joi, martie 28, 2024

Mărirea şi decăderea religiilor seculare

Motto: „Toutes les calamités – révolutions, guerres, persécutions – proviennent d’un à-peu-près… inscrit sur un drapeau.–E. M. Cioran

În aceast articol nu mă voi ocupa de religiile tradiţionale, ci de ceea ce se numeşte religii seculare – ideologiile politice totale şi totalizante: una este fascismul, cealaltă – comunismul. Ideologia fascismului şi cea a comunismului sunt diferite, cu ingrediente, semnificaţii, implicaţii şi origini diferite. În egală măsură, ambele explică angajamentul, capacitatea indivizilor de a se auto-hipnotiza şi de a participa la catastrofele totalitare ale secolului XX. Această experienţă istorică a fost superb rezumată de Leszek Kołakowski în formula diavolul în istorie. Precizez că această expresie nu este pur şi simplu o metaforă, ea este definiţia sintetică a realităţii care a marcat fundamental viaţa atâtor popoare. Simplu spus, este vorba de tragediile rezultate din ambiţii nemăsurate şi nesăbuite de a forţa cursul istoriei în numele unor idealuri abstracte menite să rezulte în comunităţi politice perfecte, totalmente non-contradictorii. Amintesc aici si o carte fascinanta a istoricului francez de origine maghiara Francois Fejto intitulata Dieu, l’homme et son diable. Autorul clasicei Istorii a democratiilor populare il citeaza pe Aurel Kolnai, un alt ganditor remarcabil, si el din pacate neglijat, care nota, in 1952 ca „a combate comunismul, Raul cel mai presant,cel mai imediat, cel mai concentrat si cel mai direct reprezentativ al malitiei Diavolului, era sarcina majora ce se impunea umanitatii civilizate”. Prima oara mi-a vorbit despre Aurel Kolnai filosoful maghiar G. M. Tamas. Pe vremea aceea era straussian. O tempora…

http://www.humanitas.ro/humanitas/diavolul-%C3%AEn-istorie

http://www.humanitas.ro/humanitas/înapoi-la-argument-cu-horia-roman-patapievici-librăria-humanitas-de-la-cişmigiu-31-octombr

http://www.buchetchastel.fr/dieu–l-homme-et-son-diable-francois-fejto-9782283019221

https://www.contributors.ro/cultura/e-m-cioran-despre-diavol-pacatul-originar-si-istoria-universala/

Un autor pe care îl consider esenţial pentru înţelegerea destinului religiilor seculare din veacul trecut este Raymond Aron. El este probabil cel mai important sociolog francez al secolului XX şi unul dintre cei mai importanţi filosofi. Aron s-a născut în martie 1905, fiind ceea ce numea el însuşi în memorii un „spectator angajat”. Nu s-a temut să meargă împotriva curentului chiar atunci când „son petit camarade” de la École Normale Supérieure, Jean-Paul Sartre, născut şi el în 1905, a decis să meargă în cealaltă direcţie şi să aplaude statuia idolului de la Kremlin. Fac parte dintre cei care consideră că una dintre cele mai mari erori comise de intelectualii francezi în secolul XX a fost aceea că în anii ’50 au preferat să închidă ochii la ceea ce se petrecea în Uniunea Sovietica şi Europa de Răsărit, la experimentul la care au fost supuşi cobaii stalinismului – adica noi toţi.

În timp ce Raymond Aron condamna totalitarismul într-o carte faimoasă aparuta în anii ’60, Democratie et totalitarisme , Jean-Paul Sartre îi condamna pe anti-comunişti, folosind formula de tristă amintire „l’anti-communiste est un chien” („anti-comunistul este un câine”), afirmând că nu poate denunţa ceea ce se petrece în Uniunea Sovietica pentru că „nu trebuie să îi facem să dispere pe muncitorii de la regiile naţionale Renault”. Acesta i-a fost raspunsul când a fost informat despre Gulag! Denunţarea de către Raymond Aron a totalitarismului a dus la izolarea sa de către intelectualii francezi. A fost redescoperit foarte târziu şi abia acum se simte influenţa sa colosală asupra Franţei şi a gândirii autonome, critice în Occident. Intelectualii francezi spuneau atunci „prefer să greşesc alături de Sartre decât să am dreptate împreună cu Raymond Aron”! Problema nu era de a avea dreptate, ci de cât de frumos sunt spuse lucrurile la un moment dat. Raymond Aron nu s-a ocupat cu poezia metafizică, deşi era unul dintre cei mai bine pregătiţi filosofi ai secolului XX, scria mult mai bine decât Sartre şi nu îl pastişa pe Heidegger. A fost un gânditor original însă nu a avut capacitatea de a crea acel tip de ‚biserică culturală’ care a fost existentialismul la sfârşitul anilor ’40 şi în anii ’60. Spre sfârşitul vieţii, Jean-Paul Sartre şi-a înţeles multe din erori, iar cei doi foşti colegi de la École Normale Supérieure, care nu şi-au vorbit multă vreme, şi-au strâns mâinile când au mers împreună la preşedintele Franţei, pe vremea aceea Mitterrand, să susţină cauza aşa-numiţilor „boat people”, refugiaţi din regimul comunist vietnamez.

O a doua personalitate importantă în discuţia asupra sacralizării politicului este Arthur Koestler, din păcate prea puţin cunoscut încă publicului din România, dar extraordinar de influent pentru generaţia mea. Cartea sa Întuneric la amiază (Darkness at Noon, cunoscuta si sub titlul traducerii franceze, Le Zéro et l’infini), a circulat în samizdat în toată Europa de Răsărit. Pentru mulţi dintre noi publicarea ei oficială împreună cu apariţia într-o revistă de mare tiraj din Uniunea Sovietică a celor trei parti din Arhipelagul Gulag de Soljeniţîn (începând cu 1988) a fost semnalul că Gorbaciov a pornit in chip radical perestroika. Koestler a fost un personaj emblematic, epitom al intelectualului central-european, cosmopolit, liber în gândire, refuzând îngenuncherile, subjugarea mentală, servitutea voluntară. Arthur Koestler s-a născut tot în 1905, în septembrie. Raymond Aron a încetat din viaţă în octombrie 1983. În acelaşi an, dar în martie, Arthur Koestler împreună cu soţia Cynthia s-au sinucis. Ţin minte exact ziua: mă plimbam prin New York, tocmai cumpărasem New York Times şi pe prima pagină se anunţa (citez din memorie): „Great German-English-American Writer and Wife Commit Suicide”. Era si maghiar. Ca si Danilo Kis, in atatea privinte urmasul sau, era cosmopolitul perfect. Ştia că are cancer terminal, iar soţia a refuzat să rămână în viaţă fără el; a fost înmormântat impresionant.

În cadrul unei prelegeri expusă la BBC sub titlul „Provocările timpului nostru” la începutul Războiului Rece (1947), Koestler, reflectând asupra dilemei utilitarism vs. moralitate, afirmă: „Pentru acest tren utilitarismul este locomotiva, iar moralitatea este frână. Funcţiunile celor două sunt întotdeauna antagonice. Nu putem lua o decizie abstractă în favoarea vreuneia dintre ele. Dar putem să facem ajustări temporare în funcţie de traseul trenului. Acum 200 de ani, în timpul înaintării sale din implacabilele mlaştini ale Franţei feudale în era Drepturilor Omului, alegerea a fost favorabilă locomotivei, în defavoarea frânei. Începând cu a doua jumătate a secolului 19, reţinerile etice au fost din ce în ce mai des ignorate până când dinamismul totalitar a făcut ca locomotiva să o ia razna. Vom deraia dacă nu frânăm. Nu ştiu dacă exista ceea ce filosofii numesc absoluturi etice, dar sunt convins că trebuie să acţionăm ca şi cum ele ar exista. Etica trebuie eliberată din lanţurile utilitarismului. Trebuie să judecăm din nou cuvintele şi faptele pe baza valorilor imediate pe care le implică şi nu din prisma unor departate şi nebuloase idealuri. Scările mâncate de carii nu duc în paradis.” Promisiunea universalistă a comunismului a alimentat timp de decenii fascinaţia pentru utopia socială, deci pentru soteriologia marxismului. Secolul scurt care tocmai s-a încheiat este o lungă istorie a deraierilor celor în permanentă căutare a comunităţii perfecte, a Zion-ului umanităţii.

Aflându-se la Londra în iulie 1944, unde a devenit unul dintre apropiaţii intelectuali ai generalului De Gaulle, Raymond Aron scrie un text care discută problema religiilor seculare, rolul ideologiilor care promit salvarea fiinţei umane, nu într-o împărăţie de dincolo, într-o situaţie imaginară, într-o lume sacră plasată dincolo de aceasta ci aici şi acum, prin acţiune istorică, prin inserţie în condiţia istorică propriu zisă. Aron analizează rolul filosofiilor care promit salvarea fiinţei umane în condiţii de profundă descumpănire psihologică, al acestor ideologii escatologizante, al soteriologiilor revoluţionare în geneză si dinamica mişcărilor sau regimurilor totalitare. Pornind de la Raymond Arond, teza pe care o susţin în articolul de faţă este că secolul XX nu a fost secolul conflictului între fascism şi comunism, deşi înclestarea cea mai teribilă a acestui veac si a celui de al Doilea Război Mondial a fost, desigur, aceea între Armata Roşie şi Werhmacht. Noi trebuie să privim însă dincolo de o asemenea evaluare. Nu trebuie să uităm că au existat momente de suprapunere, colaborare, complicitate chiar, între cele două tiranii totalitare; nu mă refer doar la perioada dintre 1939 şi 1941. Consider aşadar că adevăratul conflict al secolului XX a fost cel dintre democraţiile liberale şi rivalii lor totalitari. Cele două totalitarisme, pe fondul experienţei lor istorice simultane, s-au situat într-o „intimitate negativă” în contextul european de război şi revoluţie. Ele au reprezentat “un atac atroce împotriva şi o alernativa cumplită la modernitatea liberală.”

