repere morale fixe, vicioșii se plictisesc. Devin ezitanți. În cel mai bun caz, histrionici. Niște glume! Show-ul s-a răsuflat.

Vrând-nevrând, vicioșii se încolonează și intră – unii fără niciun chef – într-una din cele trei categorii: a marilor bolnavi, a marilor voluntari (altruiști) și a marilor mame de copii fericiți. Ar mai fi o a patra. A falșilor vicioși, a oportuniștilor. Cum incapacitatea de a fi vicios nu te face automat virtuos și cu atât mai puțin neutru, viciul de conjunctură strânge tot mai mulți adepți. Viciul se hipsterizează.

E clar pentru toată lumea – dar mai ales pentru cei din categoria oportuniștilor – că diverse combinații de factori biologici (hormonali în special) și psiho-sociali (politici  în special) te scot oricând din orice rahat și te bagă oricând în orice rahat.  Totul e o chestiune de percepție publică și de voință politică . Autodefinirea prin viciu, cândva grotescă, devine astăzi lucrativă: iată o veste proastă pentru cei cu aplecări vicioase autentice.

Patologizarea viciului a modificat, deci, iremediabil profilul și compoziția claselor de vicioși. Acum 20 de ani, psihiatrul și psihoterapeutul nu-și permiteau să-ți facă morală. Pentru ei nu era relevant (și nici etic) să “umble” la standardele tale morale. Din terapie nu ieșeai mai bun, ieșeai la fel de ticălos cum și intrai. Erai, însă, un ticălos funcțional. Astăzi, însă, când morala a recăpătat un ciudat impuls ideologic, principiile moral-terapeutice sunt nelipsite de pe agendele școlilor de terapie. Acum, când în bunătate nu mai crede nimeni efectiv, Ritalin și Prozac promit să te facă mai bun.

Adevărata întrebare este, însă, la ce bun să fii mai bun? La nimic, pare să ne spună Parfit. Adică la nimic care te privește personal. Până nu vom face umanitatea întreagă mai bună, individul care acționează în interesul propriu crezând că face ceea ce este mai bine pentru el, se înșeală amarninc. Crezând că-și face viața mai bună, o distruge atât pe a lui cât și pe a celorlalți. Contribuie, deci, fără să vrea, la tăierea maionezei universale.

Revin acum, pe premise ceva mai clare, la superioritatea vicioșilor. Ei țin la superioritatea asta pentru că, până la urmă, prin ce altceva să se mai autodefinească?

Să nuanțez un pic cazul românesc.

Când valorile morale se transformă în idealuri psihologice devine oare Dumnezeu inutil? În Occident, poate că da. În România, însă, nu.

În România nu te poți hotărî dacă să trimiți înnărăvitul la spovedanie, la terapie sau să semneze vreo petiție. Până să te hotărăști, îl ții de bun. Iar el, la rându-i, te ține de prost.  Îi spui fumătorului că nu poți suferi fumul de țigară, iar el îți aruncă fumul în ochi. Te ia peste picior. Te face dobitoc. Sau, mai rău, progresist. Dacă îi ceri vanitoasei argumente pentru dieta cu lichide,  te ia și ea peste picior. Îți spune că ești înapoiată. Dacă îi spui mamei eroine că nu se cade să-ți faci din copil un idol, te ia la bătaie (caz real). Dacă îi spui baștanului diagnosticat cu cancer de colon să nu mai mănânce cârnați și să se dea jos din Audi Q7, te scuipă (caz real). Prost e cine merge pe jos, prost e veganul, prost e cine mănâncă carne, prost e cine intră – iar cine rămâne e prost de două ori! – la închisoare, prost e cine plătește locul de parcare, prost e cine muncește, prost e cine nu fură, prost e cine nu copiază la bac, legile toate, scrise și nescrise  - indiferent cine și în ce scop le face - sunt pentru proști.

Cu câteva luni în urmă, peste o sută de studenți, în încercarea de a prinde loc la un curs opțional pe care și-l doreau (și la care locurile erau limitate), editau în ascuns documentul final și se ștergeau între ei de pe listele finale.  Era, nu-i așa, dreptul lor să prindă un loc la cursul dorit.  Scandalul a escaladat, haosul a devenit de nestăvilit în primul rând pentru că păgubiții erau mereu alții. Părinți și studenți nemulțumiți au sunat profesori în miez de noapte, în plin weekend. S-au formulat amenințări (unele anonime), s-au auzit înjurături, cursul râvnit a devenit un fel de țară în care curge lapte și miere. La război, scrupulele nu contează. Într-un final, cei mai pricepuți la IT au învins:  așa-zisa listă finală fusese mânărită în timp real, sub cele patru perechi de ochi ale “comisiei” înființate special pentru a supraveghea buna desfășurare a înscrierilor pe un document Google. A urmat un ultim val de mesaje prin care cadrul didactic era rugat de părinții suspecților să păstreze, totuși, anonimitatea “copiilor” implicați pentru a-i feri de furia colegilor.

