Home » Analize »Cultura » Citesti:

Manifestări stilistice ale urii față de cel “din afară”: Gazeta literară din anii ’50, Observator cultural, în zilele noastre

Luminita Marcu februarie 1, 2015 Analize, Cultura
23 comentarii 2,829 Vizualizari

Nu mă pot dezbăra de obiceiul căpătat în ultimii ani de a observa, de a fișa, de a încerca să înțeleg structuri stilistice specifice ale presei literare, uneori repetitive peste ani, peste decenii. Citesc presa literară din România actuală cu o atenție demnă de o cauză mai bună, dar e deja un viciu bine înrădăcinat. Tot ce pot să fac e să încerc să-i dau acestui viciu o întrebuințare de oarecare utilitate, dincolo de porția de umor pe care mi-o oferă aproape zilnic și de care mă bucur în mediu privat, deși de multe ori mi-ar plăcea să semnalez și cititorilor Contributors unele surse imbatabile de bună-dispoziție (de pildă serialul epistolar dintre Paul Cernat și Alexandru Matei, din păcate recent încheiat, un Muppets Show perfect pentru astenia de primăvară).

Citesc deci articole recente din Observator cultural și le compar, irezistibil, cu pagini din Gazeta literară (căreia i-am dedicat o carte1 din care preiau acum citatele care urmează). Aceleași resorturi produc aceleași rezultate, la șaptezeci de ani distanță. Și să vrem să ne ocupăm de alte lucruri decît comunismul, cum insistent ne îndeamnă o parte a intelectualității românești de azi, nu putem din simplul motiv că îl redescoperim întrupat, alive and kicking, în zilele noastre. Nu e vorba despre comunism ca ideologie, pentru că ideologia era ultima preocupare a politrucilor care serveau sistemul în comunismul românesc, ci de comunism ca stilistică a urii. A urii față de cel ”din afară”. Uneori asemănările sînt gramaticale, la firul cel mai subțire al ierbii, căci stilistica nu iartă, iar expresivitatea e, de multe ori, involuntară și trădătoare. Familiaritatea dintre brutalitatea celor care se ocupau cu străinătatea în revistele celui mai dur deceniu comunist și revoltații de azi împotriva celor care au un CV indubitabil în afara granițelor, e uimitoare.

Uimitoare prin anacronism, uimitoare prin similitudine, prin invective, prin chiar sensul metaforelor folosite. Se întîmplă asta, cred, pentru că e vorba de același motor psihologic:  ura viscerală față de cei care se află, fizic, în afara granițelor, dar nu încetează să fie preocupați de România și să strice astfel, chiar și fără intenție, jocurile sulfuroase care se pun la cale, așa de minuțios, în patrie. Această ură nu e doar a lumii literare, e suficient să privim ce spun politicienii despre ”pufoșii” din diaspora, e suficient să-l vedem pe Victor Ponta cum pretinde recent 10 euro tribut de la expați, ca să înțelegem că e vorba despre o stare generală de iritare. Dar, ca întotdeauna, stările de spirit ale unei societăți (ale anumitor straturi ale unei societăți) sînt cel mai bine, mai plastic, mai nuanțat, exprimate în presa literară.

Cum era descris Cioran în Gazeta literară a anului 1957: ca ”bun liberal, om inocupat și pamfletar fără obiect”, ca trăitor în ”concubinaj cu fascismul preantonescian”. Scurt și cuprinzător, sintetizînd toată ura față de cel plecat în cîteva cuvinte bine alese. Un altul îl deconspiră ca avînd ”o etică de apatrid, de renegat, care își vinde pe un pumn de șilingi frazele găunoase” (de ce șilingi și nu franci? probabil o scăpare!). În 1957, Cioran era încă departe de a fi ajuns o vedetă a lumii literare, avea 46 de ani și, e adevărat, publicase deja trei cărți în Franța, dar nu era, nici pe departe, pe culmile notorietății. Dar criticii din România erau furibunzi și se întreceau în a-l desființa. Cel mai mult îi supăra, se pare, rezonanța numelui editurii Gallimard: “Mai bine scriitor “neînțeles” decît pe înțelesul vulgului. Mai bine pe placul burgheziei, decît împotriva ei. Așa poți să scrii mai ușor la Gallimard sau aiurea. Numai că istoria, cu fatalitatea care îl sperie pe d-l de Rougemont, nu se sinchisește de perplexitatea chinuită a cugetelor în restriște, ci își continuă drumul, implacabilă, senină, de neînvins.” Așa credea un alt autor din aceeași revistă, în același an 1957. Un altul, supărat că la Radiodifuziunea italiană ”se denigra România”, se stropșea în paginile aceleiași reviste dîmbovițene și amenința, cu o speranță nedisimulată, Italia cu bolșevizarea:  ”Închipuiți-vă, domnule director, că explozia de la 1917 s-ar extinde pînă în Italia. Nu știu cine-l va mai plăti nu numai pe el, dar și pe dvs.!” (A se compara cu speranța la fel de nedisimulată azi a celor care nădăjduiesc că vesela iresponsabilitate din Grecia va cuprinde toată Europa.)

În același an 1957, un alt reprezentant al exilului era poreclit, în paginile Gazetei literare, Nimica. Misteriosul Nimica îndrăznise să spună adevărul, la un post de radio străin, despre compromisurile făcute de un celebru scriitor interbelic pentru a intra în grațiile regimului de la București și să demaște totodată avantajele primite în schimb (automobil oficial, lachei, vilă de stat, scriitorii iubiți de sistem trăiau glamoros în anii 50 în Republica Populară). Ei bine, împotriva lui Nimica se dezlănțuie iadul: ”un trepăduș de curți străine, pescuitor în unde tulburi, (care) azvîrle un sacrilegiu schelălăit”.

În 1959, comentatorul Gazetei literare, responsabilul momentului cu înfierarea străinătății, devine de-a dreptul furibund: ”de cîte ori ne bucurăm de un succes, cei de la Europa liberă și alți stipendiați ai altor oficine imperialiste sînt cuprinși de ciudă și de furie. Adică ne înjuriază: trivial, hoțește, mînuind minciuna cu dezinvoltură, așa cum – recunoaștem! – numai ei pot, numai ei știu. (…) fițuicile transfugilor au proferat cele mai imunde grosolănii, cele mai stupide enormități. (…)” Atunci, exact ca azi, cu singura diferență că azi indignații semnează cu nume și prenume sau cu pseudonim în subsolul articolelor, asumîndu-și ridicolul liberi și nesiliți de nimeni, redactorii revistei comuniste nu se mulțumesc să vorbească în nume propriu, ci se indignează colectiv, dezlănțuie un fel de tsunami demascator, revoltat, isteric: ”Noi, cititorii noștri, la care se alătură…etc.”  Cu toții trăiesc certitudinea, atunci, în anii 50 sau acum, în secolul XXI, că dreptatea istorică e de partea lor, că  îi va îngropa pe ”neisprăviții înstrăinați din Apus” sub ”o lespede funerară” care urma să fie, atunci în 1959, ”masiva istorie a literaturii române” realizată de ”Institutul de literatură al Academiei noastre”. (Cred că ar fi interesant de studiat în ce măsură același institut de literatură a rămas și azi, în 2015, după masiva plecare a celor mai buni specialiști de acolo, hărțuiți de eternul Eugen Simion, ”a noastră”, adică a lor.)

