Home » Cultura » Citesti:

Memoria ca disimulare (Ratarea unei concilieri etico-literare cu Paul Goma)

Ioan F. Pop august 11, 2015 Cultura
17 comentarii 1,570 Vizualizari

Omul este singura fiinţă care ştie că există, are memoria şi conştiinţa activă a acestui fapt, chiar dacă nu ştie de ce există. După cum e singura făptură care poate uita că există. Viaţa nu este decît o uitare a fiinţei în propria existenţă. Literatura este memoria care rămîne după ce am uitat totul. Elementele ei subiectivizante se metamorfozează,  odată cu trecerea timpului, într-o re-memorare cu prestigiu de obiectivitate, dincolo de limitele factualităţilor aleatorii. Asta pentru că literatura, cultura ne amintesc nu doar de ceea ce am fost, ci şi de ceea ce puteam fi. Ne reliefează fiinţa nu doar în sincronia efemerităţii mundane, ci şi în diacronia perspectivelor ontologice.

Dacă o serie de ştiinţe surprind memoria derulată în datele orizontalităţii sale, literatura este memoria proiectată pe verticala sa evolutivă. Gîndirea profundă, cultura de mare rafinament sînt memoria de sărbătoare a fiinţei, rezervorul din care ea îşi trage seva pentru a se reflecta în ceea ce poate deveni. După cum spunea Sf. Augustin, „sufletul este memoria însăşi”. Fără memorie am avea o cultură solipsistă, fără cultură am avea o memorie goală de conţinut, de semnificaţii. Literatura şi memoria se provoacă chiar în aparentele lor antinomii. În dihotomia sa operativă, memoria poate activa partea sa benignă sau, dimpotrivă, maleficiile sale. Cărţile altora ne apropie de noi înşine. Cărţile proprii ne înstrăinează. Scrisul este substitut al creaţiei, un plonjon în indefinibil. Între coperţile unei cărţi, oasele cuvintelor ne păstrează memoria fiinţei mult mai bine. Mai dăinuim chiar prin ceea ce nu putem fi. Eternitatea inexistenţei pretinde cîteva silabisiri apriorice. Scriem cu rătăcirile pe care nu le putem practica. Zidim inefabilul cu propriile cuvinte. Scrisul ne devoră parte cu parte, pînă rămîn doar rămăşiţele unor cuvinte. Nu poţi scrie decît autodevorîndu-te, măcinîndu-ţi eul pînă la tăcerea pură. Scrisul – ultima memorie a eului. Prin scris „ad-memorăm” – cu un termen husserlian – ceea ce am trăit din ceea ce mai putem invoca direct sau indirect ca mărturie a acestui fapt. Rememorăm o serie de realităţi idealizate peste care timpul a aşternut uitarea. Pulsăm (încă) în urmele a ceea ce am fost, ne agăţăm noetic de ultimele vestigii ale memoriei.

Literatura a cam pierdut şansa de a-şi recupera axiologic memoria individuală/colectivă, preferînd să-şi amintească doar de ceea ce o avantajează în imediat. O brumă de ţinere de minte ne-ar fi scutit de repetarea obsesivă a unor tare şi habotnicii. O minimă anamneză ne-ar fi condus la un alt traiect existenţial, la o altă perspectivă etică şi culturală. Nu l-ar confirma pe Cioran, în alegaţia sa mereu actuală: „Singura funcţie a memoriei e să ne ajute să regretăm”. Ca atare, cumetriile şi învîrtelile literare continuă fără nici un regret, nestingherite de schimbarea paradigmei sociale, a etosului generaţionist, nici de umbra justiţiară a vreunei chinuitoare memorii.  S-a cam ajuns cu impostura şi neruşinarea de sorginte literară la cote inimaginabile. Chiar dacă nimic nu poate fi schimbat – fiind totul cangrenat de la un capăt la altul al ţării -, cîteva interogaţii igienice merită totuşi să fie încercate, cu tot disconfortul şi jena pe care le presupune acest exerciţiu. Căci n-a mai rămas nimic neatins de oportunism, cumetrii pestilenţiale, aranjamente ignobile. Fenomenul subcultural se răzbună pe orice formă de excelenţă, elimină orice diferenţă valorică, fiind alimentat de amploarea combustiei interne. S-a întins ca o caracatiţă malefică peste orice pîlpîire spirituală autentică. În caruselul imposturii au fost prinse şi unele talente mai şubrede moral, mai sensibile la sirenele unor funcţii şi interese duplicitare. Şi-au dat „mînă cu mînă” toţi minorii literari ai patriei pentru a exulta într-o mare „horă” a descurcărelii, într-un recitativ în care se glorifică între ei. Îşi trec reciproc coroniţele premiilor mincinoase de pe o frunte stearpă pe alta. Vorbesc şi scriu despre ei în ditirambi funerari, împărţindu-şi fraudulos nu doar prezentul, ci şi posteritatea. Context în care ne mai putem permite doar iluzia de a ţine minte…

