Home » Cultura »Dosar Stalin »Societate/Life » Citesti:

Mic bilanț: 60 de ani de post-stalinism…

Marius Stan martie 5, 2013 Cultura, Dosar Stalin, Societate/Life
7 comentarii 1,438 Vizualizari

Se împlinesc astăzi, 5 martie, 60 de ani de la moartea “Numărului 1 de Acolo”, după cum se exprimau cu multă pioșenie măruntele personaje internaționaliste din cartea lui Koestler, Întuneric la amiază. Cunoscut, după caz, ca unchiul Joe (așa cum îl prezentau media occidentale), munteanul de la Kremlin (în caracterizarea lui Mandelstam), marele Vozhd (lider) sau părintele, Stalin moare pe 5 martie 1953 și lasă în urmă o teribilă moștenire. Rescrierea istoriei după noi canoane, ca rezultat al decesului cu pricina, a făcut parte din acest mare efort de re-evaluare a narațiunii despre stalinism. Demiurgul unei funeste paradigme politice, sociale și ideologice, Stalin atrage prin moartea sa, evident involuntar, o profundă reevaluare epistemică a aparentei imuabilități a sistemului sovietic. După momentul 1953, renasc practic criticile interne, dezavuările varii ale moștenitorilor imperiului, ori tentativele mai mult sau mai puțin explicite de a infera o distincție mai clară între romantismul leninist al începuturilor marii aventuri (considerat legitim) și excesele, pasămite pervertite din punct de vedere ideologic, ale epocii staliniste.

În Occident, lucrurile intră și ele, treptat, într-o dinamică epistemică nouă și, în 1975, cu ocazia conferinței Fundației Rockefeller din Bellagio (Italia), termenul de stalinism pătrunde cu drepturi depline în vocabularul sovietologiei (în detrimentul celui de totalitarism). Evenimentul rezultă într-un volum coordonat de unul dintre marii săi organizatori: Robert C. Tucker, Stalinism: Essays in Historical Interpretation. Începând cu acest moment, deci abia la două decenii după moartea lui Stalin, dar profitând de respectivul episod biografic marcant, politologia occidentală începe să suprapună tot ceea ce îndeobște era rezervat reprezentării totalitarismului, strict peste perioada stalinistă, separând-o destul de categoric de pre- și post-stalinism. Tot treptat, se mai petrece și un alt fenomen: istoricii încep să răzbată în câmpul sovietologiei (altfel dominat până atunci de politololgi). Potrivit Sheilei Fitzpatrick, fenomenul cu pricina are o însemnătate multiplă: mai întâi, este vorba de o legitimare a câmpului studierii istoriei Uniunii Sovietice din perspectiva meseriei de istoric (constatarea este dublată de accesul gradual la arhive, sau la alt tip de surse primare); apoi, este vorba de o distincție mai tranșantă între generații diferite de sovietologi, anume între cei noi (de sorginte istorici) și cei vechi (preponderent politologi și hiper-atașați de paradigma totalitară). Și astfel, “noii sovietologi” (preponderent istorici) străpung câmpul în valuri succesive de atașament față de/ și interes pentru istoria socială a Uniunii Sovietice. Ei sunt așa-numiții “istorici revizioniști”!

