marți, martie 19, 2024

Manifest pentru refuzul unei obsesii moderne

Cum putem măsura rezultatele?” Întrebarea mă ia prin surprindere – mă aflu la o întâlnire de prezentare a unui curs general de discurs public propus studenților de la drept -, îmi iau un răgaz de câteva secunde că să îmi dau seama despre ce e vorba, după care trebuie să ma declar bătut. “Puteți să îmi explicați mai pe larg la ce vă referiți?”. Scaunele de lemn din amfiteatrul facultății pocnesc în timp ce audiența, nu extrem de numeroasă, se întoarce către autorul întrebării.

Explicația vine rapid: „Vedeți, aici la facultate primim multe propuneri și apar mereu oportunități. Că să ne putem da seama dacă merită timpul și efortul alocat, trebuie să înțelegem concret unde exact putem ajunge cu ele. Așadar, întrebarea este cum am putea să ne măsurăm concret progresul atins după acest curs?” Raționamentul e logic și mă bucură pentru un moment, pentru că îmi curmă starea de surprindere – înțeleg despre ce e vorba, măcar atât, pentru că în momentele care urmează voi propune un răspuns absolut dezamăgitor.

Raționamentul, spuneam, e logic și nu doar atât: e îndreptățit, e legitim, e dezirabil, e recomandabil a aștepta o cuantificare, chiar relativă, a eforturilor într-un anumit domeniu. Lucrurile nu se fac la voia întâmplării, nu-i așa?, pentru a putea lua decizii, orice decizii, este rațional și fundamentat să măsurăm, să disecăm și, abia apoi, să decidem în funcție de rezultatele evaluărilor obiective întreprinse.

Înclinația de a trage lucrul de-trăit înspre ceea ce e recomandabil-a-fi-trăit, o obsesie compulsie mai amplă a lumii noastre, își vede cel mai bine imaginea în nevoia de a cuprinde totul prin măsurători. La ea contribuie mai multe grațioase stăpâne ale universului actual, fiecare având o putere de seducție crescută îndeajuns de mult pentru a fi aproape imposibil de cuprins: Transparența, întrucât atunci când ceva poate fi cântărit și comparat, nimeni nu poate fi acuzat de abuz sau arbitrariu, Confortul, căci este comod și tihnit ca fiecare să știe repede și exact – cât am face o analiză SWOT într-o ședință corporatistă – cum anume poate ajunge din punctul A în punctul B în orice domeniu al vieții, Nevoia de Ordine, pentru că standardele și reperele oferă lumii senzația unei rânduieli, a unei organizări cu rost, și, în fine, deasupra tuturor, Aparența de Dreptate, căci este just ca totul să fie cuantificat și ierarhizat, astfel încât fiecare să fie văzut că primește ceea ce merită.

A vorbi împotriva acestor noi zeități, adulate în tot mai multe locuri pentru că ele dau satisfacție unor speranțe de înțeles ale omului, a început să capete caracteristicile unei adevărate erezii, susceptibilă să atragă doze însemnate de mirare și antipatie. Cum să susții acum, în fața avalanșei pantagruelice de industrii, cărți, școli și mesaje de amplă inspirație destinate să îți arate contrariul, că în anumite domenii ori în anumite situații de viață, numărul de ore de muncă dedicate unui subiect s-ar putea să nu aibă niciun efect? Ori că în anumite domenii sau ipoteze ale vieții profesionale o evaluare bazată pe criterii – iată fraza preferată a unui întreg univers corporatist! – “transparente, cuantificabile și verificabile”, reprezintă nu doar o himeră, ci și un periculos meșteșug de distorsionare a realității?

Mai grav chiar, cum să argumentezi nonșalant, în fața unei lumi întregi care își dorește să audă opusul,  că timpul și efortul dedicat nu sunt în toate cazurile indicatori credibili ai performanței, respectiv că e incert dacă, într-o situație dată, ei îți vor oferi vreun progres față de punctul de start ori față de o persoană care nu a depus prea mult efort pentru a ajunge deasupra locului unde te afli?

Ca orice erezie care se respectă, și cea de mai sus trebuie să își găsească un susținător de seamă. În cazul de față, cel mai solid pariu pe termen lung rămâne viața însăși, viața autentică ca antonim al celei previzionate, standardizate ISO și disecate de antrenorii special selectați (a se vedea avântul profesiei de life coach). Pentru pariorii mai curajoși și de cursă lungă, aș recomanda chiar plasarea unei mize mai mari în sensul existenței unui raport de oarecare proporționalitate între volumul de timp dedicat măsurătorilor vieții și cel al dezămăgirilor oferite de dânsa, entitatea măsurată.

Acești din urmă pariori vor fi concluzionat și dânșii, laolaltă cu subsemnatul, că pericolul cel mare pe care îl prezintă impunerea unor repere în domenii care resping la prima vedere o matematică pură este acela al inducerii ideii că ar fi posibil a înțelege- și deci a controla- cum acestea din urmă funcționează. De aici, lucrurile se agravează, întrucât rezultă cu necesitate că, dacă bifezi reperele stabilite de diferiții experți de resort, vei atinge cu siguranță scopul propus, încă un deadline bifat de pe agendă.

Or, iată că în unele dintre marile provocări ale vieții, lucrurile refuză să stea tocmai așa. Oricâte seminarii, Academii și Institute ale Fericirii ai termina ca șef de promoție, rămâne o probabilitate absolut însemnată să nu fii fericit. Oricâtă muncă ai întreprinde într-un anume domeniu, este perfect posibil să nu reușești ce ți-ai propus. Oricâte tratate, legi și spețe ai aprofunda ca judecător, nu este defel asigurat că vei face cu adevărat dreptate. Sau, pentru a răspunde absolut deprimant, dar autentic întrebării din introducere, oricâte cursuri, diplome și certificări ai obține, nu există nicio garanție, de niciun fel, că următorul tău discurs va fi convingător.

Însă obsesia de a crede că totul poate fi măsurat nu naște doar șocuri și depresii existențiale. Efectele ei se văd în paradoxuri și păcăleli mult mai concrete, consecință a aceleiași identificări a unor repere artificiale (dar palpabile) ale unui anume univers cu necunoscutul universului însuși.

Mulți dintre studenții noștri din diverse domenii se bat în draci pe cât mai multe participări la cursuri extracurriculare, training-uri, ateliere de lucru, concursuri, programe de voluntariat, stagii de practică, institute naționale și internaționale, un du-te vino absolut aiuritor dedicat obținerii de diplome și obținerii unui CV pompos – puțini dintre ei spun însă la terminarea facultății că și-au folosit anii de școală pentru a își descoperi și aprofunda cu adevărat pasiunea pentru un anume domeniu, pentru o anumită specializare, nu pentru alta. Împrumutul unui standard artificial – cât mai multe certificări – l-a făcut așadar pe tânărul student să cunoască, respectiv să fie pregătit pentru mult mai puțin, nicidecum mai mult din lumea pe care standardul ar fi trebuit să o redea.

Mă impresionează uneori, în sensul cât se poate de negativ al cuvântului, atenția exclusivă acordată de afaceri întregi aspectului cantitativ al muncii, în defavoarea oricăror chestiuni ce nu pot fi cuantificate imediat. Efortul întins pe zile și săptămâni, neinspirat și limitat, va fi cel mai probabil învins de jumătate de oră de creativitate și sclipire logică. Creativitatea însă nu poate fi măsurată, și nici nu răspunde intuițiilor colective de meritocrație, așa încât e mai confortabil și fără controverse a se premia mereu angajatul cuminte, muncitor și cu temele la zi, decât pe cel susceptibil să aducă inovație. Am văzut în sala de judecată, atât aici, cât și în afara țării, avocați – campioni ai miilor de ore facturate pentru un anume proces demolați în cinci minute de pledoarie cu adevărat înzestrată. Persuasiunea, deci, nu e nici ea sensibilă la măsurătoarea cu liniarul.

O fi adevărat, se va spune, însă liniarul folosit la toate astfel de măsurători va da oricând lumii înconjurătoare o anumită ordine, certitudinea unei ierarhii, și, mai ales, speranța unei căi spre mai bine. Lipsa lui lasă doar spațiu pentru mai mult haos și incertitudine, cât și pentru un sincer, dar deprimant impas posibil de soluții. Cum poate fi el rezolvat? Nu știu, domnule, n-a spus nimeni că ereticii sfârșesc bine!