Cultura, literatura sînt ultimele forme de memorie activă în faţa neantului. O fiinţă, o naţiune, un mod de existenţă sînt, în bună măsură, propria lor memorie operaţională. Tot ceea ce pot smulge trecutului ca fiinţare autentică. Temporalitatea, cronologia sa factuală sînt doar oglinda mnemonică în care ne vedem reflectat chipul. În absenţa memoriei, noi am trăi doar într-un prezent pustiu, reflectat în propriul hău. Răul de astăzi al societăţii româneşti este şi consecinţa directă a nemărturisirii şi uitării voite a unor păcate trecute, a unei memorii disimulate. Dar fiecare „păcat” trebuie judecat în datele individuale ale tragediei sau ticăloşiei lui. O judecată generalizată aruncă totul într-o situaţie şi mai confuză. Deşi cărţile nu se judecă moral, e trist că şi unii scriitori au căzut în acest abject păcat al colaborării cu răul şi al trădării. Şi mai trist e faptul că nu se prea căieşte nimeni, nimeni nu invocă soteriologia re-memorării purificatoare. Nici o umbră de regret nu acoperă memoria şi scrisul celor în cauză. Nu consideră nimeni natural şi normal faptul de a invoca o formă minimă de clemenţă, un timid cuvînt de iertare. În loc să accepte cît de cît retragerea, tăcerea necesare purificării, unii speculează avantajos chiar şi această josnicie. Alţii arată un dezinteres şi o indiferenţă complice. Asemenea ipochimeni famelici au acaparat spaţiul public, etajele decizionale, chiar şi unele reviste literare. Mă gîndesc cu groază la cîţi au semnat „pactul”, dar nu se ştie… încă. Ei operează în spaţiul cultural, dau verdicte, fac clasamente, ne orbesc cu mizeriile trecutului lor. Oricum, cultura română este o cultură clientelară, dispusă mereu la păcatul tranzacţionalităţii şi al trădării. Aceasta este o cultură care marginalizează şi striveşte valoarea individuală neşantajabilă, care nu pactizează cu tot soiul de coterii şi „uitări” profitabile. Obosit de netrăire, epuizat de idealuri irealizabile, de înaltul surd şi mut, care nu răspunde la nici o întrebare, nu-ţi mai rămîne decît calea pribegiei interioare, itinerarul prăbuşirii pe seama propriilor speranţe. Nu poţi, cu un ultim efort, decît să atentezi la tine însuţi. Să te aneantizezi cu o ultimă inocenţă.

