Home » Cultura »Opinie » Citesti:

Mea culpa

Ionel Funeriu martie 23, 2018 Cultura, Opinie
20 comentarii 2,677 Vizualizari

Hypocrite lecteur, mon semblable, mon frère!

(Charles Baudelaire, Les fleurs du mal)

Cine nu muncește, nu greșește, ceea ce înseamnă că numai cine muncește greșește. Așa și este! De-a lungul anilor am observat erori mai mari sau mai mici la personalități de marcă ale filologiei românești. N-am ezitat să le comentez când le-am descoperit, câteodată am purtat polemici cu cei care au făcut greșeli. Unii dintre aceștia n-au reacționat în niciun fel. Mulți însă, neputând să le apere (căci erau prea evidente), m-au atacat, ca la box, sub centură. Nu m-a interesat niciodată cine e persoana, cât de influentă este, ce-o să zică lumea, ce avantaje am sau ce dezavantaje pot decurge de aici. Mi-am luat aliat întotdeauna „adevărul”. Este singurul criteriu la care m-am raportat când mi-am pus semnătura pe hârtie. Să fie limpede de la bun început: când am pronunțat acest cuvânt mare, ADEVĂRUL, l-am flancat de ghilimele ca să se înțeleagă cât mai clar că e… adevărul meu, în care cred, dar care admit că poate fi contestat. Tot ceea ce pretind este să fiu combătut cu argumente, nu cu înjurături. Pe cititori îi rog doar să creadă în cuvintele de mai sus care, recunosc, bat spre aroganță. Dar eu nu practic modestia ipocrită, care cerșește, în subtext, adulația cititorului de la care „modestul” abia așteaptă să fie asigurat că „vai, dar dvs. sunteți o somitate, ați realizat lucruri minunate în știință, așteptăm cu sufletul la gură articolele dvs., nici nu știți cât ne bucurăm când vă citim” și alte delicatețuri de felul acesta. Dacă vă interesează și vă place ce și cum scriu, citiți-mă, vă mărturisesc că mă bucur când văd numărul mare de accesări. Dacă nu vă place, ignorați-mă. Iar dacă observați erori, vă rog să le semnalați cu franchețe. Promit că veți avea în mine un partener de dialog onest.

Când scriam texte polemice, unele necruțătoare, dar niciodată nepoliticoase, mă gândeam ce-o să se-ntâmple când eu însumi voi face o greșeală, căci eram conștient de imperfecția condiției umane și nu-mi făceam iluzii că aș fi impecabil, adică, etimologic vorbind, „fără păcat”. Am fost calomniat, am fost admonestat, am fost acuzat. M-am întristat când am fost certat pe nedrept. Tot reflectând la ce am scris, am depistat eu însumi erori pe care le-am făcut de-a lungul a, iată, 47 de ani de când am debutat (1971) în publicistică. Greșeli reale, dar care au trecut neobservate. Sau, dacă au fost observate, au rămas necombătute. Și, pe măsură ce le descopeream, la relectură, le-am notat într-un caiețel cu gândul ca, la un moment dat, să public un articol în care să le comentez pe toate, fără menajamente și cu regretul că le-am săvârșit. Aceasta și pentru a-mi exprima nemulțumirea față de cei care recurg la tot felul de sofisme pentru a-și apăra neadevărul, chiar și atunci când e evident că au greșit, chiar și atunci când sunt convinși ei înșiși că au greșit, dovedind că sunt îndrăgostiți de propria persoană mai abitir decât de meseria de pe urma căreia își câștigă pâinea.

Dacă observ că articolele pe care le voi scrie stârnesc interesul cititorilor, mă gândesc să mă angajez la un serial în care să dezvălui erori filologice comise de lingviști, istorici, editori, critici literari, poeți și prozatori de o anume notorietate. Sunt pe deplin conștient de riscul pe care mi-l asum. Tocmai de aceea țin să declar că nu urmăresc să mă transform într-o instanță, nici să scad meritele cuiva și, cu atât mai puțin, să denigrez pe cineva. Dimpotrivă, voi trata cu înțelegere orice imperfecțiune descoperită, dar n-am de gând s-o trec cu vederea lăsând-o să prolifereze. Atunci însă când cel care a săvârșit-o apelează la sofisme pentru a o apăra sau devine agresiv uzând de atacuri ad personam , veți înțelege că și răbdarea mea are limitele ei. Promit, în asemenea cazuri, să refuz dialogul, fiindcă nu vreau să mă las atras pe un teren imund. Pentru a nu fi acuzat că văd „paiul” din ochiul altora, fiecare articol l-aș putea încheia cu „bârna” din ochiul meu, comentând și câte o eroare săvârșită de mine. Întrucât cunosc, ca nimeni altul, etiologia greșelii proprii, îmi propun să explic originea ei și mecanismul mental prin care s-a ajuns la o concluzie falsă, sperând că, astfel, exemplul meu va funcționa ca un memento profilactic pentru cititori, dar mai ales pentru autorii atrași de jocul polemic.

Întrucât m-am cam extins cu acest preambul explicativ, astăzi voi fi clement cu alții și necruțător cu mine.

Ergo:

Am fost încântat văzând că articolul meu precedent Cât de mult a greșit Eminescu? a fost accesat, până la ora când scriu aceste rânduri, de 14278 de cititori și a beneficat de 55 de comentarii pe forum. Nu-mi fac iluzii deșarte. Sunt conștient că numele lui Eminescu din titlu a atras numărul mare de accesări. Încântarea mea are însă și o dimensiune culturală care îmi permite să constat că în atmosfera mediatică de azi dominată de faptul divers, de manele și seriale TV populate de „tineri neliniștiți” și gustate de doamne – mai puțin crude, dar tot neliniștite – se mai găsesc destui tineri al căror interes pentru versurile poetului e încă viu. Mai că-mi vine să exclam, citând din Macedonski, inamicul lui Eminescu, conciliindu-i astfel pe amândoi post mortem ad superos:

Veniți: privighetoarea cântă, și liliacul e-nflorit;

Cântați: nimic din ce e nobil, suav și dulce n-a murit.

Trebuie să mărturisesc că încântarea mea a fost dublată de o decepție pe măsură: în acest articol am comis o eroare care mi-a produs insomnii și migrene. Am descoperit-o tot reflectând la cele scrise, dar târziu, într-un moment când nu mai era nimic de făcut: articolul fusese deja postat pe Contributors. Cum s-a întâmplat? După expedierea articolului, am reluat lectura variantelor poemului consemnate de Perpessicius în Marea ediție Eminescu (vol. II, 1943) și le-am comparat cu varianta definitivă publicată în „Convorbiri literare”, ca să văd prin ce faze a trecut poezia până a ajuns la forma definitivă, în speță cum s-a ajuns de la visul lui Osman la visul lui… Baiazid, și brusc mi-am dat seama că am greșit. Despre ce e vorba? Am afirmat că Eminescu ne derutează când, la începutul poemului său, pune visul lui Osman pe seama lui Baiazid. Ba mai mult, am probat că poetul, deși cunoaște adevărul, ignoră istoria. Am citat chiar o variantă a poeziei pentru a fi convingător:

Adormit-a în Adana lângă verdele platan

Pribegitul fiu de rege și nemernicul OSMAN

[...]

Și deși astfel cum doarme, ochii trupului s-a-nchis

Ochii sufletului însă au văzut un falnic vis.

Afirmația mea că poetul „a ignorat istoria” este însă falsă. Dacă citim atent poezia, constatăm că nimic nu ne dă voie să decretăm că visul este al lui Baiazid. Dimpotrivă, versurile:

Visul său se-nfiripează și se-ntinde vulturește,

An cu an împărăția tot mai largă se sporește,

Iară flamura cea verde se înalță an cu an,

Neam cu neam urmându-i zborul și sultan lângă sultan.

Astfel țară după țară drum de glorie-i deschid…

Pân-în Dunăre ajunge furtunosul Baiazid…

conțin informația implicită că Baiazid ajunge la Dunăre abia după succesiunea câtorva sultani care, cucerind țară după țară, îi „deschid acestuia drum de glorie până la Dunăre”.

Mă simt dator față de cititori să explic cum s-a ajuns la această gafă. Nu ca să mă scuz, eroarea e eroare și mi-o asum…

…Când prietenul meu s-a supărat pe Eminescu că a făcut o greșeală istorică antedatând bătălia de la Nicopole (episod relatat în articolul precedent), știam de la început cu ce argumente îi pot tempera elanul critic. Am vrut însă să procedez oarecum socratic, adică să mă prefac că-i adopt punctul de vedere plusând chiar cu alte erori, pentru ca, în final, să le anulez pe toate, folosindu-mă de autoritatea lui Aristotel. Așadar, în căutare de noi „probe”, mi-am amintit, printr-un reflex literar, că, după moartea poetului (1889), câțiva critici și editori au insistat asupra unor anacronisme și licențe de limbaj din opera eminesciană. Printre aceștia: Aron Densușianu (1894), Anghel Demetriescu (1896) și Ion Scurtu (1908). Neavând la îndemână scrierile lor, am recurs la amintita ediție a lui Perpessicius unde am găsit reproduse cuvintele editorului Ion Scurtu care ne lămuresc că „visul lui Baiazid este, de fapt, visul lui Osman, întemeietorul imperiului turcesc” (p. 289). Vasăzică editorul poetului – și cine cunoaște textul mai bine decât cel care-l editează? – era convins că Eminescu se înșeală și găsește cu cale să-i îndrepte „greșeala” printr-o notă explicită. Am luat informația ca atare, bucuros că am găsit-o, fără s-o mai verific, am adăugat-o la inventarul erorilor mărind tensiunea protestatară a dialogului amical. Când totul era catastrofal, când părea că nimic nu-l mai poate salva pe Eminescu, am mizat pe un efect retoric nimicitor citând cuvintele Stagiritului care anulează dintr-un foc toate „greșelile” semnalate, demonstrând cu vorbe atât de simple și de clare că ele sunt „praf în ochi” atâta vreme cât poezia e poezie, iar nu… istorie.

P.S. Am așteptat cu impaciență comentariile de pe forum să văd dacă vreunul dintre cititori îmi observă greșeala și, dacă o observă, cât de drastic mă sancționează. Vor fi observat-o, poate, mai mulți, dar numai doi dintre ei (MIHAI 2 și Dănutz Năstase) au semnalat-o (cu blândețe, trebuie să adaug) pe forum. Meritul celor doi este cu atât mai mare cu cât ei au știut să găsească argumente irecuzabile în chiar versurile poemului, demonstrându-mi că le-au citit cu ochi de filolog autentic și cu vocație alexandrină. Îi felicit pe amândoi.

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro



Currently there are "20 comments" on this Article:

  1. sohaciu stefan spune:

    ERARE HUMANUM EST, SED PERSEVERARE DIABOLICUM.

  2. donquijote spune:

    V-a salvat P.S.-ul de “gura” mea. Inainte sa incep sa-l citesc eram pe punctul sa va interpelez: cum, nu cititi comentariile? n-ati observat ca s-a observat?…

  3. dorin valeriu spune:

    ” O greseala recunoscuta ….”
    Dar de ce nu ne dati autorul zicalei “Numai cine nu munceste nu greseste !” ? Este I.V.Stalin pe care l-am apucat, , eu elev – el “geniu al popoarelor”. Un personaj odios dar dintr-a carui gandire citam cu totii atunci cand mai gresim si noi …

    • F. P. spune:

      Zicala atribuita fostului lider sovietic Stalin, dar care pare sa fi intrat in etosul popular al multor neamuri, este mai lunga, insa noi citam de obicei, cu ipocrizie disculpatoare, doar prima parte: “Numai cine nu munceste, nu greseste”. Da, este adevarat, dar imediat urmeaza a doua parte, sanctionatorie, care de regula este facuta uitata: “Cine greseste, plateste”. Aceasta parte sanctionatorie a zicalei ne atrage atentia ca orice greseala ar un cost, inclusiv de imagine, cred ca si cel mai mic, pentru cel care a savarsit-o, chiar daca ulterior autorul greselii a recunoscut ca a gresit. De aici si o alta zicala – “O greseala recunoscuta este pe jumatate iertata”, care include in mod firesc si costul, oricat de mic ar fi acesta. Recapituland, deci, pentru a ne pazi de greseli, sa retinem zicala lui Iosif Visarionovici in forma ei completa: “Numai cine nu munceste nu greseste, dar cine greseste plateste”.

      • funeriu spune:

        Așa e, domnule F.P. Dvs. semnați cu inițialele tatălui meu încât parcă m-ar dojeni el… Răspund cu respect, așadar fără ironie:
        Habar nu aveam că l-am citat pe Stalin. Prin urmare, nu cunoșteam nici continuarea, dar la ea m-am gândit, căci era în logica lucrurilor. De plătit se plătește, bineînțeles, iar formula latinească din titlu ține locul notei de plată. Expresia MEA CULPA e din latina medievală. Era o practică a liturgiei catolice: păcătosul recunoaște greșeala în fața unui confesor (duhovnic) pentru a fi – prin mijlocirea acestuia – înștiințat însuși Dumnezeu și apoi iertat de acesta. Eu unul nu m-am dus la popă, m-am spovedit în fața cititorilor, fără intermediar și, mai ales, fără să mi-o ceară nimeni. Altfel sunt liniștit. Pentru păcatul ăsta Dumnezeu m-a iertat, sunt sigur, pentru altele însă… ???

        • Ela spune:

          Nu fiti ingrijorat, se pare ca Dumnezeu iarta intotdeauna!
          Doar oamenii sunt intransigenti (probabil din cauza traducerii discutabile a Bibliei), si in consecinta, adora sa se lase greu induplecati… :)
          Fiecare cu momentul sau de glorie, unii, ca Eminescu, au deja eternitatea.

      • donquijote spune:

        Toata lumea stie: Cine NU greseste va fi promovat.
        Aceasta regula functioneaza. Si in comunism si in marile corporatii capitaliste.
        Partea cu penalizarea este discutabila.

      • Ela spune:

        Din intelepciunea lui Stalin deci, eu inteleg ca, daca nu vrei sa gresesti si implicit sa platesti, cel mai simplu e sa nu muncesti! :)

  4. WD spune:

    Cine munceste poate sa si greseasca.
    Cine nu munceste cu siguranta nu greseste.
    Cine nu greseste merita sa fie avansat/promovat.

    Asat e varianta pe care o stiu de pe vremea cinicnalului in 4 ani jumate..

  5. Herodot6 spune:

    O frumoasa demonstratie de onestitate in dialogul intelectual. Va multumim, domnule profesor.
    Si ar fi bine ca acest tip de atitudine sa aiba cat mai multi emuli in spatiul publicistic.

  6. MIHAI 2 spune:

    Inainte de orice sper ca si ceilalti fani ai Dvs sa remarce cam ce tip de efort si dedicare presupune scrierea unui articole de care noi ne bucuram ca de niste fructe savuroase pe care le primim cadou..
    In ceea ce ma prveste imi atribuiti cu gentilete o profunzime pe care – cel putin in speta – nu pot mi-o pot asuma. Invatatoarea mea din clasa a II a (anii 60) , care era un dascal dedicat, nu s-a limitat la fragmentul standard din manualul de ”româna” – confruntarea Mircea – Baiazid si batalia.
    A pus in scena, acolo la catedra sa modesta, aproape un spectacol care cuprindea intreaga Scrisoarea III – si a comentat pe larg fiecare ”act” (da, nu a cenzurat nici macar finalul !)
    Evident ca de atunci am mai citit Scrisoarea III la diverse varste , dar in speta Dvs v-ati confruntat cu memoria si sensibilitatea uniui copil de 8 ani – nu aveati nici o sansa ! :)- cu observatia ca tot din acea vreme pastrez in minte si textele unor reclame sau cantece de „muzica usoara” absolut penibile.
    Asadar m-am aplecat din nou asupra textului – caci de acolo am luat si citatul – doar pentru ca am constatat ca o contraziceti pe ”tovarasa invatatoare” a mea.
    In ceea ce priveste tonul postarii mele cred ca si in asta un rol l-a avut si acea doamna motiv pentru care imi permit sa ii aduc si un omagiu: Maria Popovici de la Scoala generala 93 (de mult demolata) de pe Strada Haiducul Bujor (de mult disparute de pe harta Bucurestiului)

    • un domn spune:

      Chapeau Bas!
      Invatatoarea Dumneavoastra cu sigurantza a scris inca un zece in catalog acum, ieri sau azi la rubrica note in dreptul Numelui Dumneavoastra.
      Cu respect
      Un Domn

    • donquijote spune:

      In anii aceia, nu mi s-a lasat nicio clipa senzatia ca cineva ar fi redus cu intentie maligna formatul Scrisorii, dar ni s-a indus convingerea ca ghiozdanele ar fi devenit mult prea grele daca toate operele literare ar fi fost reproduse integral in manuale. Ceea ce pare in spiritul momentului actual cand se desfasoara o lupta pentru usurarea ghiozdanuui elevului.
      Pe atunci, varsta inocentei, efortul de a citi mai mult [decat manualul] era recompensat cu satisfactia de a sti mai mult. Mie mi se parea o recompensa uriasa, mai ales ca nu aveam alt termen de comparatie.

  7. MariS spune:

    Încă o dată vă rog să vă faceţi mea culpa! Nici acum nu aţi spus ideea completă. Mă refer la adevărul poetic, la ceea ce vrut poetul să transmită, nu la cel istoric. Deşi ştiu că-l intuiţi pentru că l-aţi citat pe Aristotel, totuşi nu l-aţi pronunţat cu subiect şi predicat. Poetul atribuie acel vis tuturor sultanilor: “Neam cu neam urmându-i zborul și sultan lângă sultan”. Adică, e o caracteristică generală a sultanilor otomani să aibă acel vis de mărire. Nu are importanţă dacă l-au visat ei sau doar a fost adoptat ca fiind şi al lor. Asta era ideea poetică cu acel vis de mărire, că el era împărtăşit de “Neam cu neam urmându-i zborul și sultan lângă sultan”. A pune problema al cui era în particular visul înseamnă a nu înţelege ideea poetică, a te împiedica de ciotul istoric şi a nu vedea generalul de particular, pădurea de copaci.
    Dar asta nu diminuează cu nimic observaţiile celor doi comentatori şi nici gestul dvs de a vă simţi .. “culpabil”. Eu nu-l consider culpabil, iar fraza mea de început e “plusare” ca să mă dau şi eu adept al lui Socrate şi, binenţeles, să mă bag în seamă.
    Dar, dacă tot suntem la “purecat” greşeli, mai ales ale celor mult mai mari decăt noi, o să pun şi eu o întrebare: a greşit oare Eminescu în Luceafărul cu fraza: “Cobori în jos, luceafăr blând”?

    • George Petrineanu spune:

      Am incercat sa fac si eu aceeasi precizare, in articolul trecut, anume ca niciun artist nu are vreo obligatie sa descrie fidel realitatea. Eventualele erori involuntare de istorie, fizica etc nu au nimic de a face cu opera. Pot eventual exista exceptii, de exemplu cind vreun poet tamiaza vreun conducator iubit, desi si atunci o face pe prorpriul risc.

      A doua parere ar fi ca semnalarea unei erori nu trebuie sa presupuna o incriminare a celui care o comite. Nimeni nu e indreptatit sa ridice piatra. Rostul semnalarii unei erori este corectarea ei in spiritul adevarului (si calitatii jurnalistice, istorice etc), aducerea unei discutii pe fagasul corect si autoperfectionarea.

      Suedezii spun: “Det finns inga dumma frågor, bara dumma svar”, adica nu exista intrebari prostesti, ci doar raspunsuri prostesti. Deci nu trebuie sa ne fie rusine ca gresim. Ideal este sa existe motivatie sa ne corectam si autoperfectionam. Nici asta nu se poate intotdeauna din cauza a tot felul de circumstante sau a naturii noastre umane.

      In rest, scrierile domnului Funeriu sint o delectare, dovada ca si are o asa de mare audienta.

      • MariS spune:

        Aveţi dreptate, inclusiv cu aprecierile la adresa dlui Funeriu. Mă număr şi eu printre cei care îi citesc articolele cu plăcere.

    • funeriu spune:

      La această întrebare a răspuns Călinescu, pe care îl citez din memorie:„ Ca orice mare creator, Eminescu siluiește limba, inventează cuvinte, sucește timpurile și persoanele verbelor, face construcții proprii.” Și, puțin mai jos: „Eminescu studiază limba ca s-o poată silui mai bine, dar în spiritul ei”.

      • MariS spune:

        Da, de acord cu citatul, dar el se aplică mai mult la aşa zisele “licenţe poetice”. În cazul versului pus în discuţie, “Cobori în jos, luceafăr blând”, acuza e de pleonasm, nu de licenţă poetică. Dar nu e aşa, nu e vorba aici de niciun pleonasm, pentru că Eminescu utilizează calificativul “jos” nu cu sensul de orientare, sus, jos, stânga, dreapta, ci cu un sens mai profund. Cel de diferenţiere între două lumi: lumea de jos, pământeană, opacă, muritoare, păcătoasă şi lumea de sus, din cer, cu fiinţe de lumină, nemuritoare, curate moral. Deci Cătălina îl imploră pe Luceafăr să coboare jos, adică în lumea de jos, lumea noastră. Să ia chip omenesc, să coboare la nivelul nostru. Nici vorbă de direcţie aici, iar cei ce fac mişto de versul acesta, şi sunt destui, râd de fapt de propria lor limitare.

  8. Jean_Paul spune:

    Desi citesc de ceva vreme articolele de pe contributors.ro, v-am descoperit ceva mai tarziu, poate, din cauza ca eram mai interesat de articole din zona politicului. Dar, deja, dupa primul articol citit, v-am inclus in lista cu autorii preferati, chiar daca, pana acum, m-am limitat doar la acest statut, in sensul ca n-am participat cu comentarii……
    Acum, ca veni vorba de greseli comise de poeti, nu pot sa uit ca in liceu, desi, am citit aproape toate poeziile lui Eminescu(adica cate am gasit in diferitele volume editate pe atunci si existente in biblioteca scolii) n-am avut nici curiozitatea sa descoper eventuale greseli, nici inspiratia de a le descoperi pe cele existente, poate si din cauza ca am citit prea putine lucrari de critica literara referitoare la opera eminesciana…
    Dar, mai tarziu, cand am citit despre “descoperirea” lui Topirceanu vizavi de imposibilitatea sarutului, asa cum e redat in poezia Dorinta:

    ” Fruntea alba-n parul galben.//
    Pe-al meu brat încet s-o culci,//
    Lasind prada gurii mele.//
    Ale tale buze dulci……….”//

    mi-am spus ca poetul, in mod sigur, s-a lasat sedus de lirismul constructiei strofei sale fara a se gandi daca e corecta din punct de vedere practic…
    Oricum, profesorul meu de literatura din liceu ne spunea ca trebuie sa acceptam anumite imperfectiuni fiindca acestea( denumite drept licente poetice) nu diminueaza sub nici un fel valoarea unei poezii, doar in tratatele de istorie fiind necesara exactitatea istorica a evenimentelor redate
    Felicitari, d-le profesor, pentru indemnul, inclus implicit in articol, de a ne recunoaste greselile, fara sa facem “declaratii de razboi” celor ceare le-au descoperit
    .



Comenteaza:







Do NOT fill this !

Autor

Ionel Funeriu


Ionel Funeriu

Profesorul Ionel Funeriu s-a dedicat studiului versificației românești, lucrarea sa majoră, Versificația Românească, propunând o nouă teorie asupra versului românesc. Por... Citeste mai departe


E randul tau

SUA pierd Turca si nu stiu daca isi permit sa piarda si Romania. :)

de: ion adrian

la "De ce protestul din 10 august a fost, totuși, un succes "

Petre Opris – volumul Licenţe străine pentru produse civile şi militare fabricate în România: (1946-1989)

România, marile puteri şi ordinea europeană: 1918-2018

Cauta articole

august 2018
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Iul    
 12345
6789101112
13141516171819
20212223242526
2728293031  

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

"Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel." - Mihai Maci

(An essay by Vladimir Tismaneanu and Marius Stan)