Comit acest mic excurs doar pentru a face loc unei foarte rapide și sumare priviri aruncate asupra vieții cotidiene din perioada stalinistă. La 60 de ani de la moartea lui Iosif Vissarionovici, istoria socială a acelor timpuri surprinde una din trăsăturile distinctive ale regimului pe care acesta l-a păstorit. În cartea sa, Everyday Stalinism. Ordinary Life in Extraordinary Times: Soviet Russia in the 1930s(Oxford University Press, 1999), Sheila Fitzpatrick redescoperă cu maximă acuitate aspectele de viață socială în plină perioadă de delir stalinist. De la bun început însă, trebuie marcată precizarea că Fitzpatrick face parte dintr-un așa-zis al doilea val de istorici revizioniști, puțin mai temperați și mai așezați în raport cu – să spunem – revizioniștii hard core ai anilor ’70 și ’80. Sastisită ea însăși de perspectivafrom above în studiile de sovietologie, Sheila Fiztpatrick propune o incursiune în lumea de jos a piramidei totalitare. Și nu lipsește aproape nimic din acest efort de cercetare desfășurat pe mai bine de zece ani și apărut într-un volum unitar, în 1999: lupta pentru supraviețuire într-un sistem economic al penuriei, mitologia generalizată a viitorului luminos în discursurile oficiale și neoficiale, stilul de viață al elitei staliniste răsfățate, destinul celor stigmatizați, dinamica vieții de familie, plângerile și denunțurile, aspecte ale culturii supravegherii, developări detaliate din tragedia Marii Terori, și câte altele. Sursele sunt și ele bogate: documente din arhivele regionale și centrale ale fostei Uniuni Sovietice, ziare din epocă, jurnale, frânturi cinematografice din perioada stalinistă, interviuri cu emigranți postbelici, lucrările altor colegi de breaslă și așa mai departe. Penuria endemică, apăsătoare, dublată de atmosfera de teroare generalizată, reprezintă cel mai important lucru (și cel mai ostensibil) pe care această lucrare îl promovează. În labirintul sinistrelor detalii infinitezimale, homo sovieticus dezvoltă deprinderi și strategii de supraviețuire noi. Imaginea viitorului luminos propus de mașina de propagandă intră în coliziune psihologică frontală cu realitatea dură, perpetuu angoasantă, a deficitului de bunuri. Autoarea se concentrează, în fine, pe toate tipurile de interacțiune cotidiană care implicau, într-un fel ori altul, statul (sau partidul-stat). În interiorul acest tablou zguduitor, regăsim preumblându-se în rutina lor zilnică, “fantomele vii” ale unor ființe transformate prin forță și teroare în simple schițe antropometrice ale damnării. Stalin metamorfozase deja iremediabil sufletul slav, îl pervertise spre a scoate la stația de exit un specimen nou, conformist, pasiv și dependent, fatalist și speriat. Lucrarea Sheilei Fitzpatrick nu este una exhaustivă, dar e cu siguranță de pionierat (se adresează mai cu seamă celor aflați la începutul cercetării asupra trecutului stalinist).

Dar cum anume a fost posibilă această teroare multifațetată? Explicațiile diferă, desigur, în funcție de paradigma teoretică la care ne raportăm… În anii ’30, stalinismul făcuse deja din antifascism un pilon al propagandei sale, seducând intelectuali și galvanizând mișcări de rezistență de pretutindeni (pentru mai multe detalii privind natura ideologică marcantă a totalitarismelor secolului XX, precum și despre principalii gânditori care au produs narațiuni contemporane esențiale cu privire la înțelegerea mișcărilor totalitare, vezi lucrarea magistrală a lui Vladimir Tismăneanu, The Devil in History: Communism, Fascism, and Some Lessons of the Twentieth Century, Berkeley and Los Angeles: University of California Press, 2012). Una din posibilele explicații vizavi de acceptarea unui stil de viață, așa cum a fost el descris mai sus, este oferită și de Stephen Kotkin (Magnetic Mountain: Stalinism as a Civilization, Berkeley and Los Angeles: University of California Press, 1995). El ne spune că cei mai mulți oameni au acceptat ideologia sovietică pentru că cenzura și teroarea au preîntâmpinat accesul (altfel normal în lumea liberă) la informații alternative și, prin urmare, au făcut imposibilă “blasfemia” la adresa acestei adevărate religii politice. Kotkin vorbește practic despre originile contractului social sovietic și critică într-un fel abordările totalitare și revizioniste (descrise sumar în prima parte a acestui text), din cel puțin câteva rațiuni: mai întâi, el privește regimul sovietic ca pe o teocrație și compară NKVD-ul și măsurile de teroare cu cele ale Inchiziției; tot el plasează însă marea campanie de epurări și teroare în context internațional, legat de pericolul fascist – și asumat ca atare de ideologia sovietică. Iar aici, în acest punct, raționamentul lui Kotkin mi se pare seducător: regimul sovietic a trecut de la construcția socialismului, direct la apărarea acestuia! Contrar unor Sheila Fitzpatrick sau Moshe Lewin (ba chiar Troțki), care vedeau în stalinism mai degrabă un fel de exercițiu de abrogare a Revoluției, Kotkin crede că, din contră, pentru cei mai mulți dintre cei care au trăit stalinismul, acesta rămânea progresiv și vizionar.