Raymond Aron scria la Londra, cu puţin timp înaintea întoarcerii în Franţa: „Ceea ce este esenţial în ideea de democraţie este legalitatea, o guvernare pe baza legii, în care puterea nu este arbitrară şi nelimitată”. Este una dintre cele mai simple, clare şi utilizate definiţii ale democraţiei, la care ne putem cu toţii raporta. Tocmai acest lucru a fost distrus de experienţele totalitare, printr-un abuz de termeni legali. Evident au exista legile rasiale, adoptate în timpul Germaniei naziste. Există şi un volum scris de procurorul lui Stalin, Andrei Vîşinski, autorul doctrinei legale a Uniunii Sovietice în timpul lui Stalin (sinistra culegere „Cuvantari judiciare” ar trebui studiata ca mosta a delirului criminal invaluit in sofisme pseudo-juridice), omul care, în marile procese de la Moscova în 1936, ’37 şi ’38, a formulat rechizitoriile împotriva vechilor bolşevici ce deveneau subiectul cărţii lui Koestler Întuneric la amiază. La sfârşitul celebrelor cuvântări se cerea – „câinii turbaţi să fie lichidaţi până la unul”. Andrei Vîşinski este cel care a revoluţionat de fapt dreptul totalitar: trebuia să se pornească de la prezumţia de vinovăţie a acuzatului în locul celei de inocenţă, nefiind obligaţia procurorului de a aduce probe, ci a acuzatului de a aduce probe de nevinovăţie. În plus, a introdus şi criteriul care a constituit baza legală a crimelor politice comise de comunism, inclusiv a proceselor-spectacol: mărturia şi confesiunea aveau valoare juridică egală cu probele documentare. Acestea se puteau obţine prin tortură fizică, psihologică sau şantaj, precum în cazul numărului trei din conducerea Partidului Bolşevic în perioada lui Lenin, Lev Kamenev, care nu a fost torturat fizic, ci ameninţat că îi vor fi lichidaţi copii. În cazul românesc există un fenomen unic pentru procesele spectacol: faptul că Lucreţiu Pătrăşcanu a refuzat să participe la această şaradă aberantă şi de aceea procesul lui n-a mai fost spectacol! Acuzatul nu a mai capitulat, nu şi-a mai jucat rolul în dramaturgia macabră pe care o compuseseră scenariştii din umbra.

Dar această formă de legalitate este cel mult o (i)logică a exterminismului (social sau rasial) şi nu o manifestare legitimă a impersonalismului numenal presupus de reglementarea existenţei unei comunităţi şi a monopolului violenţei în cadrul ei. Democraţia este exact opusul a ceea ce au preconizat bolşevicii şi fasciştii: ideea statului bazat pe o ideologie totală, care penetrează fiecare celulă a corpului socio- politic, distrugându-l pe cel tradiţional şi constituind un alt spirit politic bazat pe miracol, magie şi mit (v. cartea istoricului Fritz Stern, Dreams and Delusions, indeosebi capitolul despre national-socialism ca tentatie, dar si interpretarea stalinismului ca „magie primitiva” de catre Isaac Deutscher, in volumul editat de Tariq Ali, The Stalinist Legacy). Din acest punct de vedere, partidul este o instituţie carismatică întrupată în imanenţa comunismului, în timp ce revoluţia este încarnarea impulsului carismatic în cazul ideologiei naziste. Spre a relua cuvintele politologului Ken Jowitt: „In nazism carismatic este liderul; în leninism, carismatic este programul şi (posibil) liderul.” Altfel spus, in leninism, carismatica este „Evanghelia”, in national-socialism, profetul. Mistica Partidului este, mai presus de orice, una a textului revelat. Scopul leninist suprem a fost eliminarea (extincţia) politicii prin triumful partidului ca personifcare a unei voinţe generale exclusive, chiar eliminaţioniste/exterministe. În condiţiile unei certitudini moniste, recunoaşterea failibilităţii este începutul extincţiei oricărui fundamentalism ideologic. Dar în vremurile „eroice”, în timpul comunismului de război şi al „construirii socialismului”, unitatea dintre partid şi vozhd (conducător) a fost, nu mai puţin decât teroarea, cheia supravieţuirii sistemului.

Raymond Aron afirma că esenţialitatea democraţiei consta în legalitate şi respectul faţă de lege: nu ca răsucirea sofistă făcută şi de comunişti şi de fascişti, ci în sensul înrădăcinării dreptului natural, împotriva oricărui relativism. Bolşevismul şi fascismul sunt absolute la nivelul determinismului ultim; altminteri relativizează totul. Când Lenin spune că moral este ceea ce serveşte clasei muncitoare sau revoluţiei, iar Hitler susţine că moral este ceea ce serveşte rasei ariene, ei relativizează totul, deoarece în ambele cazuri liderul (sau mai bine zis părintele fondator) este cel care defineşte rasa ariană şi revoluţia. În acerba sa polemică cu unul din marii social-democraţi ai Germaniei, Karl Kautsky, Lenin vorbeşte despre dictatura proletariatului în 1918. Kautsky criticase debutul totalitarismului, observase că bolşevicii stabilesc o dictatură, că social democraţia la care visase în felul său, ca şi Marx, era sufocată. Lenin îi răspunde lui Kautsky, probabil cel mai erudit marxist al vremii sale, că nu înţelege nimic din marxism! Îi dă chiar o lecţie, spunând în final că marxist este doar cel ce recunoaşte centralitatea dictaturii proletariatului ca „putere neîngradită de vreo lege”. Sărmanul, imposibilul proletariat, cum spunea cineva, a fost o clasă în numele căreia s-a guvernat, fără participarea sa reală. În momentul în care consiliile se revoltă la Kronstadt în martie 1921, iar soldatii şi ofiţerii de la garnizoana din apropierea Leningradului – pe atunci Petrograd – cer soviete (conşilii fără comunişti), Lenin, Troţki şi camarazii lor trimit armata şi îi lichidează. Aceştia nu cereau întoarcerea capitalismului, ci pur si simplu o democraţie directă fără comunişti, participativă, fără un partid care să dicteze ce şi cum să spui.

După ce am discutat democraţia şi rivalii săi doresc să mă opresc asupra următorului punct al analizei acestui articol, şi anume rolul marxismului în drama ideologică a secolului XX. Marxismul s-a născut în secolul XIX, ca răspuns la criza modernităţii burgheze. Cum a spus Marx, filosofii, în special cei care se ocupă de drama politicului, nu apar precum ciupercile după ploaie, ci în condiţii precise. Marx a fost printre primii filosofi care s-au ocupat de drama politicului. Viziunea centrală a marxismului a fost cea a comunităţii perfecte, menită să suprime înainte de toate ‚înstrăinarea’, temă care vine de la Hegel şi întreaga filosofie romantică germană. Trilogia lui Leszek Kołakowski, Principalele curente ale marxismului, începe cu aceste cuvinte foarte simple: Karl Marx a fost un filosof german. Conceptul de înstrăinare era configurat în scrierile lui Marx, tema centrală referindu-se la posibilităţile de abolire a acesteia. El ajunge la concluzia că alienarea fiinţei umane poate fi abolită doar printr-o revoluţie îndreptată înainte de toate împotriva ordinii economice existente. În centrul acesteia se află cea mai demonizată formulă prin care umanitatea a găsit de cuviinţă să inspire organizarea, pe care din timpuri imemoriale, în orice caz de la Platon încoace, diverşi teoreticieni, uneori şi părinţii bisericii, au considerat de cuviinţă să o condamne: proprietatea privată. Abolirea acesteia, considera Karl Marx în Manuscrisele economico-filosofice din 1844, este secretul depăşirii crizei în care subzistă umanitatea. O astfel de revoluţie, credea el, nu poate fi decât totală. În 1968, Raymond Aron, un excepţional marxolog ce nu a contenit o secundă să se războiască cu spectrul lui Karl Marx, a fost invitat de UNESCO să ţină principala alocuţiune la ceremonia festivă consacrată aniversării a 150 de ani de la naşterea filosofului german. Aron a spus atunci: „dupa atâtea zeci de ani de luptă cu Karl Marx, nu pot să-l numesc decât echivoc şi inepuizabil”.

Revoluţia totală invocată de marxism este mai mult decât o explozie socială, o simplă înlocuire a unui regim cu un altul. Scopul ei este o răsturnare antropologică, o renovare a însăşi condiţiei umane. În religiile politice ale secolului XX, violenţa este sacralizată, sanctificată. Într-o faimoasa prefaţă la cartea Les Damnés de la Terre a lui Franz Fanon, Jean-Paul Sartre compara violenţa cu lancea lui Ahile: cu cât taie mai puternic, vindecă. Asadar, conform lui Sartre, violenţa avea deopotrivă valoare de bisturiu cât şi calităţi tămăduitoare. Iată cultul violenţei, direct şi fără cea mai mică ezitare, pus în slujba presupusei eliberări revoluţionare. Comunismul ca religie seculară este un proiect transcendent, făgăduieşte o mutaţie cosmică în condiţia umană sau, cum spunea Engels, saltul din imperiul necesităţii în cel al libertăţii. Salvarea se naşte tocmai din această cezură totală în care proletariatului îi revine misiunea de a încarna figura eroului mesianic, izbavitorul absolut.