Memoria conştientă/inconştientă joacă un rol de fundament spiritual-afectiv a metabolismului nostru existenţial. Raportul memorie-uitare ne defineşte întregul traseu ideatic. Context în care singura uitare care merită ceva preţuire e aceea de a uita că existăm. Tot ceea ce reţinem, reţinem în contul uitărilor viitoare. Viaţa este uitare din anticipări. Facem din viaţă o amintire încă înainte de a o trăi efectiv. Ne amintim că vom exista. Trebuie să trăim (chiar şi din uitări) ca şi cum am şti de ce facem acest lucru. Orice am face, aducem doar posibilităţile existenţei la nivelul posibilităţilor noastre. Mutilăm realitatea după chipul nostru, o deformăm pînă ne seamănă. Fantezia este libertatea de a ne putea aminti chiar şi ceea ce nu a fost, de a pre-vedea neîntîmplatul. Amintirea e fantezia posibilului. Fantezia pune timpul la discreţia impresiilor, face jocul gratuit al re-amintirii. Fantezia poate lua prin surprindere chiar şi gîndirea cea mai raţională. Scrisul este jocul polifonic pe întreaga claviatură a ceea ce ne amintim din ceea ce ar putea fi. Tot ceea ce memoria depozitează pentru clipa viitoare. Cultura este o necesitate creată din aspiraţii inumane, din imposibilităţile puse la îndemînă de propria natură. Ea ne ajută să învingem cu tot ceea ce ne cucereşte. Viaţa nu este decît un mod de a citi lumea pînă rămîne pagina goală. Doar o mînă pustie continuă să mai rătăcească serafic printre file… Cu timpul, nu ne mai rămîne nimic de făcut, afară de a spulbera şi ultimele speranţe, de a le decupla de la tirania clipei. E vorba, mai ales, de cele care ne-au legat prea tare de viaţă. Mai avem un ultim obstacol de învins – pe noi înşine.

PS

Sîntem pe cale să pierdem şansa unei concilieri etico-literare – cea cu Paul Goma. De fapt, prin intermediul lui, e vorba mai mult de o reconciliere cu noi înşine, cu laşităţile şi neputinţele noastre. Excepţionalitatea lui etică şi valoarea literară ne obosesc admiraţia şi ne paralizează entuziasmul. Radicalitatea lui morală, probată cu prorpia-i existenţă, ne inconfortează veşnicele acomodări şi preaomeneştile delăsări. Paul Goma este excepţia de care se pare că nu am avut şi nu avem nevoie. Literatura română se descurcă şi fără o asemenea absolutizare scriptural moralizatoare, ea lucrînd confortabil cu relativităţile. Faptul că pe lîngă curaj are şi talent, un stil persiflant, o memorie care nu uită şi nu iartă nimic, constituie mai mult o circumstanţă agravantă. E greu de acceptat că a fost şi disident autentic, fiind şi un scriitor valoros. (Pentru liniştea noastră, poate trebuia să aleagă doar una dintre ele). Căci noi acceptăm doar talentele care au un caracter mai flexibil, mai alunecos, cele care se pliază levantin pe oportunităţi şi interese. Paul Goma deranjează prin aceea că a putut şi poate să fie ceea ce noi nu putem. Să fie în realitate ceea ce noi nu am fost şi nu putem fi nici în vis. Să fie o excepţie de o normalitate dezarmantă, un neadaptat la conjucturile ideologice, un nedreptăţit în propria dreptate, un exilat în exil. El şi-a cîştigat dreptul moral de a judeca, chiar dacă din acest act de o intransigenţă necruţătoare mulţi ies şifonaţi. Nu ştiu dacă în absolut toate cazurile are dreptate, ştiu doar că dreptatea e de partea celor curajoşi şi demni. După cum nu ştiu dacă dreptul de a judeca, creştineşte vorbind, trebuie dus chiar pînă în ultimele lui consecinţe. Neasumîndu-ne nici acum un asemenea reper paradigmatic, plasîndu-l în uitările noastre culpabile, mai facem un pas apăsat în „neantul valah”. Cînd ne gîndim la libertate ar trebui să ne gîndim şi la cel care şi-a pus existenţa la încercare în numele ei, în cel mai riscanat mod, pentru ca acest concept să mai poată însemna ceva. Paul Goma ne oferă un exemplu de gratuită excepţionalitate cu care nu ştim încă ce să facem, plasîndu-l, stingheri, între nepăsare, ranchiună şi o evazivă admiraţie.

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro



Currently there are "17 comments" on this Article:

  1. Vlad spune:

    Cartile sunt o stare de inregistrare a cunoasterii. Oamenii au incercat sa transmita cunoasterea in diverse forme care sa reziste testului timpului: statui, cladiri, picturi, muzica, dansuri. Toate reprezinta moduri prin care oamenii au incercat sa transmita cunoasterea.

    Omul vede aceste cunostinte si in masura in care are norocul sa miroasa un fir se apuca sa caute si sa le transforme in cunoastere.

    Omul a apelat la moduri de a transmite si inregistra cunoasterea pentru simplul fapt ca faptura atat de firava se poate pierde. Speranta transmiterii cunoasterii este materializarea ei tot in cunoastere.