Distribuie acest articol

18 COMENTARII

  1. O „contributie ” de stringenta actualitate.
    Printre cel mai numeroase si importante victime ale acestei obsesive cautari a
    ” cuantificarii rezultatelor ” se numara aproape in totalitate tinara generatie , mai mult sau mai putin educata ( dela muncitor si fermier pina la virfuri academice ), care ramine etern adolescenta pina bine dupa 30-35 de ani, cautind obsesiv ” sa se gaseasca”. ” sa fie pregatita ” , sa fie sigura ca si-a masurat bine capacitatile si , mai ales , capacitatea de a-si satisface ” dorintele”.
    De aici, fuga de responsabilitate ce a condus la disolutia familiei ( prin incapacitatea de a-si asuma raspunderea unei familii, cind nu esti sigur daca ti-ao masurat corect puterile ) si la fuga de orice rapsundere in cadrul unui contract social ( fie el si un contract de munca in cadrul unei companii ) si inexistenta dorintei de ascensiune ( fie ea sociala, fie ea numai a propriei personalitati )
    In acest vacuum creat de lipsa de dorinta, de incapacitatea tinerei generatii de a-si asuma raspunderi , isi gasec loc toate relele care ne coplesec si carora nu le gasim solutii.
    E ca in bancul clasic cu ” socialismul ” ( bazat se pare pe niste vorbe reale ale unui gazetar francez ) : ” SOCIALISMUL ESTE ACEA ORINDUIRE SOCIALA CARE NU POATE SA REZOLVE PROBLEMELE PE CARE SI LE-A CREAT SINGURA „

  2. Da, fiindca toata lumea isi cunoaste exact pasiunile si talentele. Cu totii am avut mentori in copilarie si adolescenta sa ne ajute sa descoperim de ce suntem capabili.

    Si cu totii avem intelepciunea necesara de a tinti exact profesia si specializarea care ni se potriveste perfect.

    Sa fim seriosi.

    Autorul traieste intr-o lume ideala, intre timp, in lumea reala, avem nevoie de oameni sa indeplineasca anumite roluri in societate. Avem nevoie de politisti acum, avem nevoie de constructori acum etc.

    Ca educatia este insuficienta, asta o stim cu totii, dar prin cooperare, antrenament suficient, ajutor si intelegere putem creste nivelul intregii societati, lasand perfectiunea unde-i este locul – in operele de fictiune.

    • @marcel

      Cu tot respectul, insa nu aveti dreptate cand spuneti: „Si cu totii avem intelepciunea necesara de a tinti exact profesia si specializarea care ni se potriveste perfect.”

      Am intalnit destui tineri care:
      – s-au orientat spre Electronica / Comunicatii si in anul III si-au dat seama ca tot ce-au invatat nu era ceea ce si-ar fi dorit sa invete, asa ca s-au reorientat (din 3 grupe, doar 2 au absolvit cei 5 ani de facultate)
      – sa-u orientat spre profesii banoase, insa n-au navigat pe mare decat o data (a doua nu le-a mai trebuit pt. ca nu erau facuti pt. asta) sau n-au practicat avocatura (nici acestia nu erau facuti pt. asta)

      E adevarat ca toamna se numara „bobocii” (intrarea la facultate) insa, dupa finalizarea anului IV, V sau cat o mai fi, „bobocii” tot tulei au, nu stiu sa inoate sau daca stiu si au si ceva pene, nu si gasesc „balta” in Romania :)

      Iar aceasta opinie: „prin cooperare, antrenament suficient, ajutor si intelegere putem creste nivelul intregii societati, lasand perfectiunea unde-i este locul – in operele de fictiune.”
      Asta chiar e FICTIUNE !
      Puteti argumenta mai detaliat acest „prin…”, dar mai ales cum?

      @Dl. Dan Cristea – Numai respect pt ce-ati punctat in articol !

  3. Doamne-ajută, în sfârșit cineva care mai zice ceva ce credeam c-am descoperit eu pe TEDx și în câteva conferințe YT!!! (recomand cu mare căldură Pierre Dortiguier – „L’enseignement de l’ignorance” și mai ales Roland Gori – „De quoi l’évaluation est-elle le nom dans un monde sans esprit ?” și „La fabrique des Imposteurs”).
    Societatea normei este societatea controlului (MIchel Foucault, mi se pare a spus primul asta). Școala pregătește experți, adică oameni care rezolvă probleme, adică fiecare câte o mică problemă. Mai bine-ar fi, după cum spunea un profesor canadian (începe la min 56.30 aici , https://www.youtube.com/watch?v=5WaXclzhOpI), să existe și unii care să gândească și să știe cum să pună problemele.
    Subiectul este unul foarte greu, mai ales în România și mai ales în sistemul de învățământ, care arată ca o ruină, însă profesorii de toate nivelurile sunt evaluați în draci!!! Se măsoară puținul din toate unghiurile și, surpriză, nu dă mai mult, ba chiar mai puțin și din ce în ce mai puțin, fiindcă orice presiune de selecție (strictețea evaluării) cheamă un răspuns adaptativ (impostura mai curând decât performanța).
    Cum e asta: suntem mai puțini (demografic și în sistemul de învățământ), toți recunosc că procentul din PIB alocat învățământului este ridicol de mic, dar evaluăm (ARACIS-ul devine una dintre cele mai eficiente economic intreprinderi!) în draci ca să ajungem la standardele occidentale!!! În acest timp, niște chinezi, ruși, români etc. creează în Occident, iar alții, alcoolici, homosexuali, neconformi și neconformiști, cu indice Hirsch (e făcut pentru publicațiile din domeniul fizicii, însă noi îl aplicăm și la sociologie!) zero, care au pierit prin nepublicare, ne construiesc lumea virtuală în care intrăm încet, încet.
    Asta e competiția: dacă o extindem de la economic la toate domeniile, trebuie să acceptăm că ea produce looser-i și că mâna invizibilă, amorală și obiectivă, ne poate strânge de gât viitorul.

  4. Touși un profesor trebuie să fie capabil să-și vândă materia studenților. MAi ales când e vorba de un universitar…

    De exemplu în districtul nostru școlar o bună parte din materii sunt opționale începând din clasa a VI-a. După datina americană profesorii buni sunt „cumpărați” și transferați de la un district la altul ca fotbaliștii în Europa. Iar rezultatele se văd: Când era copilul meu mai mare în clasa a VII-a s-a înscris la Latină. Inițial am crezut cpă era din cauza profesoarei – genul de femeie ce produce fanezii nebune puberilor. Dar nu cred că a fost (doar) asta. Profesorii fac demonstrații publice spre a-și atrage clienți la ore. Am fost de curiozitate la una din ele – pot veni și părinții și se desfățoară într-unul din amfiteatrele școlii. Tipa m-a convins. Dacă eram în clasele VII-IX m-aș fi înscris fără nici o rezervă ]n clasa de Latină :P Și ca fapt divers, juioru’ vorbește și scrie Latină suprinzător de bine chiar și acum în clasa a XII-a cu toate că nici nu-i trece prin cap (Doamne îți mulțam!) să urmeze o carieră în umanioare. În vară am vizitat Italia cu familia și la Vatican l-a făcut marți pe un popă paoistș (adding injury to the insult a mărturisit că e eretic ortodox) într-o dispută în Latină despre Quintillianus. Că tot veni vorba de discurs public :P

  5. Exista diferite domenii de activitate. exista diferite niveluri de ratacire. dar avem totusi domenii unde este certa nevoie de un management al calitatii de o factura mai delicata. Nu oferi managementul unui proiect de cale ferata sau conducerea unui zbor cuiva care nu stie sa faca o evaluare a riscurilor, care nu stie sa-si evalueze propriile erori. Ca investitor nu voi da banii mei unui executiv care actioneaza intuitiv fara sa fie stapan pe o metotdologie bine definita care implica criteriile acelea cuantificabile verificabile si transparente despre care ati pomenit. in arte si box nu avem nevoie de toate acestea, la nivelele mai joase ale societatii traim si fara ele, dar cu cat urcam pe o scara ierarhica si efectuam niste servicii pe care eu le consider abstracte pana la absurd dar de care se leaga lucruri foarte vitale unei societati cum ar fi constructia unui aeroport sau elaborarea unor legi functionale, atunci e nevoie sa pui in punctele cheie oameni care stiu sa evalueze transparent cuantificabil si verificabil pentru ca avem nevoie de cei mai buni in posturi manageriale de care depind vieti omenesti sau bunastarea economica a mase intregi de oameni, nu vrem sa ne trezim cu parveniti in comisii parlamentare care nu au habar cu ce se ocupa si ce inseamna un cod de legi si un aviz pentru ca au ajuns acolo pe pile, sau e cumnatul boss-ului ala mare.

  6. Cred ca masurarea performantelor prin tot felul de indicatori de tip contabil, simpli si usor de inteles, este o consecinta neintentionata si inevitabila a hiper-specializarii lumii moderne. Ar trebui in primul rand considerati un fel de least common denominator in raportul dintre specialist si ne-specialist, intr-o lume in care ne-specialistul trebuie sa decida cumva ce medic, ce administrator pentru fondul de pensii, ce profesor, ce scoala pentru copii, ce primar pentru oras etc. alege (vorba studentului “primim multe propuneri și apar mereu oportunități” :D) fara a putea intelege vreodata ce inseamna cu adevarat performanta in meseria respective si in cazurile concrete cu care se confrunta. Te uiti la ratinguri, la reviews, la diplome, la “track record”, la CV etc desi toate lucrurile astea te pot insela si nici unul nu se confunda cu performanta reala a celui in cauza. Lucrul asta este si mai valabil pentru deciziile luate in cadrul unor organizatii mari si inevitabil birocratice, unde oameni cu diverse specializari si aptitudini trebuie sa-si puna cumva in acord prioritatile. Ca unii fac o obsesie din ideea de performance metrics si ajung sa vrea sa le aplice peste tot este regretabil, dar, din cate vad, nu pare sa fie vorba de un fenomen de masa. Intrebarea studentului din articol seamana cu intrebarea unui incepator al jocului de sah care tocmai a aflat ca un cal valoreaza cam cat 3 pioni si vrea sa stie repede cati pioni valoreaza si lucruri ceva mai subtile, gen controlul centrului. Arata doar ca studentul e cam naiv, dar nu inseamna ca regula aia cu calul e prea simplista pentru a fi utila.

  7. @Marcel – +1
    Dacă diferiți profesori si-ar pune mai des problema rezultatelor poate ca ne-am alege cu oamenii mai bine pregătiți.
    Intrebarea de ce? Ma duc la cursul asta este cat se poate de validă.

  8. Sansa favorizeaza mintea pregatita. Traim intr-o lume ce ne-a invatat ca functioneaza(sau cel putin asa o putem modela cu succes) pe baza probabilitatilor. Certitudinea unui rezultat/raspuns nu poate exista decat in mintea cuiva care nu intelege riguros metodele prin care s-a ajuns la el. Poti avea ghinion, poti avea noroc, sau poti sa nu ai niciuna. Acum, problema este cum ne putem asuma acest fapt, cum putem accepta faptul ca niciun calcul nu duce la ceva cert. Suntem oare in stare sa ajungem destul de educati incat sa realizam necesitatea unei munci continue, nu pentru a ajunge mai buni(caci nu e cert), ci pentru a putea face bine atunci cand sansa ne surade?

  9. „o obsesie compulsie mai amplă a lumii noastre”
    Compulsie? Ce’o fi nazdravania asta?

    Si totusi, ramane intrebarea: de ce un student ar audia un curs de „discurs public” la UB [o universitate mediocra din .ro] in loc sa urmareasca de pilda ‘Oxford Union” pe Youtube [cautati cu zeul Gugal]? Nu cumva va obtine ‘rezultate’ mai bune si mai rapide in articularea unui discurs daca va lua in considerare exercitiul si traditia britanice -verificate si consacrate in timp- in loc sa se lase intubat la materia vicioasa si vascoasa a culturii juridice neaose [ilustrata de ‘maestri’ oratori precum Nastase ‘oua_fara_numar’, Ciorbea ‘aaa’, Ponta, Boc, Stanoiu etc, cuvantatori ce obisnuiesc a aseza replicile in polemici precum zidarii caramizile in camarazi]?

    Si la subiect: universitatea nu este si nu ar trebui sa fie circ, teatru ambulant, muzeu, sala de spectacole, bancuta din parc, azil de batrani, atelier de pictura, tabara de olarit ori sala de yoga; cuantificarea face parte din sistemul universitar global, exista institutii specializate in asa-ceva, exista topuri si reviste de profil, tocmai de aceea ‘obsesia’ studentului nu este obsesie, ci o preocupare fireasca, caci a intrat in facultate ca sa invete ceva, nu ca sa viseze, nu ca sa se conecteze la transcendent, nu ca sa scape de agitatiile si nebuniile lumii; si chiar daca este Bucuresti asta nu inseamna ca se mai pot face cursuri in dorul lelii, gata, s’a terminat cu ‘merge si asa’, de’acum facultatile rumanesti trebuie sa intre in rand cu lumea si sa lase ‘obsedate’ de economie si rezultate, ori sa’si dea obstescul sfarsit [ca oricum multe sunt deja in faliment, dar din pacate nu are cine sa’l declare].

    Ca atare, mi se pare jenant ca un profesor sa vina public sa acuze studentul de ‘obsesii’ ‘corporatiste’ in loc sa’i fi raspuns la obiect si sa’l fi lamurit daca merita sau nu sa urmeze cursul sau; ceea ce avem aici exact modelul contraindicat de discurs public pentru un avocat/magistrat/politician/functionar: o tirada cu pretentii de filozofie adanca ce ofera in realitate un noian de frazeologie, ceva ce ne mananca timpul de 27 de ani, ceva ce studentul la drept ar trebui sa afle din start, din anul intai, ca a te pierde in cuvinte este inceputul sfarsitului pentru pledoaria ta si ca nu vei reusi astfel decat sa iriti interlocutorii si, mai ales, judecatorul obligat sa’ti asculte discursul bombastic [intr’o speta banala din sutele de cazuri care’i ajung zilnic pe masa].

    • @euNuke
      pe masa de operatie muribundului i se va administra discursul motivational, judecatorul va folosi intii oratoria apoi injectia letala, cu vorbe slefuite profesorul isi va pregati psihologic invataceii pentru lumea de miine a gargaragiilor multilateral dezvoltati. daca tot ne maninca paduchii macar sa murim filosofi !

      • As spune ca nu e nici o problema cu inginerii , economistii, avocatii, etc. atata timp cat respectivele persoane, absolvente ale unei facultati de profil (de la o universitate recunoscuta) sunt doar „absolventi” nu si practicanti ale acelei profesii. Desigur nu le anuleaza nimeni diploma de absolvire (degree), decat in conditiile legii, si nici dreptul de a-si face business card cu acest titlu, sa-l adauge pe usa de lntare in apartament sau al semnatura (similar cu militarii).

  10. Interesant articolul si inteleg ca intrebarea e cumva filosofica, nu neapart legata de acest curs si cum a fost primit (sau nu).

    Va propun un alt punct de vedere.

    Dupa ce am facut multi ani de scoala si universitate fara posibilitatea de a alege vreo materie, faptul ca cineva intreaba (in esenta) „de ce am vrea acest curs?” si „cum vedem rezultatele?” mi se pare o intrebare rezonabila care mi-ar fi placut sa am si eu ocazia sa o exprim. In definitiv, daca e curs probabil or sa fie note, deci iti trebuie niste reguli (masori progresul individual, ii compari pe toti studentii participanti, dai examen sau organizezi un concurs, etc).

    De ce ar intreba asta cineva de la Drept caruia i se prezinta un curs de discurs public e oarecum ironic (nu pentru asta pregatim viitori juristi, sa dezbata in public?). Toti studentii vor lucra (in domeniu sau in alte domenii) si vor trebui sa isi discute ideile in public, de multe ori in contradictoriu. Intr-un astfel de scenariu, e util sa ai experienta in a dezbate in public. Un curs care iti ofera o introducere este deci util.

    Dar partea cea mai interesanta, pentru mine, este cum de persoana care vine cu aceasta propunere nu se asteapta la o intrebare ca asta. Poti considera ca e de la sine inteles ca un astfel de curs e util, poti considera ca simpla participare va aduce cu sine rezultate (macar vor avea un pic mai multa experienta decat colegii care nu au facut acest curs), dar cred ca e ciudat sa te miri cand te intreaba „de ce?” si „cum?”.

    In experienta mea de avocat, cei mai buni avocati pledanti nu sunt neapart carismatici sau rapizi in a oferi un raspuns, ci sunt cei care sunt foarte bine pregatiti. Se pregatesc inainte de proces, ore intregi, citind materialele si considerand, pe rand, argumentele partii adverse – si incercand sa le demonteze, bazandu-se pe faptele din speta si aplicand criteriile impuse de lege acelei spete.

    Daca aplicam aceste idei in contextul actual, cand oferi ceva (un curs) te astepti sa fi intrebat „de ce as vrea ce imi oferi?”, „cum ma va ajuta?”, „cum voi vedea rezultatele?” (o competitie in final?).

    Din curiozitate, au acceptat cursul?

    Daca nu l-au acceptat, as fi dezamagita daca nu incercati inca o data – if at first you don’t succeed, try, try again.

    • Filosofia este o căutare și o practică a adevărului. Avocăția cred că este ceva un pic diferit (no offense!).

      Întrebarea studentului român este o piatră aruncată în baltă ce trebuie neapărat și repede recuperată. I se putea răspunde în fel și chip:
      – Ce așteptări ai?
      – Te-ai informat înainte de a intra în amfiteatru?
      – Trebuie să urmezi acest curs pentru că cei care l-au promovat cu 10 sunt acum oameni bogați.
      – Pentru că vei vedea la final că vei fi câștigat ceva.
      – Prin pur hazard, s-ar putea să-ți fie folositor. Pariezi (rămâi la curs) sau nu?
      – Pentru că urmează, în principiu, să ții discursuri în public.
      – etc.

      (Ignor răspunsurile de contabil-obersturmbannführer, prezente deja aici, între comment-uri.)

      Să ne închipuim următoarea situație ipotetică:
      – un discipol îl întreabă pe Platon (sau Aristotel): De ce trebuie să mergem pe această cărare prin grădină (a lui Akademos sau Lyceumul)?

      Problema ridicată de maestrul Cristea poate fi atacată din multe unghiuri.
      Cu ceva experiență la catedră, eu mi-am adus aminte, citind articolul, de tipul studentului care vine la curs ca la cinema și așteaptă ca dascălul să săvârșească o vrăjitorie, o transmitere miraculoasă a cunoștințelor.
      Educarea în sistemul de învățământ e o misiune tare riscantă: te bați cu Facebook, cu filmele, uneori cu popii, cu alți educatori mascați aflați uneori dincolo de catedră și care se pot face avocații diavolului în detrimentu-le!

  11. In lumea ne-filozofica se masoara prin bani. Mai multe produse in unitatea de timp, mai putine gunoaie (reject) , timpul pe produsul fabricat cit mai mic si forta de munca pentru a produce acel produs(bun) cit mai redusa. Productivitate?
    In lumea filozofica cum se masoara? Sa gindim noi toata ziua si bunul sa fe impartit la toti. Gindire de Montreal

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Dan Cristea
Dan Cristea
Dan Cristea este specializat ca avocat pledant în litigii şi arbitraje internaţionale în cadrul societăţii de avocatură Ţuca Zbârcea & Asociaţii. În 2012, revista Forbes România l-a nominalizat în topul “30 sub 30” al celor mai promiţătoare personalităţi sub 30 de ani de pe scena publică românească. Dan Cristea a fost campionul lumii la dezbateri universitare (debate), titlu pe care l-a câştigat în 2009 împreună cu colega sa Nicoleta Lupea, în cadrul Campionatelor Mondiale din Cork, Irlanda, la categoria English as a Second Language. În acelaşi an, şi la aceeaşi categorie, cei doi au stabilit un reper greu de atins în lumea dezbaterilor, devenind prima echipă care reuneşte titlurile de campioni mondiali, campioni europeni (Tallin, Estonia) şi deţinători ai trofeului Oxford IV.

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro