Home » Cultura »Opinie »Societate/Life » Citesti:

Mai ’68? Răspunsul e iubirea!

Mihai Maci august 8, 2018 Cultura, Opinie, Societate/Life
18 comentarii 2,570 Vizualizari

“Mai ‘68”-ul – cu tot ceea ce înseamnă el, are, în România, o ciudată posteritate.

Mai întâi că nu l-am cunoscut: libertatea (cu voie de la Partid) care are – la noi – ca etalon acest an a fost departe de-a putea fi asimilată agitaţiei din campusurile universitare franceze sau americane. Noi celebram – ca supremă deschidere – vizita Generalului de Gaulle, chiar în zilele când acesta era contestat mai vehement la el acasă. Pentru noi, Generalul era Occidentul; acel Occident eroic şi plin de prestanţă la care visasem în cele două decenii precedente. Cum să-l conteşti pe cel care întruchipa istoria şi cultura Franţei eterne?! Nici “tovarăşii” noştri nu priveau cu ochi buni evenimentele de la Paris: în ciuda faptului că (unii din) acei tineri îşi spuneau marxişti sau maoişti – troţkişti nu ştiam ce înseamnă – Partidul avea o altă viziune, mai sobră, cu privire la “lupta de clasă”. Aceasta trebuia să fie “a întregului popor”, condusă, în mod necesar, de “avangarda clasei muncitoare” – adică de casta superioară a Partidului – şi urma să se manifeste “revoluţionar”, nu carnavalesc. Dar, în primul rând, lumea nu înţelegea acest gen de revoltă. În definitiv, societatea noastră se modernizase în cei douăzeci de ani trecuţi de la instaurarea comunismului cu preţul unui enorm traumatism social care, între altele, disciplinase populaţia. Aceasta percepea relativa abundenţă şi “liberalizarea” ca pe o deschidere, tocmai pentru că avea în memorie rigoarea şi violenţa anilor care au precedat-o. Lumea era mulţumită cu ceea ce “se dădea” şi se gândea că – profitând de tot ce (în sfârşit) “se găsea” – putea să-şi amenajeze o viaţă mai bună în “minunată lume nouă”. În aceste condiţii revoltele estudiantine ale Apusului, într-o societate mult mai prosperă decât a noastră (şi a cărei prosperitate era cunoscută din filme şi, parţial, din presă), păreau a se asocia valului de nebunie care bântuia pe alte meleaguri. Să nu uităm că acel ’68 e marcat şi de două asasinate răsunătoare: cel al lui Martin Luther King şi cel al lui Robert Kennedy, precum şi de diverse acţiuni ale unor grupuscule prezentate ca fiind teroriste: The Black Panthers, Die Rote Arme Fraktion, isprăvile lui Carlos Şacalul şi caruselul loviturilor de stat din ţările proaspăt decolonizate. Mai înainte de orice, protestele studenţilor francezi au fost văzute ca o rebeliune; apoi – lipsite fiind de o represiune pe măsură – ca o rebeliune teribilistă şi carnavalescă. Puţin cunoscute, au intrat în memoria colectivă ca un mic episod pitoresc al unor ani foarte dinamici.

De aceea, e cu desăvârşire stranie hipostazierea lor în ziua de azi. Acum a ajuns un fel de loc comun al multor autohtoni faptul de-a vedea în acel Mai ’68 quintesenţa tuturor relelor care ne bântuie. Totuşi, în mod ciudat, cartea care pune în evidenţă cel mai bine aspectele negative ale evenimentului, La pensée ’68 a lui Luc Ferry şi Alain Renaut nu s-a tradus încă în română. Cei doi autori afirmă în primul rând faptul că gândirea franceză a perioadei şi corifeii ei – Foucault, Derrida, Lacan – nu sunt decât epigoni ai maeştrilor germani (Marx, Nietzsche, Freud şi Heidegger). Apoi că ceea ce poate fi pus în comun din opera acestor autori (atât de deosebiţi) sunt câteva idei simple: sfârşitul filosofiei, disoluţia adevărului (şi a autorităţii care se revendică de la acesta) şi întemeierea cunoaşterii pe subversiunea suspiciunii, istoricizarea absolută (şi renunţarea criteriile universale), dispariţia autorului (în profitul scriiturii), dezagregarea Eu-lui şi, finalmente, ceea ce Foucault numeşte “moartea omului”, în care cei doi autori văd expresia anti-umanismului gândirii unei întregi generaţii. În urma ei rămâne un individualism fără limite, care nu se mai adună – în numele dreptului şi sub semnul responsabilităţii – în activitatea civică sau în travaliul spiritual, ci se dispersează, dezinvolt, în frenezia consumerismului şi a distracţiei (ce caracterizează generaţia următoare, a anilor ’80). Că această analiză spune mai mult sau mai puţin despre figurile tutelare ale epocii e o altă problemă; la noi locul ei a fost luat de datul mânios cu bâta în “capiştea păcatului”. Revolta carnavalescă a tinerilor din campusurile universitare ne apare ca fiind – pur şi simplu – surparea temeliilor lumii. Contestarea – ca o rebeliune împotriva tradiţiei. Revendicările vremii – ca pură propagandă sovietică, dublată de cel mai licenţios libertinaj. Iar revoltaţii – “tefelişti” avant la lettre şi “burghezi boemi” preocupaţi doar de sex. Pe scurt: “sexo-marxism”