Care din cele două abordări sunt corecte? Nu știu. Sau de fapt nu vreau să afirm tranșant. Ambele, precum și altele, au propria lor putere de fascinație și propriul rezon. Întotdeauna am crezut că nu există scriere/ rescriere corectă/ obiectivă a istoriei, ci doar paradigme diferite și metode, dublate de cunoașterea a ceea ce se numește state of the arts. Eufemistic vorbind, cu cât ești mai informat, cu atât mai bine: poți măcar rămâne relaxat și pansiv în fața desfășurării impresionante de forțe a marilor școli de gândire. Pericolul fascinației (atunci când fascinația duce la imitație oarbă) trece doar cu o cât mai bună informare. La 60 de ani de la moartea lui Stalin, pentru a înțelege mai bine ce a însemnat acest personaj cutremurător, e nevoie să ne lărgim orizontul lecturilor. 60 de ani de știință pură prilejuiți de viața, apoi dispariția, unuia dintre cei mai feroci satrapi pe care i-a cunoscut omenirea. Să reflectăm!

În încheiere, un pasaj din monolgul interior al vechiului bolșevic Rubașov (personajul lui Koestler), înfrânt de propriul sistem, ba chiar de propria orbire: “Trebuie găsită cauza imperfecțiunii Partidului. Toate principiile noastre au fost corecte, dar rezultatele au fost greșite. E un secol bolnav. Noi am diagnosticat boala și cauzele ei cu o precizie microscopică, dar, ori de câte ori am aplicat bisturiul izbăvitor, o nouă rană apărea. Voința noastră a fost puternică și curată, trebuia să fim iubiți de oameni. Dar ei ne urăsc. De ce suntem oare atât de odioși, atât de detestați? V-am spus adevărul, dar în gura noastră sună ca o minciună. V-am adus libertatea, dar în mâinile noastre pare un bici. V-am adus viața cea vie, dar acolo unde răsună glasul nostru, copacii se usucă și foșnesc frunze moarte. V-am adus promisiunea viitorului, dar am început să ne bâlbâim și să lătrăm”. Toți cei care visau puterea având ca scop abolirea puterii, toți cei care visau să guverneze asupra oamenilor ca să-i dezbare de obiceiul de a fi guvernați, în frunte cu Numărul 1, mort acum 60 de ani, ne bântuie încă astăzi gândurile în tentativa de a descifra, cât mai detaliat și în cunoștință de cauză, resortul profund al răului. Al unui Rău incarnat în veacul trecut, printre alții, și de către un gruzin convins că moartea rezolvă toate problemele…

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro



Currently there are "7 comments" on this Article:

  1. MadameDuRecamier spune:

    Zilele acestea a rulat pe unele dintre canalele germane de televiziune documentarul Gulag. Ma gindeam, oare si in Romania se va reaminti generatiilor de azi prin ce au trecut bunicii nostri sub stapinirea idolilor lui Iliescu?

    http://www.filmedocumentare.com/gulag/

  2. Doctor Jivago spune:

    Dar moartea chiar rezolva toate problemele! : D

    Ce ironie…

  3. satanae spune:

    Bun. De mult n-am citit un articol de un nivel asemanator pe la noi. Si spun asta fara sa vreau sa lingusesc pe cineva.
    Pentru cine vrea sa citeasca lucrarea citata de S. Fitzpatrick, vezi http://academos.ro/sites/default/files/fitzpatrick_-_everyday_stalinism.pdf . In ceea ce-l priveste pe Kotkin, lucrurile sint mai complicate, desi nu chiar imposibile. Sa ne traiasca Google! Asta si pentru ca editurile noastre au un program editorial lamentabil.