Există însă un element important care distinge marxismul de contrapartea sa totalitară, fascismul: marxismul se întemeiază pe cultul raţiunii în istorie. În perspectiva marxiană, legile care guvernează istoria impun determinismul necesar perpetuării credinţei în împlinirea escatologică a destinului umanităţii. Din teodiceea desacralizată, raţionalizată a marxismului dispărea în fond libertatea umană. În Marx există şi texte care să susţină o oarecare parte de libertate, dar revoluţia este justificată pe baza de legi şi a fi cu adevărat liber înseamnă să te înscrii de partea sensului istoriei pe care acestea îl conţin şi exprimă. Este vorba de un raţionalism exacerbat, care se contopeşte cu cultul ştiinţei, al tehnologiei şi al progresului. În ultimă instanţă, putem afirma, precum François Furet, că în cazul comunismului avem de a face cu o patologie a universalismului. Utopia marxistă postulează rolul proletariatului ca agent istoric universal, de unde semnificaţia temei internaţionaliste care nu a fost îmbrăţişată, de pildă, în nazism (v. romanul lui Vasili Grossman „Viata si destin”). Este una dintre atracţiile comunismului – delir, miraj, himera care a atras milioane de oameni pe întreaga planetă, de la Shanhai la Barcelona. Nu a fost doar cazul românesc sau cel rusesc, ci o pierdere a raţiunii care a afectat întreaga umanitate. Din această perspectivă, revoluţia şi gândirea lui Marx sunt într-adevăr globale.

http://tismaneanu.wordpress.com/2010/04/14/comunismul-nazismul-si-raul-radical-viata-si-destin-de-vasili-grossman/

Un gânditor francez, fenomenolog grec la origine, Kostas Axelos, vorbea despre „la pensée planétaire”. Marx întruneşte calităţile filosofilor planetari care gândesc în termenii grandorii istorice. Dar impunerea unei astfel de scări conceptuale face ca adevărurile factuale să devină cel mult secundare. Atracţia exercitată de doctrina marxistă decurge din structura metaforică profundă, ceea ce Alvin Gouldner a numit ‚matricea paleo-simbolică’ a acestei filosofii. Este vorba, mergând pe linia analitică propusă de Karl Popper, despre tensiunea dintre dimensiunea profetic-oraculară şi aceea pozitivist-centristă a marxismului. Marxismul este o revolta împotriva moralităţii burgheze, mai mult, împotriva celei iudeo-creştine. Ateismul se află în chiar inima acestui proiect ce divinizează o umanitate definitiv emancipată. Pe scurt, religiile seculare sunt anti-religii. Ele plasează salvarea umanităţii în această lume, într-un viitor mai mult sau mai puţin îndepărtat, sub forma unui ordin social ce urmează a fi inventat. Toate marile teme ale religiei creştine – căderea, fericirea originară, regăsirea, ispăşirea, subiectul mesianic – se regăsesc în mitul istorico-escatologic al marxismului. Religiile seculare sunt naratiuni cu pretentii mantuitoare. Nu voi intra in detalii, recomand cartea despre religiile politice scrisa de marele ganditor german, emigrat in Statele Unite in anii barbariei naziste, Eric Voegelin:

http://www.libhumanitas.ro/religiile-politice.html

Al treilea punct al argumentaţiei mele este mistica revoluţiei. Mă refer la principiul fraternităţii, la mitul sfârşitului oricărei forme de injustiţie. Acestea sunt aliniamentele utopiei colectivist egalitare, tot atâtea subiecte de fascinaţie pentru militanţi, în special pentru intelectualii revoluţionari, specie care ar merita un subiect de prezentare de sine stătător. Care a fost utopia care i-a atras pe intelectuali, care a fost starea psihologică oferită de comunism care a făcut ca intelectualii să se arunce în aceste proiecte? Un exemplu excelent al amoralităţii şi fanatismului angajamentului unor intelectuali pentru cauza comunistă este cel al lui Pablo Neruda, cunoscutul poet chilean, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură (1971). A fost celebrat de toate cercurile stângii internaţionale, uitându-se faptul că în anii ’50, fără vreun pistol al KGB-ului la tâmplă, a scris voluntar nenumărate ode pentru Stalin, NKVD etc

Care este curentul, ideea, starea psihologică care atrage această pasiune a intelectualilor către comunism? O spune un poet polonez trecut întâi prin pasiunea comunistă, apoi prin lagarele Gulagului, Alexander Wat, în lungul său dialog cu Czesław Miłosz: „Comunismul a dovedit cât de greu este să te desparţi de propria tinereţe, când aceşti ani au fost un fel de zenit, o perioadă de altruism, anii unei existenţe frumoase (…) Unul dintre atuurile partidului comunist (…) îşi are originile în atomizarea specifică societăţilor moderne care este contrapusă ofertei comuniste a sectei fraternale, a fraternităţii şi ilegalităţii sectare (la delinquenca settaria)…Fraternité ou la mort – totul începe cu fraternité. Era clar că niciun alt partid şi nicio altă biserică nu ofereau aşa ceva (…) Biserica comunistă a avut înţelepciunea, precum comunităţile creştine timpurii, de a se fundamenta pe celule unde fiecare se ştia cu fiecare şi unde toţi se iubeau. Şi căldura, dragostea mutuală care exista în acea mică celulă înconjurată de o lume ostilă, a produs o foarte puternică comuniune”. Fraternitatea despre care vorbesc Wat sau Malraux are însă la bază o redefinire a milei cu scopul de a elimina ceea ce este perceput drept suferinţă inutilă. Dar, aşa cum a accentuat Alvin Gouldner, pe parcursul acestui proces „condiţia umană a fost respinsă în numele condiţiei istorice.” Generaţii de intelectuali marxişti s-au grăbit să-şi anihilize demnitatea şi autonomia în aceasta cursa apocaliptică pentru obţinerea certitudinilor ultime. Întreaga tradiţie a raţionalismului sceptic occidental a fost sacrificată pe altarul unităţii în crez, sub impactul iluminării aduse de la Kremlin. Epoca raţiunii a culminat în universul îngheţat al terorii raţionalizate.

Fascismul şi comunismul propun propriile utopii comunitare, bazate pe ipoteza clasei alese. Ceea ce se promite şi ceea ce rezultă se află în şocant contrast, de unde şi teza lui Kołakowski pe care încerc să o dezvolt despre rolul diavolului istoriei. Ani de-a rândul, numeroşi intelectuali au trăit cu ideea că există o promisiune care a fost cumva tradată în practica istoriei. Comunismul se întâlneşte cu o importanta problemă etică, sau mai degraba cu absenţa unei filosofii etice din propriul corp de idei. Aşa cum spunea Albert Camus, nici unul dintre relele denunţate de totalitarism nu este mai rău decât totalitarismul însuşi: este un principiu care trebuie avut în vedere. Sigur că relele există, dar nici unul dintre defectele care poate fi denunţat în raport cu societăţile non-totalitare – inegalitatea, crizele economice, bigotismul, etc. – nu este mai rău decât ce se petrece după venirea totalitarismului la putere.

Un alt element care trebuie luat în considerare este voluntarismul sau cultul voinţei în ambele sisteme. Sa-l numim voluntarism utopic. Într-o faimoasă declaraţie a lui Stalin din 1928, acesta spunea: „pentru noi bolşevicii nu există fortareaţă pe care să nu o luăm cu asalt”. Avem aici ambele teme: bolşevicii s-au considerat întotdeauna o fortareată asediată. Ceausescu însuşi foloseşte din plin acest punct de vedere în ultimul său discurs televizat. Pe de altă parte, apare mitul capacităţii de a transforma totul: bolşevismul este o formă de transformism universal, spre a relua conceptul lui Robert C. Tucker. Asaltul permanent, stahanovismul, expeditiile polare, Pasa Anghelina, Papanin, mai tarziu sputnikul–tot atatea simboluri ale acestei stari de perpetua excitatie propagandistica. Cartea lui Karl Schlogel despre „Moscova 1937” este o lectura esentiala in acest sens.

Nu întâmplator, Stalin condamna în 1948-’49 practic 80% dintre membrii Academiei de Stiinţe Agricole a Uniunii Sovietice. În 1948, genetica sovietică se afla la egal cu cea americană din punctul de vedere al dezvoltării ştiinţifice. Într-un faimos discurs din 1948, ideologul sef al stalinismului, Andrei Jdanov denunţa genetica drept o ştiinţă reacţionară şi burgheză. Are loc o sesiune a Academiei de Ştiinţe a URSS şi câtiva dintre cei mai mari geneticieni ai lumii încearcă politicos să-şi apere disciplina. Sunt forţaţi practic să se supună ordinului partidului, în final sunt deportaţi şi, mulţi dintre ei, executaţi. Atacul este condus de sarlatanul Trofim Lisenko si de politrucul marxist Isaak Prezent. De ce a existat o asemenea problemă cu genetica? Pentru că ea se opunea marxismului, contrazicea teoria transformismului universal, deoarece refuza să accepte că trasăturile dobândite de anumite exemplare ale unei specii se pot transmite pe cale genetică. Cu alte cuvinte, educaţia socialistă nu se putea transmite genetic. Primul lucru pe care îl susţine însă întreaga construcţie a sistemului totalitar este că poate construi Omul Nou. Genetica se opune deci marii transformări a constiinţei umane şi este în consecinţă condamnată. Filosofic vorbind, la baza marxismului se află ideea revoluţiei antropocentriste prin care laboratorul social transformă în mod radical progresist individul şi societatea, iar aceste trasături dobândite pot fi transmise genetic din generaţie în generaţie. În acest mare proiect s-a situat şi sinistrul experiment de la Piteşti: deplina spălare pe creier, condiţionare totală a individului şi transformarea lui în subiect absolut al statului totalitar.

http://www.podcastscience.fm/dossiers/2012/10/04/lyssenko/

Un ultim element asupra căruia doresc să mă opresc este problema totalitarismului ca formă nouă de politic. Nu vom întelege niciodată secolul XX dacă nu acceptăm că bolşevicii, odată cu scindarea social-democraţiei ruse, inventează un partid de tip nou, partidul avangardă. Este de ajuns să ne amintim de celebrul citat dintr-unul din liderii bolşevici care, dupaă expresia engleză „right or wrong, it’s my country”, a afirmat „right or wrong, it’s my party”. Nu este vorba de oricine, ci de Lev Troţki, numărul doi al partidului bolşevic în 1923. Partidul apare ca încarnare a proletariatului, instrument al salvării personificate, Prometeu modern ş.a.m.d. Leninismul provine, prin urmare, din întâlnirea dintre o tendinţă autoritară a marxismului şi hubrisul istoric. Lenin este ascetul revoluţionar, iacobinul secolului XX. Nu puţini analişti ai acestui fenomen au remarcat că pentru bolşevici existenţa personală era un sub-semn al existenţei partidului, iar viaţa partidului prevaleză asupra vieţii fizice. Chiar sinuciderea, cel mai personal dintre actele umane posibile, avea doar o semnificaţie politică pentru bolşevici. Când, în 1937, Sergo Ordjonikidze (vechi colaborator al lui Stalin, la acea vreme comisarul poporului pentru industria grea) se sinucide, Stalin spune: „iată şi altă trădare”. La fel, sinuciderea prietenului lui Buharin, Mihail Tomski, fost membru al Biroului Politic din timpul lui Lenin, lider al sindicatelor in anii 20, este subiect de persiflare si ponegrire.Nu disperarea, ci lasitatea e privita (si osandita) ca ratiune a acestui gest. Suicidul devine astfel doar o altă formă de trădare a partidului. In cazul Nadejdei Allilueva, propria sa sotie, Stalin vede o tradare politica si personala.