De ce erau/sînt ei mofluji, cînd au rămas stăpîni pe glie? De ce sînt ei atît de supărați, de ce erau supărați cei care ”conduceau treburile literare” în România comunistă, avînd toate avantajele posibile, material și simbolic (cel puțin între granițele patriei), încît să-i preocupe niște bieți tineri aflați la Paris sau aiurea, cînd aceștia erau încă departe de a reprezenta un pericol real, erau încă departe de acea notorietate pe care au cîștigat-o apoi, în același ritm în care și-au pierdut-o definitiv cei din țară? Atît de supărați încît să-l certe pe Cioran  în numere consecutive de revistă, atît de supărați încît să-l numească pe Ierunca ”Virgilică de la Paris”, iar pe un altul să-l aneantizeze cu porecla Nimica? Îi preocupa cu adevărat pe cei care-l înfierau pe Cioran ”concubinajul cu fascismul pre-antonescian”, despre care, de altfel, Cioran însuși vorbise, în termeni neechivoci, recunăscîndu-și onest tîmpeniile tinereții și condamnîndu-le? Nu cred, căci erau suficienți legionari cu acte în regulă reciclați printre comuniștii de ocazie de la București. Nu-i preocupa, pentru că ei nu aveau un crez, exact așa cum nu au un crez cei de azi, cred că Vladimir Tismăneanu îi supralicitează atunci cînd consideră că o fixație, fie ea și ticăloasă, ca antisemitismul, îi animă. Pentru a avea un crez, o obsesie, o ideologie, fie ea malignă sau luminoasă, e nevoie de o anumită coerență, de un sistem, de niște principii de coagulare. Cei din comunism, la fel ca nepoții lor de azi, nu cred în nimic. Ei jubilează în fața oricărei posibilități de a-i ataca pe cei care nu-și văd de treabă acolo în străinătate și tulbură apele în țară. Expresia ”cine seamănă vînt, culege furtună” este semnul acestei jubilații, iar antisemitismul punctual al lui Ovidiu Șimonca, exhibat în satisfacția din titlul articolului său din 2010, nu e un crez, ci o circumstanță folositoare, utilă în denigrarea perpetuă a celor care nu stau liniștiți la locurile lor. La adîncimea acestor suprafețe conjuncturale, stă altceva și anume vechea iritare. Enervarea, ofuscarea, paraponul și abia cosmetizata dorință de exterminare, fie și simbolică. Mă tem că pentru asta e nevoie de un cuvînt mai cuprinzător decît ”antisemitism”, de un cuvînt cu o arie semantică mai largă.

”Lespedea funerară”, ”dispariția” despre care vorbește, de pildă, Carmen Mușat recent, cu privire la ”expertul” Tismăneanu (ghilimelele ofuscate îi aparțin autoarei), ”frîngerea gîtului” pe care i-o prevedea retrospectiv cineva lui Cioran în 1959, toate au în comun obsesia eliminării definitive, a exterminării. Zicea autorul comunist în 1959: ”Scălămbăindu-se ”pe culmile disperării”, un Emil Cioran și-ar fi frînt cu siguranță gîtul, pînă la urmă, pe malurile line ale Dîmboviței…”, dar, remarcă criticul cu tristețe, ”Insanitățile au din păcate curs mai bun în orașul altădată socotit creierul omenirii.”

În cazul lui Cioran îi supăra, desigur, nu doar existența cele trei volume publicate deja în Franța, ci și scrisoarea către Noica, celebra ”Lettre a un ami lontain”, republicată apoi în volumul “Istorie și utopie”. Acolo era miezul tare al conflictului, nu în tinerețea imprudentă a ”apatridului”, acolo, pentru că în acea scrisoare un autor de o inteligență sclipitoare, cu o frazare exactă, necruțătoare, lipsit de orice iluzii, blindat într-un scepticism care nu lăsa nici o margine de manevră celor care ar fi dorit să-l poată ataca pentru vreo idealizare interesată a capitalismului, arunca dinamita care ar fi putut spulbera șubredele idei fixe de la care se revendica regimul din coloniile sovietice. Aceleași idei fixe, de altfel, pe care le flutură azi admiratorii experimentului din Grecia.

Cioran, trăitor în raiul deprimant capitalist, îi scrie prietenului aflat în infernul comunist: “Diferența dintre regimuri nu-i chiar atît de importantă pe cît pare; pe voi vă silesc să fiți singuri, noi sîntem singuri de bunăvoie. Să fie într-atît de mare distanța dintre infern și un rai deprimant? Toate societățile sînt rele; însă recunosc că există gradații, și dacă am ales-o pe aceasta e pentru că știu să fac deosebirea între nuanțele răului.”

Nu e greu de imaginat cam ce destin ar fi avut Cioran dacă n-ar fi rămas în Franța. Ar fi murit în vreuna din închisorile comuniste, sau, dacă cumva ar fi supraviețuit și, prin absurd, ar fi reușit să și publice ceva în Republica Populară, ar fi avut grijă bunicii spirituali ai unui Paul Cernat să-i rupă gîtul cu vreo cronică demolatoare. Căci pe Dîmbovița inteligența, talentul, excelența nu trec niciodată nepedepsite. Nici măcar postum. Paul Cernat, în 2015, cînd se împlinesc șapte ani de la dispariția celei care a făcut, probabil, cel mai mult pentru însănătoșirea morală a României, plătind pentru asta un preț inimaginabil (măcar acest preț, dacă nu altceva, ar trebui s-o facă pur și simplu intangibilă) îndrăznește să spună, fără să fie amendat de nici unul dintre admiratorii, prietenii, redactorii sau directorii revistei ”de talie europeană” în care scrie, că Monica Lovinescu ar fi comis considerații antisemite în jurnalele sale. Mai mult, că Ovidiu (sîntem între prieteni, să ne înțelegem, toată lumea știe cine e… Ovidiu!) n-ar fi semnat niciodată ”considerațiile la temă” ale Monicăi Lovinescu, căci acesta nu e, firește… antisemit! Mă simt incapabilă, stilistic, să comentez, în termeni publicabili, afirmațiile colegului meu universitar. Poate doar ”istoria implacabilă, senină, de neînvins” să se ocupe cîndva de asta.

1 Luminița Marcu, ”O revistă culturală în comunism. Gazeta literară 1954-1968”, Editura Cartea Românească, 2014.

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro



Currently there are "23 comments" on this Article:

  1. victor L spune:

    Daca conteaza: aveti aprecierea mea.
    Excelent punctat.

  2. Peter Manu spune:

    Filologul Laszlo Alexandru a documentat felul in care Monica Lovinescu a promovat ideea ca trecutul legionar al unor Vintila Horia si Mircea Eliade nu conteaza.

    • Luminita Marcu Luminita Marcu spune:

      Atunci sa-l lasam pe Laszlo Alexandru insusi sa intre in discutie, pentru mine ar fi o bucurie, il citesc cu interes si-i apreciez multe dintre opinii, dar nu stiu exact la ce va referiti in cazul Monicai Lovinescu. Laszlo Alexandru este, din cit stiu eu, un filolog nuantat, atent si onest, sa vedem ce spune inainte de a-l lua ca martor intr-un rechizitoriu.

    • Cornel G. spune:

      p.s. Daca pentru dumneata, dle Manu, raul absolut e antisemitismul, pentru mine raul absolut e comunismul.

      Vrei sa facem o comparatie, numarind victimele, intre cele doua rele?

  3. Radu Fatu spune:

    Tismaneanu, dna Luminita Marcu, va poate fi recunoscator (si sint convins ca va este si veti fi recompensata laudativ cind va veni momentul cu maxima generozitate, asa cum a facut intotdeauna fata de cei care-l aduleaza).
    Insa probitatea nu, Logica nu.
    Nu exista decit o legatura minora si fortata intre titlul si continutul textului de mai sus .
    Nu exista decit o tentativa fortata si cusuta cu o ata prea alba si prea grosolana de a lega spiritul Gazetei din anii 50 de Observator Cultural; asemenea si tentativa de a induce o paralela intre denigrarea lui Cioran si replica primita de Tismaneanu. in contextul dat. Numai in parnateza fie spus, pt ca e lipsit de orice importanta – nici macar in alegerea instrumentului de defaimare nu sinteti originala, repetati asocierea deja facuta de catre Tismaneanu insusi prin alaturarea Saptaminii barbiste Observatorului.
    Va sacrificati dna Luminita Marcu un material interesant si un studiu meritoriu pt a-l cobori la nivelul de arma partinica pro-Tismaneanu si anti-Obsevator. Nu merita asta cercetarea dvs, nu merita Tismaneanu si nu merita nici rezultatul final.
    Nu convingeti pe nimeni: argumentele,dovezile in favoarea anitsemitsmului lui Simonca/Observator (cripto sau orice alta categorie inventata sau inventabila de Tismaneanu) lipsesc cu desavirsire din realitate, lipsesc si din textul dvs.
    Daca totusi “gestul (de solidaritate in acest caz) conteaza” era preferabil pt dvs sa i-o fi comunicat direct lui Tismaneanu. Ar fi apreciat asta nu mai putin decit textul de fata care oricum nu ii serveste tactic decit ca dovada de adeziune. Dar si aici ponderea lui nu este mai mult decit cantitativa, si e f putin.
    Foatre probabil ca va va cita. El personal sau scutierul Marius Stan.

    • Luminita Marcu Luminita Marcu spune:

      Domnule Radu Fatu, daca dvs. preferati sa traiti intr-o lume in care Marius Stan e ”scutier”, iar articolul meu e o ”adeziune” la Tismaneanu, nu pot decit sa va compatimesc. Aplicati realitatii o schema triviala care va uriteste viata. De la mine lucrurile se vad altfel, am o mare admiratie pentru ce si cum scrie Marius Stan și o si mai fireasca si extrem de justificata admiratie pentru tot ce a scris Vladimir Tismaneanu. Refuz sa traiesc cu frica de a spune ceea ce cred doar pentru ca unii si altii vor considera ca o fac din „adeziune”. Aceasta schema de tip sclavagist exista in mintea multor oameni din Romania, dar e crucea lor, nu a mea. Intre retorica exterminatoare a Gazetei literare si retorica exterminatoare a Observatorului de azi eu vad o paralela nu doar plauzibila, ci si foarte trista avind in vedere lipsa evolutiei in discursul public din tara mea. Cu atit mai trista, cu cit am fost o colaboratoare a Observatorului. Ceea ce se scrie azi acolo este, insa, rusinos si imoral. Iar eu am ales s-o spun. Dvs. spuneti ce credeti, vom vedea cum se vor decanta lucrurile intr-o perspectiva mai lunga si cine a avut dreptate, e simplu.

      • Radu Popescu spune:

        Corect, daca admiratie nu e, nimic nu e!

      • Peter Manu spune:

        E greu de crezut ca oameni ca Norman Manea si Michael Finkenthal ar fi continuat sa colaboreze cu o revista care ii infiereaza pe cei din strainatate.

        • Ignatius Reilly spune:

          De fapt, nu e asa de greu. Asa cum nici comentariu dumneavoastra nu surprinde. Poate ca ar trebui sa cititi si textul Doinei Jela.

          Pentru unii… Pentru altii e greu. De crezut, de urmarit logica simpla a lucrurilor…

        • Luminita Marcu Luminita Marcu spune:

          Si pentru mine e foarte greu de inteles de ce asteapta sa ajunga infierarea pina la ei ca sa inteleaga ca nimeni nu e la adapost și ca felul in care se scrie despre Tismaneanu în Obs e condamnabil in sine, pentru ca e un procedeu urit si periculos, indiferent asupra cui se indreapta azi. Miine se poate indrepta asupra celor pomeniti de dvs., daca vor ”gresi” si vor iesi ”in afara” (geografia e doar un bonus, a fi in cercul minciunilor cu iz comunist sau in afara lui, asta e important).

          • Peter Manu spune:

            Atat Norman Manea cat si Michael Finkenthal sunt oameni trecuti prin multe, carora nu le “trebuie” Observatorul Cultural. Daca ei nu vad pericolul pe care il semnalati, e foarte probabil ca acest pericol nu exista.

            • Luminita Marcu Luminita Marcu spune:

              Si eu sper ca nu vor persista si ca ce se intimpla cu Tismananeanu in paginile revistei e doar un accident. Dar cum va explicati atunci ca se publica acolo nu un articol semnat de Radu Calin Cristea, ci seriale? Banuiesc ca aveti mult mai multa experienta decit mine in detectarea timpurie a semnalelor de pericol, de aceea, va intreb, vi se pare cu totul si cu totul inocent ce se scrie si mai ales cum se scrie in Obs in ultimii doi ani? Sau, de pilda, care credeti ca este sensul expresiei ”cine seamana vint, culege furtuna” la inceputul unui articol care incepe deplingind, dar exemplificind totusi cu ea, o situatie brut antisemita a carei victima a fost ”semanatorul de vint”?

            • Peter Manu spune:

              Observator Cultural nu este, in nici un fel, o publicatie care cultiva, incurajeaza sau permite anti-Semitism sau xenofobie.

              Din cat pot sa-mi dau seama, Observator Cultural reprezinta un curent intelectual opus celui “condus” de Dnii Liiceanu, Patapievici si Tismaneanu. As dori ca dezbaterea dintre aceste curente sa continue, sa se adanceasca, si sa evite argumentele ad hominem.

      • Radu Fatu spune:

        Incerc pt a doua oara sa postez:

        Stimata dna Luminita Marcu

        Va multumesc pt raspuns.
        Insa fie-mi “viata”/”lumea” oricit de “uratita” si oricit de vrednica de “compasiune” – nu acesta este subiectul discutiei.
        Nu este subiectul discutiei nici “sclavagismul” nici “crucea” nici Marius Stan (fie scutier ori senior) si mai ales nu -nici o “retorica” (un cuvint asa de indragit pt ca pare ca spune mult fara sa spuna nimic).
        Va invit sa polemizati la obiect.
        Tismaneanu a insultat Observatorul si pe Simonca. Si nu vice-versa. Acestia au ripostat.
        Daca textul dvs de mai sus nu este unul de “adeziune” fata de Tismaneanu atunci acesta este:
        1. de desolidarizare fata de Tismaneanu
        2. de neutralitate fata deTismaneanu
        Alegeti.
        Eventual puteti sa inaintati si alte posibilitati logice daca gasiti.
        Textul dvs de mai sus in cazul in care nu este nici de “adeziune” nici de indiferenta fata de Tismaneanu – este motivat de ce ?
        Daca nu ar fi izbucnit scandalul Tismaneanu-Observator l-ati fi scris ?
        Puteti sa va justificati afirmatia ca la Observator “ce se scrie azi acolo este, insa, rusinos si imoral” ?
        Daca puteti lva asteptam aici. Ba chiar cred eu ca ati avea si obligatia morala sa o faceti data fiind gravitatea afirmatiei.
        Insulta si calomnia (Tismaneanu) nu au nevoie de decantarea timpului sint evidente si flagrante si chiar mai rau de atit ar putea cadea sub incidenta legii. Daca legea va fi implicata sau nu este singurul lucru care ramine de vazut.

        • Luminita Marcu Luminita Marcu spune:

          Amenintari, somatii? Nice… am considerat ca merita publicat comentariul dvs, care, de altfel, n-ar avea ce sa caute pe o platforma civilizata, doar ca sa se vada pina unde se poate merge.

  4. carol spune:

    Doamna Marcu, daca observatorul culutural a incalcat legea, apelati cu incredere la justitia romana sa faca dreptate.

    Almiteri solutia e tot de anii 50, facem un comitet al cenzurii care sa stabileasca ce pot publica autorii observatorului cultural.

    Din pacate articolul dumneavoastra nu e decat un rechizitoriu pentru delict de opinie. Inca o data va spun: ori ii dati in judecata ori le dati o replica argumentata;

    in schimb sa pui la colt niste oameni doar pentru ca si-au permis sa critice pe x sau pe y mi se pare ca nu e demn de libertatea de expresie si statul de drept pe care se presupune ca le sustinem.

    • Luminita Marcu Luminita Marcu spune:

      Domnule Carol, din pacate in anii 50 nu s-ar fi putut scrie si publica un articol ca acesta de mai sus, de aceea cred ca e necesar ca macar acum sa indraznim. Cit despre cenzura… orice bibliografie la tema, vorba lui Cernat, explica un lucru simplu: pentru a putea face cenzura e nevoie de putere. Fie a statului aservit, cum era inainte de 1989, fie financiara, cum poate fi cazul dupa 1989 (unii le-ar vrea pe amindoua si dupa 1989, de altfel). Nici eu, nici Contributors nu detinem asa ceva, deci nici o neliniste din aceasta directie, nici nu cenzuram, nici nu putem decide ce publica Obs. Putem doar sa avem o opinie, tot asa, la tema. Iar daca in urma opiniei noastre liber exprimate, respectivii autori se simt pusi la colt, nu cred ca e asa o mare tragedie. M-as bucura sa stea acolo o vreme si sa reflecteze, cine stie, poate li se intimpla o iluminare.