Alt caz, altă generație: îmi amintesc de o discuție pe care am avut-o cu câțiva ani în urmă despre închisorile comuniste, cu doi oameni simpli și cumsecade, de vreo 60 de ani. Le povesteam despre tragedia încarcerării intelectualilor și a preoților, a tuturor celor care au refuzat să colaboreze cu sistemul. Le-am vorbit, îmi aduc bine-aminte, și de cazul Steinhardt. La final, unul dintre cei doi s-a ridicat de pe scaun oftând și a conchis împăciuitor “ceva-ceva tot a făcut el, altfel nu l-ar fi închis.” Omul nu era parșiv, doar leneș și confuz. N-avea niciun chef să se lase antrenat într-un joc periculos, lipsit de echivocitate în care vinovatul chiar e vinovat și nevinovatul chiar nevinovat.

Să nu-mi spuneți că sunt cazuri izolate, să nu-mi spuneți că nu se poate generaliza, să nu-mi spuneți că n-am cifre, că eșantionul nu e reprezentativ – să nu-mi spuneți nimic din toate acestea, că mă supăr.

Problema e reală și e profundă.

Pe glia nelucrată a lipsei de prințipuri, năravurile și virtuțile înfloresc și mor.

În România nici conștiința publică și nici cea privată nu sunt suficient de rânduite pentru a secreta – spontan – niște criterii de circumscriere și de cântărire a vreunei virtuți. Crini și ciulini peste tot, dar nici urmă de mână de lucru; și nicio revistă de botanică.

Niciun viciu nu e cu adevărat taxat și nicio virtute nu e cu adevărat admirată, deși  (încă) facem caz de morală. Niciun discurs pro-viciu sau anti-viciu nu “prinde” și nu ne mișcă cu adevărat. Românul – tânăr sau bătrân – arareori are reacții prompte și asumate în marginea unor probleme morale. Dacă, totuși, le are, e (pe bună dreptate) suspectat de demagogie. Avem convingerea fermă că toată lumea se preface. În virtutea mecanismului proiecției, “știm” bine că celălalt e impostor, fandosit sau prost. Dăm, deci, de pământ cu cel virtuos și-l recuperăm pe cel înnărăvit nu din convingere, ci din viclenie, din sentimentalism, din vinovată confuzie, din dezinteres, din pură bășcălie. De fapt, la noi viciul e totuna cu virtutea nu fiindcă cele două ar intra într-o sofisticată tensiune dialectică, ci fiindcă se face mișto de ambele.

Românul nu crede și nici n-a crezut vreodată că năravul (numiți-l viciu secular, păcat, defect genetic etc.) trebuie cu adevărat sancționat. Sancționăm doar acele vicii care contrazic propriile interese. Facem, la nevoie, valuri: “Vai, dar se poate așa ceva?! Unde vă sunt principiile?” Ne facem, la nevoie, că nu pricepem: “Da’ ce-a făcut așa grav? Cutare bea și el un păhărel. Cutare mai ciupește și el… Famelie mare…” În rest, orice se poate reabilita, orice se poate vota, orice se poate pupa în bot. Gambleri, curvari, hoți, criminali, puturoși, vanitoși și avari – îi tolerăm pe toți dacă trebuie. Firește că, dacă trebuie, îi omorâm cu pietre. Închidem ochii sau asmuțim câinii.

Cum este oare cu putință așa ceva? Ne lipsește ceva? N-avem standarde morale? N-avem criterii? Ba avem, și încă multe. Și toate ne sunt de trebuință: construct social sau socio-biologie,  Sfântul Mucenic Trifon, Cuviosul Moise Arapul, psihopatologie, genetică moleculară, sforăială ideologică – invocăm de toate, oricând, numai să rezolvăm “problema”. Avem, deci, cu ce.

Ne lipsește, însă, “motorul” interior. Mințile și inimile noastre nu au aderență reală la mecanismul moral, nu avem niște motive personale, ale noastre și numai ale noastre – care să ne mâne într-o direcție sau alta. Nu există, cu alte cuvinte, disponibilitate reală, profundă de a sancționa un rău și de a răsplăti un bine.

Ce se alege, atunci, de faimoasa noastră toleranță? Este românul tolerant?

Mâna virtuoasă spală mâna vicioasă și invers din motive care n-au nimic în comun cu prezența sau absența instinctului moral, ci din convingerea sinceră că distincția în sine n-are nicio importanță pentru bunul mers al lumii. Cum comenta briliant Alexandru Dragomir, “nu există o morală pentru că nu s-a simțit nevoia moralei”.