În nazism nu s-a pomenit ca victimele lui Hitler să îl slaveasca pe acesta. Victimele bolşevice ale lui Stalin însă l-au glorificat: nu se mulţumesc să fie victime, trebuie să îl şi glorifice pe tiran. Într-o scrisoare adresată lui Stalin înainte de a fi executat, Nikolai Ivanovici Buharin îi multumeşte acestuia pentru „angelica lui răbdare”! Instituţia criticii şi autocriticii au funcţionat ca forme moderne ale sado-masochismului, critica fiind sadism iar auto-critica, expresia masochismului. Tot Buharin, la 10 decembrie 1937, scrie din celulă, următoarea scrisoare: ”Mă pregătesc să plec în această vale a plângerii şi nu am în mine nimic altceva în raport cu tine, cu partidul şi cu cauza decât o mare şi nesfârşită dragoste. Adio pentru totdeauna şi aminteşte-ţi cu drag de al tău nefericit – N. Buharin”. Este condamnat la moarte şi executat în martie 1938, iar Stalin păstrează această ultimă scrisoare în sertarul său personal. La 3 februarie 1940, celalalt Nikolai Ivanovici (Ejov), şeful NKVD-ului pana la numirea lui Lavrenti Beria, este arestat de Stalin. Fusese aclamat la Congresul al XVIII-lea din 1939, ajunsese sa creada ca fara el el statul sovietic s-ar prabusi. Nu recunoaşte crimele de care este acuzat, însă acceptă stoic verdictul, declaraţia sa încheindu-se: „Spuneţi-i tovarăşului Stalin că voi muri cu numele său pe buze!”

Bolşevismul adaugă ceva nou mitologiilor revoluţionare ale secolului al XIX-lea: incluziunea puterii într-un tip de reprezentare care defineşte partidul ca entitate magică. Slăvirea statutului predestinat al partidului împreună cu insistenţa obsesivă asupra formelor conspirative de organizare („celulele” revoluţionare) şi cu un cult al înregimentării fanatice au generat o nouă formă de radicalism politic, ireconciliabil cu tradiţia liberală individualistă occidentală sau, cel puţin în această privinţă, cu socialismul democratic (liberal) antiautoritarist. Iuri Piatakov, unul dintre favoriţii lui Lenin din generaţia tânără a vechii gărzi bolşevice, a exprimat această identificare cu partidul în cei mai dramatici termeni: „Da, voi considera negru un lucru pe care l-am simţit şi l-am considerat alb, de vreme ce în afara partidului, în afara acordului cu partidului nu există viaţă pentru mine.” Este executat în 1937. Absolutismul ideologic, sacralizarea scopului suprem, suspendarea facultăţilor critice şi cultul liniei de partid ca expresie perfectă a voinţei generale au fost încorporate în proiectul bolşevic original. Subordonarea tuturor criteriilor morale convenţionale faţă de scopul suprem al obţinerii unei societăţi fără clase a constituit principala problemă a leninismului. Acesta împărtăşea cu marxismul ceea ce Steven Lukes numea „viziunea emancipată a unei lumi în care principiile ce protejează o fiinţă umană de alta nu vor mai fi necesare”. Consider că această demantelare a individului şi a moralităţii presupuse de asumarea de către acesta a autonomiei propriei personalităţi reprezintă cheia intelegerii efectului magnetic exercitat de religiile seculare în secolul XX.

Trebuie să întelegem ceea ce spunea François Furet: dacă astăzi ştim sau credem că am fost martorii sfârsitului comunismului, în anii ’30 şi el şi fascismul aveau un viitor. Oamenii aceştia intrau în joc convinşi că fac un mare pariu cu istoria. Era ceva exaltant, care îi făcea să jubileze, să moară cu zâmbetul pe buze. Este vorba despre acel “sentiment oceanic” (Kostler), depersonalizarea dincolo de limitele spatiului, timpului şi a capacităţii individuale de înţelegere. Mulţi s-au si sacrificat pentru această cauză, făcând-o cu sentimentul unei iluminări ce explică poziţia de ‘true believer’ – cel care crede până la capăt într-o idee. În Ce e de făcut, scris în 1902 şi publicat în 1903, Lenin prezintă foarte clar natura credinţei revoluţionare care este motorul intervenţiei partidului în istorie: „suntem un grup de oameni uniţi de o idee comună, care credem că vom merge până la capăt pentru realizarea acestei idei. Dacă unii dintre noi calcă un pas strâmb, ne uităm la ei şi încercăm să îi ajutăm. Dacă vor să ne dea mâna şi să vină împreună cu noi – bine, dacă nu, noi continuăm să mergem mai departe pentru a ne atinge scopul”. Viziunea lui Lenin nu este cu nimic mai prejos de cea a iluminaţilor. Această cvasiraţională, de fapt aproape mistică, identificare cu partidul a fost, desigur, principala trăsătură psihologică a bolşevismului (indiferent de încarnarea lui). Până în anii ’50, pentru comuniştii autentici orice sacrificiu era logic, explicabil, deci necesar. Acesta este ceea ce Soljeniţîn a numit odată ‚ingredientul ideologic’ care a stalinizat/bolşevizat chiar şi pe cei mai obişnuiţi dintre oameni.

Stalin rămâne probabil cea mai fascinantă personalitate a comunismului. Într-o discuţie privată, Nikita Hruşciov spunea: „toate crimele care au fost comise nu au nimic de a face cu comunismul, dar Stalin le-a comis convins că făcându-le serveşte comunismul. În asta constă tragedia întregii chestiuni”. Cred că în timpul lui Stalin comunismul mai era capabil să genereze identificări absolute. Acest lucru dispare treptat odată cu procesul de deradicalizare şi de rutinizare a charismei partidului de tip nou. În aceste condiţii, comunismul nu mai este o religie seculară. Socialismul real existent devine mai degrabă o formă de autoritarism gerontocratic care se agaţă cu disperare de monopolul asupra cuvântului, care îşi menţine dominaţia logocratică. Iar odată cu provocarea dizidenţei, cu viaţa în adevăr, pierde şi acest monopol, rămânând pur şi simplu o dictatură.

În concluzie, pentru a-l parafaza pe Žižek (care l-a rândul său îl imită pe Heidegger, uitând în mod convenabil că acesta din urmă se referă în propria-i afirmaţie la nazismul anului 1933), a existat sau nu o grandoare istorică a bolşevismului? Personal, cred că grandoarea istorică nu poate fi separată de cea etică. Din acest punct de vedere, fac parte din grupul probabil anacronic al celor pe care grandoarea paradelor naţional-socialiste sau bolşevice nu a putut să convingă de valoarea morală a ceea ce s-a întâmplat. Un istoric american a publicat într-o carte despre revoluţiile secolului XX următoarea afirmaţie, ea însăşi situată totalmente în afara moralităţii: „Lasând deoparte sacrificiile de ordin uman, primul plan cincinal sovietic a fost o reuşită”. Aşa, putem spune că întreaga experienţă a fost o reuşită! În realitate, s-au comis crime abominabile în numele a ceea ce francezii numesc „les lendemains qui chantent”. Intelectuali de marcă şi-au trădat vocaţia critică şi au acceptat pactul cu diavolul, cu tirania ideocratică. Ei şi-au dedublat conştiinţa, s-au auto-amăgit, au practicat dublul limbaj până la auto-anihilare. Arthur Koestler a surprins superb această stare de fapt: „O credinţă nu este dobândită pe baza raţionamentului. Nu te îndrăgosteşti de o femeie sau nu intri în inima unei biserici ca rezultat al argumentării logice. Raţiunea poate să apere un act de credinţă dar numai după ce actul a fost deja comis”.

Concluzia lui Koestler este următoarea: „Devotamentul pentru utopia pură şi revolta împotriva unei societăţi poluate sunt astfel cei doi poli care furnizează tensiunea tuturor credinţelor militante”. Tocmai această insidioasă dialectică a iluziilor nobile şi a speranţelor generoase convertite în opusul lor defineşte tragedia comunistă ca încarnare a diavolului în istorie. Ideea comunistă a fost îmbrăţişată cu pasiune religioasă, cu evlavie, şi părăsită cu egală, îndrituită, incandescentă patimă. Nu putem fi detasaţi! Richard Pipes, marele istoric american al revoluţiei ruse, a avut dreptate: despre lucrurile pe care oamenii le-au făcut cu pasiune nu se poate scrie decât cu pasiune. Bolşevismul, în oricare din încarnările sale, a urmărit crearea corpului social perfect omogen, lichidarea cetăţeanului şi a spiritului civic. Pentru a-l parafraza pe Lenin, comunismul a avut ca obiectiv curăţirea pământului de toate insectele dăunătoare.

Nu cred că tipul de religii seculare pe care le-am întâlnit, fascismul sau comunismul, mai mai au un viitor. Ori poate il au, dar intr-o forma decisiv schimbata. Ideologic au dispărut, dar refuzul deliberării democratice şi dispreţul pentru „valorile sentimentale burgheze” nu au pierit. Trebuie să fim însă foarte prudenţi: nimeni nu putea să anticipeze leninismul sau revoluţia bolşevică la începutul secolului XX. În Fantasmele salvării citez din Hannah Arendt care spunea, făcând, la rândul ei, trimitere la Winston Churchill: „tot ce mi s-a spus mie când eram elev că nu se va întâmpla în timpul vieţii mele s-a întâmplat. Şi tot ceea ce mi s-a spus că se va întâmpla, nu s-a mai întâmplat”.

Recomand aici exceptionala sinteza, de o admirabila bogatie ideatica, datorata istoricului italian Emilio Gentile:

http://press.princeton.edu/titles/8195.html

Distribuie acest articol

42 COMENTARII

  1. Sper ca cei ce citesc online sa lectureze impreuna cu articolul dvs. si interviul cu doamna Germina Nagat publicat in Revista 22. Doamna Nagat inca nu a fost atacata direct. Pesemne baietii „cu ochi albastrii” (ca asa ni se spune in stenograma Hidroelectrica) cauta disperati ceva informatii pentru deformat sau se chinuie sa inventeze unele mai pe masura cazului.
    Cat despre articol nu pot spune decat ca este extrem de dens expunand in doar cateva paragrafe aproape intrega istorie a reflexului filozofic la naprasnica lovitura pe care aceasta ideologie chilist-soteriologica a dat-o umanitatii. Spun aproape intrega istorie pentru ca nu l-ati mentionat pe Eric Voegelin :)

  2. Nu cred că tipul de religii seculare pe care le-am întâlnit, fascismul sau comunismul, mai mai au un viitor. Ori poate il au, dar intr-o forma decisiv schimbata. Ideologic au dispărut, dar refuzul deliberării democratice şi dispreţul pentru „valorile sentimentale burgheze” nu au
    pierit.