    Omul viu care traieste si cunoaste este mai important decat cunostintele. Omul care cunoaste traieste pentru a transmite cunoasterea. Speranta activa a omului este sa transmita cunoasterea.

    Solul in care aceasta cunoastere rodeste nu tine de cultura si de spatiul geografic ci de gradul de receptivitate al oamenilor care iau contact cu ea.

    Cunoasterea vie e un proces transformator evolutiv al constiintei umane.

  2. Gabi spune:

    Paul Goma nu are nicio sansa de reabilitare.

    Practic intreaga intelectualitate umanista il uraste visceral pentru verticalitatea sa morala desvarsita. Neputand sa-l atinga pe aceasta dimensiune morala, majoritatea umanistilor, repeta stupide subversivitati securiste, de genul, “da dom’le da’ n-are talent…”, sub influenta lui Plesitza et co. In realitate, el are un talent urias, modificand substantial paradigma literaturii sec. XX.

    Clasa politica de asemenea il uraste, intrucat moralitatea sa unica si exemplara o ataca, practic, direct. De aceea nu a primit si nici nu va primi cetatenia romana (“sa faca cerere” au spus presedintii nostri).

    Speranta mea ar fi ca peste 50 de ani sa fie recunoscut ca atare de intelectualitatea romaneasca.

    Oricum, articolul Dvs. este binevenit, chiar daca v-ati facut prin asta dusmani ireconcilabili, atat in tabara “nemuritorilor in timpul vietii lor” din Academie (Niki et al.), cat si cea a lui Liiceanu et co.

  3. Falstaff spune:

    Oamenii se impart in 2 categorii : cei care fac revolutii, si cei care profita de ele (Napoleon 1), ceea ce subintelege, practic, ca evolutia post-revolutionara a unei natiuni depinde, mereu si din totdeauna, de o mana de oameni solidari intre ei, obligatoriu!
    In functie de calitatea acestora, restul societatii o duce mai bine sau mai rau, romanii o duc rau!
    Evident ca aceasta conjuctura este ideala impostorilor mediocrii care, bine antrenati fiind, stiu sa profite de orice slabiciune ca sa acapareze putere, onoruri, averi, tot ce nici nu visa neam de neamul lor de valeti slugarnici! Este cunoscut ca, pentru un valet, eroul nu este considerat ca atare si asta, nu pentru ca n-ar fi un adevarat erou, ci pentru ca valetul este un adevarat valet!
    Cu cinismul celui care cunoaste preturile la tot, dar valoarea la nimic, se taie in carne vie in memoria culturii romanesti!
    S-a mai ratat o ocazie de reabilitare a demnitatii :(

  4. victor L spune:

    E necesara o intrebare: dar dl Goma vrea?!
    Sau trebuie sa cedeze doar ceilalti ?
    O conciliere/reconciliere are nevoie de doua parti.
    Vechea problema: adevarul e undeva la mijloc.
    Si nu va avea avantaje cu exagerari: ” Excepţionalitatea lui etică şi valoarea literară”.

    • Adevarul edeasupra spune:

      Adevarul nu e la mijloc, e deasupra. Adica la dl. Goma. Dl. Goma e binar, ca morala crestina care zice clar: sa nu ucizi, sa nu minti etc. Nu permite concilieri si reconcilieri caldute. El a salvat onoarea acestui popor luand batai crunte, crunte, cu sange mult, pe gura si pe nas, pentru asta. Estimp, “ailanti”, faceau dizidenta in casa tov. Gogu Radulescu – al 3-lea om in statul ceausist. In aceste conditii, Dvs. vreti reconcilieri belferesti…mai dai tu, mailas eu, ca la rumani…avantaje, dezavantaje… hmmmmm….

      • victor L spune:

        @ Adevarul edeasupra,
        atunci asa va ramine.
        O conciliere/reconciliere are nevoie de cel putin doua parti.
        Daca insisti sa ramîi “deasupra”, nu vrei conciliere.
        NB,
        puscarie si batai crunte au indurat zeci si zeci de mii de oameni tot atit de nevinovat ca dl Goma. Printre care si tata.
        Stiu despre ce vorbesc :P

        • vg spune:

          @victor L
          Puteti elabora cum vedeti dvs o conciliere intre dl Paul Goma si toti cei care l-au batut, alungat,// criticat, denigrat = nu numai inainte de Revolutie , ci ci dupa, pana in zilele noastre? Si sunt f multi cei care l-au lovit = la propriu si figurat si nu-l doresc deloc re-instaurat si apreciat. Ce sa faca dl Goma?? // Cu tot respectul , va rog daca vreti, spuneti ce a facut tatal dvs, cum s-a reconciliat cu cei care l-au batut, nevinovat fiind, indurand puscaria.

          • victor L spune:

            @ vg,
            cu acelasi respect: sinteti in mare confuzie si total pe linga cestiune.
            Nu despre o conciliere/reconciliere cu fostii sai tortionari e vorba, nici nu intra in discutie asa ceva. Nu inteleg de unde ai dedus ca eu vreau ca dl Goma sa se reconcilieze cu fostii sai tortionari!
            Ati citit articolul? intreb si eu cu tot respectul, caci macar din titlu puteati intelege despre ce e vorba: “Memoria ca disimulare (Ratarea unei concilieri etico-literare cu Paul Goma)”.
            Si nu pledez impotriva unei concilieri, ci imi exprim indoiala ca dl Goma ar dori, caci o impacare cere cedari (compromisuri) din partea tuturor partilor.
            Cit despre tatal meu, cu acelasi respect, nu e treaba dvoastra ce a facut. Am amintit de el ca sa pot spune ca vorbesc in cunostiinta de cauza.

            • Si altii au fost batuti?! spune:

              Ziceti ca si altii au fost batuti… asa e, dar ei nu au fost dizidenti precum Goma, care a fost unic prin curajul si notorietatea sa imensa. L-a facut praf pe Ceausescu la Europa Libera si in mass media vremii.

              Multi au fost batuti pt. ca Secu’ a aflat ca au injurat PCR-ul in baie, in soapta, in timp ce se barbiereau… Nu faceti echivalari speculative cu tatal Dvs. de care, f. probabil, nu stie mai nimeni de ce a fost batut. (Nu ati amintit de nimeni, sau ati amintit de Mr. Nobody, atat timp cat nu-i dati numele si prenumele, faptele etc.! Oricine poate pretinde sub anonimat vitejii inexistente.)

            • vg @ victor L spune:

              Dl victor L, cred ca mesajul meu , nu a fost clar pt dvs. Va intrebam CE trebuie sa faca dl Goma pentru o concilere? Nu ati raspuns. Dvs spuneatzi, va citez “‘o conciliere are nevoie de cel putin doua parti” OK. Atunci sa consideram ca PARTEA care a gresit = a se citi a batut, a torturat, l-a alungat din tara fara drepturile scriitoricesti, apoi ii denigreaza f vocal opera si talentul) aceasta parte care a facut RAUL , sa il repare. Sa initzieze o profunda reparatzie materiala, scriitoriceasca , etc Deci aceasta parte care a facut (si inca face) raul sa porneasca la o totala reparatzie. //Faptul ca dl Goma ar vrea sau nu sa se impace cu cei care l-au batut si denigrat, e IRELEVANT. sau e treaba dumnealui, ce si cum va raspunde.
              Problema e ce face “mana intai” cei ce au comis raul? Cum cauta sa il repare? Sau , se porneste oarecum pervers de la ideea ca.. ..te pomenesti ca Goma nu va vrea o impacare si atunci nici sa nu pornim la o reconciliere?! // Valabil desigur si pentru alte cazuri quasi-asemanatoare, DESI cazul Goma e unul puternic, cu multa forta si substanta,

            • victor L spune:

              @ vg @ victor L,
              domnule, o tii gaia-matu: nu la conciliere intre dl Goma si tortionarii sai ma refeream. Cum de v-a putut trece prin cap asa ceva?
              In rest, observ ca ai chef de vorba, dar fara sa citesti atent ce scriu cei cu care vrei sa dialoghezi.
              NB,
              eu cred ca nici nu prea ai habar despre ce e vorba. Ai aflat despre ce i s-a intimplat dlui Goma din tot felelu de insailari, unele pur si simplu rautacioase. Dar prea putin apropiate de ceea ce s-a intimplat.
              ” (Ratarea unei concilieri etico-literare cu Paul Goma)”
              Nu e vorba despre tortionarii gen Visinescu, Securitatea ori PCR.
              Punct.

  5. „Reabilitarea” în privința victimelor comunismului este un termen din arsenalul ideologic, deci este greșit să considerăm că Goma (sau orice alt fost deținut politic) trebuie să obțină reabilitarea (din partea cui, azi? a Securității?); cei care au cerut să fie reabilitați în instanță, după 1965, au avut motive mai mult sau mai puțin importante, legate în general de posibilitatea de a accede profesional („reabilitarea” anulând pata de la dosar), însă „curățarea” postfactum, obținută într-o instanță comunistă, după ce ispășiseră condamnări abuzive și ilegale, nedrepte, a fost și rămâne un compromis. Foștii deținuți nu trebuie reabilitați în raport cu statul comunist (sau actual, de drept), dimpotrivă, instituțiile statului trebuie să se „reabiliteze” față de aceștia.

  6. victor L spune:

    @ Si altii au fost batuti?!,
    ca bine le zici bibicule: “Oricine poate pretinde sub anonimat vitejii inexistente.”
    Pina acum, dupa stil, ai doar 3 “nume” si nu poti fi socotit anonim :P

    • De acord spune:

      Sunt perfect de acord cu Dvs. Si eu sunt un viteaz “de opereta”, exact ca Dvs. Deosebirea e ca, spre deosebire de dvs, eu nu afirm catatal meu a fost vreun “dizident” necunoscut. Eu nu-mi asum false dizidente, cum faceti Dvs., sub protectia anonimatului, ca si mine. Tatal meu a fost exact ca dvs. si ca mine, un las. Paul Goma a fost si este un EROU! Punct.

      • Petre Rosetti spune:

        Cand eram adolescenti si compuneam un text oarecare cerute de programul clasei de liceu, bunica mea se uita la textul cu pricina, si ne spunea : “de la inceput trebuie precizat despre ce e vorba; si textul este mult prea lung, cu fraze intortochiate. Deci, scurt, precis si la borcan pelteaua” ! ! !

  7. Marchi spune:

    Cu două flori de păpădie nu se face primăvară (și, nu, nu-l includ aici pe „ubicuu-ul” victor L :) ). Puținătatea reacțiilor și sărăcia argumentelor legate de acest excelent articol subliniază, dacă mai era nevoie, concluziile autorului: „Paul Goma deranjează prin aceea că a putut şi poate să fie ceea ce noi nu putem. Să fie în realitate ceea ce noi nu am fost şi nu putem fi nici în vis (…). El şi-a cîştigat dreptul moral de a judeca, chiar dacă din acest act de o intransigenţă necruţătoare mulţi ies şifonaţi.”

    Din câte știu, cea mai mare dorință a lui Paul Goma, „nedreptățitul în propria dreptate, exilatul în exil” era (mai este încă?) să se întoarcă… Acasă. Să se întoarcă Acolo unde a fost părăsit, trădat (de prieteni, mai ales), și de unde a fost izgonit, umilit. Se pare însă că aici, Acasă, nu mai e loc pentru marele Paul Goma…
    A propos, mai trăiește Paul Goma? Să-i ridicăm o statuie?



Comenteaza:







Do NOT fill this !

Autor

Ioan F. Pop


Ioan F. Pop

oan F. Pop este licenţiat în Teologie-istorie, Universitatea „Babeş-Bolyai”, Cluj-Napoca. Doctor în filozofie al universităţii clujene. Stagii de cercetare la Roma şi Pa... Citeste mai departe


MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

"Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel." - Mihai Maci

E randul tau

cu ani in urma un prieten cambodgian mi-a povestit cum a fost omorat pe taica-sau pe vremea khmerilo...

de: r2

la "Ce-ar fi să vorbim cu-adevărat corect politic despre Fidel Castro?"

Cauta articole

decembrie 2016
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Noi    
 1234
567891011
12131415161718
19202122232425
262728293031  

Valentin Naumescu – Marile schimbari. Crize si perspective in politica internationala. Editie bibliofila

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

(An essay by Vladimir Tismaneanu and Marius Stan)