Ce spun toate acestea? Mai înainte de toate, un lucru simplu: că noi nu avem cultura contestaţiei. Nouă ni se pare mult mai normală obedienţa, ascultarea (de şef), sobrietatea (chiar dacă doar mimată), formalismul (imitat de toţi), într-un cuvânt, seriozitatea milităroasă a încolonării în “ordine şi disciplină”. Ordinea – pe care cei puternici o instaurează atât de uşor – nu se discută, pentru că ea, la fel ca şi stăpânirea, “vine de la Domnul” (se argumentează cu citate pauline). Dacă e bună, înseamnă că “avem noroc”, dacă e amarnică, înseamnă că Dumnezeu ne pedepseşte pentru păcatele noastre (sau ale antecesorilor), ori ne încearcă credinţa. Oricum ar fi, trebuie s-o îndurăm şi să ne uităm la şef – oricât de mărunt ar fi el – ca la un trimis al Domnului, ale cărui ordine “se execută, nu se dicută”. Şeful dispune şi subordonaţii “duc la îndeplinire”; cu cât o fac cu mai multă supunere, cu atât au mai mult şansa de a fi remarcaţi. Sigur, poţi să încalci “protocolul”, însă doar atunci când nu te vede (şi nu te aude) nimeni; te poţi preface, poţi trage foloase de pe urma slugărniciei, poţi şi fura, dar nu la vedere. În public eşti un “soldat disciplinat” al cauzei, al Partidului, al credinţei, al şefului. Eliberarea de supunere e una singură: faptul ca executantul să ajungă el însuşi şef. Atunci se poate defula supra tuturor; atunci poate vărsa peste toţi enorma frustrare pe care-a strâns-o în el în vremea când era obligat să execute ordinele altuia. De unde şi caracterul duplicitar al oamenilor: una spun şi fac “şi alta au ei în suflet”. Duplicitatea aceasta închide în ea un blocaj: fiind deopotrivă şi într-un fel, şi în celălalt (adică nici într-un fel, nici în celălalat), omul nu e niciodată el însuşi şi – prin urmare – nu-i e dat a se formula. În fapt, el nu ştie niciodată cum să se raporteze nici la stăpânire, nici la neajunsurile lumii în care trăieşte, nici măcar la sine însuşi. Toate problemele lui ţin de strategii contextuale pentru a ajunge (sau a se menţine) la putere, ori pentru a “se descurca” într-o existenţă decisă de alţii. Întreaga lui viaţă e un chin al supravieţuirii de care nu-l izbăveşte decât plecarea din această “vale a plângerii”. Fiecare are acest sentiment de victimă a contextului şi a tuturor celorlalţi şi tot ceea ce face reprobabil (faptul de a minţi, a înşela, a fura) îi apare drept o măruntă compensaţie a unei existenţe chinuite. “Trebuie să te descurci cum poţi”, cel mult să cârteşti, dar niciodată să ai o atitudine clară. Domnitorii, ţarii şi sultanii se schimbă prea repede pentru ca ceea ce spui azi să mai fie valabil şi mâine. Şi apoi, de unde şti tu – şi cei de-o seamă cu tine – că gândeşti bine şi spui lucruri adevărate? Biserica ne învaţă că adevărata înţelepciune e smerenia, adică supunerea faţă de cârmuitorii pe care ni i-a dat Domnul şi îndoiala faţă de cutezanţa gândului ce pune totul la îndoială. Supunerea e aici o virtute, chiar dacă nu e dublată de respect, ci de pândă. În definitiv, dacă îl “faultez” pe cel puternic şi-i iau locul, nu tot cu voia Domnului o fac? Nu înseamnă asta că Domnul mă priveşte cu bunăvoinţă? Poate că Domnul a lăsat înşelăciunea pe pământ pentru a le da şi celor slabi un mijloc de a-şi echilibra relaţia cu cei trufaşi. Însă până voi ajunge eu tare – dacă voi ajunge – se cuvine să îndur, cu credinţă, ceea ce Dumnezeu (sau soarta) mi-a hărăzit. Inclusiv – sau poate mai ales – stăpânirea injustă şi arbitrară.

În al doilea rând, revolta – atunci când se întâmplă (când “explodează mămăliga”) – e feroce în urgia revărsării ei. Nu avem deloc ideea gradării contestaţiei şi a dimensiunii ei ludice. “Vom muri şi vom fi liberi!” – eliberarea trece (pascal) prin moarte. Şi cu moartea nu e de glumit. Când se rup zăgazurile răbdării, contestaţia lasă locul mâniei ce sfărâmă totul, care e gata să moară şi care dă moarte. Aşa se face că răscoalele noastre – culminând cu Revoluţia din decembrie – au fost, inevitabil, sângeroase. Chipul contestatarului nostru e asemeni celui al ţăranului de la 1907 pictat de Octav Băniclă: descompus, încrâncenat şi, în acelaşi timp, transfigurat. El ştie că schimbarea nu e posibilă decât atunci când suferinţa devine absolută şi de aceea “calcă pre morţi” cu “moartea îndurării”, srângând pumnii şi uitându-se, îngrozit şi neîncrezător, la lumea pe care-l va aduce (dacă-i va fi dat să-l facă) pasul următor. Încă un lucru: într-o asemenea logică, schimbarea nu poate fi decât totală, o metanoia a omului şi a lumii, care rupe punţile trecutului şi nu se poate realiza gradual. Ideea de a schimba puţin câte puţin, dar eficient – adică ireversibil – lucrurile ne e total străină. Cine ştie, poate pentru că o asemenea schimbare ar presupune efortul, angajat în acelaşi proiect, al unei multitudini de oameni (în spaţiu) şi de generaţii (în timp). O asemenea întreprindere cere – bineînţeles – şi o anumită viziune a timpului care urcă, încet, de la rău către bine şi de la bine la mai bine. Or, în lumea noastră ancestrală, cu viaţa prăpădită a celui ce trudeşte din greu, pentru ca totul să-i fie mai apoi luat de călăreţul mongol, de paşa de la Vidin, de fanariotul din Capitală sau, mai adesea, de un vechil din acelaşi neam, dar mai sălbatic decât toţi aceştia, care – pe de-asupra – să-l mai afume şi cu ardei iuţi; în lumea lui plină de suferinţă ce-şi debordează limitele, timpul e static. E ca o durere de dinţi eternă. Nimic nu te scapă de ea decât mila lui Dumnezeu sau această divinitate nepătrunsă care e “norocul”. Aşa a fost şi tot aşa va fi întotdeauna; aşa au trăit – ca nişte mucenici – părinţii şi la fel ne vor sfârşi (blestemându-ne că i-am adus pe lume) copiii. Lumea merge din rău în mai rău şi singura schimbare adevărată ar fi Apocalipsa.

Ei bine, cum pot vedea oameni care două mii de ani s-au zbătut la liziera civilizaţiei protestul radical, carnavelesc, vesel şi muzical al tinerilor occidentali? Ce înseamnă, pentru prima generaţie din spaţiul românesc care a purtat încălţăminte năstruşnicia feministelor de a-şi arde sutienele? Cum vor fi înţeles oamenii cărora – oricât ar părea de paradoxal –uniformitatea le dădea un chip (fie el şi generic, dar de “domn”), ras, pieptănat, în costum şi cu servietă; cum au înţeles ei laţele, bărbile, hainele lălâi şi picioarele desculţe ale generaţiei power-flower? Şi, pentru nişte tineri plecaţi din lumea rurală – cu tabu-urile ei imemoriale şi cu “gura satului” ce ţinea, de veacuri, locul Securităţii – ce va fi însemnat “amorul liber” (să nu uităm, la doi ani de la fatalul decret)? Străzi pline de fum, de maşini arzând, de asalturi ale scutierilor, tineri gesticulând şi cântând, amestecându-se – albi cu negrii, băieţi cu fete, îmbrăcaţi cu dezbrăcaţi – în noroiul de la Woodstock trebuie să le fi părut (în măsura în care i-au văzut) oamenilor de atunci din lumea noastră ca un soi de abolire a civilizaţiei şi de întoarcere la haosul primordial. Iar faptul că limba începuturilor era pentru tinerii occidentali plină de stereotipuri comuniste le va fi arătat că lumea nouă pe care o visau pletoţii nu se naşte sub bune auspicii.

Dar partea bună a lucrurilor n-a văzut-o nimeni? Faptul că acei “rebeli fără cauză” l-au debarcat pe General nu însemna nimic într-o lume în care – în anii ’80! – erau încă la putere Tito (de după Război), Jivkov (din 1954), Kadar (din 1956), iar politica externă rusă era condusă de eternul Gromîko (ce apare în pozele cu Stalin de la Potsdam)? Faptul că muzica, artele grafice şi filmul preluau problematica lumii şi îi căutau o expresie nu ne spunea nimic nouă, celor ce aveam dreptul la două Telejurnale şi, între ele, la “dansurile tematice” ale diferitelor “brigăzi artistice” ale Cântării României? Şi nici discursul despre diversitate (reluat până şi secvenţa vietăţilor de la barul intergalactic din “Războiul Stelelor”) nu ne vorbea deloc nouă, celor ce auzeam doar de “unitatea de monolit a întregului popor în jurul Partidului şi a Conducătorului Suprem”?

Poate ceea ce ne deosebea – atunci – cel mai mult de tinerii parizieni sau californieni era faptul că aceştia erau tineri cu adevărat. Prima generaţie născută după război, baby-boomers-ii beneficiaseră de toate şansele secolului XX: îngrijire medicală, educaţie, tehnologie. Crescuseră în case pline de electrocasnice, cu muzica lui The King prinsă la tranzistor, şcoala îşi pierduse caracterul de instrucţie pe care-l înduraseră generaţiile precedente, iar nou-apărutele mall-uri le ofereau diversitate în ritmul în care televiziunea le dădea entertaiment. S-au regăsit “fără griji şi fără bani/ ca la douăzeci de ani” în facultăţi mult mai mulţi decât cei din generaţiile precedente – pentru că economia avea nevoie de specialişti – s-au adunat în “comune”, au început să cânte, să picteze, să facă amor şi să-şi ceară drepturi. Marx, Nietzsche şi Freud au venit după aceea, ca să le justifice impulsurile şi să le dea o greutate în lumea “clasică” (adică de clasă şcolară) a părinţilor şi a profesorilor lor. Veselia le-a alimentat curajul şi curajul veselia, transformând a doua jumătate a anilor ’60 într-un foc de artificii ale cărui lumini au continuat să fascineze mult după ce s-au stins.

Tinerii noştri erau altfel: veniţi de la ţară – dintr-o lume bătrână, ei înşişi îmbătrâniţi înainte de vreme – mulţi erau “copiii foametei” (din ’45 – ’46), obişnuiţi cu nevoile şi cu viaţa grea, intraseră în şcoli pe bază de examene dificile, erau mulţumiţi cu puţin (o haină nouă era o minune, deja faptul că mâncau zilnic era suficient) şi nu-şi puteau dori – în primul rând pentru că nu-şi puteau închipui – mai mult decât “li se dădea”. “Libertatea” iubirii lor consta în faptul că nu mai erau victimele aranjamentelor familiale (ce aveau menirea de a spori pământul), muzica şi arta în descoperirea marilor clasici şi contestaţia în curajul de a sfida – cu o rochie mai fistichie (era moda “mini”), o coafură mai “nouă” sau de pe motocicletă – retrograda “gură a satului”. Cam atât. În rest totul era bine: repartiţie “la locul de muncă”, apartament de la Stat, butelie, mobilă, Toma Caragiu la televizor şi – cei mai fericiţi – o Dacia 1300. De ce să se revolte?!

A trebuit să avem şi noi generaţii urbane ca să învăţăm contestaţia. Deşi crescuţi cu mult mai greu decât predecesorii lor din Apus, tinerii născuţi în a doua jumătate a anilor ’70 au făcut şi Revoluţia, şi Piaţa Universităţii. Şi abia cei veniţi pe lume după începutul mileniului au libertatea soixantehuitard-zilor. Ce vor adolescenţii aceştia? Muzică, la maximum – uitaţi-vă la Electric Castle şi la Untold. Să se exprime (tocmai pentru că nu prea ştiu ce au de exprimat) – nu de asta au aşa mare succes “evenimentele” de tot soiul, literatura “inspiraţională” şi trainingurile (din care trăiesc bine şi mulţi adulţi)? Free love – nici părinţii cei mai “încuiaţi” nu-şi mai supraveghează copiii ca pe vremuri şi, de când pilula e peste tot, zbenguiala e o distracţie ieftină. Sunt veseli (mai ales când râd şi nu ştiu de ce), sunt amuzanţi (cu felul lor trăznit de-a se îmbrăca, de-a se machia şi de-a-şi face tot timpul selfie-uri), au de partea lor tinereţea (care e un cec în alb pe care-l pot investi cum vor – cei mai mulţi plecând din ţară), cunosc lumea (şi pe cea de aproape, şi pe cea îndepărtată) mai bine decât părinţii lor (şi spre ciuda acestora), sunt “accesorizaţi” până în dinţi, se simt mai bine la mall decât acasă, televizorul şi lap-top-ul (cu Facebook-ul lui) li se par vintage şi sunt valul contestării tocmai prin banalul fapt de a distribui şi multiplica la nesfârşit mesajele contra (la fel ca şi pe cele ce te îndeamnă la o clipă de reflecţie). Dar, mai ales, le place să fugă de societatea adulţilor şi să trăiască între ei, într-o lume în care toţi sunt cu telefonul în mână şi râsul nu e doar semnul veseliei, ci şi codul grupului. Dacă ar putea, ar trăi şi ei “comune”, în care muzica telefoanelor ar zbârnâi ca fundal al nopţilor ce ar înlocui zilele părinţilor.

“Ciudaţi?” “Nebuni?” “Rataţi?” Nu. Nici pe departe. Sunt la fel de normali ca toate generaţiile care i-au precedat. E stranie – uneori – îndârjirea părinţilor împotriva lor: “nu ştiu ce greul”. Poate, dar nu voi i-aţi crescut şi i-aţi obişnuit fără greutăţi? Şi apoi, greul e un ideal al vieţii şi trebuie să ne supunem lui mereu? “Nu sunt pregătiţi pentru viaţă”. Din nou, poate; pentru viaţa generaţiei adulte de azi în mod cert nu – dar este aceasta atât de bună încât să ne dorim să încremenim în ea? Mai mult ca sigur, majoritatea lor îşi vor găsi cărarea şi aceasta va fi – de multe ori – deosebită de ceea ce proiectează părinţii în copiii lor. Dar oare absolvenţii de Industriale şi Agricole din anii ’80 s-au gândit că vor ajunge să lucreze în Italia, Spania sau Anglia? “Nu mai au nevoie de noi”. Aşa e; tot ceea ce le trebuie e un telefon mobil şi un card cu care se pot duce oriunde. Nume pe care noi le învăţam, cu greu, la Geografie, au ajuns acum destinaţii ale job-urilor sau ale turismului internaţional. A trecut vremea în care patul, faţa de masă şi lingura treceau, în familie, de la o generaţie la alta. Acum, adolescenţii aceştia (prima generaţie cu adevărat globală) simt – acută – ruptura cu părinţii lor, când vor fi de vârsta acestora, vor descoperi şi continuitatea. “Când vor creşte oare?”

Mai degrabă decât vă închipuiţi. Căci e ceva – universal uman – ce pune capăt carnavalului: iubirea. Dragostea nu e doar principiul în virtutea căruia ne adunăm (doi străini), ci şi – şi poate mai ales – acela ce ne face să ne separăm de ceilalţi pentru ne închide (la propriu) în spaţiul intim. Tensiunea dintre iubirea-pasiune şi iubirea-domestică – pe care a prezentat-o atât de frumos Denis de Rougemont – o rezolvă, până la urmă, viaţa. E în iubirea-pasiune o mică umbră care mai apoi apoi tot creşte, până la a ocupa tot spaţiul casnic: aceea a posesivului (“iubitul meu”, “iubita mea”). Şi posesivul acesta îşi cere drepturile lui: “casa noastră”, “maşina noastră”, lucrurile “noastre” şi – dincolo de toate – “copiii noştri”. A face o casă, lucrând zilnic, a creşte un copil, dându-i să mănânce, îngrijindu-l, veghindu-l sunt – toate şi fiecare în parte – lucruri vechi de când lumea şi care se desfăşoară în tipare stabile. Unul după altul, les bobos abandonează boema – ce sfârşeşte ca un refugiu nostalgic – şi se trag la casa lor, cu grijile şi cu bucuriile lor.

Aşa a sfârşit şi Mai-ul cel revoluţionar şi, poate, aşa sfârşesc toate revoluţiile. Cât despre “bărboşi” (Marx & Co), nici aici nu cred că trebuie să ne speriem prea tare. În definitiv, mult mai mulţi oameni citesc manuale pentru şcoala de şoferi, instrucţiuni IKEA sau horoscoape decât operele “clasicilor”. Şi cred că pentru mulţi dintre cei care i-au citit odată, carţile lor au sfârşit prin a aduna praf pe rafturi. Cât despre “idealuri”, experienţa ne arată că cele mai de succes sunt cele care care se concretizeză cel mai cuantificabil: banii, proprietăţile, maşinile, amantele, doctoratele, funcţiile… În lumea noastră, Saint Just ar fi decapitat fie de ghilotina deriziunii, fie de cea a indiferenţei cinice.

Aşadar ce-a rămas din Mai ’68? O viaţă mai uşoară – graţie tehnicii, organizării sociale şi eternei lor revizuiri prin contestaţia (deja banalizată)? Sau “insuportabila uşurătate” a unor vieţi în care deşi spaţiul şi timpul se comprimă mereu, distanţele cresc neîncetat? Dacă nici unul din aceste răspunsuri nu ne mulţumeşte, mai avem unul: bucuria de a vedea că tinereţea – cu pasiunile ei – nu se duce cu anii, ci ne întâmpină mereu în copiii care cresc.

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro



Currently there are "18 comments" on this Article:

  1. George Petrineanu spune:

    Elogii pentru felul cum ati scris, descris si exprimat!

  2. Mihail Dumache spune:

    Multumesc Mihail Maci pentru o astfel de pedagogie care are darul de a te intari in raporturile cu tine si cu generatia tanara.
    Paralela intre ei si noi in ’68 este magistral facuta,ca si concluzia pe care si eu o impartasesc ca bulversarea societatii nu e cauzata de inadecvarea noilor generatii la status quo-ul, establishment-tul adultilor.
    De asemenea, apreciez incurajarea indirecta a protestului #rezist.
    Mai’68 ramane o piatra de hotar emblematica, totusi, numai pentru societatea franceza. Neincetata dezbatere din opinia publica si academica franceza se publica si in romaneste: Vezi, de exemplu, editarea Explicatiei de editura clujeana Tact, o discutie

  3. Mihail Dumache spune:

    Scuze,aprinsa intre Badiou si Finkielkraut, doi intelectuali aflati la stanga si la dreapta esichierului doctrinar francez.

  4. Zev spune:

    Eh, daca frantujii au avut 68 iar muricanii flower power-ul si Woodstockul, cred ca diferenta a fost mai mult de scara. Adica ceea ce a fost o experienta cu amploare de fenomen social si jalon istoric in societatile libere, a fost o experienta mai degraba privata in Romania. Altfel spus, la nivel de individ si subgrup, cred ca majoritatea celor care mai trec pe aici au avut o experienta similara (sau poate mai bine spus, in mare echivalenta) pastrand proportiile, dar limitata la grupul de prieteni si decalata in timp. Atat cat permitea situatia, am avut si noi saisoptistii nostri.

    • Ela spune:

      E ca in bancul cu inscriptia “atentie, caine rau!” :
      - asta-i caine rau? Pai, abia se misca, si nici nu latra..pare mai mult decat pasiv!
      - nu-i adevarat, e foarte rau! Doar ca se consuma in interior.
      :D

      • Zev spune:

        Haha.. Mda, e un pic, nu zic, depindea si de generatie, loc de bastina, categorie sociala, accesul la informatie de-afara, familie etc. Oricum, consumul interior al catelului a fost ‘mai real’ decat ‘subminarea din interior’, ‘literatura se sertar’, ‘rezistenta prin cultura’ si altele asemenea vanturate cu aplomb de intelighentia neamului dupa fusilatu’

  5. Ela spune:

    Daca am inteles bine, autorul acestui text exceptional, unul in plus!!!, dl Mihai Maci este (doar) lector la Universitatea din Oradea, nu ministru al educatiei, nici al invatamantului, si nici al culturii romanesti!
    Acolo sus, in guvernele romanilor ca brazii, se joaca in alta categorie, dupa alte reguli, in virtutea carora excelenta este un handicap insurmontabil, iar impostura este promovata, rasplatita, onorata!
    Ministri avem de’alde Andronescu, Pop sau Popa, ca atata ne duce capul pe noi!
    In timp ce unii acordau Nobelul de literarura, in 1949 deja!, unui tip care sustinea “puneti obiective cat mai inalte, ca sa nu le pierzi din vedere pe masura ce le urmaresti implinirea”, in alta parte a lumii, copiii erau infuzati cu “capul plecat, sabia nu-l taie”…

  6. Peter Manu spune:

    Domnule Maci

    Am trait ca tanar adult (21 de ani) anul 1968 in Romania si trebuie sa va spun ca va inselati. Evenimentele din Franta, dar si cele din Polonia, Cehoslovacia, Statele Unite ne erau cunoscute (mai ales de la Europa Libera si din ziarul Le Monde, pe care il cumparam in fiecare zi, fara nici un fel de opreliste, la chioscul de langa cinematograful Patria). ).

    Ati uitat, cred, ca anul 1968 a reprezentat, in multe privinte, apogeul “liberlizarii” incepute dupa moartea lui Gheorghiu Dej. Oameni veneau, pelcau si se intorcea din strainatate, se gaseau carti bune (“in Livre de Poche”) la libraria Mihail Sadoveanu, se asculta mult din muzica timpului (Joan Baez, Bob Dylan, Janis Joplin). Era anul in care Paul Goma a devenit membru al Partidului Comunist Roman. Ideea de a te revolta, tocmai atunci, ar fi parut absurda.

    Cu ganduri bune,

    Peter Manu

    • Mihai Maci Mihai Maci spune:

      Va multumesc pentru observatie. Exact asta spun si eu: ideea revoltei era de neconceput in Romania acelui timp. Oamenii vedeau partea buna a “liberalizarii” si – asa cum se intampla intotdeauna – se gandeau sa-si amenajeze propriile vieti la noile standarde. Nefiind nici macar nascut atunci, nu stiu cum intelegeau ceea ce se intampla in Vest. Parerea mea – expusa in text – este ca li se parea a fi vorba mai curand de o ciudatenie. Mai grav a fost ceea ce s-a intamplat in Cehoslovacia. Tatal meu a pastrat numarul Paris Match-ului de la inceputul lui ’69 cu moartea lui Jan Palach luat – exact cum spuneti – de la chioscul de ziare din Cluj (era student pe vremea aceea). E cu atat mai stranie supralicitarea lui Mai ’68 in ultima vreme. Am incercat sa dau cateva explicatii dar – nu ma indoiesc – mai sunt si altele.

      Un gand bun,

      Mihai Maci

      • Harald spune:

        Din câte am înțeles de la părinți, existau două componente care îi împiedicau să se manifeste ca noi, atât în anii ’60, când lucrurile mergeau bine dpdv economic, dar și în anii ’80, când românii au suportat privațiuni incredibile.

        Pe de-o parte, ei prinseseră sărăcia cruntă de după război, prin comparație privațiunile din anii ’80 erau tolerabile, ei știau ce înseamnă să nu fie nimic de mâncare și să n-ai pe cine da vina. În anii ’60 lucrurile mergeau bine dpdv economic, salariile creșteau, iar prețurile scădeau. Dej făcuse o afacere excelentă cu unele obiective economice, gen Electroputere Craiova, care exporta locomotive peste tot, iar Ceaușescu încă nu avusese timp ”să-și manifeste plenar” inepțiile.

        Pe de altă parte, ei prinseseră teroarea de după război, maică-mea avea 7 ani când venise la 12 noaptea o mașină neagră să-l ia pe bunicul de-acasă și l-a mai văzut după 2 ani. Astfel de lucruri nu se uită, nici măcar pentru cei care nu văzuseră scena cu ochii lor. Asemenea oameni nu se revoltă, mai ales când ajuns și ei să aibă familii.

        Bunicul da, în satul lui era un fel de Corneliu Coposu (evident, păstrând proporțiile). Era respectat pentru asta și a fost anti-comunist toată viața lui. L-am auzit prin 1980 explicându-i milițianului din sat de față cu mai mulți oameni că uniforma pe care o poartă și mâncarea pe care și-o cumpără din salariu e plătită de fapt din banii oamenilor pe care îi tracasează și a fost nevoie să-mi explice mie după aceea mult mai multe lucruri, despre cum funcționează un stat. Lucruri total diferite de ce învățam la școală.

        El era gata să se revolte oricând, pe el nu l-a impresionat Ceaușescu nici atunci când n-a participat la invadarea Cehoslovaciei. Dar copiii lui și bunica nu s-ar fi revoltat niciodată, după experiența celor 2 ani cât a fost el închis fără proces. Ea era tot învățătoare și fusese dată afară de la școală imediat ce a fost el arestat și ajunseseră oamenii din sat, care îi avuseseră învățători, să le aducă noaptea pe furiș mâncare.

    • Neamtu tiganu spune:

      uitat, cred, ca anul 1968 a reprezentat, in multe privinte, apogeul “liberlizarii
      Era o “liberalizare” cu frina de mina trasa. O liberalizare în care miliția alerga după noi pe strada sa ne duca la tuns. Cred ca s-au speriat de propriul curaj. Numărul celor informati de ce se mișcă în vest era extrem de limitat. Cei mai mulți se bucurau ca-ncepuse sa se trăiască ceva mai bine.

  7. felicitari spune:

    Foarte bun articolul. Jurnalismul de esenta isi va castiga din nou publicul scarbit de tabloidizarea generalizata a subiectelor sociale. Va doresc continuitate!

  8. AT spune:

    Cum se face ca nu vad apologia asta a protestului dupa protestele de la MTR, de exemplu?
    Iata si urmasii lui ’68, debordand de iubire:

    https://www.youtube.com/watch?v=vqolDSnO96c

  9. Vassy spune:

    “Să nu uităm că acel ’68 e marcat (…) şi de diverse acţiuni ale unor grupuscule prezentate ca fiind teroriste: The Black Panthers, Die Rote Arme Fraktion, isprăvile lui Carlos Şacalul”… cei din RAF si Carlos erau inca departe de actiunile lor cele mai violente in mai ’68. Carlos inca nu-si zicea Carlos. Intr-un fel, violenta unor grupuscule de extrema stanga, desi existenta in 1968, e mai degraba o consecinta a deziluziilor miscarilor de masa din ’68. In plus, autorul uita de un eveniment inca mai important pentru mentalul colectiv ce precede mai ’68, anume Ofensiva Tet.

    • viorel popescu spune:

      As mai adauga unele nepotriviri:

      In 1968 momentele cu Toma Caragiu inca nu erau la TV, abia din ’71 incolo.
      In mai 1968 nu putem vorbi de Dacia 1300, nici ca ideal al vreunui individ, nici ca realitate. Prima Dacie (model 1100 insa) avea sa iasa in august 1968.
      In 1968 nu exista Cantarea Romaniei. Telejurnalele erau chiar si cate trei pe zi (programul TV incepea la 16, daca imi amintesc bine. Asta NU facea ca sistemul sa fie cu ceva mai bun.
      E greu de sustinut ca <> Un calcul matematic simplu ne ajuta.

      Cat priveste partea de dincolo de Cortinei de Fier:
      Dinamica si diversitatea uimitoare a muzicii curentelor rock’n'roll, beat si pop fac ca afirmatia “Crescuseră… cu muzica lui The King prinsă la tranzistor” sa fie prea generalizatoare, asta in cazul in care nu este o exprimare metaforica. (Elvis era oarecum uitat in mai ’68. Abia la sfarsitul lui iunie are loc prima tentativa majora de comeback.)

      Nu am semnalat cele de mai sus pentru a cauta nod in papura. Autorul le-a folosit ca semne ale timpurilor evocate. Astfel, datarea lor are importanta.
      Simplificarile (in sensul renuntarii la rigurozitate) nu ajuta intotdeauna imaginea de ansamblu.

      • viorel popescu spune:

        Citatul care lipseste mai sus:

        (E greu de sustinut ca)

        tinerii născuţi în a doua jumătate a anilor ’70 au făcut şi Revoluţia, şi Piaţa Universităţii.

        (Un calcul matematic simplu ne ajuta)

    • Mihai Maci Mihai Maci spune:

      Asa e; aveti dreptate: era epoca – maxima – a razboiului din Vietnam. Tocmai se termina presedentia lui Lyndon Johnson si era ales Richard Nixon.



Comenteaza:







Do NOT fill this !

Autor

Mihai Maci


Mihai Maci

Lector la Universitatea din Oradea. Studii de licenţă (1995), de masterat (1996) şi de doctorat (2007) la Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj. Preocupări iniţiale legate de S... Citeste mai departe


E randul tau

Sunt câteva căi de urmat, în paralel: 1. Pentru Jandarmerie - declanşarea imediată a anchetelo...

de: Petre Opris

la "Scrisoare către un pesedist/o pesedistă"

Petre Opris – volumul Licenţe străine pentru produse civile şi militare fabricate în România: (1946-1989)

România, marile puteri şi ordinea europeană: 1918-2018

Cauta articole

august 2018
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Iul    
 12345
6789101112
13141516171819
20212223242526
2728293031  

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

"Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel." - Mihai Maci

(An essay by Vladimir Tismaneanu and Marius Stan)