    Pentru azi am vesti proaste. Nu ma pot pronunta in ce masura au disparut. In urma cu cateva zile am urmarit la televiziune, in prime-time (fara sa vreau initial) emisiunea saptamanala „Real Time with Bill Maher”. Pentru cititorii din Romania, acesta este un show HBO dedicat audientei cu simpatii politice de stanga, cu un continut previzibil de la editie la editie, ce consta in esenta in ridiculizarea si bestelirea conservatorilor, partidului republican si in general a oricarui individ cu o opinie nealiniata administratiei Obama. Totul intr-un ambient pamfletar. Acelasi scenariu se intampla de la emisiune la emisiune, indiferent cat de echilibrat politic se doreste sa fie grupul de invitati. In fine, la editia pe care am urmarit-o a aparut pe platoul de televiziune, drept ultim invitat, stimabilul regizor Oliver Stone care -stupoare mare- si-a lansat de curand cartea „The Untold History of the United States”. Versiunea scrisa a documentarului omonim difuzat la canalul Showtime la sfarsitul anului 2012. Asa cum a asigurat autorul ei, cartea spune TOT, demasca toate secretele si deciziile care au modelat istoria moderna a Statelor Unite. Si intr-o mare masura mersul omenirii. Publicul din sala aplauda, gazda zambeste usor, pastrand o oarecare mina ingrijoarata. Trebuie sa amintesc ca Mr. Stone este cunoscut pentru modul in care fabrica evenimente pe care ulterior le traduce in peliculele sale drept fapte reale. Cu mare eleganta! Un astfel de exemplu este lung-metrajul „JFK”.

    Buuun. Trecand peste prejudecatile mele am urmarit emisiunea pana la capat si apoi am incercat sa aflu mai mult despre cartea sus-numitului…ei bine, doi eroi slaviti ai capodoperii sale sunt nimeni altii decat Vladimir Ilici Lenin si Henry Wallace. Despre primul cunoastem cate ceva, despre al doilea mai putin. Wallace a fost cel de-al 33-lea vice-presedinte american intre 1941-1945 (presedinte Roosevelt) si secretar la comert intre 1945-1946 (presedinte Truman). Din cauza divergentelor referitoare la politica internationala trasata de administratia Truman, Wallace a parasit Partidul Democratic si a format in 1946 Partidul Progresiv (un varf de lance al radicalilor socialisti si comunistilor americani) candidand la postul de vice-presedinte din partea acestei noi formatiuni in 1948. Evident, a pierdut. Odata cu invazia comunista din Corea de Sud din anii ’50, intr-o incercare disperata de a-si relansa cariera politica, Wallace s-a lepadat de radicalism, caindu-se si prezentandu-se public drept pacalit al fostilor sai tovarasi. A disparaut putin mai tarziu intr-un anonimat desavarsit. Partidul Progresiv s-a dizolvat in 1955.

    Un alt lucru interesenat al cartii este modul in care Mr. Stone surprinde Revolutia Bolsevica: o miscare initiata de niste idealisti a caror viziune nobila a fost uzurpata de porcii capitalisti. Buna treaba! Iosif Stalin este scuzat, la fel si Saddam Hussein. Despre Razboul Rece: o confruntare lansata de imperialistii americani si terminata de iubitorul de pace, liderul de la Kremlin, Mihail Gorbaciov. Din ce in ce mai simpatic :-) Parca eram in 2013, nu-i asa?

    • Se pare ca Oliver Stone continua o rubrica: Asa va place Istoria, prin care se rastalmacesc evenimentele petrecute de-a lungul timpului. Mai grav este ca se prevaleaza de statutul sau de cineast remarcabil.
      Parafrazind-o pe Ada Milea, „comunismul si fascismul n-a muritu`/ numa un pic s-a odihnitu` „.

      • “comunismul si fascismul n-a muritu`/ numa un pic s-a odihnitu`
        Corect! Daca ar mai fi existat vreo indoiala… orice nebun isi gaseste fani cu usurinta. Este universal valabil, indiferent de rasa, etnie, nationalitate, natura radicalismului politic, etc.

  3. Un articol foarte bun, dl. Tismaneanu, totusi… o observatie: lasati cumva sa pluteasca ideea ca in istorie diavolul ar fi nitel alergic la democratia liberala. Eu ma gandesc ca nu va trece foarte mult timp pana cand vom avea motive rezonabile sa credem ca diferenta intre religiile seculare aflate in atentia dvs. si „democratia” zilelor noastre consta pur si simplu in faptul ca ultima este mai eficace in istorie.

  4. Vă rog să-mi permiteți recomandarea din link
    Tot despre diavoli, splendoarea partidului avangardă, asceți revoluționari (permanenți) sau iacobinii secolului XXI (evoluția speciei) și, nu în ultimul rând, suicidul (în formă evolutivă).
    De-acum, fără limită de număr al episoadelor. Următoarele se adaptează la mediu (în evoluție pe subiect).
    *
    40. Moartea procurorului se află într-o Ordonanță a Guvernului Năstase.
    *
    http://noradamian.wordpress.com/2013/10/24/cazul-panait-standard-de-lucru-in-cooperativa-avantul21/

  5. Un articol excelent. Toutes mes félicitations!!!!
    Ca si o mica…hai sa zicem observatie, poate erau binevenite si niste randusri despre Martin Heidegger, Carl Schmitt, Alfred Baeumler, Giovanni Gentile, Julius Evola sau Charles Maurras.

  6. Religiile seculare se inteleg greu fara o analiza a perioadei de dinaintea primului razboi mondial.
    Acolo este creuzetul, sursa, vatra &c. Discursul mesianic de mantuire in istorie se dezvolta intr’o lume in care tot mai multi oameni sunt emancipati si intra in spatiul public. Este o criza a reprezentativitatii si de aceea sistemul de inspiratie liberala (votul individual secret, parlamentul, democratia) devine tinta acaturilor din toate partile spectrului politic. Lumea cauta o noua credinta dupa ce credinta in civilizatie si progres se spulberase. La 1848 era usor sa vorbesti de propasire… la 1898 era de’a dreptul imposibil. Lumea stia ca nu mai exista nici o propasire, deja erau un numar semnificativ de oameni care o asteptau in cariterele sarace ale oraselor, suprapopulate, pline de boli (tuberculoza, bolile venerice, alcolismul) &c. Ei aveau nevoie de o alta credinta si aceasta credinta a fost oferita fie de noul val de nationalism (de asta data de inspiratie conservatoare) fie de social democrati.
    Toti foloseau un limbaj mesianic care implica o suspendare a individului in folosul a ceea ce apare ca un „individ colectiv”… omul fiind retrogradat la simplul rol al unui organ al acestui „individ colectiv”. Astfel… acest „organ” nu mai are nici discernamant, nici responsabilitate… acestea fiind transferate colectivului. Or, aceasta dezumanizare a fost creata prin mijloace literare, prin creatii artistice de mare impact care au creat o naratiune in care … ororile ce au urmat au devenit posibile. Asa se faca ca pana si oamenii clinic inclinati catre moderatie au acceptat in cele din urma moartea unei lumi careia ii datorau la urma urmei si confortul si conditia civilizatiei. Asta a fost drama liberalismului. Eliberarea si emanciparea au functionat in detrimentul ideologiei liberale. Aparent, unicul castig a fost mana ieftina de lucru oferita de acei amarati eliberati si imbulziti in cartiere insalubre in mahalalele oraselor…. Maidanul cu dragoste. Poate ca asta a fost costul revolutiei pe care si liberalii o facusera la vremea lor. Ei distrusesera o lume in care imperativele morale erau consfintite de carti sfinte, ei au daramat o credinta pentru a o inlocui cu un surogat si/sau slogan. (a nu se citit aceasta ca un argument in favoarea regimurilor fundamentaliste)
    Ce vreau sa spun… la urma urmei… istoria acestor totalitarisme cred eu ar trebui sa tina seama mai mult de istoria celor care nu erau totalitari in modul de gandire si comportament dar nu au mai putut sa-si apere lumea „lor”. Este lumea celor care au acceptat mai mult sau mai putin fortat o realitate dezumanizanta.

    • Urăsc ştiinţa şi mi-e teamă de ea, deoarece convingerea mea este că pentru multă vreme de aici înainte, dacă nu pentru totdeauna, ea va fi inamicul neînduplecat al speciei umane. O văd distrugînd toată simplitatea şi gentileţea vieţii, toată frumuseţea lumii; o văd întunecînd minţile oamenilor şi învîrtoşînd inimile lor; o văd instaurînd barbaria sub masca civilizaţiei; o văd aducînd o vreme de conflicte vaste, care vor face să pălească semnificaţia «miilor de războaie din vechime» şi chiar dacă mulţi nu vor vrea, va împinge toate progresele geniului uman într-un haos sîngeros.

      În linia „bunului sălbatic” al lui Jean Jacques Rousseau, George Gissing (1857-1903, un romancier al epocii victoriene), ne expediază drept servă peste fileul timpului o splendidă intuiţie. Am putea-o numi chiar „profeţie” dacă rigurozitatea ştiinţifică nu ar pretinde argumente mai precise decît poezia. Cam pe aceeași temă și tot din Anglia (campioana invențiilor tehnice) ne vine și mitul savantului nebun ale cărui creații cvasi-vrăjitorești amenință lumea (foarte timpuriul Frankenstein – 1818 – al lui Mary Shelley).

      Să vorbim şi despre „ţinte”: 500.000 de oameni (dispersaţi pe frontiere) a fost maximul mobilizabil de către Roma, cel mai longeviv şi eficient imperiu multi-etnic al istoriei. În campania din Rusia La Grande Armée de 600.000 de indivizi (concentraţi) a provocat uimirea contemporanilor, solicitînd la limită resursele imperiului francez.

      Dar în 1914 ?

      Obligatoriu ne reîntoarcem la profeţiile romantice ale lui George Gissing: ceea ce respectivul „sufletist” nu observa/pricepea consta în faptul că, din cauza dependenţei exclusive de agricultură, simplitatea şi gentileţea vieţii tradiţionale presupuneau fatalmente şi subalimentaţie cronică, întreruptă din cînd în cînd de foamete chioară. Cazurile extreme deveneau catastrofe, aşa cum s-a petrecut în Irlanda: 1846-1848 ― UN MILION DE MORŢI, 1.500.000 emigraţi. Ultima din Europa (exclusiv Rusia). Imposibil ca englezul Gissing să fi ignorat evenimentul. Se mai adăuga o mortalitate infantilă înspăimîntătoare din cauza igienei aproape inexistente, etc. etc. etc.

      „Capitalismul sălbatic” a permis unor mase uriaşe de oameni să trăiască şi să procreeze, la limita mizeriei, dar fără să moară de foame, dublînd, triplînd şi cvadruplînd populaţia Europei în mai puţin de 50 de ani. Numai sporul net al României între 1900 şi 1911 a fost de 1.000.000 de persoane (Almanahul Minerva 1912), fără a beneficia de legislaţiile şi igiena Occidentului. De fapt ştiinţa şi tehnica plus capitalismul sălbatic au permis cele de mai sus. Iar Gissing vorbeşte frumos, însă nu spune destule.

      • ar fi bine sa nu va enervati ca pamantul e rotund… :-)
        problema este ca omul iubeste libertatea dar odata liber fiind el are capacitatea sa faca cele mai bune lucruri dar si cele mai rele. Nu exista stiinta rea exista bine si rau si exista discernamntul omului. Cu alte cuvinte nu exista libertate adevarata fara discernamant si deja omul modern are senzatia ca nu mai este liber si nu mai poate avea „succesurile” scontate. Pentru ca pentru discernamant e nevoie de educatie si cultivare, disciplina, si nu in ultimul rand infranare.

      • Urăsc ştiinţa şi mi-e teamă de ea, deoarece convingerea mea este că pentru multă vreme de aici înainte, dacă nu pentru totdeauna, ea va fi inamicul neînduplecat al speciei umane.

        Avem oare dreptul să fim atît de misologi, să facem din tema cunoașterii spectrul apocaliptic de mai sus? Nu cred în vinovăția de principiu a științei, nu cred că umanitatea va răposa sub dictatura laboratoarelor. Așa cum, în lumea viciilor, nu carnea e sursa răului, nu trupul e cauza turpitudinilor noastre, ci instrumentalizarea lui în vederea deboșei de către un suflet corupt*, la fel, în cîmpul cunoașterii, nu știința e fermentul marilor derapaje, ci proasta ei folosire, absolutizarea ei sau anexarea comunității științifice unui ideal sumbru de putere. (Cînd Adam mușcă din fructul oprit, nu dorința cunoașterii îl dislocă din condiția paradiziacă, ci evacuarea lui Dumnezeu din regula acestui scenariu ameliorator, iluzia vanitoasă a autonomiei depline.)

        __________
        * L’âme est la prison du corps, declara Foucault în Surveiller et punir…

        • Caz de studiu.

          ‘Așa cum, în lumea viciilor, nu carnea e sursa răului, nu trupul e cauza turpitudinilor noastre, ci instrumentalizarea lui în vederea deboșei de către un suflet corupt’

          Inca o confirmare ca Sapolsky este ‘right on track’ atunci cand identifica resortul intim al religiozitatii in OCD. Obsesia subconstienta a puritatii (corporlae, normative, metafizice) este simptomatica la conservatorii hardcore.

          http://youtu.be/4WwAQqWUkpI

          http://www.amazon.de/Trouble-Testosterone-Essays-Biology-Predicament/dp/0684838915/ref=sr_1_3?s=books-intl-de&ie=UTF8&qid=1382709653&sr=1-3&keywords=sapolsky

          • Ar merge aici revizitat și fragmentul acesta despre șigalovism, din Demonii :

            “Shigalov is a man of genius! Do you know he is a genius like Fourier, but bolder than Fourier; stronger. I’ll look after him. He’s discovered ‘equality ‘!”
            “He is in a fever; he is raving; something very queer has happened to him,” thought Stavrogin, looking at him once more. Both walked on without stopping.
            “He’s written a good thing in that manuscript,” Verhovensky went on. “He suggests a system of spying. Every member of the society spies on the others, and it’s his duty to inform against them. Every one belongs to all and all to everyone. All are slaves and equal in their slavery. In extreme cases he advocates slander and murder, but the great thing about it is equality. To begin with, the level of education, science, and talents is lowered. A high level of education and science is only possible for great intellects, and they are not wanted. The great intellects have always seized the power and been despots. Great intellects cannot help being despots and they’ve always done more harm than good. They will be banished or put to death. Cicero will have his tongue cut out, Copernicus will have his eyes put out, Shakespeare will be stoned — that’s Shigalovism. Slaves are bound to be equal. There has never been either freedom or equality without despotism, but in the herd there is bound to be equality, and that’s Shigalovism! Ha ha ha! Do you think it strange? I am for Shigalovism.”

        • @Vladimir Tismăneanu

          Slujiți exemplar nu doar cauza memoriei publice, ci, iată!, și rubrica odinioară a acestui forum. Eu vă mulțumesc.

          @Logos

          Bea-ţi berea, că se răceşte…

  7. Multă lume conştientizează imensa minciună care a fost comunismul. Ceva mai puţini înţeleg că otrava instilată societăţii de acea farsă tragică nu se elimină de pe o zi pe alta. Însă aproape nimeni nu-şi pune întrebarea: cum s-a putut clădi un sistem atît de monstruos pe loc gol ? Desigur, Rusia a fost dintotdeauna patria relativismului agresiv, a confuziei valorilor, a sălbăticiei nemăsurate. Totuşi, imperiul Uralo-Pacific, oricît am vrea să-l „asiatizăm”, posedă o rădăcină europeană substanţială (cel puţin geografic); nu ne putem preface că-i un ţinut exotic plasat la antipozi. Astfel „onorabilul” continent, vrea, nu vrea, include în el şi acest element dubios.
    Poate fi Rusia singura vinovată ?

    CATEGORIC NU ! Încă din vremurile în care Lenin pritocea sumbrele sale planuri „revoluţionare” prin coclaurii Elveţiei, strălucita civilizaţie occidentală de sorginte greco-romană începuse să-şi nege esenţa. Vorbim despre acea superbă obiectivitate ce-şi trage seva de la străvechiul Homer, cel care a decis să cînte faptele eroice ale grecilor ŞI troienilor cu egal entuziasm. Duşmanul şi prietenul la paritate ― nici o altă societate umană, oricît de falnică, nu a fost capabilă să gîndească astfel. Între altele, fără ea, nici o ştiinţă nu ar fi venit pe lume. (H. Arendt Între trecut şi viitor Editura ANTET)

    În același volum, Arendt (nota bene – evreică poloneză de cultură germană), a dedicat problemei Adevăr și politică un întreg eseu. Ceea ce știm cu toții ― politicul a folosit permanent neadevărul pentru a-şi cosmetiza acţiunile ― primește unele rectificări foarte importante: …minciuna tradițională nu privea decît particularul și nu a vizat niciodată să înșele literalmente pe toată lumea; ea a fost îndreptată CĂTRE DUȘMAN și a fost menită să-l înșele numai pe el. […] A doua limitare îi privește pe cei ce sînt angajați în meseria înșelătoriei. Ei aparțineau, în general, cercului restrîns de politicieni și diplomați care, între ei, mai cunoșteau încă adevărul și îl puteau păstra. Ei nu erau dispuși să cadă victimă propriilor lor falsificări; îi puteau înșela pe alții fără să se înșele pe ei înșiși…

    Întotdeauna și pretutindeni asta a fost situația, pînă la finele secolului XIX. Brusc, subit, (dar ne-întîmplător), povestea s-a schimbat radical. Adîncind detaliile politichiei europoide pe măsura cercetării acelor ani, autorul s-a trezit confruntat cu una din cele mai dureroase răsturnări de perspectivă imaginabile: vaste manipulări, frapant înrudite cu escrocheriile bolşevicilor (pe vremea cînd respectivii abia se zbăteau în uterul istoriei). Deşi, încă înainte de începerea operațiunii, existau unele semne prevestitoare, realitatea a transgresat orice imaginaţie: uriaşa şarlatanie dezvoltată în laboratoarele propagandistice ale epocii (La Belle Époque) e fără precedent. Jules Verne, ziare tabloide, ba chiar și respectabilul Times (vezi TOATE capitolele menționate la debut) formează exemple masive despre înșelătoria dirijată asupra propriilor națiuni, NU ÎNSPRE DUȘMAN. Acțiuni supervizate tocmai de cei care între ei, mai cunoșteau încă adevărul și îl puteau păstra. Logic și previzibil: similar cu scorpionii, prin simplă diseminare a propriei otrăvi acel adevăr a fost alterat definitiv (mecanismul propriu-zis va fi devoalat mai jos, tot cu ajutorul lui Arendt).

    Lucrurile s-au limpezit: nemernicia leninistă nu-i orfană ― ea are părinţi, unchi, verişori. Ba chiar şi străbunici.

    Astăzi, într-o lume fluctuantă, ne este foarte greu să înţelegem latura psihologică a imensei catastrofe numită PRIMUL RĂZBOI MONDIAL. Atunci s-au prăbuşit toate valorile unanim acceptate şi NIMENI NU A MAI CREZUT ÎN NIMIC. În mintea contemporanilor s-a instalat un peisaj mai sinistru decît no man’s land-ul dintre liniile de luptă, cel arat de obuze şi împănat cu muribunzi.

    Nu trăiţi în minciună ! Dacă încrederea este începutul tuturor lucrurilor, atunci MINCIUNA GENERALIZATĂ aduce neîncrederea şi sfîrşitul.

    Din punct de vedere conceptual, putem numi adevăr ceea ce nu putem schimba; din punct de vedere metaforic, el este pămîntul pe care stăm şi cerul ce se întinde deasupra noastră. (tot Hannah Arendt, pag.274). Este ÎNCREDEREA că la pasul următor nu ne vom prăbuşi în abis.

    Aceeaşi autoare mai spune că numai pe un astfel de pămînt şi numai sub un astfel de cer putem trăi bucuria şi satisfacţia ce apar din faptul de a fi în compania semenilor noştri, din a acţiona împreună şi de a apărea în public, din a ne integra în lume prin cuvînt şi faptă, dobîndindu-ne astfel identitatea personală.

    A contrario: dominaţi de sumbra bănuială că nimic nu este adevărat, vom vieţui într-un cinism total, într-un vast pustiu spiritual pîrjolit de otrava minciunii.

    Să nu se înțeleagă că încerc cumva exonerarea nazismo-comunismului de păcatele sale capitale. Vreau doar să atrag atenția asupra faptului că Sartre a avut strămoși numai un pic mai bătrîni decît el. În primul rînd în Franța, dar nici cu Anglia nu mi-e rușine. Un singur exemplu: la 1915 regele Angliei subscria un afiș pentru recrutare unde scria (ROȘU pe alb): În Egipt, Mesopotamia, Franţa BĂIEŢII O DUC SPLENDID !

    VORBIM DE FRONTURILE PRIMULUI RĂZBOI MONDIAL !!!

  8. Pînă și un gînditor radical de stînga vede sănătos trama religioasă a discursului și punerii în scenă a stalinismului :

    Giorgio Agamben uses this notion of profanation : in the opposition between ‘Sacred’ and ‘Secular’, profanation of the Sacred does not equal secularization; profanation puts the sacred text or practice into a different context, it subtracts it from its proper context and functioning. As such, profanation remains in the domain of the non-utility, merely enacting a “perverted” non-utility. To profanate a mass is to perform a black mass, not to study the mass as object of the psychology of religion. In Kafka’s The Trial, the weird extended debate between Joseph K. and the Priest about the Law (which follows the parable of the Door of the Law) is deeply profanatory – one can even say that Kafka is the greatest profanator of the Jewish Law. As such, profanation – not secularization – is the true materialist undermining of the Sacred: secularization always relies on its disavowed sacred foundation, which survives either as exception or as a formal structure. Protestantism realizes this split between the Sacred and the Secular at its most radical:it secularizes the material world, but keeps religion apart, plus it introduces the formal religious principle into the very capitalist economy. Mutatis mutandis, the same goes for the Stalinist Communism – it is secularized , not profaned religion .

    (Slavoj Žižek)

  9. @Vali
    „[Auto-]Dislocarea din conditia paradiziaca” are loc inainte de a musca din mar si e reprezentata de dezobedienta fata de cuvantul lui Dumnezeu. Dezobedienta e cauzata de inlocuirea credintei in Dumnezeu cu opinia profana, animalica si nemijlocit falsa avand in vedere subiectul divin. Anacronistic vorbind, Adam e sedus de ideologia puterii cunoasterii care poarta germenii gnosticismului modern si a milenarismului soteriologic. Cum raul e inteles ca produs al revoltei fata de divinitate, atunci putem vorbi de diavolul in istorie.

  10. Sunt uimit de profilicitatea dumneavoastră. Texte de mare folos, iar acesta chiar deosebit. Am două remarci mai degrabă analitice:

    Cultul voinței e o problemă dacă e cultul public al voinței publice. Personal nu are ce să strice. Poate ca ea chiar ajuta la infruntare totalitarismelor: “O singură ambiţie este legitimă: aceea de a fi mai buni” (Monseniorul Ghika).

    Dacă avem urgument că răul totalitarismului e mai mare decât relele pe care el promite să le depășim intrăm în zona utilitaristă. Să nu întărim mai degrabă decât să subminăm gândirea utilitaristă generalizată.

    Și o remarcă empirică, referitoare la actualitatea sau neactualitatea religiilor seculare bazate pe o gândire utilitarită:
    – de mulți ani pun studenții în situația paradoxului piratului (sunteți prinși de pirați și unuia dintre voi i se cere să ucidăpe cineva din grupul de 15 colegi ca să scape toți, sau dacă nu faci asta piratul vă ucide pe toți, ce decizie iei, omori sau nu?). Deciziile se iau public, în sală, nu pe bilețele sub anonimat. Nesesizând în primă instanță corelarea cu situația de creștin oficial declarat cam 70-80% merg pe soluția utilitaristă, e bine să omor pentru că salvez pe restul, restul pe soluția deontologistă, nu comit o crimă pentru că nu trebuie, indiferent de consecințe, responsabilitatea e a piratului. Folosesc treaba asta mai departe pentru a face distincția dintre etici de mediu deontologiste și utilitariste, și relațiile lor cu eticile centrate pe om.

    În fine, o întrebare care mă frământă: poate exista un liberalism neutilitarist? În fapt, ca situație socio-culturală, nu în teorie.

  11. Comunismul a fost o thanatocratie, spunea daca nu ma insel, regretatul Matei Calinescu. Cred ca asta rezuma atat caracterul diabolic cat si vocatia religioasa ale acestuia.

    I-am descoperit pe Raymond Aron si pe Furet in timpul studentiei. Ma bucur sa ii vad pomeniti si explicati intr-un articol de o exceptionala densitate ideatica precum cel de mai sus. Stiu ca mie mi-ar fi prins bine pe vremea aceea :)

    • Va multumesc. Da, cred ca Matei Calinescu a numit comunismul o thanatocratie. A fost un regim intemeiat pe sociocid (concept propus, cred, de Dan Diner), pe eliticid (v. Virgil Nemoianu), si pe ceea ce as numi, in prelungirea reflectiilor Nadejdei Mandelstam si ale Monicai Lovinescu, mnemocid. Sincer, nu am idee daca termenul de mnemocid a mai fost folosit in acest context, poate ca da, dar cred ca exprima precis ostilitatea in raport cu memoria, dorinta de a cauteriza amintirea.

  12. Articol foarte consistent care ma face sa regret Idei in Dialog, unde acest fel de articole dense ar fi regula nu exceptia publicisticii noastre. Nu pot sa nu regret nivelul groaznic de pauperizare mentala si morala generat de fenomenul antenist si forumist si ii felicit pe toti contributorii de mai sus pentru dezbaterea superioara, ma asteptam cu frica la niste comentarii penibile mirciobadiste insa lumea s-a mentinut in idee. Multumiri domnului Tismaneanu

  13. Articol forte profund. Parerea mea de novice este ce directia in care se indreapta lumea si organizarile sociale si statele vor tinde catre o uniformizare in care politicul si religia vor incerca sa se contopeasca un fel de socialism multideist… O intruchipare cu picioare in care lutul si fierul nu se vor putea amesteca…

  14. Articol documentat si util, pentru istoria ideologiilor. Dar Daniel Bell, in a carui marja ideologica scrieti, s-a inselat in privinta „sfarsitului” ideologiilor. Evident, nu poate fi exclusa nici ipoteza ca celebra teza sa fi fost o sarja de cea mai pura factura ideologica. A te ocupa de ideologiile altora si a le disimula pe cele proprii inseamna ideologie, chiar lupta ideologica, si inca extrem de rafinate. Perenitatea ideologiilor este legata de perenitatea intereselor, ideologiile fiind singurul mod de a exprima, constientiza, promova sau apara interese. Perenitatea ideologiilor nu este o fatalitate, daca distingem intre falsa constiinta si adevarata constiinta, care diferentiaza ideologiile in doua mari clase. Ideologiile agresive, de care vorbiti, exprima o falsa constiinta, dar cele care li se opun, pentru a-si apara proprietatea si resursele, pe care li se intemeiaza dreptul la viata, ori cultura si religia, prin care-si afirma identitatea, exprima adevarata constiinta. Din aceasta perspectiva, cred ca „dezarmarea” ideologica a celor slabi de catre cei puternici ar trebui sa stimuleze ideologiile de rezistenta. In context, asocierea ideologiilor totalitare cu religiile „seculare” (?) mi se pare a fi tot o tinta ideologica.

    • V-as sugera sa cititi prefata lui Daniel Bell la editia „Sfarsitului ideologiilor” aparuta in anii 80. A precizat ca se referea la naratiunile utopice cu pretentii izbavitoare, nicidecum la toate ideologiile. La fel, Agnes Heller si Ferenc Feher, au scris despre crepuscului radicalismului universalist. Posat-modernii, de pilda Lyotard, au consemnat decaderea marilor discursuri teleologice. De acord, titlul cartii lui Bell, intrat in vocabularul comun, poate sa lase impresia ca ar fi fost vorba de un declin general al cristalizarilor ideologice ale programelor politice, filosofice, economice etc

      Nici Daniel Bell, nici Hannah Arendt, nici Raymond Aron, nici Leszek Kolakowski, nici Tony Judt, nici Isaiah Berlin, spre a-i numi doar pe acestia, nu si-au ascuns convingerile. Pastrand proportiile, mi-am afirmat in repetate randuri atasamentul fata de liberalismul civic. Exista, fireste, religii seculare care nu sunt neaparat totalitare (ceea ce se desemneaza prin conceptul de religii civice). Dar totalitarismele sunt intotdeauna religii seculare.

  15. Religie seculara?! Ce mai e si nazbatia asta? Pai ori e religie,ori vreo platforma electorala scrisa pe coltul mesei cu zece minute inanite de intrare in emisie cu Robert Turcescu??
    Religia are doua coordonate fundamentale fara de care nu poate fi religie: revelatia si sacrul. Dumneavoastra,domnule Tismaneanu remarcati in comportamentul revolutiei bolsevice taman aceste virtuti: revelatia-textul Partidului, sacralitatea-vointa Partidului exprimata prin vocea Profetului(Conducatorul). „Revoluţia totală invocată de marxism este mai mult decât o explozie socială, o simplă înlocuire a unui regim cu un altul. Scopul ei este o răsturnare antropologică, o renovare a însăşi condiţiei umane.”,spuneti dumnevoastra. „Comunismul ca religie seculară este un proiect transcendent, făgăduieşte o mutaţie cosmică în condiţia umană sau, cum spunea Engels, saltul din imperiul necesităţii în cel al libertăţii. Salvarea se naşte tocmai din această cezură totală în care proletariatului îi revine misiunea de a încarna figura eroului mesianic, izbavitorul absolut.” Va marturisesc ca sunt derutat de asertiunile dvs. Stiam ca secularismul, ca weltanschauung al profanului, este prin excelenta prizionier imanentei,manifestand o imunitate etansa fata de transcendenta. Restructurarea fiintei umane si libertatea sunt obiectivele religiilor in general si nu vad cum ele ar putea fi clasate drept seculare doar pentru ca sunt utopice si mincinoase. Chiar si profetii mincinosi pot pune bazele unor religii care sa contina arsenalul de simboluri,texete si ritualuri sacrosante. Orice gnoseologie care iese din coordonatele experientelor obiectivante si intra in „negura” credintei se fondeaza pe un registru de simboluri si ritualuri sacralizante. Si satanismul se manifesta prin sacralitate. Iar magia in general nu are nimic de’a face cu demonstratiile stiintifice.

    Domnul Tismaneanu subliniaza caracterul soteorologic al marxismului. Nu-l contrazicem dar ii cerem sa vina cu dovezi concrete despre lideri sau adepti comunisti care au acceptat sacrificiul. Cine,Buharin?? Ejov?!? Sa avem pardon! Buharin a fost santajat asa cum de altfel majoritatea „deviationistilor” si tradatorilor eliminati si-au recunoscut erezia pentru a-si salva familiile de la moarte, iar Ejov era un imbecil care numai de jertfa nu poate fi suspectat. Cred ca era atat de cretin incat n-avut curaj sa se simta neindreptatit doar pentru ca acest gest de luciditate ar fi echivalat cu un catarsis care i-ar fi revelat ca a trait ca un bou.

    Dl. Tismaneanu recunoaste din capul locului ca obiectivul articolului este sustinerea tezei urmatoare:”adevăratul conflict al secolului XX a fost cel dintre democraţiile liberale şi rivalii lor totalitari.” Da?? Cum asa? Pai ce,revolutia bolsevica s-a multumit sa schimbe un regim cu un altul? Sa scoata din istorie democratia si regulile capitalismului pentru a le inlocui cu o noua forma de guvernare si o nou ordine sociala? Pai de ce era nevoie de crima si teroare ca sa faci asta? Uite ca tarile foste comuniste au reusit reintoarcerea la societatile capitaliste fara sa casapeasca nici macar un fost tortionar. Asta pentru ca, intr’adevar,democratia si capitalismul sunt doar forme de guvernare si ordine sociala,nicidecum o revolutionare a umanitatii si o „eliberare” a individului. Democratia nu pretinde ca poate sa mantuiasca pe cineva. De aceea nici nu poate fi considerata religie.
    Comunismul echivaleaza cu crima,teroarea si regimul de ocupatie. Exterminarea face parte din logica ocupatiei. Jaful,teroarea,nedreptatea,distrugerea rosturilor,toate acestea sunt metode specifice ocupantului care vrea sa distruga pentru a se putea pune pe sine in loc. Ele nu tin de o utopie,de un program de reforma al existentei umane. Daca asa ar fi stat lucrurile, comunismul ar fi avut un palid succes macar intr-o mica tarisoara,intr-o comunitate, undeva pe o insula nelocuita. Dar n-a fost asa. Comunismul a esuat cvasi-total peste tot unde a ajuns si n-a lasat nimic bun in urma. Cum a fost posibil? Peste tot a fost aplicat de tampiti? Sau pur si simplu a fost o actiune premeditat indreptata impotriva naturii umane??

    Conflictul secolului XX a fost acela dintre teoreticienii si autorii ororilor comuniste si Biserica Crestina a Rasaritului.

    • Nu va inteleg tonul iritat. Ceea ce spuneti poate fi rostit si fara suparare. Mi-am argumentat pozitia, am facut trimiteri bibliografice: Aron, Voegelin, Gentile. Puteam sa trimit si la numeroase alte surse, de pilda J. L. Talmon. Nu acceptati conceptul de religie seculara, nu vad nici cea mai mica problema. Unii credem ca are valoare explicativa. Dvs nu credeti, este OK.

  16. Eu cred că nu numai pentru valoarea sa explicativă este valabilă denumirea de religii. Cred că omul nu poate fi ceea ce este în lipsa dimensiunii transcendentale. Or aceasta eliminată în totalitate se refugiase tocmai în ceea ce-i rămăsese omului : ideologiile. Nivelul gregar al acestora şi, automat, restrictiv în care erai obligat prin coerciţie sâ-ţi (re)gândeşti condiţia de om făcea dimensiunea trandesccentală (care, repet, nu poate fi nicicum eliminată şi să rămâi om în elementele lui definitorii) să ia forme aberante. Aşa aberante cum erau aveau rolul modelator al oricărei religii, lucrând în zone insondabile ale fiinţei umane. Aceasta însă ar face obiectul unei discuţii al cărei subiect a mai fost atins pe acest forum de câteva ori. Or reducţia pe care o face domnul Lenghel în ultima frază mi se pare cam prea îngustă.

  17. Your assertion that Communism differs from Fascism it’s a stretch and doesn’t hold water.
    Liberals were successful in labeling not only Fascism and Nazism as right wing but also all other extreme left wing organizations like “Jobic Party” or “New Right” in order to deflect attention and position “Modern Liberalism” and “Statism” as centrism. And it was only possible through the liberal hegemony in the media, the arts, the state bureaucracy and the Academy which allows the reality of the situation so thoroughly disguised.
    Hitler’s party name was „Deutsche Nazional-Sozialistische Arbeiter Partei” – i.e., “German National-Socialist Workers Party” and Mussolini’s Party was named „Partito Italiano Sozialista”.
    Hitler claimed that National Socialism had solved the class problem in Germany. But he was not as far left as the Internationalist Bolsheviks (Adolf accepted Socialism but rejected Marx).
    “Let them own land or factories as much as they please. The decisive factor is that the State, through the Party, is supreme over them regardless of whether they are owners or workers. All that is unessential; our Socialism goes far deeper. It establishes a relationship of the individual to the State, the national community. Why need we trouble to socialize banks and factories? We socialize human beings.” – Hitler

  18. Cu riscul sa par pretențios: Similitudinea aparențelor nu este argument, d-le profesor Tismaneanu. Ca sa ridicati discursul la „argument” ar trebui să găsiti cauzele din spatele manifestărilor, (care pot fi diferite – deși manifestările, similare). Altfel este un articol foarte „bine documentat” si chiar impresionant la prima vedere. Sunt unul care are dificultați să va citeasca „anunțurile”, dar pe acesta am putut să-l citesc. (Vă mulțumesc). La Patapievici: ura naște ură….iar prima ură este a domnului în cauză, împotriva celorlalți. E atât de simplu…

  19. Vă mulţumesc pentru link, domnule profesor. Cred că autorul ar putea relua acest material într-un câmp mai vast al aventurii omului în lumea sa. Ar ieşi, dacă nu cumva există, deja, o lucrare de substanţă. Îmi asum ceea ce spun aici doar de pe poziţia unui diletant.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Vladimir Tismaneanu
Vladimir Tismaneanuhttp://tismaneanu.wordpress.com/
Vladimir Tismaneanu locuieste la Washington, este profesor de stiinte politice la Universitatea Maryland. Este autorul a numeroase carti intre care "The Devil in History: Communism, Fascism, and Some Lessons of the Twentieth Century" (University of California Press, 2012), "Lumea secreta a nomenclaturii" (Humanitas, 2012), "Despre comunism. Destinul unei religii politice", "Arheologia terorii", "Irepetabilul trecut", "Naufragiul Utopiei", "Stalinism pentru eternitate. O istorie politica a comunismului romanesc", "Fantasmele salvarii", "Fantoma lui Gheorghiu-Dej", "Democratie si memorie" si "Reinventarea politicului. Europa de Est de la Stalin la Havel". Este editor a numeroase volume intre care "Stalinism Revisited", "The Promises of 1968", "Revolutiile din 1989" si "Anatomia resentimentului". Coordonator al colectiilor "Zeitgeist" (Humanitas) si "Constelatii" (Curtea Veche). Co-editor, impreuna cu Dorin Dobrincu si Cristian Vasile, al "Raportului Final al Comisiei Prezidentiale pentru analiza dictaturiii comuniste din Romania" (Humanitas, 2007). Co-editor, impreuna cu Bogdan Cristian Iacob, al volumului "The End and the Beginning: The Revolutions of 1989 and the Resurgence of History" (Central European University Press, 2012). Co-autor, impreuna cu Mircea Mihaies, al volumelor "Vecinii lui Franz Kafka", "Balul mascat", "Incet, spre Europa", "Schelete in dulap", "Cortina de ceata" si "O tranzitie mai lunga decat veacul. Romania dupa Ceausescu". Editor, intre 1998 si 2004, al trimestrialului "East European Politics and Societies" (in prezent membru al Comitetului Editorial). Articolele si studiile sale au aparut in "International Affairs" (Chatham House), "Wall Street Journal", "Wolrld Affairs", "Society", "Orbis", "Telos", "Partisan Review", "Agora", "East European Reporter", "Kontinent", "The New Republic", "New York Times", "Times Literary Supplement", "Philadelphia Inquirer", "Gazeta Wyborcza", "Rzeczpospolita", "Contemporary European History", "Dilema Veche", "Orizont", "Apostrof", "Idei in Dialog" , "22", "Washington Post", "Verso", "Journal of Democracy", "Human Rights Review", "Kritika", "Village Literary Supplement" etc. Din 2006, detine o rubrica saptamanala in cadrul Senatului "Evenimentului Zilei". Colaborator permanent, incepand din 1983, al postului de radio "Europa Libera" si al altor radiouri occidentale. Director al Centrului pentru Studierea Societatilor Post-comuniste la Universitatea Maryland. In 2006 a fost presedintele Comisiei Prezidentiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din Romania. Intre februarie 2010 si mai 2012, Presedinte al Consiliului Stiintific al Institutului pentru Investigarea Crimelor Comunismului si Memoria Exilului Romanesc (IICCMER). Doctor Honoris Causa al Universitatii de Vest din Timisoara si al SNSPA. Comentariile si opiniile publicate aici sunt ale mele si nu reprezinta o opinie a Universitatii Maryland.

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro