joi, martie 28, 2024

Lumile care nu comunica intre ele (o cronica a filmului „Dupa dealuri”)

„După dealuri”, filmul deja faimos regizat de Cristian Mungiu, spune o poveste puternică, într-un mod discret, coerent și impresionant. Finalul este tragic, dar provocarea etică  a filmului vine din faptul că nimeni nu greșește major, mânat de rele intenții, de patologii comportamentale, de planuri criminale, și că fiecare are dreptate în felul lui. Asta face filmul: descrie neutral logici diferite după care se conduc oamenii în România de astăzi – logici uneori concurente, alteori paralele – și felul în care decurg destine din ele.

Înainte de a mă explica, iată povestea (îmi permit să dezvălui cursul narațiunii și deznodământul pornind de la ideea că nu neapărat povestea în sine dă putere peliculei, ci felul în care este spusă cinematografic). În film este vorba de două fete orfane, care și-au petrecut copilăria într-un orfelinat din Bârlad  și au ajuns să se iubească (probabil și carnal), dar, de la un punct încolo, au luat-o pe căi diferite. Alina a plecat în Germania la muncă (unde a fost îngrijitoare, chelneriță și cine mai știe ce), iar Voichița a apucat-o pe drumul religiei, devenind călugăriță la o mânăstire ruptă de lume din zona Vasluiului. Voichița și-a găsit casă și familie la mânăstirea ortodoxă, unde preotul este „tati”, iar maica stareță, „mami”. Alina se întoarce „tulburată” din Germania, abrutizată de muncă și măcinată de singurătate, pentru a o lua cu ea pe Voichița pe care încă o iubește pasional. Au plănuit să plece împreună în Germania și să muncească pe post de chelnerițe pe un vapor.  Alina este răvășită de iubire și gelozie; Voichița păstrează pentru Alina doar afecțiunea prieteniei. Lucrurile o iau razna pe măsură ce Alina descoperă că Voichița este total schimbată de credință și că, în cele din urmă, nici măcar nu mai dorește să o însoțească în Germania. Crizele de furie ale Alinei sunt interpretate de părintele mânăstirii într-o etologie religioasă, ca semne ale unui păcat mare din trecut și nemărturisit. Ca remedii, sunt impuse gradual canoanele obișnuite (spovedania, recunoașterea păcatelor, rugăciunile și mătăniile) și, când acestea eșuează, fata este imobilizată pentru a fi supusă soluției ultime: exorcizarea prin citirea Moliftelor Sfântului Vasile cel Mare. Ritualul de exorcizare conduce la moartea Alinei.

Logica reprehensivă

Într-o lectură judiciară, ilustrată în film prin vocea polițiștilor și a medicilor, lucrurile sunt clare: deznodământul a fost cauzat de privarea de libertate care a condus, pe fondul frigului, a lipsirii de mâncare și alimente,  la moartea victimei. Contează mai puțin că Alina amenința cu sinuciderea și devenise agresivă cu ceilalți, că avea o afecțiune la plămâni tratată cu lejeritate de medici, că a refuzat ea însăși mâncarea, sublimând o tentativă suicidară sub forma unui post negru și că, în fine, medicii de pe ambulanță i-au administrat o supradoză de adrenalină. Conform Codului Penal, citit cu antepronunțare de polițiști și medici, cei care au participat la imobilizarea fetei sunt vinovații și devin pasibili de închisoare.

Medicii din film le știu pe ale lor. Atâta vreme cât Alina nu pare a avea o boală clasică, o boală gravă, ci doar accese de furie și tulburări de comportament puse generic pe seama „stresului”, nu are rost să fie ținută în spital, mai ales că este criză de locuri și de dotări. Filmul arată o situație clasică în spitalele din România, unde adesea se pun diagnostice prezumtive, fără confirmări paraclinice detaliate, și se administrează medicamentație intuitiv, pe bază de încercare – eșec/succes. Indolența, incompetența și aroganța agresivă din lumea medicală au chipuri în film, doar că nu sub forma unor caricaturi completamente detestabile. Medicii au dreptatea lor și te conjură să pactizezi cu ei când spun Alina are o problemă care nu merită să fie tratată într-un spital. Nimeni nu înțelege că fata are nevoie de asistență medicală și psihologică de finețe, calificată. Preotul observă corect că „nu toate bolile sunt la oase și la carne”, dar, mai departe, în condițiile în care medicina și societatea nu oferă o soluție, „diagnosticul” și „remediul” sunt extrase din registrul religios.

Într-o lectură secularizată – pe care filmul o anticipează din reacțiile presei la cazul Tanacu, din care se inspiră, și pe care o face dificilă, complicând lucrurile – explicația utilizează o sociologie vulgară a religiei. La prima vedere, filmul pare o poveste clasică despre înapoiere, sărăcie și obscurantism modern. Tragedia se întâmplă într-unul din polurile sărăciei din România – județul Vaslui, Moldova – în care, s-ar spune, superstițiile fac ravagii, ortodoxismul nereformat ajungând să se combine cu practici păgâne și gestică sociopată. Așadar, o nouă confirmare a discursului orientalist care face ca Estul românesc, adică Moldova, să joace rol de tărâm al înapoierii materiale și spirituale.