  4. Ioane Gheghi spune:

    Stimate domnule Marius Stan
    Doresc să observăm împreună datarea unor evenimente care cred că ar trebui reașezate după ultimile descoperiri din arhivele din lume. Noi dosare deschise din Rusia dar și din Statele Unite. Antony Beevor (http://www.antonybeevor.com/) a fost destul de perspicace să speculeze momentul, fără a vedea nimic rău în asta. Chiar mă simt obligat să-i mulțumesc pentru timpul petrecut printre ”hârtii”
    Mă refer la … ” În anii ’30, stalinismul făcuse deja din antifascism un pilon al propagandei sale, seducând intelectuali și galvanizând mișcări de rezistență de pretutindeni (pentru mai multe detalii privind natura ideologică marcantă a totalitarismelor secolului XX, precum și despre principalii gânditori care au produs narațiuni contemporane esențiale cu privire la înțelegerea mișcărilor totalitare, vezi lucrarea magistrală a lui Vladimir Tismăneanu, The Devil in History: Communism, Fascism, and Some Lessons of the Twentieth Century, Berkeley and Los Angeles: University of California Press, 2012)”
    L-am prins și pe domnul Tismăneanu în citat. Antony Beevor zice că prin acei ani de fapt era o STRÂNSĂ COLABORARE între cele două ”tabere”. Stalin vroia să-i facă Hitler treaba iar el să apară ca un eliberator. Până când realitatea intențiilor de fapt i-au trădat.
    Am văzut și o imagine de când polonezi nu știau cine-i defapt șeful, așa că au pus ZVASTICA și CIOCANUL cu SECEREA pe acceși pancartă.
    Departe de mine să vă contest afirmațiile, nu am pregătirea dumneavoastră nici de departe dar Antony Beevor merită atenție.
    Vă rog să urmăriți și https://www.youtube.com/watch?v=u6ee8-J9Xwk aici veți putea vedea imaginea respectivă, pe lângă alte colaborări ”strânse” Toate astea nu ar fi putut exista în contextul unei propagande ostile.

    Vă Salută
    Ioane Gheghi

    • Marius Stan Marius Stan spune:

      Stimate domn! Va multumesc pentru comentariu, dar cred ca lucrurile sunt mai complicate… Evident, e foarte posibil sa fi existat, in anumite doze si pe anumite paliere, si ce spuneti dumneavoastra. Dar daca suntem corecti pana la capat, nu avem cum sa nu remarcam ca in absenta retoricii antifasciste e cam greu de imaginat stalinismul devenind un catalizator atat de puternic pentru atat de multi oameni inteligenti si rezonabili. Nu uitati de Razboiul Civil din Spania, cred ca teza dvs. nu se aplica si asupra acestui episod (cel putin). Timothy Snyder surprinde foarte bine in Bloodlands etapizarea crimelor de masa: intre 1933-1938, spune el, Uniunea Sovietica a produs aproape toate crimele si abia in a doua etapa (1939-1941/ alianta germano-sovietica) mascarul a fost “simetric”. Si astfel, aruncand vina pe fascism, masina de propaganda a Internationalei incerca de fapt sa mascheze crimele sovietice de pana in 1939.
      In concluzie: nu contest dovezile pe care le aduceti in discutie, ci doar ultima propozitie: “Toate astea nu ar fi putut exista in contextul unei propagande ostile”. Ei bine, se pare ca au existat tocmai (!!!) in contextul unei propagande ostile :)
      Evident, nu mi-am propus sa epuizez subiectul in cateva paragrafe… poate vom mai discuta cu ocazia altui text. Numai bine!

      • Ioane Gheghi spune:

        Bună Ziua
        Am să mă remit la câteva adevăruri certificate.
        Ofițeri germani instruiau armata Roșie.
        Stalin și Hitler și-au împărțit, la plăcere, Europa Răsăriteană. Polonia era defapt invadată de către Stalin dinspre est așa cum era invadată de către Hitler dinspre vest. Despre invazia rușilor încă și azi se vorbește puțin, ca o paranteză. În același pact era ruptă și bucată din Români.
        În RUSIA existau simpatizanți fasciști. Și umblau pe stradă fără să fie arestați.
        La întruniri de nivele mai joase RUȘI SALUTAU cu salutul fascist la întâlnirile ruso-germane.
        Germania avea limitat cantitativ efectivele armatei, de la Primul Război Mondial. Rusia i-a dat acea fisură prin care putea să formeze mai mulți ofițeri.
        ș.a.m.d.
        A existat o feroce propagandă anti-fascistă care a întunecat mințile a milioane de oameni chiar și intelectuali ? Fără dubii. Sigur. Dovedit, semnat și ștampilat.
        Dar a existat în anii `30 și o pauză. Chiar dacă acea pauză era defapt o bomboană cu exteriorul de ciocolată iar mijlocul plin de otravă. Hitler vroia să-și asigure flancul estic iar Stalin știa că Hitler va distruge instituțiile din Europa, o va arunca în mizerie, și va veni el ca un mare eliberator. Stalin VROIA EUROPA. A se citi România pentru coridorul spre Mediterană. Chiar dacă lucrurile nu i-au ieșit chiar așa, datorită americanilor și englezilor, acest principiu a stat la baza non-beligeranței propagandistice la un moment dat în ani `30.
        Iar despre Spania ce să vă spun. O să vă spargeți de râs, și mureau oameni.
        Marea diferență dintre Germania-Italia și Rusia în desfășurarea Războiului Civil din Spania este că nemți s-au ținut de cuvânt, adică au pus propagandă și efective iar Ruși au pus doar propagandă și această propagandă era de fapt devalizarea Spaniei.
        Un exemplu. Cursul monedei Spaniei PESETA cu RUBLA era de 1-1 (vă scriu din amintire dar nu greșesc cu mult, adică 1,ceva). Un pistol costa 100 de pesete (de data asta scriu pur și simplu pentru a exemplifica. Vă rog, nu mă puneți să caut cifrele) cumpărat de la oricare altă țară înafara Rusiei. Totuși ruși zic. Pistoalele vă costă 300 pesetas (de 3 ori mai mult) iar cursul schimbului monedei este de 4 pesete la 1 rublă. Rușii își jecmăneau frați de ideologie stalinistă. Ce zicea propaganda aici în Spania? Soarele și lumina vine din răsărit. Ăsta-i, sinucigașo-sado-masochisto ș.a.m.d. Au venit voluntari din Belgia, Franța și din alte părți, dar nesemnificativi în ultimă instanță. Așa cum voluntari, din exterior, au fost și de partea lui Franco, chiar și din România.
        Ce a făcut Hitler. A trimis BANI, ARMAMENT (inclusiv avioane) și efective. Și au intrat în luptă.
        În episodul din Spania se înfruntau ideologic și propagandistic. Adevărat. NU ARMAT. Ruși se uitau de departe și numărau banii. Dar la fel de adevărat este și ce am scris la început.
        Hitler și Stalin au fost doi MONȘTRI ai RĂULUI. Deja din propoziție se deduce că aveau ceva în comun. Acea ură reciprocă și stăpânită a existat la un moment dat. Hitler încă de pe vremea când a scris Lupta Mea, i-a făcut pe ruși ”suboameni”, cu asta rămâne totul clar.
        Dar acea frăție-pauză propagandistică a exista. Subliniez frăție.
        Termenul REALPOLITIC vine de la ruși, nu?
        Ați zis. ”Va multumesc pentru comentariu, dar cred ca lucrurile sunt mai complicate…” Pentru acest enunț vă dau nota 10. Dacă-mi pot permite.
        Departe de mine de a contesta ferocitatea propagandei, în fiecare tabără, dar totuși a existat acel Salut cu Cartuș pe Țeavă.
        Vă mulțumesc în mod special pentru monologul lui Rubașov. Ăsta trebuie învățat pe de rost.



Comenteaza:







Do NOT fill this !

Autor

Marius Stan


Marius Stan

Politolog și fotojurnalist pentru Radio Europa Liberă. Citeste mai departe


MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

"Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel." - Mihai Maci

E randul tau

cu ani in urma un prieten cambodgian mi-a povestit cum a fost omorat pe taica-sau pe vremea khmerilo...

de: r2

la "Ce-ar fi să vorbim cu-adevărat corect politic despre Fidel Castro?"

Cauta articole

decembrie 2016
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Noi    
 1234
567891011
12131415161718
19202122232425
262728293031  

Valentin Naumescu – Marile schimbari. Crize si perspective in politica internationala. Editie bibliofila

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

(An essay by Vladimir Tismaneanu and Marius Stan)