Ceea ce pare la prima vedere toleranță, e, de fapt, incapacitatea de a-ți asuma în mod spontan un angajament moral autentic. Românul știe cum să se scuture de toate responsabilitățile și de toate constrângerile. În primul rând, reducând morala la registrul miștoului. Acesta este, la români, adevăratul act de toleranță!

Într-un fel,  românul e “rău bolnav”. Ai zice că e plin de păcate și plin de boli. Ai zice, deci, că ar trebui să se simtă de două ori mai năpăstuit.  În realitate, el nu se simte nici rău, nici bolnav. Se simte foarte bine. Se simte superior. Perfect îndreptățit să te ia de prost, să se victimizeze, să te disprețuiască, să-ți ceară voturi. Nici morala tradițională – fără să fi fost suspendată – nu-l mai atinge. Nici grilele de justificare ideologică populare în Occident nu-i par, însă, mai breze. În inima lui, românul știe că și progresistul occidental e tot prostul lui. Dacă vă imaginați că există o unitate de intenții și opinii care îi leagă, frățește, pe progresiștii de-aici de progresiștii “de dincolo”, vă înșelați amarnic. Circumscrierea devianțelor, deformărilor, scăderilor și strâmbătăților umane poate să pară unitară la nivel de script, dar niciodată la nivel de intenție. Occidentalul disculpant e în primul rând vanitos, românul disculpant e în primul rând șmecher și ipocrit, așa că dispune discreționar și adesea obtuz de o narativă pe care n-o prea înțelege fiindcă n-a inventat-o el.

Nici penitență nu mai facem ca lumea, dar nici cultură terapeutică nu avem. Rău-bolnavul umblă schimonosit pe străzi: cu o mână cerșește, cu cealaltă te bate, iar din gură îți livrează lecții de virtuozitate ortodoxă:  “să nu faci ce face popa, să faci ce zice popa”. Cere, de asemenea, scutire de educație fizică pentru copil și cere concediu medical când are chef să plece lunea și marțea la munte. Așa înțelege el biologizarea viciului. Cunosc niște corporatiști care beau fiecare câte un litru de votcă pe zi, apoi fac schimb de link-uri despre sindromul burnout. Așa înțeleg ei să psihologizeze viciul. Știu pe unele care țin cursuri de feminism, dar în timpul lor liber practică intens amorul ibovnicesc. Narativa adulterului și narativa feminismului sunt, evident, incomensurabile. Dar de ce să complic discuția? E mult mai simplu să spun că România e țara unde amanta și nevasta se țin, reciproc, de proaste.

Și a propos de adulter, nu cred că avem nici extravaganțe ori senzualități debordante. La decadentism nu ne pricepem. Nici pe acesta nu l-am “inventat” noi, așa că mimăm și aici, stângaci, Occidentul. Suntem prea conformiști și prea complexați ca să ne rafinăm propriile stridențe dionisiace. N-avem, cum s-ar zice, cine știe ce imaginație orgiastică. Românul nu e hedonist, ci neserios.

Înnărăvitul nostru nu se spală, deci, în nicio apă ca lumea. E un nespălat. Curat-murdar.

Trebuie să admit că nici de capul meu nu e cine știe ce. Cultiv, timid, vagi calități, dar nutresc din când în când fantasma unor mari și apăsătoare păcate. Mă uit uneori, cu ochii minții mele în alți ochi bulbucați, schimonosiți de vinovăție ori transfigurați de freamăt dionisiac. Astăzi, când viciul și virtutea au devenit niște mofturi, când orice îndârjire etică sfârșește inevitabil în ridicol, iar lumea e pe cale să se cufunde în plictis moral, parcă mi-e dor de mari vinovați, de mari sfinți, de oameni care au ceva de pierdut. Am devenit atât de debili, că ne-am pierdut interesul pentru autonomia morală și apetitul pentru imoralitate.

În diminețile de primăvară sunt pline dormitoarele planetei de mici gângănii buimăcite care, surprinse de lumină, se adăpostesc prin crăpăturile podelelor. Ele coboară apoi în pivnițele lumii și de-acolo în măruntaiele pământului unde li se și pierde urma. Fojgăiala lor, spun unii, se-aude uneori în miez de noapte.

Ține-ți respirația, lipește-ți urechea de o gură de canal. Vei auzi, atunci, un șopot: “Jos Gregor Samsa! Huo.” Între timp, Iisus Hristos stă-n mormânt degeaba. Lumea a găsit alți vinovați.

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro

Citeste mai multe despre: ,



Currently there are "35 comments" on this Article:

  1. neamtu tiganu spune:

    ce e aia viciu.. VÍCIU, vicii, s. n. 1. Defect, cusur, neajuns (de construcție, de funcționare etc.) ◊ Viciu de conformație = dispoziție anormală a unor părți sau organe ale corpului; diformitate fizică. ♦ Fig. Pornire nestăpânită și statornică spre rău, apucătură rea, patimă; desfrâu, dezmăț, destrăbălare
    ***********************
    Nu ma satisfac aceste definitii din dex, cea mai simpatica mi se pare definirea prin “patima”, mai interesanta mi se pare vorba “regret toate prostiile pe care NU le-am facut”.
    Nu, nu-i inteleg pe cei care sunt preocupati de ce fac altii, de cum se comporta altii, care incearca sa faca o lume mai buna, care nu mai pot de durerea altora. Poate ca lumea ar fi mai buna daca fiecare ar incerca sa se uite la el, sa se faca el mai bun, daca-si doreste, ca suma unor oameni buni ar fi o lume mai buna.
    Pe undeva moralistii de ziua a spatea in loc sa ma faca mai buin ma inraiesc!

    • Adela Toplean Adela Toplean spune:

      Da, să ne uităm la noi – identitatea, memoria – ar trebui să ne ajute să întocmim fiecare o hartă personală. Problema e, ce mai facem cu ea? :)
      Hristos a înviat!

  2. DG Ontelus spune:

    Făcând abstracție de patosul autoderiziunii autohtone, exersat admirabil în text, dar a cărui inflație publică și privată îl transformă în retorism gol, irelevant, în ultimă instanță, mă voi referi la teza valabilă a relativismului moral, în contextul postmodern al secularizării sau, mai pe șleau spus, al apostaziei cvasi-generalizate. Sunt de acord că, în calitate de oameni, iar nu de membri ai unei anumite comunități etno-lingvistice suntem, în cele mai multe cazuri, precum spune evanghelistul, ,,căldicei”, nici reci, nici fierbinți. Iar această realitate psihologică, socială, spirituală este, probabil, tocmai rezultatul civilizării, al ipocriziei ca mod universal de a fi în lume, dar evident și al lipsei de semnificație publică a clasicizatelor angoase ale general-umanului. Este vorba, pur și simplu, despre o mutație antropologică, accelerată de expansiunea tehnologică. Și, la urma urmei, când cantitatea bate calitatea, eticul se subordonează biologicului; din păcate, păcate ale lui Adam și ale Evei. Dar Mântuitorul are o răbdare pe care noi, păcătoșii, abia dacă o întrezărim.

    • Adela Toplean Adela Toplean spune:

      Nu doar răbdare, ci și o anumită “viclenie” – cum spunea undeva Părintele Scrima – care lucrează în istorie în chipuri pe care noi nu le putem anticipa. Ce părere aveți de posibilitatea asta? :)
      Hristos a înviat!

  3. luci spune:

    Un text rarisim .
    Zicea bunicul lui G. Samsa ( parca ) : ¨viata e prea scurta pt. a face un drum pina in satul vecin¨ . Cind ( si cum ) sa mai fii si virtuos ? Ne putem consola citind lucrari inteligente cu happy end metafizic . Nici viciul nu e la indemina oricui , e boieresc , viciul cu stil e o virtute . Cum spunea acel mare virtuoz al viciului : stilul slefuieste ideea , pina scapara , o imagine dionisiaca , cam libidinoasa ( spre groaza si deliciul Cosimei ) . Viciul ca opera de arta .
    Multe reprosuri intelectualicesti la adresa ¨clasei conducatoare¨ se refera nu atit la substanta , cit la forma , la stilistica si gesticulatie , indignarea maxima fiind impotriva profanarii sintaxei nationale . Viciul denuntat e unul estetic . Niste tarani ! Poate ca de-aia la un alde conu Patriciu lucrurile se vedeau altfel , avea clasa , zumzaiau intelectele sclipicioase pe linga el . Da , nici viciile nu mai sint ce-au fost …

    • Adela Toplean Adela Toplean spune:

      Vă mulțumesc pentru acest comentariu. Viciul nu mai e ce-a fost nu fiindcă natura noastră n-ar fi în stare să găsească noi adâncimi dionisiace, ci fiindcă nu mai avem “condiții”…
      Hristos a înviat! :)

  4. Stefan Bragarea spune:

    Dear Miss
    Would you have the kindness to listen Billie Holiday ”One for my baby and one more..”
    Same stuff long time ago.

  5. viorel spune:

    Uau! E genial, e altceva articolul ăsta. Dar păcătuiește prin dimensiune… Cred că autoarea a avut atâtea idei de expus încât a uitat cu desăvârșire de acest aspect. Sau poate l-a avut permanent în minte, dar tot nu a reușit să sintetizeze articolul corespunzător. Partea bună e că au fost puse pe masa dezbaterii o mulțime de subiecte.

    • Adela Toplean Adela Toplean spune:

      Aici aveți dreptate, a fost prea lung. Cât o zi de post, ca să zic așa. L-am scris în câteva zile, eram foarte grăbită și n-am apucat să sistematizez materialul așa cum mi-aș fi dorit. Dacă întârziam cu el câteva zile și s-ar fi publicat după Paști, nu mai avea niciun “haz”. Am preferat să-l dau spre publicare așa, nesistematizat, în Vinerea Mare, decât mai comprimat, dar prea târziu.
      Hristos a înviat! :)

  6. para spune:

    Desi mama mea nu e asa cum ati descris dvs mamele in articol (ori eu sunt norocos ori dvs nu sunteti) mi-a placut tare mult ce ati scris si mai ales, cum ati scris.

    • Adela Toplean Adela Toplean spune:

      Dacă aveți o mamă “adevărată”, atunci cu adevărat sunteți privilegiat. Lumea, e, în general, mai puțin norocoasă. :)
      Hristos a înviat! :)

  7. wats spune:

    Deosebit de frumos, felicitari celui ce l-a scris.
    Frumos
    mentionez ca e primul comentariu facut pe vre-un site:)

  8. Eroare spune:

    Iisus e viu si in cer sade de-a dreapta Tatalui si iarasi va sa vina cu slava sa judece viii si mortii. Pana atunci Sf Efrem Sirul ne invata sa rabdam si sa scapam de nebunia acestei lumi:”Doamne și Stăpânul vieții mele, duhul trândăviei, al grijii de multe, al iubirii de stăpânire și al grăirii în deșert nu mi-l da mie. Iar duhul curăției, al gândului smerit, al răbdării și al dragostei, dăruiește-l mie, robului Tău.”

  9. Carstea spune:

    Un articol deosebit – apreciez si eu cat ma duce mintea, in speranta ca am inteles cate ceva. Problema este ca ne nastem pacatosi (viciosi); pacatele noastre sunt transmise ereditar si se gasesc in ADN -ul fiecaruia.
    Personal am incercat o solutie – frica de Divinitate. Am reusit ca in doua (din trei) vicii care imi stapaneau viata, dupa parerea mea, sa reusesc prin acest sentiment de teama, sa le stapanesc. Nu stiu sigur daca sunt vindecat definitiv. Este insa….dureros de greu sa renunti la tine!

    • Adela Toplean Adela Toplean spune:

      Cred că, totuși, nu se pune problema să renunțăm la noi, ci doar să schimbăm reperele. Vorbesc de creștinism aici. Derek Parfit, pe de altă parte, filozoful, da, el propune auto-desființarea.

      Vă mulțumesc mult pentru răbdarea de a fi citit acest text (prea) lung.

      Hristos a înviat!

  10. viorel spune:

    Ok, să încerc acum să contribui și eu la dezbatere.

    După cum văd eu lucrurile, fiecare dintre noi, indiferent de educație sau gradul de sofisticare intelectuală, este năucit de diversitate (mai mult sau mai puțin). Un trend relativ nou este infiltrarea pe piața ideilor, tot mai virulent și insidios, a pseudoștiinței și a pseudoreligiei. Pseudoștiinta pretinde limbajul și credibilitatea științei, refuzând rigoarea acesteia. Pseudoreligia, de multe ori, se confundă cu pseudoștiința (cazul credințelor de tip new age).

    Omul modern nu se mai preocupă de futilități metafizice sau etice, cultura s-a perimat și ea în ziua de azi. În măsura în care îi mai permite timpul, acest om se mai interesează de știință. Această informare, însă este cât se poate de superficială și de cele mai multe ori ceea ce cred oamenii că ar fi știință, numai știință nu este. E suficient să aruncăm o privire peste așa zisa literatură de specialitate din domeniul dezvoltării personale și profesionale, pentru a realiza că 90% din aceasta este bullshit. Astfel, în ziua de azi să-ți găsești justificări dintre cele mai năstrușnice în ceea ce privește viciile nu mai este o dificultate, este de fapt o iminență. Asta nu înseamnă că trebuie să desconsiderăm întreaga cercetare științifică pentru că ar “biologiza” sau ar “psihologiza” viciul. Dimpotrivă, explicația științifică este singura care are, potențial, capacitatea să ne elibereze. Iar nefericitele extrapolări ideologice sau politice sunt doar efecte adverse și nu trebuie să ne determine să respingem știința autentică.

    Cât despre banalizarea viciului la români și atitudinea zeflemistă față de virtute și viciu deopotrivă, este un mecanism de apărare, o foarte la îndemână consolare psihologică. Chiar și echivocitatea bătrânului pomenit în text este “sănătoasă” când ești insuficient informat. Nu spun și că aceste mentalități ar fi de dorit, spun doar că au un oarecare rost pragmatic.

    • Adela Toplean Adela Toplean spune:

      Să știți că suntem de acord pe ambele probleme. Mulțumesc pentru mesaj.

      La nunațe, însă, eu aș fi nițel mai dură: cred că toată literatura de dezvoltare personală e bullshit. Înțelegerea resorturilor genetice, biologice, bio-sociologice, neurologice ale scăderilor umane e mai mult decât necesară, problema e când se transformă în justificări și re-intră în spațiul public, îmbracate în straie ideologice. E o chestie, deci, de bune vs rele intenții, de deplasare a accentelor… Dar fundamentările științifice sunt mai mult decât necesare.

      Cât ne privește pe noi, românii, așa e. Coping mechanisms all the way. Și încă dintr-alea simpliste… :(

      Hristos a înviat!

      • viorel spune:

        Adevărat a înviat! Sper că și pentru rătăcitul de mine, căruia îi este cu neputință să-și suprime facultățile critice și să creadă într-o naștere virgină și o înviere din morți:(

        Vreau să profit de amabilitatea și disponibilitatea dumneavoastră pentru dialog (atipică de altfel, dar în mod cert binevenită). Ideologizarea descoperirilor științifice este inevitabilă în opinia mea. Luăm de pildă problema liberului arbitru, așa cum apare ea în lumina ultimelor cercetări neuroștiințifice, cu impact major în toate domeniile vieții (de la justiție, organizare socio-economică, etică și morală, teologie, filosofie ș.a.m.d.) Ceea ce mă surprinde pe mine este de fapt cvasiinexistenta reverberație avută de teorie în aceste domenii. Nu știu dacă ați citit “The Moral Landscape: How Science Can Determine Human Values”, cartea lui Sam Harris. Primită cu oarecare reticență, ba chiar o agresivitate critică (deloc surprinzătoare pentru mine, omul a demolat atâția fundamentaliști religioși în dezbaterile sale), cartea are un punct de vedere extrem de pertinent. Religia are în prezent un cvasimonopol(aberant, după mine) în chestiunea moralei. Cutume(religioase, în cea mai mare parte) apărute în contextul preștiințific al Antichității sunt ținute în continuare deasupra scrutării critice a științei și eticii laice. Trebuie ruptă odată și-odată vraja acestui tabu, chiar și pe meleagurile mioritice ultraconservatoare.

        Apropo de Harris și fazii săi oponenți, ce părere aveți de apologetică? Personal, cred că aduce un deserviciu religiei. Cel puțin în cazul meu așa s-a-ntâmplat. Crescut într-o familie ultrareligioasă, fundamentalistă, îmi amintesc ce disconfort aveam de fiecare dată când citeam ceva despre evoluționism sau alte domenii care veneau în conflict cu credința mea. În fine, am citit foarte multe cărți de știință și popularizare, mă frământau cu adevărat marile întrebări existențiale. Și voiam să aflu adevărul, mă interesa doar adevărul. Și am ajuns și la dezbaterile “ateism vs. teism”. A fost de ajuns, aici s-a încheiat un lung și zbuciumat proces de pierdere treptată a credinței (mă sperie când mă gândesc cât e de anevoie, de dificil, să renunți la niște blestemate de credințe, care nici măcar nu sunt ale tale!). Lipsa de onestitate a apologeților religioși m-a marcat profund. Dacă ești dispus să minți ca să-ți aperi religia, ești cel mai josnic. Știu că nu e rațional să-mi pierd credința din cauza fățărniciei și demagogiei unor apologeți fără vocație, dar cred, de asemenea, că argumentele agnostico-ateiste sunt superioare. De asta zic că apologetica aduce un deserviciu religiei, unul foarte mare. Până la urmă chiar are nevoie credința de dovezi? Dacă cauți dovezi pentru credința ta, te suspectez de o credință slabă, poate chiar falsă (da, și pe tine, Toma d’Aquino!)

        Poate dacă dădeam de dumneavoastră (ori de un Baconschi sau un Patapievici) mai devreme, și vedeam că poate exista și credință rațională, nefundamentalistă, altul era deznodământul luptei mele interioare. Dar am dat întâi de Harris, Hitchens, Hawking, Sagan, Einstein, Krauss sau Dawkins, și, fără supărare, argumentele lor sunt mai bune. Dar nu se știe niciodată, sunt atât de tânăr și dispus în permanență să-mi revizuiesc setul de convingeri în prezența unor noi argumente și dovezi, mai concludente…

        • viorel spune:

          Aoleu, pentru cineva care v-a reproșat dimensiunea articolului, am scris un comentariu al naibii de lung:))

          • Adela Toplean Adela Toplean spune:

            Dacă tot v-ați arătat interesul pentru subiect, vă propun următoarele lecturi. 3 texte care tranșează problema mai bine decât aș putea s-o fac eu vreodată. Veți găsi aici două poziții opuse și un dialog-dezbatere.
            Satisfacție intelectuală garantată! :)

            1. https://newrepublic.com/article/114127/science-not-enemy-humanities
            2. https://newrepublic.com/article/114548/leon-wieseltier-responds-steven-pinkers-scientism
            3. https://newrepublic.com/article/114754/steven-pinker-leon-wieseltier-debate-science-vs-humanities

            • viorel spune:

              Satisfacție intelectuală am avut, într-adevăr! Vă mulțumesc!

              Opacitatea domnului Leon Wieseltier este frapantă pentru mine. Deși ambii au eșuat în înțelegerea corectă a poziției interlocutorului, eșecul lui Wieseltier a fost mult mai profund zic eu. Deși susține că nu cenzurează știința, insinuează perfid că anumite domenii de cercetare (care invadează tărâmul științelor umaniste) ar trebui s-o lase mai domol (până la încetarea completă?) pentru simplul fapt că dânsul nu e mișcat. Oare de câtă trufie e nevoie să faci o asemenea insinuare? Mi-a plăcut cum i-a dat Pinker peste nas cu date empirice în chestiunea interpretării literale a cărților sfinte de către publicul larg:
              “The era in which an essayist can get away with ex cathedra pronouncements on factual questions in social science is coming to an end”, indeed!

              Wieseltier, pe de altă parte, are un punct de vedere foarte pertinent, și anume faptul că majoritatea “scientiștilor” au o viziune mult prea îngustă despre semnificația religiei. Într-adevăr, e tentantă perspectiva reducerii religiei la niște poziții strawman și combaterea lor ulterioară. M-am făcut și eu vinovat de acest lucru în trecut. Dar din nou, ce altceva aș fi putut să fac când religia așa cum o practică și-o înțelege familia mea chiar este strawman-ul de care vorbesc “scientiștii”. Ăsta-i adevărul, cei mai mulți copii nu sunt crescuți de Baconschi sau de dumneavoastră, ci de bigoți simpliști.

              Ca să revin la dezbatere, cred că Wieseltier are impresia că explicația științifică diminuează măreția și splendoarea artelor și culturii în general. Perspectiva reducției conștiinței la reacții chimice cerebrale care, și mai profund, sunt doar reflecții ale dansului fără rost al corzilor din string theory, este rece și impersonală. Dar dacă se va dovedi că așa este lumea, nu mai ține de gusturi această afirmație. Descoperirea T.O.E. ca explicație ultimă a lumii va furniza cea mai fermă bază de la care să pornească descifrarea lumii și va marca un început, nu un sfârșit! Până și cel mai rigid reducționist ar accepta asta. Acest lucru este foarte bine explicat de Brian Greene în “Universul elegant”, la un moment dat. Și Antonio Damasio denunță explicit această eroare(“explicația diminuează măreția”) și ne expune foarte explicit stadiul înțelegerii științifice a conștiinței în cărțile “Self Comes to Mind: Constructing the Conscious Brain” și “Descartes’ Error: Emotion, Reason, and the Human Brain “.

              Chiar mă interesează opinia dumneavoastră despre apologetică. O considerați dezirabilă, utilă? Dar din nou, poate vă supralicitez disponibilitatea pentru dialog.

  11. bene spune:

    Un om mai destept decat mine spunea asa: Un om care nu are niciun viciu, este o persoana banala, care nu poate vorbi decat despre moralitate

    • Adela Toplean Adela Toplean spune:

      …care NU poate vorbi nici măcar despre moralitate (dacă îmi îngăduiți să fac o corecție zicerii) :)

      Hristos a înviat!

  12. Smaranda spune:

    Cit este albul de alb si negrul negru? Griul este alb murdar? Zero este unic, sau linga el se afla o infinitate de zero? Poate nici unu nu este unu si este altu? Cea ce este sigur, este moartea. Pentru noi muritorii. Iar daca mi-am stabilit linia mea morala este pentru ca mi-am luat repere. Mai mult de zece. Este stiut ca omul (si nu in particular romanul) face din lege o dimensiune elastica care se dilata sau contracta in functie…si mii de ani oamenii au bijbiit in intuneric. Ceva nou? Viciu, virtute, repere morale! Aveti o saptamina sa reflectati, seara la denii. Iar la sfirsit veniti de luati lumina. Sa va luminati, pentru ca „ Iisus Hristos NU stă-n mormânt degeaba.” NU A MURIT DEGEABA.

  13. MIHAI 2 spune:

    Cunoastem – noi romanii chiar bine – popoare de succes care au supravietuit prin credință (o credință diferită de a celor din jur) precum și popoare de succes care au supraviețuit prin evitarea radacinilor pe care le-au inlocuit cu roți de caruță cu coviltir. Autoarea evalueaza și argumenteaza – paradoxa, cu rigoare – lipsa noastra de rigoare morala , scapand din vedere ipoteza conform careia exact aceasta mutație este trendy si probabil de mare succes in lumea globala viitoare. Ceva in genul morții ideologiilor cu care ne abureau prin 1990.

  14. ion adrian spune:

    Suntem persoane si nu componente. Salvarea este doar personala si daca toti se salveaza inseamna ca si multimea pe care o compun se salveaza si nu invers.
    Nu ma mai intereseaza deloc ce se spune despre acestea:Problemele mele sunt intre Mine si mine
    Daca acceptam ca altruismul este egoismul care-si trage placerea din placerea altuia si ca doar cei care pot spune precum sfantul Augustin: “iubeste si fa ce vrei” adica doar sfintii care avand acea iubire nu mai pot dori si face decat binele, practic transcendand dualismul, cred ca minima moralia ar fi sa poti intelege si trai o situatie descrisa de mine intro analiza personala; macar sa nu fi sporit raul din lume

  15. apadesubpod spune:

    Fiinta umana = trup(hardware)+minte(software)+suflet(operator/utilizator)

    Pe scurt, lipsa/ignorarea rigorilor tradeaza unul dintre urmatoarele cazuri:
    1. lipsa operatorului – fiinte aparent umane care-si dezvolta insusirile doar prin imitatie, sunt un fel de saci cu chimicale care “imbogatesc” butaforia realitatii fizice
    2. functionarea schizoida – ignorarea comunicarilor si/sau defectuoasa comunicare dintre componente

  16. Filbert spune:

    Mici observatii la cald:

    - din pacate…sau din fericire…Moise n-a primit pe muntele Sinai tablele cu viciile si virtutile de la Dumnezeu. Cele doua entitati au o geometrie extrem de variabila, se suprapun partial uneori, se iubesc, se urasc, se birfesc…De la o generatie la alta, de la o comunitate la alta, de la o cultura, o religie, o ideologie la celelalte…Vreti sa tomografiati aceste doua entitati aici si acum, in Aprilie 2017, in Bucuresti? Aveti acest drept insa cui foloseste, ceea ce scrieti nu va mai fi valabil peste o luna, peste un an sau la 100 de km distanta in orice directie.

    - cadeti in pacatul generalizarii, dati exemple extrem de concrete si trageti concluzii. Toti facem asa, este extrem de tentant, insa este si cel putin discutabil, daca nu de-a dreptul gresit.

    - amantlicul banal la romani: imaginatia, fanteziile nu au disparut doar de pe plaiurile mioritice, cam peste tot e penurie serioasa :) Daca doreati ca observatia sa fie valida, trebuie sa puneti in antiteza amorurile ilegale dimbovitene ale acestor ani cu cele din Franta sec. XVIII…

    Ati atins cu talent si stil multe…prea multe, daca imi permiteti…aspecte ale arhitecturii socio-morale si nu avem, din pacate, timpul sa le slefuim asa cum merita fiecare. Contributia e voluminoasa insa are o structura solida si meritati felicitari (si) pentru acest fapt.

    Christos a Inviat!

  17. John Galt spune:

    Ia sa mai citesc inca o data textul asta, ca e foarte bun si sigur mi-a scapat ceva. :)



Comenteaza:







Do NOT fill this !

Autor

Adela Toplean


Adela Toplean

Adela Toplean este doctor în filologie, activează din 2003 în Death Studies cercetând atitudinile contemporane în fața morții, a publicat numeroase studii de sociologia mor... Citeste mai departe


România. O iubire din care se poate muri – Gabriel Liiceanu

Lansarea cartii la Bookfest: Sambata, ora 14: 30, standul Humanitas. Vor vorbi: Gabriel Liiceanu, Sever Voinescu, Cristian Pantazi „Nimeni nu poate spune când alege cineva să nu mai trăiască pentru că viața i-a fost trasă prea jos. Nimeni nu poate spune când anume o societate, acumulând o cantitate de disperare, scârbă și revoltă incompatibile cu pofta minimă de viață, își atinge punctul ei de fierbere. La noi, la români, lucrul acesta e cel mai puțin previzibil. Raportul poporului nostru cu limita a rămas până în clipa de față un mister. Românii numesc «minune» o reacție colectivă pe care nimic n-o prevestește. Și care, raportată la lungile perioade de letargie care o preced, e cu atât mai neverosimilă." - Gabriel Liiceanu

E randul tau

Felicitări colegului meu de generaţie şi de universitate de la Cluj pentru articol şi pentru ati...

de: Valentin Naumescu

la "Ştiinţa a fost aservită lumii politice"

Cauta articole

mai 2017
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Apr    
1234567
891011121314
15161718192021
22232425262728
293031  

Valentin Naumescu – Marile schimbari. Crize si perspective in politica internationala. Editie bibliofila

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

"Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel." - Mihai Maci

(An essay by Vladimir Tismaneanu and Marius Stan)