Logica religioasă

Însă Cristian Mungiu se ferește cu mare grijă de stereotipuri și simplificări. Oamenii din film, oamenii mânăstirii, nu sunt mai săraci decât majoritatea românilor, probabil nici cu mult mai superstițioși, problemele lor sunt probleme comune, doar că grila lor de interpretare este dată de logica internă specifică microcosmului în care trăiesc: o mânăstire ortodoxă. Altfel, o mânăstire ortodoxă obișnuită. Practica exorcizării din film respectă canonul recunoscut de BOR (lectura rugăciunilor specifice și stropirea cu aghiazmă), cu excepția privării de libertate și de alimente. Părintele spune la un moment dat în fața polițiștilor că fata a fost legată pentru a o împiedica să-și facă rău, la fel cum ar fi făcut și un medic: „Păi dacă se dăde cu capul de păreți și era să-și deie foc cum să n-o legăm. Și la spital o legat-o. (…) Nu mor oamenii de la niște rugăciuni și nici de la legat, să știi matale.(…) Matale când dai o doctorie cu de-a sila la un copchil ca să-l tămăduiești, cum… (…) Fata asta tot ca un copchil era. (…) Nici pe altcineva nu ave să aibă grijă di dânsa.”

Dialogul de la final dintre polițiști și preot/maici este un punct esențial al filmului, ilustrând diferențele dintre logica religioasă și logica reprehensivă, judiciară sau seculară. Voichița, călugărița care s-a iubit cândva cu Alina, dar apoi privește totul ca pe un păcat, reprezintă vocea dintre, personajul care translează mereu. Angajată într-un exercițiu de prozelitism pe lângă Alina, ajunge să ia distanță de normele religioase când prietenia și legea sunt încălcate.

Oricum, în film, mânăstirea nu este descrisă ca un loc al radicalismului excepțional și al practicilor excentrice. Apar elemente din discursul ortodoxist, reprobabile, dar mai degrabă comune în mediile religioase din România: tonul antioccidental (Preotul: „Occidentul cam o pierdut el dreapta credință. Nu mai are nimica sfânt.”; „Pisti tăt sunt numai droguri. Până nici biserica nu mai este cum era ea o dată să fie.”); critica libertăților sexuale („În numele libertății totul e permis. Căsătorii barbați cu barbați, fimei cu fimei. (…) Eu sunt pentru toleranță, dar cu măsură.”); segregaționism religios („Pentru un drept credincios și să intri într-o biserică care nu e ortodoxă e păcat”); cauzalități fictive în explicarea patologiilor sociale și individuale etc.

Nici ținta exorcismului, Alina, nu este arătată ca marcată de o patologie gravă (că ar suferi de schizofrenie se poate doar bănui) și nici ca ascunzând un secret grav și murdar, care, dezvăluit la urmă, ar explica totul (traume din trecut pot fi, iarăși, doar ghicite). În privința tehnicii cinematografice, Cristian Mungiu evită imaginarul senzaționalist al filmelor despre exorcizări: nu apar gros-planuri cu chipuri transfigurate, bolboroseli ininteligibile în vreo limbă apusă sau levitații neverosimile. Alina este doar posedată de furie, atâta doar că în gramatica religioasă furia poate însemna lucrătura necuratului.

Logica politică, in absentia

În „După dealuri” nu apare nici o figură a răului, nici un chip patibular mânat de rele intenții și viziuni aberante. Nimeni nu greșește major și nu apare ca Marele Vinovat. Sărăcia oamenilor nu înseamnă și mizerie morală. Totuși, toți greșesc minor, dar suficient pentru mecanismul infernal care se declanșează. Medicii nu își fac treaba până la capăt, familia care avea grijă de orfana Alina, prea preocupată de bani, nu pricepe nimic și deci nu poate ajuta, polițiștii acuză înainte de a cerceta, maicile se complac în ignoranță, urmându-l ancilar pe preot, iar preotul duce dincolo de limite imperativul salvării din păcat, încălcând regulile aranjamentului civil modern. Tragedia, cu provocare ei etică, vine cu disproporția dintre ponderea minoră a greșelilor și gravitatea consecințelor.

Agenții răului nu apar în efigie și, paradoxal, răul este comis în poveste tocmai din cauza fricii de rău. Preotul spune că nu are ceva cu Alina, ci cu diavolul care s-a aciuat în trupul fetei, iar severitatea supliciului la care o supune îi grăbește moartea. Medicii denunță practicile barbare de la mânăstire, dar ignoră propriile vinovății. Polițiștii cad în capcana ipotezei aparente, cercetând doar o ilegalitate și o categorie de responsabili dintr-un șir mult mai cuprinzător.

Interesant este că logica politică nu apare explicit în film. Dar tocmai această absență are semnificație politică. O întreagă lume care consumă pasiuni și biografii altundeva nu există pentru oamenii din poveste. Pentru cele două orfane și pentru lumea mânăstirii statul cu instituțiile sale nu există sau, oricum, este obtuz și neputincios. Opțiunile de salvare luate în calcul – viața întru credință, exilul economic în Germania – nu au vreun resort politic și arată așa tocmai pentru că politicul nu are nimic de propus, nimic de oferit, nici o direcție de urmat relevantă pentru ei.

Absenței politicului îi corespunde și o absență a socialului. Lumile descrise în film, autarhice, închise, cu logici autosuficiente (lumea religioasă, lumea medicală, lumea poliției, lumea civilă), nu au un spațiu comun al comunicării și acomodării. Fiecare trăiește în lumea lui fără să-l priceapă pe celălalt. Fiecare din aceste lumi construiește gnoseologii specifice, mapează în mod propriu distribuția binelui și a răului, inventează cauzalități, stabilește norme și imaginează remedii (ca model de analiză recomand excelenta carte a lui Stephen Kern, A Cultural History of Causality). Când iau legătura una cu alta, nu există o limbă comun agreată de dialog. Când se invocă unii pe alții – când, de exemplu, medicul îi cere pacientului să se roage pentru a se vindeca sau când preotul spune că a făcut ce a făcut pentru că medicii nu au făcut ce trebuiau să facă – îndeplinesc doar gesturi de excomunicare a responsabilități.

Pe scurt, neputința politicului și absența socialului – acestea sunt eșecuri ale României despre care vorbește discret și apăsat filmul lui Cristian Mungiu.

Distribuie acest articol

17 COMENTARII

  1. Excelentă cronică ! Și mă scutește de a viziona filmul – nu din comoditate, ci pentru că subiectul îmi este prea dureros, așa că prefer mesajul „rece” al literelor în locul celui audio-vizual „cald” (cf. lui Marshall McLuhan) chiar dacă regizorul nu exagerează în sensul lui Mel Gibson cu ale sale „Patimi”.

    Iar maxima suferință mi-o provoacă confuzia generalizată întreținută de 23 de ani prin inactivitatea programatică a intelectualilor noștri „de frunte” ascunși sub înnebunitoarea lozincă „nici așa, nici altminteri”. În fond la această deviză se rezumă și filmul și cronica. Din păcate !

  2. As incerca o propunere:filmul asta, dar si altele, ar trebui subtitrat in limba romana. Se pierde enorm pentru ca sunt multe dialoguri care nu sunt de inteles. La fel s-a intamplat si cu „3,2,1” si cu altele. Occidentalii citesc dialogurile si inteleg mai mult decat romanii, propria limba.. Mai ales ca apare si graiul moldovenesc. Va rog , pentru a fi receptat cum trebuie, cineva ar trebui sa fac ceva pentru a subtitra pelicula. Altfel ea va trece, precum „3,2,1” in fata oamenilor acestei tari, ca un film oarecare. E valabil si pentru „politist-adjectiv” al lui Porumboiu, o alta capodopera total pierduta pentru spectatorul roman.
    In rest, observatiile sunt corecte si caracterizarea apropiata si de ceea ce am receptat eu. E vorba de un rau disipat, nefacut cu vointa iar cei ce acuza ca ar fi un rechizitoriu contra bisericii ortodoxe gresec sau sunt rai intentionati. Se mai poate aduga atmosfera, cu totul extraordinara. Daca intra pe lista scurta a nominalizarilor, sunt sanse mari ca filmul sa fie primul oscar romanesc. Bafta Mungiu, bafta Romania! Ceva imi spunem ca anul asta dam lovitura. Dupa palme d’or ar fi o minunatie.

    • Daca „cei ce acuza ca ar fi un rechizitoriu contra bisericii ortodoxe gresec”, atunci autorul articolului greseste, pentru ca asta face cu exemplele lui de discurs ortodoxist reprobabil.

      „Occidentul cam o pierdut el dreapta credință. Nu mai are nimica sfânt…. Pisti tăt sunt numai droguri. Până nici biserica nu mai este cum era ea o dată să fie.” Pai nu-i adevarat? Nu la fel ar putea spune un catolic sau protestant? Ce-i ortodoxist sau reprobabil in asta?
      „În numele libertății totul e permis. Căsătorii barbați cu barbați, fimei cu fimei.” – Deci critica casatoriilor homosexuale a devenit delict de opinie contra „libertăților sexuale”, exact cum au prevazut cei ce li s-au opus in Occident. Iata cum din cetateni onesti am devenit reprobabili.

    • Problema sonorului la filmele românești este aproape… antică. Urmăriți reluările din „iepoca de aur” ba chiar anterioare și veți rămîne cu urechile ciulite (degeaba). Singurul care a explicat public unde-i buba a fost Nicu Covaci – nu avem ingineri de sunet competenți. Sau prea mulți „piloși”. Asta-i o meserie destul de complicată fiindcă amestecă arta cu tehnica într-o manieră imposibil de prins în rețete fixe. Nu mai vorbesc de înregistrările unor concerte live – acolo e zdroabă. Încă o „grea moștenire a trecutului”” pe care doar concurența nemiloasă ar putea să o elimine. Trageți singuri concluzia: dacă într-un domeniu atît de restrîns ne bălăcim în aceleași mocirle ceaușisto-dejiste, în rest… Dumnezeu cu mila. Moliftele NU AJUTĂ (la nimic).