  5. anca spune:

    Observatorul Cultural? E vorba de revista care titra pe prima pagina : “O carte cu probleme:
    Omul recent” Nici acum n-am inteles care erau “problemele”.

  6. Catalin spune:

    Cu tristete constat din ce in ce mai des pe acest site, inclusiv in scrierile doamnei Marcu, ideea ca cine nu e cu noi e impotriva noastra. Si din aceste motive hai “sa le dam la gioale”. Indiferent de parerile si admiratiile personale, doamna Marcu, ar trebui sa nu uitati ca articolele recente pe care le incriminati din Observatorul Cultural sunt urmarea publicarii unor idei greu sustenabile de Domnul Tismaneanu. Nicaieri in respectivul articol nu am vazut vreo demonstratie a antisemitismului punctual, cripto sau ascuns al domnului Simonca. Iar doamna Musat nu face decat sa reitereze lipsa acestei demonstratii, pe care cu regret o spun, o ignorati si dvs.

    • Luminita Marcu Luminita Marcu spune:

      Nu ati gasit o demonstratie a antisemitismului punctual pentru ca articolul meu este despre ura fata de cei din afara. Desigur, daca urmariti rationamentul, veti vedea ca aceasta ura poate ingloba, in anumite circumstante, si antisemitismul, pe linga altele, orice idee poate da o mina de ajutor e binevenita. Dar va mai spun o data cum vad eu lucrurile, stilistic: jubilatia din titlul lui Ovidiu Simonca, ”cine seamana vint, culege furtuna”, atasat unui articol care incepe cu descrierea a atacurilor antisemite la care fusese supus Tismaneanu, condamnindu-le, desigur, (dar acest procedeu e unul facil de punere la adapost si nimic mai mult), este o jubilatie de coloratura antisemita. Daca ar fi dorit sa ramina in afara acestei mizerii, autorul articolului s-ar fi limitat sa vorbeasca pur si simplu despre opiniile politice ale lui Tismaneanu si atit si n-ar fi sugerat, nici macar in treacat, ca acesta, cumva, pe undeva, merita ce i se intimpla, deci inclusiv atacurile antisemite.
      Doamna Musat si domnul Simonca, pe care-i victimizati aici, impreuna cu tot corul de indignati din subsolul articolelor din Obs, au senzatia ca sintem toti cuprinsi de frica si timiditate sau ca sintem cu totii paralizati de jena de a fi fost, la un moment dat, apropiati ai revistei, iata ca au mai ramas citiva care nu sufera de aceste maladii. Dar e adevarat ca ne este jena, asa cum mie mi-a fost jena sa dau citate din Obs, desi mi-ar fi servit demonstratiei. Nu este adevarat ca Tismaneanu i-a atacat si ei acum, biete victime, se apara. Este un fals imens. Cititi abominabilele articole ale lui Radu Calin Cristea, observati ce cuvinte folosesc doamna Musat si domnul Simonca, cum il portretizeaza pe Tismaneanu, cum il desfiinteaza ca expert (un comentator ne-anonim spune chiar ca Tismaneanu i-ar fi plagiat cartea in The Devil…), cum discrediteaza sistematic actul simbolic de condamnare a comunismului si veti intelege cine ataca si cine e atacat. Daca perseverati, veti intelege si de ce o fac. Nu e atit de greu.



Comenteaza:







Do NOT fill this !

Autor

Luminita Marcu


Luminita Marcu

Asistent universitar în Facultatea de Litere din Universitatea Bucureşti, doctorat în filologie cu o lucrare despre presa culturală din comunismul românesc (profesor colabora... Citeste mai departe


MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

"Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel." - Mihai Maci

E randul tau

cu ani in urma un prieten cambodgian mi-a povestit cum a fost omorat pe taica-sau pe vremea khmerilo...

de: r2

la "Ce-ar fi să vorbim cu-adevărat corect politic despre Fidel Castro?"

Cauta articole

decembrie 2016
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Noi    
 1234
567891011
12131415161718
19202122232425
262728293031  

Valentin Naumescu – Marile schimbari. Crize si perspective in politica internationala. Editie bibliofila

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

(An essay by Vladimir Tismaneanu and Marius Stan)