  3. Nonfictiunea Tatianei Nculescu Bran, „Spovedanie la Tanacu”, spune ca locul practicarii ritualului exorcist, soldat cu moartea unei fiinte coplesite de singuratate si de boala, este doar capatul unei tragedii sociale. De aceea a spune ca ritualul exorcizarii conduce la moartea exorcizatei este mai degraba o figura de stil.
    Daca am avea de-a face doar cu un simplu fapt divers -valorificat publicistic si cinematografic- nu am avea altceva de facut decat sa lustruim statuile artistilor ce reusesc sa secrete arta pornind de la tot felul de pretexte obscure.
    In practica insa, doctorii, politistii, preotii au sansa nefericita de a fi in contact cu o multime de personalitati dizarmonice: de la persoane depresive ori nevrotice, calcand sovaielnic pe linia subtire ce separa normalul de anormal, pana la persoane dominate de tabloul patologic al marilor psihoze.
    O persoana abandonata din copilarie, crescuta in orfelinat, ratacind bezmetic printr-o lume ostila si care, prin cine stie ce accident genetic ajunge in dificultate maladiva de ordin psihiatric, oriunde in lume, traieste intens, exacerbat ceea ce dl Lazarescu descopera cu surpriza cand organele interne il abandoneaza organismelor externe.
    Nu mai putin traumatica este interactiunea celorlalti, straini, cu omul aflat in mare suferinta; de la disperarea finala cu care se aplica doza dupa doza de adrenalina, in speranta repornirii unei inimi prea obosite, pana la -privind inapoi- administrarea iresponsabila a sase flacoane de haloperidol intr-o singura zi, in speranta ca printr-un act medical extrem se poate obtine un miracol terapeutic, medicii si apoi preotii si apoi politistii au crezut ca este suficienta singularitatea unor acte administrative pentru alinarea suferintelor pacientului si deopotriva alinarea propriilor constiinte.
    Marile psihoze pun la incercare amarnic capacitatea insilor normali de a fi solidari si compasivi. „Zbor deasupra unui cuib de cuci” si „Rain man” sunt doar doua exemple in care pacientul si asistentul descopera, intr-un travaliu continuu, bucuria de a fi solidari in ce priveste caracterul omenesc al relatiei prilejuita de existenta bolii numita singuratate.

  4. O critica buna, tributara totusi „paradigmei” sau, ma rog, climatului cultural in care se zbat (neputincioase de a explica ceva) valorile marii majoritati a intelectualilor de astazi, intelectuali mult prea departe de cultura greaca, pe de o parte si cea iudeo-crestina, pe de alta parte, izvoarele autentice ale culturii europene fara de care aceasta nu poate fi inteleasa. Prima mea observatie…
    Puțin, totuși, subiectiv: „Altfel, o mânăstire ortodoxă obișnuită.” Rea vointa? Ca de onestitate intelectuala nici nu poate fi vorba! Nu, dragul meu domn, nu este o manastire ortodoxa obisnuita artificiul artistic caricaturizant gen Caragiale. Nu este nici macar manastire. A doua observatie…
    Dincolo de ceea ce „vorbește discret și apăsat filmul lui Cristian Mungiu” fie că e neputința politicului fie absența socialului, fie logicile despre care vorbiti in deplina cunostinta necunoscatoare de cauza (daca intelegeti ce care va sa zica cauza), pentru omul comun (ala care vede filmul inainte de masa sau dupa masa care-i satisface adevaratele inclinatii spre paine si circ) acest film este – ca cele mai multe din realizarile cinematografiei noastre postdecembriste – profund (e adevarat si extrem de subtil) antiortodox si racordat perfect la valorile civilizatiei euro-americane, la valorile unei lumi in plin proces de redefinire spirtituala si ca atare, o lume in criza, eterogena si sincretica dpv spiritual, o lume obedienta si totusi cica liberala. A treia observatie…
    O ultima observatie: nici una din observatiile mele nu sunt de fond, ci doar de forma sau pot fi de fond in masura in care suna pentru majoritatea celor ca noi, celor care spunem multe „ce din coada au sa sune”.

    • Foarte buna remarca despre conditionarea intelectualilor de o anume paradigma/context socio-cultural. Flelicitari pentru obiectivitate! Critica din exterior (in necunoastere a religiei si mediului religios ortodox) nu este nici constructiva, nici productiva si nici macar pe de parte obiectiva. Nu este decat o masura a necunoasterii, autosuficientei relative la acest gen de probleme si a superficialitatii.

      Afirm astea cu un oarecare regret, fara nici un fel de patos (de altfel, acest articol nu este nimic altceva decat o opinie personala si, prin urmare, o poarta catre dialog care a si favorizat exprimarea acestor comentarii foarte interesante), regret in special pentru aceasta superficialitate in a intelege realitatea cu empatie si cu obiectivism, dar cu tendinta de a le interpreta prin lentila ochelarilor cu tenta roz prin care mustele se vad albine iar viermii sunt deja fluturi fara a mai trece prin metamorfoza.

  5. tara mea si rusinea de a fi roman.
    te nasti (fara voia ta) intr o casa, apartii unui spatiu si unei culturi (asa cum sint)
    cite victime a facut barbaria bisercii si cite minciuna,lacomia, ticalosia ?
    a spune adevarul, a ti pastra demnitatea au devenit retrograde. hoardele de nerusinati si nesimtiti sint adaptabili. viitorul le apartine. oare ?

  6. Frumoasa demonstratie de virtute cinematografica. Din pacate, lumea cinematografiei romanesti este si ea una dintre „lumile” descrise în film:
    „… autarhice, închise, cu logici autosuficiente …” fara „un spațiu comun al comunicării și acomodării. Fiecare trăiește în lumea lui fără să-l priceapă pe celălalt. Fiecare din aceste lumi construiește gnoseologii specifice, mapează în mod propriu distribuția binelui și a răului, inventează cauzalități, stabilește norme și imaginează remedii (ca model de analiză recomand excelenta carte a lui Stephen Kern, A Cultural History of Causality). Când iau legătura una cu alta, nu există o limbă comun agreată de dialog. Când se invocă unii pe alții – când, de exemplu, medicul îi cere pacientului să se roage pentru a se vindeca sau când preotul spune că a făcut ce a făcut pentru că medicii nu au făcut ce trebuiau să facă – îndeplinesc doar gesturi de excomunicare a responsabilități.” Ghilimelele imi apartin si marcheaza portiunile preluate din textul articolului!
    Ce ziceti? Se potriveste al naibii de bine, nu? Dar e normal sa fie asa?

  7. 1. „exorcizarea prin citirea Moliftelor Sfântului Vasile cel Mare”-ritul ortodox din cadrul religiei crestine si mistica ortodoxa, nu cunosc notiunea si procedura exorcizarii. Moliftele si mai ales citirea lor, sunt cu totul altceva. Probabil „preotul” din film o fi facut cateva specilizari pe la catolici, sau culte neo+protestante, dar ortodox (din acest pct. de vedere), nu era.
    2. „nimeni nu greșește major”-dar oare ce este gresala?cand, cum si cat gresim? ne dam noi oare seama cand gresim?
    3. „au ajuns să se iubească (probabil și carnal), dar, … au luat-o pe căi diferite…, iar Voichița a apucat-o pe drumul religiei, devenind călugăriță la o mânăstire ruptă de lume din zona Vasluiului”-nu zau? Si dvs. credeti in acest pas urias (aparent si ireconciliabil), asa , pac din degete si devii calugarita …

    In mod evident logicile sunt in conflict, cum in conflict (aparent) sunt si personajele (ele intre ele si ele cu sine insele), deoarece profesiile bazate pe aristotelism, in mod evident sunt in contradictie (daca nu antagonice) cu neoplatonismul ortodoxo bizantin (daca acele fete bisericesti erau pur ortodoxe, si nu cumva erau o mixtura ortodoxo-catolico-protestanto-siva-budismo-new age). In mod normal,politicul nu ar face altceva decat sa tolereze religiosul.In mod anormal il controleaza facilitand noul, reformatul, in favoarea vechiului (observ ca si dvs. folositi sintgma ortodoxism nereformat, ceea ce imi aduce aminte de 18 panouri cu intrebari pline de repros vazute ast’vara in catedrala din Metz, unde in dreptul Ro intrebarea era „de ce numai 300.000 de catolici?”-ceea ce mi se pare putini numarati).
    Tot la fel de evidente vor fi aceste conflicte de gandire (iar nu de logica, logica fiind proprie lui Aristotel, iar nu neoplatonismului), cata vreme vor exista ofensive bruste de evanghelizare sau de catolicizare a romanilor, concomitent cu refomarea (brutala) a Romaniei si a vietii / a relatiilor si raporturilor romanilor, cu ei, cu statul si cu restul. Toti se vor plange cu nu sunt intelesi, si toti vor avea dreptate. Pe de alta parte, nici politistii, nici judecatorii, nici procurorii … nu se pot lauda ca sunt prea „aristotelici”, in contextul in care sunt surprinsi cu oul rosu, cozonacul si paharul de vin intr-o mana si cu mana stanga pe fesa cine stie carei subordonate (vezi recentul caz „aristotelic” al polistei din Olt, cu sefi, cu procurori, cu prim procuror, … ). Imi aduce aminte de H. Puwac cea care conducea si coordona „aristotelic” Minsterul …dar si fondurile, pentru ca in final sa o „zbarceasca” pur neoplatonic … cu suspendare.
    Cred ca o „infierare” (culturala sau prin dezbateri publice) a ortodocsilor nu este binevenita.
    Probabil ar fi mai nimerit ca sa se explice cetatenilor acestei tari clar si explicit ca drumul nostru este catre … . Ca drumul este fara intoarcere; ca metodele sunt pur aristotelice (ca si actele normative si formatia persoanelor ce le aplica) … si mai ales sa nu asteptati ovatii si rezultate in primele 24 ore. Si nici intr-o saptamana; si nici intr-un an. Nu faceti altceva decat sa incapatanati o populatie majoritara sa nu abdice de la credinta si cultura ei (bi)milenara.

    Ca sa ajungeti undeva trebuie sa explicati celorlalti destinatia si traseul. Va e frica de un referendum olandez? Sau de un referendum francez? Sau poate de seria referendumurilor irlandeze ? Daca sunteti abili si aristotelici, veti reusi. Daca nu , … cam „nasol” .
    In ceea ce priveste recovensersia ortodocsilor, in alte rituri merita scrisa o povestioara de pe site-ul ortodocsilor (vedeti ca nici astia nu dorm). Agasat preotul … aflat pentru o perioada de timp in SUA (undeva in prejama lui 22.12.1989) de plangerile ce i se aduceau (ca romanii trec in masa la adventisiti si martorii lui Jehova; ca se faca nenumarate avorturi; ca nu se mai tin sarbatorile; ca … ), acesta a raspuns calm intre 2 dumicaturi (servind masa): „si daca sunteti niste buni ortodocsi, de ce va este frica? Voi sa va tineti credinta!”. O gandire ce sfideaza aristotelismul . Nici macar nu il considera ca ar si exista .

    P.S. Deși din punct de vedere cultural romanii au aparținut Imperiului Bizantin (grec), totuși apartenența Românilor față de acest imperiu a fost mai mult nominală decât efectivă, din cauza diferenței de origină etnică, a lipsei de resurse naturale altele decât pășuni și a depărtării față de Constantinopol capitala imperului bizantin. Apartenența românilor la cultura Imperiului Bizantin, „piatra de poticneală” a acestei apartenențe culturale, a fost îmbrățișarea de către Români a religiei creștine greco-ortodoxe, schismatice, o alegere spirituală, a cărei apărare devenise principala slăbiciune a Românilor, întrucât Imperiul Bizantin nu oferea protecție efectivă.
    Cu alte cuvinte, Bizantul era prea departe de romani (cultural si spatial),daca vorbim de ortodoxismul greco-bizantin .

    P.P.S. La fel si Kievul sau Moscova (daca vorbim de ortodoxismul rus), erau foarte departe de noi. Dar nici fara noi nu se putea .

    P.P.P.S.În anul 1919, solidaritatea cultural-religioasă dintre popoarele Europei Vestice, a scăzut considerabil, alte valori culturale, produse al evoluției minții omenești, așa cum erau: naționalismul, socialismul și altele, luându-le locul.

    Criza actuala ce dainuie de peste 4 ani, nu face altceva decat sa tinda (re)aduca istoria inapoi.

    • Romanul se mula pe orice religie ar fi fost, ca un ciorap de dama pe un manechin,
      intr-o vitrina.
      „Drumul”, din punctul de vedere al „realului care de fapt e …abstract” il vezi cu „vederea
      fizica”( sau cu anatonomicii „ochi”).
      Din puct de vedere al „abstractului care de fapt este … pura realitate”, „drumul” il „vezi”
      asa cum acul busolei „vede” (si tinde spre el) nordul magnetic.
      Nimeni nu poate da nimanui vedere (nici de una, nici de cealalta) daca „subiectul” nu
      o are deja. Cel mult, ii poti clarifica cuiva, cum sa-si desluseasca itele (se subantelege
      ca pentru a-ti deslusi tu, tie insuti itele, prima conditie este … sa ai ..ite.

      • Asa ziceam si eu, insa vedeti dvs., cand le pui sula’n coaste la vreo 12 mil. de contribuabili sa dea banii pe impozite; cand le iei CASul la unii care primesc doar pensie; cand le iei 2 gaini din 10 si 1 ;vaca din 5 din batatura, trebuie sa le explici cam care este directia (aici trebuie sa admiteti ca nu toti au „simtul orientarii”).Ba mai mult, trebuie sa ii si protejezi, sa ii securizezi, ca altfel se chema ca le mananci banii de pomana.
        Si continuand gandirea dvs., trebuie sa ii facem fericiti pe unii, adica directia o stiu si ei, dar e diametral opusa de cea a dvs.; iar „aia” sunt multi (cam … %), si tot ei au hotarat in 09.12.2012. Ce facem? Ne supunem si intram in relatia domiant-dominat (majoritatea dominanta cu un alt simt al orientarii, care invinge minoritatea noastra „dezorientata”), … sau mai vedeti si alte optiuni (exceptand cea cu „toata lumea sa (e)migram, iar ultimul sa stinga lumina”).

        PS „La multi ani”

        • @constantin tarabuta
          Indiscutabil, mergem cu majoritatea.
          Daca mergi la o petrecere unde mai toti se ametesc, mai bine bei si
          tu vre-o doua pahare (ca sa intri pe o lungime de unda … macar
          apropiata ca altfel … mai putin ii poti ajuta.

          In chineza, suna altfel.
          Zice ca la un moment dat tot poporul mancase niste ciuperci, si singurul
          care nu mancase era .. al lor imparat.
          Din ziua aceea, pas de a se mai gasi intelegere intre popor si Basescu asta
          al lor.
          A chemat imparatuil vraci peste vraci, dar … abia intr-un sfarsit s-a gasit
          unul care l-a indemnat pe imparat sa incerce si el sa manance din aceleasi
          ciuperci din care i se otravise poporul.
          A mancat …. si de atunci s-au reintors la intelegerea de dinainte, re-venind
          la a re-vorbi o aceeasi limba.

          Nu aceeasi voteaza domnule. Poate fi un acelasi procentaj, dar metamorfoza
          ramane metamorfoza.
          Putini (procentual) sunt „stabili” pe medie sau lunga „unda”. Nu e de
          condamnat nimeni dar, de incercat a lamuri ca n-are rost, daca vrei sa
          ajungi de la Bucuresti la Brasov sa o iei pe la Tulcea cata vreme sunt atatea
          alte variante care dau mai de-a dreptul. multi.
          Omul, pana nu-si da el cu palma-n frunte zicandu-si: „Tii, da fraier mai eram”
          nu inseamna ca s-a „luminat”, iar dupa aia, tot in drumul lui se duce, dar …
          un „ceva” acolo, tot i s-a mai adaugat. La multi ani, domnule!

  8. Domnule Cioflanca, ori am trecut pe langa dumneata fara sa te vad ori din cine
    stie ce cauze , nu te-am remarcat, dar te citesc la al doilea articol si … esti
    remarcabil.
    Scriu, cu placere, ori la articolele care-mi merg in contra, ori la cele care-mi merg
    … in drumul meu.
    Este interesanta supozitia domnului Mungiu (pentru ca povestile din genul asta
    sunt … supozitii, si indraznesc sa spun despre „Alina” (chiar daca e un personaj,
    , o creatie mentala, asa cum sunt atatea in literatura) ca nu era ahtiata dupa bani
    ci avea in ea necesitatea aceea umana care se numeste „sete” (dar in cazul asta
    nu de apa-apa ci de apa…libertate.
    De mic copil am ramas impresionat de … pitigoi.
    Pasarii asteia daca ii iei libertatea isi baga gheara-n gat … si se omoara.
    Nu trebuie sa confundam „liber” cu … slobod . Liber nu poti fi, fara sa fii si slobod,
    dar slobod poti fii … fara sa fii liber.
    Cand carutasul isi lasa slobozi boii, desi se spune si ca „sunt liberi” este o libertate
    doar de forma (in fond, continua sa fie sub control”.
    Cand lasam slobod cainele el nu devine liber (nici daca chiar vrem noi asta) pentru
    ca a devenit de prea mult amar de vreme … dependent .. si nu mai stie el, individ
    sa recupereze ceea ce cainele (ca specie) a pierdut.
    Alina si sora ei s-au instrainat. Nu e suficient sa fii „frate „de sange)” pentru a
    asigura „fratia” in deplinatatea conceptului ei.
    Povestile populare ne initiau notiunile „frate de sange” si „frate de cruce”.
    In ce priveste conceptul „frate de sange” confuzia este extrem de redusa pentru
    ca putini (ma rog, procentual) sunt cei care nu-si cunoaste mama (implicit pe
    cei nascuti din aceeasi mama)
    Ceva mai complicat este in ceea ce priveste explicarea (eliminand echivocul) a
    conceptului „frate de cruce” (mai ales din cauza pre-imaginii pe care ne-o formeaza
    cuvantul „cruce” (iar de aci, fara sa-mi doresc, iar ma obliga sa ma lungesc cu vorba).
    Conceptul „cruce” vine de la „punct”.
    Definitia punctului? = „incrucisarea dintre doua drepte”.
    Cand vrei sa insemnezi ceva (un punct concret), cel mai abstract (in sens de
    „simplificat”) mod de a insemna este „sa faci cruce”.
    Vrei sa insemnezi ceva (sa lasi un semn) pe un perete, sau pe un pom? Te apleci,
    iei o piatra si scrijelesti. Daca „tragi” doar o „dreapta” nu e un semn determinat/
    determinabil/ clarificat/ clarificant. „Incrucisarea”-i sfanta.
    Cand vorbim despre „frate de cruce” vorbim despre cel cu care drumurile ni se
    intersecteaza/ suprapun vocativ (fara sa „fabricam” asta).
    Cand vorbim despre „frate de cruce” vorbim de „prieten” (nu de „amic” ci de „prieten”).
    Daca ai norocul ca prietenul sa-ti fie si „frate de sange” (sau, altfel spus, daca ai
    norocul ca „fratele de sange” sa-ti fie „prieten”) atunci nu poti afirma vreodata ca nu
    esti un om norocos (strict in cazul meu, fratia de sange e o stare pe care o cunosc
    din plin, dar cu cealalta nu m-am intalnit – fara a afirma cu asta ca pun vina de vreo
    parte sau de alta a unei imaginare linii).
    „Fratia de sange” in Alina era vie, dar in Voichita se stinsese (se racise, murise).
    Neputinta de a-i readuce (si a-si readuce) la viata (de a reainvia) „fratia” din sora
    ei, o lasa … dand din buze (fara cuvinte) iar starea asta iti produce furie, pentru
    ca este o stare de „invaliditate a fondului” ( iti este imobilizat, rastignit, batut …
    ca in cuie, sufletul) in schimb ce „invelisul” iti este … aparent liber.

    Trec eu insumi printr-o astfel de rastignire.
    Se poate intelege mai usor prin inversarea situaiei unui om ajuns in scaun cu
    rotile in urma unui accident de circulatie, paralizat in asa masura ca nu mai
    poate misca decat capul.
    El nu se mai poate misca fizic, dar sufletul nu ii este batut … ca in cuie.
    Inversand … te poti misca fizic, dar iti este batut in cuie, interiorul.
    Esti liber ca personaj dar esti blocat, ca persoana.

    Eu am fost detinut, in cel mai grozav (si mai extins) Guantanamo ce se poate
    imagina. Singurul lucru pe care am invatat (pana la 18 ani) sa invat, a fost sa
    inot. Apoi, am facut curierat intre diverse insule, in schimb de … salariu.
    M-am pus impotriva „stapanirii” si … am voie sa fac orice, dar nu mai am drept
    sa intru in apa.
    Pentru „altceva” nu am diploma (recunoastere sociala). Fara sa „castigi”
    acumulezi doar la capitolul „datorii”.
    In inchizitia (care nu a pierit niciodata, dar noi o vedem (ca pe Sinaia)
    abia dupa ce ne departam (abia dupa ce suim poteca pana la „1400”),
    abia dupa ce faptele la care privim raman la 2-300 de ani in urma noastra,
    era o pedeapsa in care inculpatul era legat (in picioare), intr-un bazin, si se
    deschidea un robinet, nivelul apei crescand incet, infiorator, dar implacabil.

    De aceea (cred eu) ca pot sa vad … „asa” (cum am expus) durerea care a
    distrus-o pe Alina. Vorba este …. dac stie si Grivei?

    Printre „povestile” cu Haplea era una in care, cuiva care striga la poarta,
    gazda ii facu invitatia de a intra. Problema era … un caine, slobod prin
    ograda care latra … sa rupa poarta.
    Vazand teema musafirului, gazda il ruga sa intre, razand de el ca nu-i la
    curent cu vechea vorba care spune ca „un caine care latre, nu te musca
    niciodata”.
    – Ba io-l stiu, zise musafirul, dar nu stiu daca il stie si …Grivei!

    Vroiam sa zic ca eu, mi-am dat cu parerea, dar, Dumnezeu stie cat e
    suprapunere intre ce „emis” autorul si ce am „receptionat” eu.
    (Ca … de-aia erau bune „morsele”. Putea-i verifica, concret, mai apoi,
    daca intre „emisor” si „receptor” exista concordanta).

    PS. Aoleooo…. Iar am scris o gramada de tampenii. Si aveam …. o
    groaza de treaba.

  9. N-am citit ceva mai pertinent pe filmul asta, nici macar autoarea romanului n-a avut ceva mai bun de spus pe marginea lui. Dar expuneti un scepticism religios mult prea stereotip ca sa-l pot trece cu vederea cand ajungeti sa explicati cum ajung fetele astea la manastire: faceti nu stiu de ce din vocatia religioasa rezultatul unui esec institutional generalizat sa asa ceva (absenta politicului, socialului etc). Cu alte cuvinte, credinta, teologia etc sunt doar pentru ratati, neintegrati, dezabuzati, delabrati, mizantropi (aici e mai complicat), abrutizati, inculti, psihopati, adica aproape absolut orice reflecta esecul societatii. La celalalt capat sunt evident ceilalti. Ingust, obtuz, stereotip. Altminteri o discutie interesanta :)

  10. „La prima vedere, filmul pare o poveste clasică despre înapoiere, sărăcie și obscurantism modern. Tragedia se întâmplă într-unul din polurile sărăciei din România – județul Vaslui, Moldova – în care, s-ar spune, superstițiile fac ravagii, ortodoxismul nereformat ajungând să se combine cu practici păgâne și gestică sociopată. Așadar, o nouă confirmare a discursului orientalist care face ca Estul românesc, adică Moldova, să joace rol de tărâm al înapoierii materiale și spirituale.”
    Nu am inteles bine, ce anume confirma ca Moldova este un „tărâm al înapoierii materiale și spirituale”, filmul sau reactiile presei?
    Adevarul ca citind articolul, am avut si eu o confirmare cam prin ce zona „virtuala” se afla polul nebuniei…

  11. interesante comentarii.
    Cand se apropie perioada alegerilor toti candidatii vorbesc de pensii,salarii,trai mai bun,locuri de munca si alte lozinci de tip sablon.
    In aceasta perioada a globalizarii,cand biserica este singura care sta in calea acestei pandemii,apar acei regizori (profesionisti) care ies in evidenta cu astfel de filme.Oare acest subiect este cel mai dureros?
    Da ,este regretabil,si nedorit sa se mai intample.Ce ne facem cu Medicii care te lasa sa mori daca nu platesti interventia chirurgicala ?Si ei ca si preotii au depus un juramant pentru salvarea fiecarui pacient.
    Eu cred ca pentru a nu ne pune rau cu chirurgii nu facem filme cu ei ca,de,poate ne vine candva randul.
    Ce ne facem cu homosexualii?
    Nu facem filme impotriva lor ca,de,sunt homalai in cele mai inalte foruri internationale si poate ne taie din fonduri si nu mai suntem ajutati financiar.
    Ce ne facem cu bancile(bancherii) care distrug familii si firme?
    Nu facem filme cu ei ca nu ne mai dau credite avantajoase .
    Exemplele ar putea continua .
    Singura care ar puta fi calcata in picioare este biserica .Puntea intre biserica si oameni trebuie distrusa si de aici un singur pas pana la al crotalia pe om si al programa ce si cum sa faca anumite lucruri.
    Intrebarea mea este daca preotul ar fi ruda cu regizorul sau scenaristul filmului,oare ar mai exista acest film?

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Adrian Cioflanca
Adrian Cioflanca
Cercetător ştiinţific la Institutul de Istorie „A.D. Xenopol” şi membru al Colegiului Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității. Membru în Comisia Wiesel şi expert în Comisia Tismăneanu, coautor al Rapoartelor Finale redactate de cele două comisii. Membru în delegaţia României la International Holocaust Remembrance Alliance.

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro